[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

Hello! La insistentele acerbe ale unor prieteni (se stiu ei care) reiau/republic un fan-fiction scris acum mai bine de 4 ani. Este o poveste Inuyasha aparuta in urma rugamintilor nepotelului meu de a scrie un "alt sfarsit" al anime-ului. Intre timp, nepotelul a crescut, dar povestea a ramas. Ceea ce a iesit este apropiat de lungimea unei mici nuvele. Imi cer scuze pentru eventualele clisee, dar acum 4 ani, nu existau, asa cum nici manga Inuyasha nu era terminat si nici Inuyasha - The final act nu era probabil nici macar in proiect. Ca punct de pornire al povestii, ultimul episod Inuyasha (163 daca imi amintesc bine), chiar inainte de seria The final act. Ca si precizare, la inceput se face referire la unele din scenele din filmele de lung metraj Inuyasha. Cu toate ca povestea nu a mai suferit schimbari, iar acest capitol din viata mea este oarecum incheiat (mai scriu uneori doar pentru a ma elibera de stres), orice opinii si critici constructive sunt mai mult decat binevenite. Sper sa va placa!

Standard disclaimer: Toate personajele Inuyasha apartin lui
Rumiko Takahashi. Nu se obtine profit din publicarea acestui fan-fiction.

Inuyasha. Sfarsit ... Si de la capat

Cap. I

Nu–şi mai simţea trupul... Capul îi bubuia, iar în urechi percepea o greutate care–i apăsa creierii. Aruncase cămașa lungă, roşie peste ei, astfel încât picăturile acidulate îi străpungeau carnea cu violenţă. Dureri scurte, ascuţite... dar măcar le simţea el şi nu avea sa le simtă ea. Îşi dăduse seama că ceva nu era în ordine din momentul în care sabia absorbise fragmentele Talismanului... Simţi că ceva în el se schimba... se transforma... Se transforma în rău. Nu mai era stăpân pe trupul, pe faptele lui... Realiză ca prin vis că devenea acel monstru abominabil, urât de toată lumea, dar cel mai mult de dânsul... Încercă din răsputeri să–şi controleze ghearele care–i crescuseră peste măsură şi să se liniştească... Ultimul gând coerent îl îndreptă către ea... În nebunia lui ar fi fost de ajuns doar o secundă pentru a ucide persoana dragă, chiar cu acele mâini cu care mai devreme o apărase. Apoi, gândurile conştiente se topiră în masa de smoală a demonului ce era pe cale să se nască.
—Inuyasha!!!
Strigătul îi străpunse carnea, creierul, inima, înfingându–se adânc în fiecare celulă a corpului. Îi cuprinse întreaga fiinţă... Două mâini îmbrăţişându–l, trupul ce se lipise strâns de el... le simţi din depărtarea adâncurilor, readucându–l pe el, pe cel adevărat înapoi spre lumină. Mirosul ei îi năpădi simţurile încremenindu–l parcă în timp. Balansă o clipă între lumină şi întuneric... Fata îi simţi ezitarea şi–l strânse şi mai tare, lipindu–şi capul de umărul lui. Părul ei îi gâdilă delicat obrazul... gândurile reveniră treptat... amintiri, sentimente, vise... Lumina biruise întunericul.
—Rămâi cu mine... Rugămintea dulce, tandră, spusă din suflet îi înfioră auzul. Aceeaşi rugăminte ca şi data trecută, când aproape se pierduse pe sine.
—Ka...gome... şopti sacadat coborându–şi ochii spre fiinţa ce–i stătea ghemuită la piept, încă susţinându–l. Fusese de ajuns doar ca ea să–l atingă pentru a purifica acea micuţă bijuterie care putea fi atât de benefică, dar tot pe atât de distrugătoare.
O simţi lângă el mică, fragilă, dar în acelaşi timp puternică prin puterea cu care îl sprijinea.
—Mai poţi sta puţin?
—Da.
Un răspuns fără nicio urmă de ezitare. Îl cuprinse, strecurându–şi mâinile pe sub braţe şi îşi lipi faţa de omoplatul său. Închise o clipă ochii, savurând acea senzaţie revigorantă, atât de naturală ce i se strecura în tot corpul, încălzindu–i sufletul.
—Am reuşit... am reuşit amândoi, Kagome!
—Da... îngână din spatele lui vocea stinsă a tinerei.
Inuyasha aruncă o privire triumfătoare spre deschizătura ce o crease şi prin care soarele îşi trimitea razele, mângâind feţele obosite.
Îmbrăţişarea scăzu în intensitate şi mâinile îi alunecară pe lângă corpul lui, precum umbra unei mângâieri Îi simţi capul lăsându–se greu şi realiză că ceva se întâmpla cu ea.
—Kagome?!...
Se întoarse şi abia avu timp să o prindă înainte de a se prăbuşi, leşinată. Pentru câteva secunde inima păru să–i stea pe loc: palidă şi rece, zăcea nemişcată în braţele lui.
—Kagome? Rezistă... încă puţin...
Greutatea părului îi trase capul pe spate, astfel încât, pentru o clipă, păru o păpuşă dezarticulată scăpată din mâinile dibace ale păpuşarului. Un sunet nedesluşit izbucni din pieptul tânărului şi în acelaşi timp, cu iuţeală, dar şi cu tot atâta blândeţe şi gingăşie îi strânse căpşorul la piept. În inima lui se cuibărea un sentiment pe care începuse să–l aibă doar după ce o cunoscuse pe ea. O singură dată spaima, disperarea şi neputinţa le mai simţise atât de puternice, atât de intense: atunci când Kagome îl apărase, astfel încât săgeata menită lui se înfipsese adânc în trupul ei. Paralizase de frică: nu pentru el, ci pentru ea. Ţintuit de copac, nu putuse decât să–i silabisească numele în timp ce i se rostogolise la picioare. Ochii blânzi, încărcaţi de durere şi înotând în lacrimi, îl urmăriseră multe nopţi la rând, hăituindu–i visele.
Inuyasha îşi îngropă faţa în părul de abanos al tinerei, strângând–o în braţe cât putu de tare.
—Kagome!!!
Strigătul neomenesc, îndurerat, se auzi repetat din zeci de locuri.
Tânărul scutură uşor capul pentru a alunga senzaţia de frică pe care o simţise din momentul în care–i leşinase în braţe şi până când îşi revenise, trei ore mai târziu. Trecuse prin toate stările de care un om era capabil; ajunsese să se întrebe dacă nu era mai bine să o ducă acasă, în timpul ei, unde putea fi îngrijită cum trebuie... unde putea fi în siguranţă.
Flăcările jucau sprintene, luminoase pe faţa lui. Ochii mari, cu irişii gălbui se plimbară peste trupurile ce se odihneau în jurul focului. Miroku şi Sango care dormeau în sfârşit unul lângă altul, Kirara, care se încolătăcise lângă Shippo şi... Kagome. Ceva mai departe de foc, tânăra se ghemuise pe un simplu pled ce o ferea de pământul rece. Avea picioarele încă bandajate, astfel încât, în ciuda protestelor ei, în ultimele două zile de când plecaseră din sat, Inuyasha o dusese numai în spate.
Îi vedea pieptul ridicându–se lent în ritmul respiraţiei. Încet, se ridică şi se apropie; părea o nălucă în întunericul pâclos al nopţii. Dormea adânc, cu picioarele îndoite, pe o parte. Cedase sacul de dormit unui sătean, iar pe Shippo îl înfofolise în bucata de material cu care se învelea de obicei; micutul o primise cu entuziasmul copilăriei. În întunericul străpuns din când în când de scântei de lumină, Inuyasha îngenunche la căpătâiul ei, dându–i părul răvăşit de pe faţă. Atât de liniştită părea în somnu–i ca de copil... Privind-o, o umbră a unui zâmbet trecu peste chipul lui. Exact aşa cum o urmărise după primele luni de când o întâlnise... aceeaşi privire nedumerită, încărcată cu sentimente pe care nici măcar el nu şi le putea explica.
Kagome tresări în somn, scânci ceva neinteligibil şi–şi aranjă mâna sub cap. Respiraţia lină îi dovedea că fata îşi continua somnul. Cu un clinchet slab, pe care numai auzul lui fin îl putea percepe, lănţişorul prins la gâtul ei alunecă pe o parte. Un singur fragment din bijuterie mai lipsea... Şi acel fragment era în posesia lui Naraku. Un singur fragment îl despărţea de punctul final al călătoriei din ultimii doi ani şi ceva. Era conştient că în curând avea să aibă loc înfruntarea finală. Avea să se termine totul... tot ce începuse acum mai bine de cincizeci de ani avea să se termine poate în câteva zile.
Dar el îşi punea abia acum întrebarea ce avea să facă după ce se va fi terminat toată povestea. Dacă va fi supravieţuit, fireşte. De abia în lumina întâmplărilor din ultimele zile, începea să se întrebe cum va arăta viaţa lui după ce Naraku va fi mort, după ce ucigaşul lui Kikyo va fi pedepsit, după ce Kagome va fi plecat... Fraza i se repetă obsedant în creier: ”După ce Kagome va pleca”. Trecuse mai bine de un an de când încetase să se mai gândească sau măcar să–şi amintească faptul ca ea va trebui să plece într–o zi de lângă el. Şi iată că acum acea zi îşi arăta colţii mult prea aproape ca să mai poată face ceva, fără a–i lăsa timp să se pregătească. Pe faţă i se ivi o grimasă ironică; se amăgea singur! Nu avea să fie nicicând pregătit pentru plecarea ei, pentru momentul în care avea să realizeze că nu o va mai vedea tot restul vieţii lui.
Un fior rece îi străbătu corpul şi Inuyasha se scutură înfrigurat. Cu mişcări încete îşi scoase cămașa largă, împături o mânecă şi ridică delicat capul tinerei, strecurându–i partea strânsă dedesubt. Partea cealaltă o întinse peste ea, acoperind–o cât mai bine, astfel încât Kagome să nu resimtă răcoarea care se lăsase. Degetele lui zăboviră pe faţa ei urmărind conturul obrazului şi apoi a bărbiei mici, ce părea că tremură pradă unui vis urât. Şi în momentul acela Inuyasha nu mai rezistă. Vorbe nerostite, priviri aruncate pe furiş, sentimente înăbuşite şi chinuite... toate îşi făcură loc în inima sa. Strânse cât putu de tare ochii, dar lacrimile se iviră în ciuda voinţei şi–i brăzdară obrajii palizi. Era pentru prima dată în viaţă când plângea cu adevărat... când sentimentele îi răbufneau cu atâta putere. Nu plânsese pentru el, pentru mama sau tatăl lui, nici măcar pentru Kikyo, nicio lacrimă.... Şi iată că le vărsa pentru Kagome doar la simpla ei vedere. Inuyasha îşi şterse înciudat obrajii. Cât de diferit era el, cel din prezent, faţă de cel de acum doi ani ! De la tânărul jumătate om, jumătate... altceva, cum îi plăcea ei să–l necăjească, iritat şi iritant, mai tot timpul enervant, pripit şi ironic, iată că ajunsese să plângă singur pentru o fată. Dar Inuyasha ştia că nu era doar o simplă fată. Ce naiba, doar nu plângea când o vedea pe Sango!
Kagome scânci din nou şi–şi foi capul pe perna improvizată. Aplecându–se, Inuyasha îi aşeză iarăşi materialul împăturit. Dar nu se mai ridică. Sărută creştetul tinerei cu drag, o îmbrăţişă strângând–o de după umeri, o lipi cu spatele de pieptul său şi–şi rezemă obrazul de ceafa ei. Kagome se linişti în vis şi se lăsă moale în îmbrăţişarea pe care nici nu o bănuia. Mulţumit, Inuyasha închise ochii şi adormi. Înainte ca primele raze ale soarelui să mijească măcar, îşi reluase poziţia de veghe lângă foc. Doar locul cald pentru ceva timp şi câteva cute dovedeau că dormise lângă ea.

[Flash]

Ahem, nu ai disclaimer. Te rog să - ţi pui disclaimer altfel ficul va ajunge închis aşa cum prevede regula.

[Aveqetura]

Am ramas asa : :w00t: cand am vazut acest titlu. Dupa socul initial, am inceput sa sar intr-un picior, pentru ca ficul pe care l-am adorat de la prima citire, revenise intr-un loc unde nu ma asteptam : aici !

Povestea la care inima imi batea mai tare cu fiecare rand parcurs, povestea la care am ras, am plans si cine stie cate alte sentimente am mai incercat, revenise.

Sper ca masinuta zburatoare - las' ca stii tu care si despre ce vorbesc - inca te mai ajuta. Nu stiu cum iti amintesti tu de mine : ca Angel-Asakura, ca Arashi Kigen sau altcumva, insa cert este ca acum, am nick-ul Aveqetura, pseudonim care-l folosesc foarte des, uneori si-n viata reala.

Ma bucur foarte mult ca o veche prietena, a ascultat insistentele numerosilor "fani" sa le spun asa si revine pe un forum dedicat anime-urilor. Si ce revenire frumoasa : Povestea mea favorita este aici ! Nici ca se putea sa incep ziua mai bine !

[edit Aly] Si parerea despre fic unde e? Puteai trimite un pm caci asta e offtopic

[Anaiyda]

Hello Aveqetura! Asta chiar a fost o surpriza, nu ma asteptam sa te regasesc dupa atata timp si, mai mult decat atat, sa-ti aduci aminte de povestea mea:zuppy10:. Masinuta zburatoare inca ma mai ajuta, cel putin asa cred eu. ID-ul meu il gasesti la profil, abia astept sa mai vorbim. Si acum, continuarea. Reiau rugamintea de a-mi lasa cateva randuri cu impresii dupa ce ati citit, critici asupra stilului, compozitiei, etc. Multumesc. Lectura placuta!

Cap. II

—Eşti sigură că ai mai făcut asta, Kagome? Cu ochii încă încețoșați de somn și aparent nu numai cu ochii, ci și cu mintea, Miroku nu-și dădu seama că pune o întrebare periculoasă decât prea târziu. Pe plita improvizată, deasupra jăratecului adunat de peste noapte, tânăra mesteca şi întorcea de zor ceva ce semăna a mâncare. Inuyasha aruncă şi el o privire încruntată şi cercetă „lucrul” gălbui ce sfârâia pe foc.
—Aha, arată cam ciudat, ce–i drept! îşi dădu şi el cu părerea. Kagome, sătulă de părerile celor doi, îl pironi pe hanyou cu o căutătură vecină cu moartea şi spuse, fără a se adresa în particular vreunuia dintre ei:
—Adică vrei să spui că nu ştiu să gătesc?
„Nici o priveliște nu se compară cu cea a unei femei care se crede neapreciată” gândi Inuyasha, însemnându–şi bine în cap momentul, pentru ca a doua oară să nu mai facă aceeaşi gafă.
—Adică vrei să spui că nu ştie să gătească?! se întoarse, ţintuindu–l cu ochii pe bietul călugăr. Miroku dădu să spună ceva, deschise gura, dar se retrase nemulţumit doi paşi mai în spate, gândind că cel mai matur nu are de ce să–şi pună capul cu „urechile alea de câine”. Tânărul răsuflă adânc, părând a încerca să-și adune calmul proverbial. „Bine, poate am exagerat puţin”, îşi continuă ideile, regretând insulta adresată mintal prietenului său.
—Orice vei găti va fi numai bun, se alintă Inuyasha ca un copil.
Sprâncenele lui Miroku se uniră într-o încruntătură la granița dintre amuzament și seriozitate, după care mormăi printre dinţi:
—Sau poate nu exagerez... Linguşitorule!
—Hmm, mi se pare doar mie sau ai încercat să faci o glumă, Inuyasha? remarcă Sango în timp ce așeza şase farfurii de plastic, adevărate minunăţii ale secolului XXI pe care Kagome le adusese cu ea. Femeia îşi strânsese părul castaniu în coadă de cal, bretonul scurt până deasupra sprâncenelor, flutură liber în bătaia vântului. Se întoarse o clipă și-l suprinse cu coada ochiului pe Miroku care–şi găsise de treabă cu o gânganie pescuită de prin iarbă.
—Una nu chiar reuşită, bolmoji Shippo pe limba lui. Inuyasha îl fulgeră cu privirea şi micuţul amuţi.
—Aţi mai mâncat omletă oameni buni, ce aveţi?
Inuyasha o studie cum împarte mâncarea în şase şi pune la fiecare în farfurie. Cu un bufnet zgomotos se lăsă jos şi–şi înşfăcă porţia, muşcând cu poftă.
—Hei, Miroku, nu vrei? strigă Shippo mâncând la rându–i din bucăţica lui.
Cel în cauză întoarse spatele şi nu catadisi să răspundă.
—Keh, nu–i nimic, mai mult pentru mine! exclamă Inuyasha şi în acelaşi timp întinse mâna spre farfuria călugărului. Cu un icnet de durere şi surpriză si–o retrase, strângând-o la piept.
„Fire–ar să fie!” Kagome, ca orice femeie mereu pe fază, îi zâmbi suav agitând periculos lingura de lemn pe care tocmai o folosise pe post de armă.
—Nu vă mai prostiţi! Parcă ai fi un copil de doi ani! Treci la masă! Glasul aspru şi poruncitor al tinerei Sango sună destul de convingător în urechile lui Miroku, pentru că se apropie, cei drept ţanţoş şi rigid, aruncând ocheade înţepătoare celuilalt.
Micul dejun decurse fără alte incidente majore. Doar Kirara mârâise de vreo două ori la Shippo care atentase la bucăţica ei. Într–un final, văzând că nu are prea mari sorţi de izbândă, micuţul furase ultima îmbucătură a lui Inuyasha care–şi zburlise părul lung şi argintiu la el, articulându–i una peste cap.
—Cea mai bună bucătăreasă din toate câte există! se lansă Miroku în laude, luând–o înaintea tânărului hanyou.
—Da, sigur!... bombăni glasul răguşit în zeflemete.
Kagome se întoarse ca un automat spre el.
—Adică?
Faţa lui Inuyasha căzu.
—Ha?!
—Adică ce vrei să spui? Îl trecură toate sudorile; avea fata asta o privire câteodată de putea alunga toate hoardele de youkai de una singură. Nu merit lăudată?
—Nu, nu, nu....
—NU???
—Nătângule! croncăni vocea lui Shippo.
—Ba da, da’ nu asta am vrut să spun! Se întoarse cu ochii ieşiţi din orbite spre Miroku. La naiba! Inuyasha îşi împletici mâinile la piept şi nu mai scoase nici un sunet.
—Mult mai bine, mersi, înţepă Kagome.
—În fine, acum că ne–am înţeles cu toţii, se poate să ne mişcăm odată din loc? Sango îşi pocni palmele una de alta şi arboră un zâmbet aproape forţat.
—Draga mea, cred că este cea mai bună idee pe care am auzit–o până acum în această dimineaţă frumoasă!
—Ce bine ne înţelegem noi toţi! nu se putu abţine Shippo să nu comenteze şi dădu ochii peste cap exasperat. Agil, aşa cum îi stătea bine unui copil vulpiţă, ţopăi în coşul de pe bicicleta tinerei femei şi aşteptă ca mașinuța magică să se mişte din loc.
Dintr–o singură săritură, Kirara se înfăşură în jurul gâtului lui Sango şi începu să toarcă mulţumită. Proptindu–se ca un om bătrân în toiagul auriu, împodobit cu inele mari, largi, Miroku se hotărî şi el să se alăture grupului.
—Inuyasha?! Vii? Azi dacă se poate! Avea Shippo un stil de a se da mare cand se afla în afara pericolului pe care Kagome ajunsese, în timp, aproape să-l admire. Tânărul demon în cauză nu-l băgă în seamă; ba din contră, se întoarse ostentativ cu spatele la ei, încordat, urechile mişcându–i-se subtil în aşteptare. Mâna dreaptă i se încleștă pe mânerul sabiei.
—Ce s–a întâm...
—Shhh... îl întrerupse Kagome pe Miroku, fâcând și un semn cu mâna. Lăsând bicicleta rezemată de primul tufiş se apropie încet. Îl atinse pe umăr şi murmură, aplecându–se:
—Ce s–a întâmplat? Inuya...
—Taci! cuvântul aspru fu însoţit de o strângere puternică de mână. Kagome nu mai insistă; Inuyasha nu avea obiceiul să o ia de mână aşa de des precum ar fi vrut ea, dar şi când o făcea, era în stare să–i smulgă degetele. Ochii mari şi negri priviră cercetători în toate părţile; avea să se întâmple ceva. La câţiva metri depărtare, Miroku, Sango şi micul Shippo luară şi ei o poziţie defensivă.
În secunda următoare, la fel de repede precum devenise agitat, Inuyasha se relaxă, dar deveni iritat. Se smulse de sub mâna tinerei fără nici un avertisment şi miji ochii în depărtare, spre pădure, unde deja se vedea un norişor apropiindu–se de ei. În aceeași secundă, Kagome simți și ea ”problema”.
—Halal dimineaţă, bodogăni înciudat.
Câteva priviri nedumerite mai târziu, în faţa lor se opri val vârtej tânărul lider al lupilor. Kagome căscă ochii mari şi se dădu instinctiv vreo doi paşi mai aproape de Inuyasha care privea cu braţele încrucişate un punct nedefinit din depărtare.
—Koga! exclamă surprins Shippo de pe şeaua bicicletei.
—Ţi–am simţit duhoarea de la marginea pădurii, câine! ”Câinele” în cauză dădu ochii peste cap. În schimb, parfumul acestei frumoase domnişoare l–am purtat mereu în suflet, urmă el însufleţit şi–i întinse o floare tinerei. Kagome cercetă o clipă floarea care purta stoică urmele vitezei nebune a lui Koga: trei sferturi din petale lipsă și o frunză făcută fâșii.
—Ah... aaa... mulţumesc? reuşi să îngaime în cele din urmă şi luă restul de floare, îmbujorându–se ușor la faţă. Inuyasha încercă să ignore dorinţa stringentă de a smulge biata plantă din mâna ei şi de a i–o înfunda pe gât lui Koga. Imaginea acestuia, rumegând, îi produse destulă bună-dispoziție încât aproape să zâmbească. Aproape.
—Şi eu fac bine lupule, mulţumesc! catadisi el să rostească în batjocură. Koga continuă să–l ignore complet.
—Ce mai fac domnişoarele mele preferate? întrebă tânărul youkai, cuprinzându–le cu privirea atât pe Sango, cât şi pe Kagome. Măgulită de atenția acordată brusc, Sango se apropie de prietena ei.
Miroku, pe de altă parte, oftă adânc, resemnat şi păși agale spre Koga.
—Popă, ce mai faci?
Cel în cauză se căzni măcar să rânjească, pentru că de zâmbit nici nu se putea pune problema. Avea Koga ăsta un fel de a fi de putea scoate din pepeni şi pe cel mai calm om. „Şi eu sunt chiar un tip liniştit”, medită în sinea lui. Dar în clipa în care Koga sărută mâna lui Sango, după care o sărută pe cea a Kagomei, calmul lui se topi ca zăpada pe foc şi se înfipse bine cu picioarele în pământ, cât mai aproape de ei. Prin mintea încețoșată de gelozie, îi trecu subit vaga întrebare: ”De unde învățase lupul asemenea maniere?” Koga îl privi pe Miroku care îl cercetă la rându–i cu o privire tâmpă.
Consecinţa sărutării mâinii tinerei brunete întârzie vreo două secunde. Inuyasha smulse mâna fetei din mâna celuilalt şi se aşeză ca un paravan între cei doi.
—Ia mâna de pe ea! şuieră aspru. Încetează să te mai agăţi de mâinile ei ori de câte ori o vezi! Miroku clipi des, apreciativ; i se păruse doar lui sau Inuyasha, în zelul lui verbal, aproape îl scuipase pe Koga?
—Inuyasha! se auzi glasul mirat şi în acelaşi timp aspru al fetei de după dânsul.
—Ce e javră? Gelos cumva?
—Keh, prostii!...
—Inuyasha... Suna atât de dulce şi calm glasul ei! Inuyasha înghiţi în sec. Şezi!
Colierul din jurul gâtului străluci scurt şi înainte de a mai apuca să scoată vreo vorbă se trezi cu nasul în pământ şi fundul în sus. Kagome păşi tacticos peste el, îndreptându–şi atenţia către Koga.
—Ce vânt te aduce pe la noi?
Din urma ei, Inuyasha îşi scoase mutra din ţărână şi bolborosi nervos:
—Kagome, de câte ori te–am rugat să nu mai faci asta?! Pentru ce naiba a fost? A durut! Shippo, fermecător personaj, chicoti ca o fată căreia i se dă atenție și, printre dinți, îi dădu replica cu un aer de superioritate masei roșiatice care încă se chinuia să se ridice:
—Asta și era intenția!
—Ceva se întâmplă în teritoriile lupilor, începu Koga.
„De parcă aş avea nevoie să ştiu ce–i în teritoriul tău!” răbufni personalitatea iritată a lui Miroku de undeva din adâncurile creierului. Evident, călugărul nu prea stătea bine la capitolul ”capacități telepatice”, astfel încât Koga continuă netulburat:
—Clanul meu se luptă cu ceva...
—Auzi lupuşorule, şi de ce anume crezi tu că ne–ar interesa pe noi luptele tale de putere? cârâi Inuyasha, punând o distanţă destul de apreciabilă între el şi Kagome; nu de alta, dar dacă îi mai venea cumva cheful să–l trântească la pământ, poate căzătura avea să fie mai miloasă cu membrele lui, fiind la o anumită depărtare. Koga îl privi şi deodată zâmbetul lui Inuyasha se risipi. Tânărul lider al lupilor era o persoană foarte mândră, nu îi stătea în fire să ceară ajutor din te miri ce și Inuyasha știa asta poate mai bine decât oricine. Începu să se simtă deodată inconfortabil.
—Cred că v–ar interesa faptul că doar clanul meu e ultima linie de apărare a unui sat. Dacă trec de noi... Ai prins ideea, nu?
Se lăsă tăcerea vreo câteva secunde, timp în care fiecare se adânci în gândurile lui, meditând la ceea ce aveau să facă.
—Păi, dacă nimeni nu e împotrivă, eu propun să ne urnim din loc şi poate până deseară ajungem, spuse Sango şi–şi aşeză enormul bumerang la spate. Inuyasha deschise gura să protesteze, dar o simplă privire aruncată spre Kagome îl încredință că mai potrivit ar fi să-și înghită cuvintele. Miroku încuviinţă din cap şi tot grupul se mişcă la vale, spre pădure. După vreo două minute, abia stăpânindu–şi nervii, călugărul se aplecă spre tovarăşul său de călătorie:
—Mi se pare mie sau ... Koga merge în faţă cu fetele noastre?! Până şi Kirara!
Inuyasha aprobă plictisit din cap şi–l lăsă pe Miroku să–i turuie de unul singur la ureche. Kagome râdea voioasă la ceva ce îi șoptise Koga. Poate într–o altă dispoziţie, ar fi fost acolo, claie grămadă peste ei. Dar acum nu avea chef; ceva era pe cale să se întâmple, o simțea în fiecare fibră a corpului. Inuyasha clipi des şi privirea de chihlimbar aruncă scântei în lumina soarelui. Oare avea să fie în sfârşit ... sfârşitul? Ropotul de râsete al fetelor îl readuse la realitate. Curios lucru, cel puțin pentru cineva ca el, cum ajunsese să aibă mai multă încredere în ea decât în el însuși. Inuyasha nu–şi mai amintea când îşi dăduse seama că fata trebuia să fie o prezenţă constantă pentru ca el să se simtă în largul său. Poate realizase când Kikyo încercase să o omoare, când aproape o pierduse din cauza blestemului vrăjitoarei Tsubaki sau când ea se hotărâse să plece. Îşi aminti cum stătuse ore întregi, apoi zile la marginea fântânii care făcea legătura dintre cele două lumi, scrutând întunericul adâncurilor, doar-doar ar zări–o întorcându–se. Conștientizase atunci că tânăra trezea în el sentimente pe care le crezuse de mult moarte, sentimente pe care doar pentru o singură persoană le mai nutrise. O iubise pe Kikyo; abia acum îşi dădea seama că o iubise. Şi trecuse jumătate de secol fără să şi-o poată scoate din minte. Inuyasha aruncă o privire spre Kagome. Identice şi totodată atât de diferite.
„Ţin la cineva şi nu pot uita pe altcineva” concluzionase el într–o noapte. Incertitudinea în ceea ce o privea pe Kikyo îl mânca pe dinăuntru, încetul cu încetul. Îi plăcea să–l chinuie, să–l aţâţe, să–l facă să–şi piardă capul; şi ceea ce era mai ciudat, lui părea să–i placă. Ca un copil care știe că nu are voie, dar totuși tentația este prea mare pentru a putea rezista. De câte ori nu se blestemase pentru nehotărârea lui care–i făcea atât de mult rău Kagomei! În locul ei, el ar fi renunţat din primele luni. Dar tânăra avea o putere interioară şi o stăpânire de sine pe care nu mulţi i-ar fi ghicit–o. Însuşi Naraku se temea de ea mai mult decât de el sau de oricare dintre ei. Ştia că ține la el, i–o spusese ... Și ştia că o rănea câte puţin în fiecare zi. Avea sentimente pe care uneori nici el nu putea să le conştientizeze. Fata asta îl intriga şi–l depărta în acelaşi timp. O vroia, dar în acelaşi timp nu putea renunţa la Kikyo. Binecuvântarea şi blestemul lui.

[Aveqetura]

Si eu am ID-ul la profil, deci nu este o problema. Problema este ca am renuntat la mess din cauza numeroaselor probleme pe care yahoo mi le-a facut si care s-au terminat uneori cu defectarea intregului sistem de operare. Inca nu am gasit un program de mesagerie care sa-mi satisfaca toate exigentele si pretentiile pe care le am de la un astfel de program, dar cautarile continua. Mess-ul a ramas un domeniul strain deocamdata pentru mine si din cauza lipsei - crunta - de timp.

Am crezut ca nu o sa mai simt la fel ca la inceput reluand acest fic, dar m-am inselat. Inima-mi bate la fel de tare, iar emotiile sunt la fel de vii. Stilul tau de a insira cuvintele si de a forma frazele m-a captivat prima data si ma captiveaza si acum. Este simplu, poate banal pentru unii, dar atat de captivant si patrunzator pentru mine...

Am sa incerc sa gasesc un program de mesagerie care sa ma ajute in comunicarea cu diverse persoane aflate la mare distanta de mine, insa cele mai multe cunostinte le am stranse pe yahoo mess... Sa folosesc yahoo web-mess... O poveste lunga ce nu-si are rostul aici.

Nu te descuraja vazandu-ma numai pe mine la replay-uri. Probabil fic-urile inspirate dupa Inuyasha sunt foarte multe iar publicul cititor a ajuns la saturatie, dar crede-ma, eu raman sa te citesc din motivul simplu ca stiu cate lucruri ai scris si sper ca macar aici sa pot sa le citesc - pe cele ce sunt noi - sau sa le recitesc - pe cele care sunt vechi. Pana la noul fragment ce-l vei posta, sa auzim numai de bine si multa sanatate ! >:D<

[edit Aly] Again, this could be a pm... Parerea despre fic?

[Anaiyda]

Cap. III

Sango avusese dreptate; înainte de lăsarea serii ajunseră în tabăra lui Koga. În momentul în care pășiră pe teritoriul lupilor, Kagome se apropie fără ca măcar să-și dea seama de Inuyasha, Miroku aproape se lipi de spatele lui Sango, iar Shippo, oricât de antipatic i–ar fi fost uneori hanyou–ul, când era vorba de pericol, se simţea mai bine pe lângă el decât lângă oricine altcineva. Kagome cuprinse cu privirea mulţimea oamenilor răniţi, demoni sau simpli țărani ce zăceau direct pe pământ şi o cuprinse mila. Inuyasha o strânse niţel de cot să o facă atentă.
—Kagome, vedeţi ce puteţi face tu şi Sango pentru ei. Arată destul de rău toată povestea asta.

Kagome îl privi intrigată, aproape nevenindu-i să creadă. Îngrijorarea pentru alţii era o latură cu totul nouă în comportamentul lui pe care tânăra o descoperea încetul cu încetul. Îşi dăduse de mult seama că tânărul doar pe jumătate om nu era atât de rău pe cât vroia să pară şi că sub aparenta gheaţă, inima îi tresălta de teamă pentru fiecare dintre ei. Dar niciodată privirea nu trădase atâta compasiune pentru altcineva în afara lor. Şi tocmai pentru clanul lui Koga! Fără alt schimb de cuvinte, Kagome se depărtă rapid cu Sango pe urmele ei.

Inuyasha o pierdu repede din vedere prin mulţime. Asta aprecia poate cel mai mult la ea: dăruirea cu care făcea fiecare lucru, oricât de mic. Scutură alene capul şi trase adânc aer în piept.
—Miroku... Koga, vrei să ne explici ce naiba se întâmplă aici? Credeam că sunteţi o haită de lupi, nu o adunătură de fetiţe.
Celălalt păru că nu ia în seamă remarca acidulată. Împreună se depărtară câţiva zeci de metri de tabără. Koga se uită în depărtare, iar cei doi îi urmară inconştient privirea.
—Acela e satul pe care îl apărăm... peste cincizeci de oameni. Singurii care ne–au vorbit frumos şi care ne–au respectat vreodată... Singurii ce ne–au primit în satul, în casa şi la masa lor... Singurii care nu au făcut diferenţa dintre faptul că ei sunt oameni, iar noi nu. Tu ar trebui să înţelegi cel mai bine, Inuyasha... Ai fost acceptat şi apreciat fără ezitare de cineva și uneori nici măcar nu meriți acea acceptare.

Pentru hanyou replica fu usturătoare. Dar până și el își dădu seama că nu era nici locul și nici momentul pentru dueluri verbale. Preferă să cerceteze satul din depărtare şi–i lăsă tânărului răgazul să continue.
—Acum o săptămână şi ceva au fost atacaţi de un fel de bandă de demoni. Spun un fel de bandă pentru că de obicei ei nu atacă în grup, sunt fiinţe solitare. Ei, aceştia parcă ar fi conduşi din umbră de cineva.
Inuyasha tresări şi vru să spună ceva, dar Koga îi luă vorba din gură.
—Şi eu m–am gândit la Naraku. Dar ce treabă să aibă el cu un sat de ţărani amărâţi? Sprâncenele lui Inuyasha se ridicară spre linia părului. Ne–au chemat să–i ajutăm. De o săptămână atacă, noi respingem, dar cu cât luptăm mai mult, cu atât se întorc mai mulţi. Nu mi–e uşor să recunosc când sunt depăşit de situaţie... Ei bine, acum sunt. De asta v–am căutat.
Koga îl privi pe Inuyasha aşteptând să–i spună ceva, dar tânărul se mulţumi să contempleze cu ochii lui gălbui copacii. Oricât de mult îi displăcea tânărului lup compania „javrei”, ştia că era unul dintre puţinii pe care se putea baza în luptă.
—Când au atacat ultima dată? preluă Miroku firul discuţiei.
—Azi noapte. I–am respins, după care v–am simţit pe voi şi m–am gândit că poate împreună vom putea să–i alungăm definitiv.
—Şi când credeţi că vor mai ataca?
Koga își masă ușor cu mâna gâtul încordat și ridică din umeri.
—Vor ataca în noaptea asta. Inuyasha vorbise apăsat şi hotărât. Koga se întoarse către el şi încercă să spargă zidul de piatră din care părea făcută fiinţa din faţa lui.
—Chiar crezi asta, Inuyasha?
Tânărul îl privi lung pe Miroku.
—Da. Să ne pregătim. Şi cu aceste cuvinte, Inuyasha făcu stânga împrejur fără să se mai uite în urmă.

Până la lăsarea întunericului toţi răniţii fură mutaţi în două colibe mai retrase. Oamenii și demonii ce încă mai aveau putere, peticiţi cu pansamente de către Sango şi Kagome, îşi reluară locurile între cei care aveau să lupte în acea noapte. Miroku discutase câteva minute cu Sango, iar acum stăteau unul lângă altul, în tăcere, ascultând... aşteptând.

În jur de miezul nopţii, ca o fantomă plutind prin aer, Inuyasha se apropie de prima colibă în care zăceau cei răniţi. Cu o mișcare ezitantă, trase deoparte pledul greu ce atârna pe post de intrare şi o căută cu privirea prin întuneric. O găsi în a doua cămăruţă, ghemuită pe genunchi, cu o lumânare lângă ea, plângând abia auzit.
—Kagome?!... Inuyasha o atinse ușor pe umăr, îngenunchind lângă ea. Fata îşi şterse rapid lacrimile şi se întoarse spre el cu un surâs amar. „La naiba...nu ar fi trebuit să o iau cu mine”. Îl frapară paloarea şi cearcănele adânci căpătate în decurs de doar câteva ore. Ce s–a întâmplat? o întrebă, luând lumânarea de jos şi apropiind–o de chipul ei. Ochii i se înroşiră din nou şi lacrimile se rostogoliră iarăşi pe obrajii supți de oboseală.
—A murit... nu am putu face nimic, scânci răgușit şi făcu un semn către omul de lângă ea.

Ochii gălbui se îmblânziră şi Inuyasha își lăsă privirea să alunece peste trăsăturile tinerei. Cu fiecare nouă ocazie îl surprindeau puterea şi compasiunea ei, dragostea pe care o oferea unor fiinţe străine, pe care nu avea să le mai vadă poate vreodată. Inuyasha răsuflă adânc, simţindu–se deodată prea bătrân pentru toate astea.
—Kagome, ai făcut tot ce se putea face. Fata strânse ochii puternic, lăsă capul în jos şi negă.
—Poate dacă m–aş fi străduit mai mult, nu ar fi...
—Nu fi prostuţă, sunt sigur că ai făcut totul... Acum ascultă–mă! Kagome, mă asculţi? Inuyasha îşi însoţi cuvintele cu o strângere gingaşă de mână. Tânăra tresări uşor, îşi şterse lacrimile şi rămase cu privirea la mâna lui ce o ţinea captivă pe a ei. În curând poate va începe lupta; te rog ceva... Să nu ieși, stai aici orice s–ar întâmpla, da? Fata îşi adânci ochii în ochii lui.
—De ce? Dacă aveţi nevoie de mine? Vă pot ajuta!... Lăsă din nou privirea în pământ. Te pot ajuta...
Inuyasha înghiţi nodul ivit ca din senin în gât şi abia se abţinu să nu o îmbrăţişeze.
—Mă descurc... Tu doar trebuie să stai aici, urmă el stins.
—Dar...eu...
Tăcu și timp de câteva momente nimeni nu spuse nimic. Inuyasha încercă să ignore furnicăturile care-i jucau dea lungul brațelor.
—Nu–nţelegi că cel mai mare ajutor ar fi să te ştiu în siguranţă? Cuvintele își luară zborul de pe buze înainte ca el să le fi permis. Să nu trebuiască să mă uit în stânga şi–n dreapta cu inima strânsă că s–ar putea să te văd moartă?
Kagome îşi simţi gâtul uscat ca iasca. Părea să fie un eveniment; de puţine ori Inuyasha te lăsa să vezi atât de clar în profunzimile sufletului său.
—Bine, încuviinţă ea. Peste trăsăturile lui păru să mijească umbra unui zâmbet.
—Mulţumesc. Îi lăsă mâna liberă şi dădu să plece. În același moment, Kagome înălţă ochii, se ridică în genunchi, îi cuprinse faţa în palme şi–l sărută pe frunte.
Rămase blocat și pentru câteva secunde i se păru că respirația îi îngheață în el. În schimb, locul unde buzele ei îi atinseseră pielea, îl frigea. O privi încurcat și colțurile buzelor i se strânseră într-o grimasă indescifrabilă.
—Ai grijă de tine... murmură şi se ridică mutându–se la căpătâiul altui suferind.

Răcoarea nopţii îl făcu să se simtă ceva mai bine. Cuprinse cu ochii cerul bătut cu stele şi încercă să recunoască vreo câteva constelaţii. ”Ironic! Până să o întâlnesc niciodată nu am privit așa cerul.” Gândul îl făcu să râdă isteric în sinea lui. Oftând, se îndreptă cu paşi rari spre un grup de oameni, acolo unde îi zărise pe Miroku, Sango şi bineînţeles, pe nesuferitul de Koga.
—Kagome? întrebă femeia văzându–l cum se trânteşte în faţa lor, direct pe pământul rece. Inuyasha scrută întunericul şi–i ocoli privirea.
—Are câţiva răniţi grav şi a rămas cu ei.
Din tonul lui, ceilalţi pricepură că nu era de dorit să–l mai întrebe nimic altceva, mai ales dacă ar fi fost vorba despre tânăra femeie.
Aşa că următoarele două-trei ore nu se mai schimbă nicio vorbă. Sango şi Miroku moţăiau pe rând; până şi Koga aţipise de vreo două ori. Doar el rămase cu spatele drept şi rigid, atent la fiecare frunză ce cădea din copac şi la orice miros care răzbătea înspre ei din întunericul pădurii. Nimic.
Mai erau vreo două ore până la răsăritul soarelui după socotelile lui, când, în sfârşit, ceva i se păru schimbat. Prima dată nu fu decât o părere, o adiere molcomă a vântului. După care un iz ciudat, greu îi pătrunse în nări și urechile i se ciuliră; auzea ceva.

[Aveqetura]

Ma intreb mereu de ce nu mai scrie nimeni replay aici, dar ma gandesc la un singur lucru : oamenii mai maturi - ca mine, ca tine - sunt atrasi de fic-uri scrise de cineva matur. Crede-ma ca se observa imediat diferenta dintre un fic scris de cineva care are 15-18 ani si cineva care are de la 20 de ani in sus. Stilul tau de a scrie, ma face mereu sa exclam : ce lectura buna ! Povestea o stiu, dar mereu o citesc cu placere si incerc mereu sa-ti spun cateva cuvinte ca sa stii ca nu esti singura.

[matzaplouata]

e o poveste minunata si sincer, desi nu stiu cum am ajuns aici, sper sa o continui.
imi place tare mult cum descrii si sper sa pui curand urmatorul capitol.
nu stiu ce sa mai zic sa nu mai fie spam ca nu prea am ce sa zic. nu am nimic de comentat. imi place totul asa cum e

[edit - Lynn ] : Mâţulico, mai adaugă nişte rânduri căci cu 2 nu prea faci mare chestie.

[Flash]

Aham mesaj pentru autoare : Nu e nevoie să pui disclaimerul în toate capitolele. Odată ce ai pus disclaimerul în primul capitol nu mai e nevoie să-l pui şi în celelalte. Odată e de ajuns.

[Anaiyda]

Cap. IV


Sări în picioare ca împins de un resort. Cu o singură mişcare a degetului opozabil deblocă sabia din teacă şi se încordă în aşteptare.
Tessaiga străluci în întunericul nopţii şi energia ei străpunse pădurea cale de vreo treizeci de metri. Inuyasha se repezi înainte spre masă diformă, albicioasă ce plutea la vreo doi metri de pământ. Vuietul crescu în intensitate, crengile copacilor prinseră a se agita furioase şi câteva paie de pe vreo trei colibe zburară bezmetice prin aer.
Sango măsură perplexă corpurile parcă gelatinoase ale demonilor și, printre puținele dăți ce-i drept, păru încurcată.
—Kazanna!
Zgomotul pădurii se împleti cu cel al tornadei izvorâtă din mâna lui Miroku. Praf, crengi şi năluci albe, cu toate fură înghiţite în abisul negru al blestemului lui Naraku.

Bumerangul lui Sango trecu prin arătări ca şi cum ar fi trecut prin nori. Din spatele ei, Koga, Ginta şi Hakkaku se adânciră în pădure pe urma câtorva creaturi. De undeva din depărtare se auzi glasul răguşit şi puternic al lui Inuyasha:
—Kaze no Kizu! Pădurea se lumină o clipă de parcă ar fi luat foc, apoi zgomotul asurzitor de ţipete şi gemete înfioră văzduhul.
Miroku trase bucata de material peste mână, ferecând–o cu metaniile mov-albastre. Clipi des şi–l văzu pe Inuyasha apropiindu–se agale.
—Cred că glumeşti! aruncă el acru spre Koga, arcuindu-şi sprânceana stângă. Ăştia sunt demonii de neînvins? Grămada asta de viermi?
Koga icni de vreo câteva ori, trăgându–şi respiraţia şi îi răspunse nedumerit:
—Nu–nţeleg nici eu... Poate au obosit sau au rămas puţini. E prima dată când atacă atât de slab şi în număr atât de mic.
Inuyasha arboră arhicunoscuta lui mimă ironică, uşor batjocoritoare.
—Da... Se pare că ne–am terminat treaba înainte de a începe. Auzi, ştii ceva lupule? Altă dată când te hotărăşti să mai faci multă zarvă pentru nimic, îl apostrofă aspru, îţi sugerez să...
Dar Inuyasha se opri în plin avânt verbal. Căscă ochii cât putu de larg şi–i îndreptă în zare, peste colină.
—Satul... Ne–au păcălit! Satul! Şi înainte ca cineva să conştientizeze ceea ce tocmai spusese, se arcui în aer, trecu ca fulgerul de–a lungul taberei şi prinse a coborî valea către satul cuprins brusc de o ceaţă lăptoasă. Mângâie o clipă cu privirea coliba unde ştia că o lăsase pe Kagome şi se topi în noapte.

—Drace! Urăsc când am dreptate, urlă el spintecând cu ghearele câţiva yokai îmbrăcaţi într–un văl albicios.
Abia după vreo zece minute începu Inuyasha să înţeleagă de ce Koga ajunsese la disperare. Hoardele de yokai se revărsau în valuri, aproape să treacă de apărarea lor. Şi asta nu era niciodată un semn bun pentru Inuyasha
—Ai grijă! Miroku o trase pe Sango la timp din calea ghearei uriaşe ce se înfipse în pământ la câţiva centimetri de locul unde stătuse ea. Bucăţi mari, zgrunţuroase de pământ zburară în toate părţile; Miroku o strânse pe tânără în braţe apărând–o cu trupul lui.
—Eşti bine? o întrebă el şoptit. Sango făcu semn din cap că da.
„Afemeiatul, nici măcar acum nu se poate abţine!” oftă Inuyasha, parte resemnat, parte amuzat.
—Hei, popă, nu–i vreme de aşa ceva, pe cuvânt! strigă la ei Koga, clar neimpresionat de gestul cavaleresc al călugărului. Miroku rânji larg, şi, cu regret, îi dădu drumul tinerei femei.

—Javră, văd că nu te plictiseşti! exclamă Koga din spatele lui Inuyasha. Acesta îi aruncă o privire jucăuşă.
—Se pare că nici tu, prostule! replică, şi, în acelaşi timp ghearele lui spintecară spatele unui demon. Scârbos, adăugă ca pentru sine cu o grimasă dezgustată. Inuyasha avu timp să reflecteze câteva clipe asupra întâmplărilor din ultimele ore. Ceea ce îl intriga cel mai mult era faptul că niciodată nu mai văzuse asemenea comportament la nişte amărâţi de drăcuşori care nu știau să facă nimic în viața lor în afară să mănânce.
—Ştii, lupule... situaţia nu pare prea roză, gâfâi Inuyasha şi pară lovitura unui monstru care se apropiase periculos de mult de gâtul lui. Prin raza sa vizuală trecu o clipă, ca un fulger, Kirara ce–l purta în spate pe Shippo. Micuţa vulpe, înarmată cu un teanc de rugăciuni binecuvântate de Miroku, aplica de minune câte una bucată pe câte vreun demon mai mititel.
„Face şi el ce poate” gândi Inuyasha cu o strâmbătură amuzată a buzelor.
—Văd câine, îl auzi pe Koga răspunzându-i în sfârșit. Acum ce mai zici? Îmi dai dreptate? Câteva broboane de sudoare se prelinseră de pe fruntea tânărului yokai, semn că oricât de puternic ar fi fost, până şi el obosise.
—Ia să nu ne mai jucăm! Tessaiga! Sabia luci scurt, dar puternic și energia gălbui-portocalie spulberă totul în cale; masele gelatinoase se risipiră şi preţ de vreo câteva secunde întunericul reînghiți totul.

Deodată Inuyasha rămase înţepenit, fiecare celulă a corpului său încordându–se; simţise două mirosuri noi. Unul dintre ele îl lăsa aproape indiferent, dar celălalt îl îngrozea. Pe cerul nopţii dansară câteva panglici albe, imateriale. Sango înălţă privirea şi simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. Bâjbâi cu mâna apucându–l pe Miroku de sutană şi–l obligă să privească în sus.
—Doamne Sfinte! exclamă el cu răsuflarea tăiată.
—La dracu’! se auzi şi Inuyasha din partea opusă.
—Kikyo... murmură Sango.
Inuyasha urmări înfiorat nălucile ce traversau cerul ca nişte imense stele căzătoare. Simţi cum îi vâjâie capul; mintea lui încă se lupta să priceapă ceea ce inima simţise din prima clipă. Kikyo era aproape.

—Câine... Ai grijă! Urlă cineva din depărtare şi Inuyasha pricepu vag că lui îi era adresat îndemnul. Cu coada ochiului zări ceva ce se năpustea asupra lui. Vru să riposteze cu sabia, dar nu mai apucă. Ceva metalic sclipi deasupra, iar el închise ochii într–un gest reflex de capitulare, aşteptând lovitura... care întârzie să vină.
—Slab, ca de obicei... De fapt, la ce pot să mă aştept de la tine? se auzi un glas sobru, încărcat cu nuanțe de trufie. Inuyasha se relaxă, pe de o parte. Pe de alta, se îngrijoră mai mult decât în privința luptei.
—Sesshomaru... Ce onoare! Delirezi cumva sau m–ai confundat cu altcineva? croncăni Inuyasha cu jumătate de gură.
Nicio fibră de pe faţa mai vârstnicului său frate nu mişcă. După câteva secunde în care nu făcu altceva decât să-și măsoare fratele din cap până în picioare, peste fața lui Sesshomaru trecu o umbră de ușoară iritare.
—Nu–mi doresc să te văd mort decât de mâna mea! exclamă rece în timp ce cu dreapta spintecă doi-trei yokai. Inuyasha rânji, arătându–şi vârful colţilor.
—Nu–i aşa că–i frumos să–mi vorbeşti despre dragostea profundă de frate pe care o nutreşti faţă de mine? Sesshomaru afișă același calm glacial, mărginindu-se după câteva momente să răspundă scurt:
—Micuţa ta prietenă... e singură...
Dintr–o dată, de pe faţa tânărului hanyo dispăru toată ironia.
—Singură şi la cheremul vechii tale prietene...
Pe tânărul jumătate om îl strânse în spate şi înghiţi greu, aproape dureros.
—Kagome?! Clipi mirat spre fratele său.
Impunătorul demon schiţă un zâmbet în colţ de gură, cu superioritatea-i caracteristică și răspunse la întrebarea mută:
—Nu te amăgi singur, nu pe tine te ajut. Pe ea. Rămase o fracţiune de secundă pe gânduri. Demult, a apărat pe cineva care nu–mi este indiferent, urmă el. Nu ar fi trebuit amestecată în toată povestea asta. Inuyasha își mută nehotărât greutatea de pe un picior pe celălalt, neștiind ce să facă mai departe. Nedumerire, confuzie și un ușor gust de regret se amestecară in el. Du–te! Vocea adâncă a lui Sesshomaru nu sunase parca niciodată mai impunătoare sau mai poruncitoare decât acum.
I se păru că se clatină ca un om beat.
—Du-te odată! Strigă imperativ şi Koga.
Inuyasha nu mai aşteptă să i se mai spună şi a treia oară. În câteva clipe se făcu nevăzut ca o stafie care se topeşte în aerul ce o înconjoară. Îl mai auzi pe fratele său îndemnându–i pe ceilalţi la luptă alături de el, apoi distinse doar foşnetul şi sunetele pădurii.

Kagome desluşi exact momentul în care demonii se năpustiră asupra taberei. Îl ascultase pe Inuyasha răcnind câte ceva din când în când; timbrul vocii lui era inconfundabil. Simţise tornada lui Miroku, auzise şuieratul aerului tăiat de bumerangul lui Sango şi răgetele Kirarei. Şi–i era atât de ciudă că nu putea să iasă! Cum o mai ardeau degetele să trimită şi ea măcar vreo două-trei săgeţi... Dar îi promisese că nu avea să se mişte din blestemata aia de colibă.
Câteva ţipete, multe, foarte multe voci şi paşi; tropăituri ce treceau frenetic pe lângă ea şi se depărtau. Apoi se lăsă liniştea.
Kagome numără în gând secundele, apoi minutele. Treceau monotone, fără să aducă nicio vorbă, niciun sunet, nicio veste. Din când în când, câte un rănit ofta îndurerat şi ea se repezea să vadă cu ce–l putea ajuta. Dar de la un timp, se părea că nici ei nu mai aveau nevoie de ea. Cu un sfârâit abia auzit, lumânarea se stinse şi tânăra rămase pe întuneric. Inima începu să–i bată mai tare şi se lipi de perete, încercând să se liniştească.
„Proasto! Ţi–e frică de nimic. Inuyasha are dreptate când spune că eşti toantă” Gândul o făcu să râdă aproape isteric în sinea ei. Alte câteva minute se strecurară încet pe lângă ea.

Apoi tresări violent; de afară se auzeau paşi. Cineva se apropia de colibă.
—Ka...gome!...
Sări în picioare ca arsă de fierul roşu.
—Inuyasha?!
—Kagome!
Fără să mai stea pe gânduri, tânăra femeie ţâşni afara. Priveliştea o cutremură şi avu impresia copleşitoare că toată pădurea dansează împrejurul ei. Inuyasha, cu hainele ferfeniţă, plin de sânge, abia-abia se ţinea în picioare.
—Dumnezeule! Kagome fugi şi–l prinse în momentul în care puterile–i cedară şi se prăvăli cât era de mare, jos, pe genunchi, în braţele ei. Fata îl strânse o clipă la piept, apoi îi cercetă faţa mânjită de sânge. Cu ochii strâns închişi, tânărul îi dădu aproape cu violenţă mâinile la o parte şi o îmbrăţişă strâns.
—A fost atât de rău... groaznic. Kagome... e aşa de bine lângă tine. Să fiu cu tine...
Fata tresări imperceptibil în braţele lui.
—Mi–a fost atât de teamă că nu voi ajunge la timp, începu Inuyasha răguşit şi lent o depărtă de el.
—La timp pentru ce? întrebă blând şi peste faţa ei trecu o clipă nedumerire amestecată cu blândeţe.

Inuyasha deschise ochii şi înălţă capul privind-o. Kagome gemu înspăimântată şi încercă brusc să se smulgă din îmbrăţişarea ca de oţel. Ochii roşii ai demonului din faţa ei o cercetară până în adâncurile sufletului. Ghearele mâinii stângi se înfipseră adânc în carnea umărului, împiedicând–o să fugă.
—La timp pentru a te ucide...
Ochii mari, negri, înlăcrimaţi îl fixară cu stupoare şi, în acel moment, îşi dădu seamă că nu văzuse nicicând atâta ură oglindită pe faţa cuiva. O durere ascuţită o săgetă la mijloc, acolo unde sabia lui îi muşcase din carne.
Inuyasha o împinse aproape cu dezgust şi sări agil în picioare. Kagome îl urmări şocată cum îşi şterge sabia mânjită de propriul ei sânge şi apoi o pune tacticos în teacă. Tuşi şi i se păru că scuipă sânge. Privirea i se înceţoşă şi puse mâna stângă pe pământ, istovită.
—De ce? şopti aproape fără voce.
Un hohot de râs vecin cu isteria îi înjunghie dureros timpanele.
—De ce?! Pentru că... îmi place!
Kagomei îi veni să verse. Simţi materialul rece şi ud lipindu–se scârbos de trupul ei, asemeni unei reptile şi încercă cu mâna dreaptă să–l desprindă. Îngheţă; era plină de sânge. Rămase împietrită privindu–şi palma.