Iubire la suprapreţ

[Teh]

Mulțumeeeeeeeeeeeeeeesc pt. comentariu Raluca. Și mulțumesc tuturor care citesc, de asemenea >:d<.
Am venit cu următorul capitol, care... sper să vă placă. Lectură plăcută!

Capitolul 14

Nu ai învăţat deja? Nu te-ai prins? Nu ai priceput?
Viaţa e nedreaptă, te joacă pe toate părţile. Pentru ea, tu eşti doar o altă piese pe care o joacă la cazino. Aruncă zarurile şi, odată cu ele, tot ceea ce ai întreprins tu, eu, noi, până atunci. . .
Partea proastă?
Ei bine, partea proastă este că nu ai ce să faci în legătură cu acest lucru. Pur şi simplu se întâmplă, nimeni nu poate să controleze asta. Destinul, viaţa – ceea ce ţi se întâmplă. Se spune că atunci când vrei să faci ceva cu foarte multă ardoare, atunci reuşeşti – că puterea se află la nivelul minţii, odată ce vrei să faci ceva, o să poţi, o să îl întreprinzi. Este o glumă. Oricât ai încerca, nu o să reuşeşti. Pentru că, viaţa deja a decis pentru tine.
Dacă este să mori, o să mori oricum; chiar dacă îţi doreşti să nu o faci.
Aşa se aplică regula şi în celelalte categorii ale existenţei tale... Dacă este să pierzi pe cineva, o să o faci.... Chiar dacă e vina ta sau nu, chiar dacă îţi doreşti sau nu....

*

- Ştii, Kristin! Ăla nu e un liceu de arte, este un liceu mixt, să spunem aşa, în care intră şi profilul de artă, unde sunt combinate cele trei : desen, muzică şi teatru. Nu există o categorie pentru fiecare, ce Dumnezeu! Iar i-ai minţit pe ai tăi?
Cred că era trecut de miezul nopţii când eu aveam această discuţie cu verişoara mea, Kristin. După ce am mâncat - înainte de asta am avut parte de un experiment eşuat din partea copilului pe care trebuie să îl dădăcesc ( i-a venit o idee magnifică prin care a încercat să gătească şi, ca urmare, pereţii mei au fost vopsiţi în paste şi sos – cum? Doar ea şi Dumnezeu ştie ) , ei bine, m-am băgat în pat pentru a dormi, eram obosit şi aveam de gând, în principiu, să merg la liceu mâine. Este de la sine înţeles că m-am învârtit pe toate părţile şi nu am putut nici să închid ochii pentru că auzeam într-una câte un „bang”, câte un „ pic” şi începeam să devin foarte nervos. Nu ştiu ce făcea bruneta, am presupun că despacheta, dar făcea un zgomot infernal. În final, am reuşit să aţipesc, eram prin pe jumătate în lumea viselor şi pe cealaltă în realitate, dar se părea că nu mai avea să dureze mult, şi aveam să adorm. Sunetele produse în camera alăturată se terminaseră, deci eram fericit. Eh, chiar atunci – buff! Se deschide uşa şi este trântită la perete, foarte violent. Câteva secunde niciunul dintre noi nu a zis nimic, ne-am privit în tăcere ... Apoi, am început fiecare în râs. Eu într-un gest isteric prin care încercam să mă abţin, să nu cumva să o strâng de gât şi ea... Presupun că era amuzată de gestul ei frumos. A închis uşor uşa şi s-a aruncat în pat, lângă mine. Fără pic de jenă, s-a băgat sub cearceaf şi mi-a luat perna, anunţând că ea doarme aici. Atunci, normal că m-am enervat şi nu am zis nimic.. Doar m-am ridicat din pat şi am luat o altă pernă, punându-mă apoi la locul meu.
Astfel, am ajuns să vorbim despre unde mergea ea la liceu, pentru că liceul de arte pe care îl ştiam eu era cam la marginea oraşului şi nu prea aveam de gând să o duc în fiecare dimineaţă până acolo. Am aflat aşa că, de fapt, ea era înscrisă la acelaşi liceu la care mergeam şi eu. Era o pacoste.
- Ştiu, Eric! Crede-mă că ştiu că nu e liceu de arte, mă doare-n paişpe. Crezi că nu m-am uitat pe hartă? E la dracu-n praznic liceu’ ăla stupid, no way! Plus că, eu vreau să merg în acelaşi loc ca şi tine, eşti popular – nu? Trebuie să mă infiltrez în lumea ta şi apoi...
Am chicotit şi aceasta a continuat cu nu ştiu ce baliverne despre faptul că popularitatea era cel mai important lucru posibil existent...
Stăteam întinşi şi ne uitam la tavan, pe întuneric – desigur. Kristin aproape că se lipise de mine şi eu m-am declarat fericit că nu eram vreun obsedat sexual, altfel cine ştie cum ar fi decurs această scenă total inocentă. Plus că nici nu mă puteam gândi la micuţa asta altfel decât ca la o surioară, ceea ce aş zice că era reconfortant. Ce-mi venea să o dau jos din patul meu.
- Auzi, vreau să dorm. Mai taci!
Într-un final, n-am mai putut rezista toată convorbirea asta, din partea ei bineînţeles. Aşa că am anunţat-o, într-un fel sau altul, că vreau să mă odihnesc. A pufnit şi a mormăit ceva de neînţeles şi după mi-a spus : „noapte bună”. I-am răspuns în acelaşi mod şi am pupat-o pe obraz. O mişcare foarte greşită din partea mea, pentru că s-a agăţat de gâtul meu şi aproape că m-a strangulat.
E de înţeles că de abia m-am putut odihni toată noaptea....

Ceasul meu deşteptător suna într-una; proastă idee să îmi iau un ceas deşteptător, cred că o să îl scot din funcţiune. Am vrut să deschid ochii dar parcă nici putere pentru aşa ceva nu aveam. Aşa că m-am întors pe o parte .... Nu era deloc confortabil. M-am întors şi pe cealaltă, încercând să trag perna pe de-asupra capului; dar nu puteam să mă mişc.
Ce naiba?
Un trup stătea exact lângă al meu, nemişcat şi total în calea mea. Uitasem complet de vară-mea. Am oftat şi am sărit din pat, stingând aparatul zgomotos şi dându-i un bobârnac în frunte lui Kristin.
Nicio reacţie. Am mai scos un oftat şi am făcut vreo două ture prin cameră pentru a-mi căuta hainele pentru liceu, nu ştiam unde le pusesem. Aveam de gând să merg să fac un duş, dar mai înainte trebuia să o trezesc pe prinţesa asta.
Am urlat odată, de două ori. Nicio reacţie. Acest lucru începea să mă sece.
- Eric, omule, cine e tipa asta din dormitoru’ tău?
Aveam câteodată câte o revelaţie din aceasta, nu ştiu cum îmi trecea prin cap- eram, clar, genial. Am strigat cât de tare am putut, şi se părea că avusese efect. Nu tonul vocii, cuvintele şi înţelesul lor. Bruneta a sărit imediat din pat şi a început să se uite în jurul său, buimăcită. Părul îi stătea în toate direcţiile, avea cearcăne şi pijamaua stătea ca naiba pe ea, foarte şifonată şi dezordonată.
Avea ochii întredeschişi şi încă îşi mişca capul dintr-o direcţie în alta, încercând să priceapă ce se întâmpla.
- Fato, nu mai sta aşa că trebuie să mergem la L-I-C-E-U. Merg să fac duş.. Şi nu te mai uita aşa la mine, deja suntem în întârziere.
A dat din umeri şi a căscat, fără ca măcar să mă bage în seamă. Era prea adormită pentru aşa ceva, iar eu nu aveam chef să stau să mă cert cu ea şi să îi explic faptul că nu o să o trezesc eu îi fiecare dimineaţă. Plus că era una dintre acele persoane care erau foarte greu de sculat din pat, ceea ce nu era deloc convenabil. Mi-am lăsat gândurile la o parte şi am intrat să fac un duş rapid şi călduţ, pentru a mă mai dezmetici. A durat foarte puţin să mă schimb, să îmi aranjez puţin părul ( nu că ar fi avut vreun efect ) şi să îmi pregătesc o mapă pentru orele ce urma să le am azi.
- Kristin, grăbeşte-te!
Azi aveam de furcă cu toate. Trebuia să o plimb pe Kristin prin oraş, să merg să îi fac o comandă pentru uniformă – cum de nu mă gândisem la asta până acum? Să îi explic lui Bridget că verişoara mea o să stea la mine o perioadă... Aa, da! Brid. Ar trebui să o sun să îi spun că întârzi puţin. Tocmai când pusesem mâna pe telefon să o apelez, micul obiect a început să sune. Era chiar blonda.
- Da?
Am răspuns aproape sec şi am fost întâmpinat de un val de scuze şi nu mai ştiu ce vorbe, pe care nici nu le-am priceput. Mi-a explicat că nu vine azi la liceu pentru că... ( nu am înţeles prea bine de ce ) , iar eu m-am mulţumit să o aprob şi să îi spun că o iubesc, porcării pe care i le spuneam destul de des. Chiar când am rostit asta şi am închis telefonul, Kristin a apărut pe uşă şi s-a încruntat.
- Mincinos mare ce eÅŸti!
Uimirea m-a lovit din plin. Nu pentru că acum arăta complet diferit, aranjată, dată cu anti-cearcăn, etc., ci pentru că era îmbrăcată în uniformă. Am tras un zâmbet larg şi i-am propus să mă urmeze şi să tacă. Ceea ce a şi făcut. Nici nu a avut rost să o întreb de ce era îmbrăcată aşa, pentru că mi-a explicat ea. Şi, la urma urmei, la ce mă aşteptasem?
Era vorba de Kristin. Tipa pregătită pentru orice când era nevoie.
Şi dacă nu ne grăbeam, întârziam sigur. Pe mine mă durea în cot, dar nu era prea drăguţ din partea ei să întârzie din prima zi.
- Chiar la fix, în două minute se intră la oră. Îţi ştii programul?
Ajunsesem în incinta liceului şi uşile de la clădire erau deschise, deci nu avea să fie nicio ceremonie azi, am intrat fără să mai aşteptăm, cum de altfel se părea că o făcuseră şi mulţi alţii. Ne îndreptam spre clasa ei când i-am adresat această întrebare. A zâmbit larg şi mi-a dat replică doar prin priviri : da, normal. Cu cine crezi că vorbeşti?
- Am literatură, cu una sau unul, Flaeming.
I-am explicat că era profesor. Pe care l-am şi prins ulterior pe culoar şi a fost de acord că ar trebui să o conducă el la clasă pe domnişoara asta plină de sine, pe care profesorul a numit-o : verişoara drăguţă a lui Eric. Ei bine, eu şi „tipul” ne cunoşteam de multă vreme, făcusem în primul an literatură cu el ( şi cum era ceva mai tânăr ) ne înţelegeam de minune. Era un idiot cu diplomă, dar nu aveam de gând să mă stresez eu din cauza asta; sau a aspectului său dezordonat şi cam neîngrijit. Am fugit la mine în clasă, şi am stat acolo toată ziua. Nici nu ştiu de ce, poate de teama unui tsunami ce sigur se afla pe holurile liceului...
Când orele s-au terminat ( chiar am stat până la sfârşitul programului propriu zis, de altfel – o altă zi pierdută degeaba, foarte plictisitoare ), a trebuit să mă îndrept spre clasa verişoarei mele, să o iau. Normal. Cum altfel? Nu o iubeam eu pe ea, mai mult ca orice? Sigur.
- Frate, nu mergi?
M-a strigat Nicholas vioi iar eu am dat din cap în semn negativ şi i-am spus că trebuie să o adun pe Kris. Bineînţeles, a urmat un val de întrebări infinite : cine, ce, unde, când, şi cel mai important : cum arată? Nu am răspuns la niciuna; dar asta nu l-a oprit pe bunul meu coleg să mă urmărească, cu pretextul că doar voia să meargă cu mine spre casă, în fine.
O profesoară tocmai ieşise din clasă, iar eu am deschis rapid uşa şi am zâmbit larg. Toate feţele s-au întors spre mine şi deja am auzit chicoteli. Bineînţeles, ce onoare! Vai! Eram prea prost dispus să iau în seamă toate aceste lucruri; normal, se gândeau cum de au venit doi tipi din ultimul an la ele în clasă, cum – doi tipi aşa de faini, vai! Desigur, pe mine mă cunoşteau ( cine nu o făcea ) ? Dar se întrebau, mai mult ca sigur , cine era blondul ăla cu părul şaten, destul de drăguţ, care mă urma. Oh, era minunat.. De abia aşteptam să mă car de aici.
- Kristin, hai.
Au fost singurele două cuvinte pe care am fost în stare să le rostesc. Fata a venit foarte repede şi s-a agăţat de braţul meu, obligându-mă să îi car ghiozdanul. Nu m-am putut împotrivi, cum era de înţeles.
Am mers puţin, şi încă puţin... Apoi am realizat că sunt privit foarte insistent şi m-am încruntat. Uitându-mă odată la verişoara mea şi odată la colegul meu, am înţeles care era problema. Am oftat şi am anunţat, pe un ton ce contura extraordinar de bine, plictiseala.
- Ea e Kristin, vară-mea; el e Nicholas, dar ai face bine să îi zici Nico, colegul meu.
Blondul a spus ceva, probabil : încântat, sau ceva asemănător însă nu am înţeles. Kristin nu a făcut vreun efort pentru a spune vreun cuvânt, mai degrabă l-a ignorat. Era, evident, cu nasul pe sus, plină de ea şi aşa mai departe. Se înţelegea, doar era rudă cu mine. În unele privinţe semănam prea tare; mi-era frică doar de faptul că tipului acestuia i se încinseseră călcâiele după drăguţa de Kris şi ştia unde locuiam... Iar eu nu , chiar NU aveam chef să îl am şi pe acesta pe cap. M-am bucurat când a trebuit să o ia în altă direcţie şi am rămas doar eu cu brunetă.
- Vărule, nici nu mi-a venit să cred. Când le-am zis ălora de la mine din clasă ( nişte rataţi, că veni vorba ) că eşti vărâ-miu, au rămas mască... Când mi-a anunţat Flaeming prezenţa, toţi erau gură cască; pentru că auziseră numele de Eyed. Iar eu le-am râs în nas, cum am putut eu mai bine. A fost aşa de distractiv! Şi totuşi, m-am plictisit. Nu ştiam în ce clasă eşti că aş fi venit să te vizitez.
Am tăcut amândoi în restul drumului spre casă; ajunşi acolo nu am făcut mare lucru. Ea s-a pus să deseneze nu ştiu ce, la ea în cameră, iar eu am pierdut vremea făcând curat în bucătărie ( după dezastrul pe care îl provocase domnişoara ) .
La un moment dat, am auzit soneria sunând. Odată, de două ori. Devenea exasperant. Pentru că terminasem de făcut curat, am mers să deschid. Mare mi-a fost surpriza când am văzut ce era pe hol. O pereche de pantaloni aruncaţi pe un scaun, o bluză prin altă parte... Oh, şi îşi scosese şi nişte pantofi.. Pentru ce Dumnezeu le împrăştiase pe aici? Deja începusem să mă enervez, aşa că atunci când am deschis uşa, am făcut-o cu destul de multă agresivitate.
Cineva mi-a sărit la gât chiar înainte să pot reacţiona. Buzele ei le-au întâlnit pe ale mele, iniţiindu-le într-un sărut ce voia să fie pasional. Şi-a strecurat mâinile în părul meu şi a început să tragă, de parcă venea sfârşitul lumii. Am strâns-o în braţe şi mi-am plimbat limba prin gura ei, un gest ce devenea monoton. Cu piciorul, am avut grijă să trântesc uşa. Şi aş fi continuat, probabil, să o duc în patul meu, dacă nu s-ar fi împiedicat de perechea aceea de pantofi roşii.
- Ce-s ăştia?
A strigat imediat, expresia feţei schimându-i-se instantaneu; ochii i se măriseră şi cred că se pregătea să îmi dea o palmă, fără să aştepte alte explicaţii. Chiar în acel moment, bruneta a ieşit din camera ei ( şi era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni foarte scurţi şi un maieu ce îi scotea formele în evidenţă ) , strigând la mine că vrea ceva de băut.
Şi de aici, a început tot balamucul! Doamne, ajută-mă să fac faţă.
Bridget a început să ţipe, să îi dau explicaţii, ce însemna asta. Eu încercam să îi spun că ea este verişoara mea, dar nu mă lăsa să deschid gura, aruncându-mi în faţă faptul că hainele acelea spuneau totul, că nu ştiu ce naiba mai visa ea. Kristin începuse să râdă, aruncând paie pe foc.. Îmi venea să urlu; dar, chiar în acel moment, sătulă de zgomotul ăla infernal, Kristin a deschis uşa şi a luat-o pe Bridget de bluză, aruncând-o afară. Totul s-a petrecut prea repede, nici nu am avut timp să reacţionez, a târât-o afară, a azvârlit-o şi a închis uşa după ea.
Ce naiba?
Buzele mele se mişcau într-un mod bizar, mi le muşcam ca să nu încep să râd. Amuzamentul îmi intrase până şi în piele. Kristin se încruntase, dar – văzându-mi expresia, a început să râdă cu zgomot.
- E iubita mea, ÅŸtii.
A fost singurul lucru pe care am putut să îl spun. Aceasta a dat din umeri.
- Ia să nu mai fie că nu îmi place de ea.
A făcut o pauză, îndreptându-se spre dormitorul ei.
- Mai bine te-ai duce după ea, s-ar putea să facă cine ştie ce şi nu vreau să o am pe conştiinţă.
A trebuit să fiu de acord cu această ultimă afirmaţie, aşa că am ieşit şi am prins-o pe Brid chiar când voia să intre în lift. Ciudat, nu începuse încă să plângă. A început să mă lovească cu pumnii în piept şi să îmi strige că eram un ticălos, că nu o meritam, că nu mai ştiu ce lucruri... insulte de tot felul, pe care –nu credeam că era posibil să le rostească. Mai că îmi venea să o las acolo şi... Dar chiar în acel moment, a apărut Nate şi se uita la noi cu o expresie oarecum amuzată. A trebuit să oftez şi să îi dau un sărut blondei, ca să o fac să tacă şi să termine cu aceste accese de violenţă. Prietenul meu a trecut mai departe – şi chiar când l-am auzit închizând uşa, am întrerupt sărutul.
- E vară-mea, dacă nu mă crezi, nu mă interesează. Ce naiba, nu mă laşi nici să îţi explic, ţipi la mine şi totodată la ea, cum crezi că s-a simţit? Dacă asta vrei, să te las în pace – află că pot să o fac.
Nu ştiu cine se credea ea ca să îmi facă mie o asemenea scenă. Stăteam în hol, chiar în faţa liftului. M-am întors şi m-am îndreptat spre apartamentul meu, părând – probabil – profund îndurerat. Îmi venea totuşi să scap odată de Bridget, începea să mă calce pe nervi. Nici nu mă gândeam vreo secundă că nu avea să fugă spre mine şi să mă îmbrăţişeze. Normal, asta a şi făcut.
- Eric! Iartă-mă.. te rog. Nu am vrut... Nu mi-am dat seama... Nu mă părăsi... Te rog...
Ce ajunge să spună o fată îndrăgostită, plină de iubire. Mi-a părut rău pentru ea, şi totuşi nu aveam ce să îi fac. Dacă şi eu ştiam ce înseamnă să suferi, atunci să afle şi alte persoane.
După ce am convins-o că lucrurile merg OK între noi, Brid şi-a luat tălpăşiţa anunţându-mă că a fost prea mult pentru o zi, pentru ea. Iar eu am fost fericit, nu cred că puteam suporta încă o scenă între ea şi vară-mea.
Altă surpriză, ziua nici măcar nu avea să se termine. Când intram în apartament, Kristin ieşea.
- Unde pleci?
Am întrebat-o pe un ton în care era conturată mirarea.
- Afară. Am întâlnire.
Am rămas stupefiat. Ce naiba, unde se credea fata asta, să facă ce vrea ea, cum are chef?
- Cu cine ai tu întâlnire?
Încercam să îi explic că nu are voie nicăieri şi tocmai voiam să îi interzic să plece undeva, când mi-a dat o replică care m-a făcut să intru în casă, să tac din gură şi să mă gândesc la trecut.
- Uite ce e, tu nu eşti frate-meu ca să îmi zici ce să fac. Nici mama, nici tata. Nici măcar ăştia doi nu ar putea să îmi interzică mie ceva. Fac ce vreau; acu’ mişcă din faţa mea, fără supărare- pur şi simplu vreau să ies.
În mod normal aş fi băgat-o cu forţa în apartament. Dar acesta nu era un caz normal. Nu eram fratele ei; ştiam asta. Doar murise şi el, odată cu părinţii mei.
Ce nevoie aveam acum de Roselyn, simţeam nevoia să vorbesc despre asta, să îi spun ceva, orice. Fie doar să stau lângă ea, să o ţin de mână... Sau.. Doar să o privesc. Să ştiu că este alături de mine. Împins de cine ştie ce sentiment din mintea, sufletul, inima mea... Am apelat-o cu număr ascuns. Nu ştiu dacă a sunat, aşa cred – dar am închis rapid şi am aruncat telefonul pe undeva.
M-am băgat la mine în pat şi am adormit. Ştiu că m-am trezit târziu, când a apărut şi Cenuşăreasa, cu mult trecut peste miezul nopţii.
- Am fost îngrijorat.
Îmi venea să ţip la ea şi să îi trag, poate, şi o palmă pentru faptul că a plecat aşa şi că a umblat cine ştie pe unde. Totuşi, nu asta mi-a ieşit pe gură. Duhnea a alcool, dar nu ştiu dacă era beată. Am îmbrăţişat-o şi ceva în atitudinea ei îmi spunea că avea să plângă.
- Nu plâng, prostule. Fratele meu nu m-ar lăsa niciodată să fac aşa ceva. Nu ştii? Ai mei zic că eram prea mică atunci când a murit , ca să îmi mai amintesc de el... Dar ce ştiu ei! Ştiu ei ceva? Habar nu au! L-am iubit, aşa mică cum eram... Ştii? Nu îmi mai amintesc nimic din acea perioadă decât de el, e prea viu în amintirile mele... Dacă mă întrebi de am făcut acum o săptămână, n-am habar... Dacă mă întrebi cum a fost la plajă, acum nu ştiu câţi ani, când am mers cu Jack, atunci aş putea să îţi descriu fiecare detaliu....
Nu am avut cuvinte pentru ceea ce mi-a zis, cine ar fi ştiut ce să spună în astfel de cazuri?
Am strâns-o tare de tot în braţe şi am iertat-o, pentru seara asta, că plecase aşa – fără să ştiu de ea. Mi-am promis să nu o las să facă lucruri pe care o să le regrete, să nu o las să sufere, să nu... Dar mi-am dat seama că eu nu pot face nimic.
Nici în legătură cu asta, nici în legătură cu altceva.

[Neith]

Ok, reuşesc şi eu cu greu să recuperez capitolele pe care le-am pierdut .
Nu prea am ce să zis despre stilul vostru de a scrie ,mă voi rezuma la a spune că îmi place şi asta e cam tot ce contează pentru mine . Revenind la ultimele capitole , ţin să precizez că o ador pe Kris:)) . Într-adevăr seamănă cu scumpul verişorul ei , este arogantă , independentă şi neascultătoare , ce să mai spun , îmi place . Chiar mi-a părut rău pentru că şi-a pierdut fratele , dar se pare că amintirea acestuia este foarte importantă pentru ea .
Bridget nu îmi place deloc ca personaj , este prea slabă şi dependentă de Eric , mi-ar plăcea să mai arogantă în prezenţă acestuia şi să nu îl asculte orbeşte. (cred că deja îi cer prea multe) . Şi faptul că i-a făcut scandal în momentul în care a găsit haine Kristinei , nu o pune într-o lumină prea bună , dar multe femei ar fi reacţionat în acest mod . Kris a fost din nou genială când a dat-o afara din casă . Mă întreb cum s-ar înţelege cu Rose ? Oare ar putea deveni prietene?
Şi ce drăguţ a fost momentul în care Victor i-a cumpărat teatrul lui Rose ( totuşi un cadou ca micuţ:)) )
Aştept următoarele capitole! Baftă la scris!

[Cherie]

Heei.
Mulţumesc pentru comentariu Neith şi le muţumesc şi celorlalţi fiindcă ne citesc >:D<.
Aici este capitolul nou care sper să vă placă. Lectură plăcută!


[center]Capitolul 15[/center]


-Uite ce e Roselyn; tu tresari la cea mai mică atingere. Vreau să spun... uite acum, ţi-am atins din greşeală lenjeria şi ai sărit de parcă ţi-am rupt haiele de pe tine! Nu înţeleg cum vrei să te culci cu mine, când la o simplă atingere, te transformi într-o copiliţă speriată! Nu că aş vrea neapărat să te bag în patul meu... ştii că sunt dispus să aştept oricât. Dar vreau să pricepi odată pentru totdeaua că nu tot ce zboară se mănâncă şi că eşti cam incoştientă! Că nu ai dreptate întotdeauna şi că aia a fost doar un impuls sau probabil te-ai lăsat condusă de... nu ştiu, de ceva!
Când am sosit la apartamentul lui Victor eram prea obosiţi ca să mai facem altceva. Cât timp mi-am făcut un duş, el i-a spus servitoarei ( o super servitoare de fapt – franţuzoaică cu picioare lungi, brunetă şi cu ochii albaştrii ) că poate pleca acasă şi că mâine era liberă. Apoi ne-am băgat în pat şi am început să vorbim gândindu-ne că poate aşa vom adormi mai repede. Da’ de unde. Tot ce spunea Victor, şi cum spunea, era îndeajuns să mă ţină trează chiar dacă aş fi fost nedormită nopţi întregi. Totul la el părea atât de unic şi fără asemănare încât mi-era teamă că-l voi pierde dacă aveam să închid ochii.
Era destul de târziu când aproape îl plesnisem pe Victor fiindcă, în timp ce trăgea pătura peste noi, aproape îmi atinsese, cum spusese şi el, lenjeria intimă. Adevărul e că nu avea cum să n-o facă. Purtam una din cămăşile lui şi aceasta nu-mi acoperea mare parte din trup. Nu eram o sălbatică. Şi sper că nu-i lăsasem impresia asta. Doar că... La naiba! Avea dreptate, mereu am ştiut că are. Mi-era teamă sa fac acel pas. Pe bune acum, cărei fete nu i-a fost sau, de ce nu, îi este? Atunci vroiam s-o fac pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie şi ca să nu mă mai simt inferioară lui Bridget. Acelaşi lucru i l-am spus şi lui Victor. Începu să râdă.
-Cu ce dracu’ ţi-e superioară Bridget? Că şi-a tras-o cu Eric? Roselyn, iubire, eşti cam prostuţă dacă tu crezi asta!
Mi-am lipit trupul de-al său, strângându-l în braţe. Parcă-şi calcula bătăile inimii, sincronizându-le perfect cu ale mele. Respiraţia-i caldă îmi mângâia obrazul, iar buzele moi şi catifelate se lipeau din când în când de fruntea mea.
-Mă gândeam că n-o să mă mai vrei... Adică, ştii, suntem împreună de trei ani şi eu încă sunt virgină. Niciun tip normal la cap n-ar suporta asta! Şi mă-ntreb cum de încă mai suntem împreună...
-M-am cuplat cu o tipă pe cât de superbă, pe atât de inteligentă. Ce-ai făcut cu ea?
-Hm, fratele ei a dat-o la schimb pe un camion de îngheţată. Vorbesc cât se poate de serios Victor, ce-ţi place la mine?
-Tipic ţie, Roselyn! Te-ai uitat vreodată în oglindă? Ai văzut cât eşti de minunată? Ce te-apucă? Vrei să fiu sincer cu tine? Păi hai să-ţi spun cât de greu îmi e să te ating. Te doresc Rose, mai mult decât orice! Te vreau şi mi-e teamă de ce ţi-aş putea face dacă nu m-aş controla. Ştii cât de greu e să te sărut, să te ating, ştiind că doar atât îmi pot permite? Mintea mea o ia razna doar când te vede. Câteodată ajung să nu-mi dau seama că aproape te dezbrac şi că mă comport ca un animal. Tu nu realizezi, dar în ultimele zile am fost atât de tentat încât mai era foarte puţin până în punctul în care nu mai aveai de ce să te simţi inferioară lui Brid. Dar întotdeauna, înainte să ajung să depăşesc limita, îmi apărea în minte chipul tău cu o mină sfâşietoare, pierdută şi ochii goi, lipsiţi de orice expresie, iar eu, undeva lângă tine, râzând, satisfăcut, ca un monstru ce sunt. Nu vreau să se ajungă la asta, deaia şi-ţi spun să gândeşti bine înainte de a lua o decizie. Nu poţi să te trezeşti dintr-odată că vrei să faci ceva ce cu siguranţă vei regreta mai târziu. Nu-ţi spun toate astea fiindcă nu te vreau! Aş minţi dacă aş spune asta. Eu nu fac decât să te iubesc ca un nebun, pentru că, dacă nu te-aş iubi, n-am mai fi purtat discuţia asta acum şi nu te-ai mai fi simţit complexată!
În timp ce îmi spunea toate acestea pe un ton oarecum indignat se pusese peste mine, ţinându-mi mâinile deasupra capului şi privindu-mă în ochi. Nu ştiam cum să reacţionez în faţa celor spuse de el. Oscilam între mândrie şi părere de rău. Îmi părea rău că îi era atât de greu să se abţină prin preajma mea, dar eram nespus de mândră că mă considera atât de... Cum se spune în argou? Ah da. Bună. Eram îndeajuns de bună încât să-i iau minţile. Perfect, dacă îmi ascultam orgoliul.
Era destul de întuneric, dar îi puteam distinge chipul aflat la câţiva centimentri de-al meu. Şi am văzut sclipire aceea nebună din ochii lui ciocolatii. Cea care susţinea el că-i aparţinea monstrului din el. Eu cred că aparţinea oricărui tip ce stătea atât de aproape de o femeie. O ştiu din proprie experienţă. Tipii cu care mă drogam se abţineau cu greu să nu sară pe mine în timpul orgiiilor lor sexuale, zilnice din câte îmi amintesc ( eu eram undeva într-un colţ, singur delirând din cauza drogurilor ). Eu eram aia mai mică şi nu-mi puteau face nimic. În fond eram distracţia lor. Eu eram aia care antrena orice petrecere şi cea care... cumpăra cele mai multe droguri. Am surâs compătimitor gândindu-mă la cât de multă scârbă mi-ar fi provocat scena dacă nu jucam eu rolul principal.
-Te iubesc, am spus la un moment dat pentru a-l trezi din contemplare.
-Mai mult decât orice, a completat cu un sărut lung, după care îmi eliberă mâinile şi se aşeză la loc lângă mine. Imediat ce mi-a simţit obrazul rece lipit de pieptul lui, şopti plimbându-şi buzele în părul meu:
-Ne culcăm?
-Îhîm, am murmurat pe jumătate adormită.
Începuse să fredoneze, jucându-se prin părul meu, o melodie pe care aveam impresia că o ştiu, dar nu făceam mari eforturi să mi-o amintesc. Era în franceză oricum.

În afară de seara aceea petrecută la Victor, nu mi s-a mai întâmplat nimic ieşit din comun. Doar chestii banale, tipice.
La liceu totul a fost okey. În sensul că am cules ceva note foarte bune, nici eu nu ştiu cum şi am reuşit să-mi revin pe linia de plutire. Eram din nou regina. Nu mi-am pierdut îndeletnicirile din generală. Am fost populară, sunt şi voi fi mereu. Şi nu genul ăla de popularitate... Moda nu pornea de la mine sau mai ştiu eu ce, ci pur şi simplu, eram cea de care aveau nevoie cu toţii, persoana pe care se baza oricine, cea al cărei nume îl auzeai cel mai des şi fără de care nu se putea nimic. Credea oare cineva că m-am schimbat? Ei bine, acea persoană se înşela amarnic. Nu mai mă foloseam de droguri pentru popularitate, de data asta îmi foloseam capul.
Cu Victor totul mergea perfect, mi se pare şi normal, iar cu Nate... Dacă există o limită pentru enervant, el sigur a întrecut-o demult, chiar foarte mult. Spun asta fiindcă a avut o săptămână liber din nu ştiu ce motiv şi a stat pe capul meu. Şi s-a mai dus o săptămână în care n-am putut fuma. M-a ţinut numai lângă el. Începeam să cred că o făcea intenţionat. Sper că nu bănuia nimic şi că nu descoperise că mă ţinusem de promisiune doar pe jumătate...
Dar nu eram împăcată în totalitate. Nu m-am văzut cu Eric deloc în acea săptămână. Absolut deloc. Şi nu ştiu, parcă era mai rău decât în primele zile când mă lasasem de droguri. Dacă atunci ziceam că treceam prin nişte chinuri cumplite, păi să stau să nu mă gândesc la el, să nu-l aud, să nu-l văd era de o mie de ori mai rău. Şi cred că ştiu de ce... În ciuda faptului că susţinea sus şi tare că mă urăşte, ( vroiam să ) cred că el încă mai ţinea la mine şi că se comporta aşa ca să mă trezească la realitate. Pe bune acum, putea o persoană să urască atât de mult? Să reacţioneze atât de urât din cauza unui refuz? Dacă acea persoană era Eric, atunci, cu siguranţă ( cred că ) da. Pentru că m-a iubit. Cum nimeni nu m-a putut iubi vreodată. Şi nu ştiam cum aş putea să-i arăt că apreciam asta. Că şi eu îl iubesc, în ciuda faptului că nu sunt foarte sigură dacă ceea ce simt pentru Victor e la fel de intens ca ceea ce simt pentru Eric şi... Adevărul e că nici eu nu mai ştiu ce vreau!
Mă rog, prin clasa mea umbla un zvon care mă cam scotea din sărite. Eric Eyed umbla cu o tipă nouă, brunetă, arogantă, dar foarte.. bună. Mie una mi-a căzut faţa. Nu se despărţise de Bridget. Am fi ştiut cu toţii asta, doar Brid nu se putea abţine să nu facă o scenă sau mai ştiu eu ce ca să ne arate asta. Unii credeau că s-au despărţit fără motiv şi că prietena mea fusese atât de devastată de veste încât se încuiase în casă şi de aceea lipsise marţi de la şcoală. Totuşi, înainte să fac vreo scenă şi să devin isterică ... fără motiv... am aflat că tipa brunetă cu care tot umbla nu era nimeni alta decât verişoara lui, Kristin. O cunoşteam din auzite. Fratele ei murise în acelaşi accident în care au murit şi părinţii lui Eric. Parcă o văzusem la înmormântarea lor. Mă rog, o persoană mult prea nesuferită, exact cum era verişoara lui, nu merita osteneala de-a-mi aminti de ea.
Mă întâlnisem cu Kristin la lift. Era frumuşică, chiar foarte. Nu, ochii nu erau ceva din familie. Era un lucru unic, specific lui Eric. M-am convins de data asta.
Eu am fost cât se poate de drăguţă cu ea. Am salutat-o şi am întrebat-o ce mai face. Dar ea mi-a răspuns pe un ton apatic, dându-şi ochii peste cap:
-Uite ce e păpuşă, trebuie să ajung undeva urgent, aşa că mai bine taci şi du-te şi fă ceva constructiv!
M-am holbat la ea timp de câteva secunde. Nu mă aşteptam să fie aşa de înfumurată. Cred că era o trăsătură a celor din neamul Eyed. Oricum, nu puteam lăsa o astfel de puştoaică să-mi vorbească mie în acest fel.
-Hei, hei, hei! Ai idee cui te adresezi aşa? Crezi că-i va pica bine lui Eric când îi voi spune cum îmi vorbeşti ?
Când eram nervoasă, nu realizam ceea ce spuneam.
-Şi ce importanţă mai ai tu în viaţa lui, mă rog? Ştiu cine eşti, dar nu-mi dau seama cum poţi tu să-i mai rosteşti numele cu atâta seninătate după tot ce i-ai făcut vărului meu! Eşti aşa o ipocrită... Nu-mi vine să cred că te-a putut iubi vreodată!
Şi cu asta îmi închisese gura. Câtă dreptate avea şi cât de tare mă enerva că până şi ea, care mă vedea pentru prima oară şi nici nu mă cunoştea pe deplin, avea să-mi reproşeze ceva. Şi fix chestia care mă durea cel mai tare.
Şi pentru că viaţa nu se satură niciodată de surprize, spre sfârşitul săptămânii am avut parte de una la care chiar nu mă aşteptam. Logic. E ceva previzibil în viaţă, în afară de telenovele?
Era vineri. Tocmai ieşisem de la ore şi mă îndreptam spre cofetăria în care pierdeam vremea cu Nate, Victor sau Bridget ( depinde cine era dispus să se îndoape cu dulciuri ) în fiecare vineri. Dar de data aceasta eram singură; Nate dormea şi nu vroiam să-l trezesc, Victor trebuia să se întâlească cu tatăl său, iar Brid era cam ocupată să stea cu Eric. Devenise paranoică, ştiindu-l pe Eric atât de aproape de o fată care nu era ea, cu toate că ştia foarte bine că tipa era nesuferita de Kristin. Într-un fel, sau altul, înfumurata asta ne apropiase mai mult decât speram pe mine şi pe Bridget. Nu eram genul care bârfea, postul era ocupat de buna mea prietenă, dar nu puteam să tac din gură când îi vedeam atât de des împreună. Doar atât ziceam: “Brid, nu crezi că iubitul tău umblă cam prea mult cu verişoara lui?” şi ea începea să spună că o să aibă ea grijă să nu mai umble atât de des împreună, că nimeni nu are dreptul ăsta înafară de ea şi mult alte prostii tipice ei. Dar avea motive să fie nervoasă, era iubita lui ( nu-mi vine să cred că am spus asta atât de uşor! ). Dacă pe mine mă înnebuneau când îi vedeam în permanenţă împreună, eu care nu mai am nicio treabă cu ei fiindcă din ce am văzut el era hotărât să mă ignore, îmi închipui cum se simţea ea.
În timp ce contemplam eu la asta, m-am trezit îmbrăţişată de două mâini delicate şi ca de cretă şi sărutată zgomotos pe obraz de nişte buze incredibil de moi şi fine.
-Măi, măi... Dacă nu e tocmai iubirea vieţii mele, Rossie, zisese o voce cunoscută, sufocându-mă cu îmbrăţişări.
-Doamne, eşti mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit, spusese şi cea de-a doua, analizându-mă din cap până-n picioare.
-Şi mie mi-a fost dor de voi... Cheryl, Amanda, am spus şi le-am luat în braţe.
Ele au fost cele mai bune prietene ale mele în generală şi cele care m-au iniţiat în lumea drogurilor. Chiar dacă prietenia cu cele două îmi făcuse rău, ţineam foarte mult la ele. În plus, eu eram aia care exagera cu drogurile, nu ele, eu am fost cea care a acceptat şi tot eu am fost cea care nu se mai dezlipea de acestea. Fetele chiar mă avertizaseră, spunând că e un preţ mare, dar nu le ascultasem.
-Nici voi nu o duceţi prea rău.
Într-adevăr, erau la fel de frumoase cum le ştiam. Înalte, zvelte, superbe. Ca nişte nimfe, dar mult prea palide.
Părul Amandei era negru şi strălucitor, tuns asimetric şi aranjat în toate direcţiile. Ochii îi avea de un albastru foarte deschis, aproape turcoaz, nasul micuţ şi delicat, iar buzele mici şi trandafirii. Ea era cea care mă iubea cel mai mult, mi-a zis că pentru mine ar deveni bisexuală şi că eram iubirea vieţii ei. Cam aşa glumeam noi pe-atunci. Nici stilul ei nu se schimbase prea mult. Rămăsese în continuare la boho-chic, ca şi idolul ei, Kate Moss. Era îmbrăcată cu un top galben, cu imprimeu floral, lung cam până la jumătate distanţei dintre genunchi şi coapse, şi o pereche de pantanloni cafenii. În picioare purta o pereche de sandale de vară.
Cheryl, pe de-o parte, semăna oarecum cu Albă-ca-Zăpada. Singurele diferenţe erau faptul că Cher era o rockeriţă înnăscută, iar părul ei era lung, foarte drept şi castaniu. Purta un tricou violet, cu tot felul de inscripţii, nişte blugi skinny foarte deschişi şi nelipsiţii ei teneşi. Avea vreo trei dulapuri încărcate numai cu teneşi. La gât şi pe mâini avea tot felul de accesorii specifice stilului ei.
Îmi aduc aminte de vremurile când umblam cu ele la braţ. Totul era atât de frumos atunci, nu conta decât să ne simţim bine, indiferent de mijloace. Razele soarelui ne mângâiau feţele, toate la fel de palide atunci, iar pletele noastre dansau în bătaia vântului. Ce vremuri...
Nici stilul meu nu se schimbase foarte mult. Eu rămăsesem în continuare la ţinutele clasice, elegante, chic. Doar că acum, în majoritatea timpului purtam uniforma liceului, aşa că nu ştiau foarte mulţi de stilul pe care-l adoptam. Şi totuşi, mai conta... ? Mi-era aşa un dor de ele.
-Fetelor, mi-aţi lipsit mult, mult de tot! le-am spus în timp ce ne plimbam prin parcul de lângă cofetărie.
-Mie-mi spui, aproape că eram bi pentru tine.
Amanda continua să-mi sărute obrajii. Mirosea atât de bine, a iasomie.
-Aproape că erai proastă, strigă Cher, lovind-o după ceafă. Termină cu asta Mandy, ştii că Rossie era prea ocupată atunci ca să se uite la fetele sau băieţii din jurul ei! a spus în timp ce-mi făcea cu ochiul.
Într-adevăr. Atunci nu aveam chef de dragoste. Nu aveam nevoie de un iubit şi cred că s-a înţeles din ce cauză.
-Îmi pare rău, dar nu-mi prea plac triunghiurile amoroase... Sau mă rog, poligoanele... Cam astfel se poate numi ceea ce făceam noi în grupul ăla, am răspuns râzând.
Ne-am plimbat aşa, râzând şi vorbind tot felul de prostii, vreo oră. Am aflat că grupul rămăsese compus din aceeşi membrii, că îmi simţeau lipsa cu toţii, că se mai liniştiseră puţin pentru că aveau examenul de absolvire; aşa am aflat că unii din băieţii din grup, printre care şi liderul erau în liceu cu mine. Uau, cum de nu m-am întâlnit cu ei până acum ? Chiar aş fi vrut să-i văd. Au fost ca nişte fraţi, iar liderul... Ei bine, a fost mai mult decât un frate pentru mine.
-Hei, de ce ne-am oprit? am întrebat văzându-le pe fete holbându-se la firma unui local. Era destul de târziu. Afară se întunecase şi cred că nu era mai devreme de opt.
-Hai să comemorăm această reîntâlnire, sugerară cele două şi mă împinseră pe uşa acestuia. Am vrut să le spun că trebuia să ajung acasă şi că Nate era sigur îngrijorat, dar ele nu mi-au dat voie. Mi-au spus că trebuia să sune până acum dacă era ceva aşa că era mai bine dacă mă bucuram de reîntâlnirea noastră aşa cum făceau şi ele.
Am înaintat uşor şi ne-am oprit la o masă mai retrasă. Lumina era cam slabă şi nu prea vedeam pe unde merg, aşa că o ţineam foarte strâns de braţ pe Amanda, fără să-mi dau seama că l-aş putea rupe.
-Hei, frumosule, vin-o să ne iei comanda, strigă Cher imediat ce ne aşezasem pe scaune. Trei Vodka Sunrise pentru mine şi prietenele mele ( aşa-i că asta mică-i superbă? )! Hai, andale, andale! Mai eşti încă aici ?
Chelnerul se-ntoarse pe călcâiul stâng şi plecă bolborosind câteva înjurături la adresa castaniei. Desigur că le auzise.
-Mă-ta şi punct, strigă din nou.
-Merci măi, am zis chicotind. Dar mai lasă şi tu de la tine, ce ţi-a făcut bietul băiat ?
-O femeie nu lasă niciodată de la ea – tu m-ai învăţat asta, Rose! Da’ te-ai prostit de când nu mai umbli cu noi, nu glumă!
-Vezi cum vorbeşti cu iubirea vieţii mele, îi zise Amanda trăgându-mă înspre ea şi îmbrăţişându-mă în aşa fel încât să nu mai pot respira.
Okey, Amanda cam începuse să mă sperie. Nu-mi mai dădea drumul şi-mi tot săruta fruntea şi obrajii. Oare aşa făcea şi înainte ? Ştiu că mă iubea, dar eram cam exagerat.
Când chelnerul ne adusese băuturile, Cher îl trase de cravata şi-l sărută apăsat şi violent. Mă aşteptam ca tipul să-i zică vreo două şi că era o uşuratică, da’ de unde. Nu se mai oprea. Până când l-a gonit ea şi acesta i-a ascultat ordinul întocmai ca un căţeluş. Am început să râd. Scenele astea mi se păreau cât se poate de normale când eram cu ele.
-Nu te-ai schimbat deloc, Cher, am zis sorbind o gură din cocktailul comandat de ea.
-Mda, am râs până acum şi ne-am simţit bine, dar aş avea ceva serios să-ţi spun, spusese pe un ton cât se poate de ferm, luând o poziţie serioasă. Am întrebat-o din priviri ce anume.
- Te vrem înapoi! spuse. Ne lipseşti mult şi ne merge aşa de rău fără tine... Rose, haide înapoi în grupul nostru. Promitem că vom avea grijă de tine şi nu te vom mai lăsa să depăşeşti limita... Spune, te rog, că te vei întoarce înapoi în grupul nostru! Te rog!
În timp ce-mi spunea toate acestea, îmi luă mâna pe sub masă şi-mi strecurase în ea un tub de amfetamină. M-am holbat la ea, strângând în mână tubul. Eram pierdută... Tentaţia era mare, căci acela era drogul meu preferat, dar în faţa ochilor îmi treceau cele mai îngrozitoare imagini. Corpul meu undeva în mijlocul străzii, cu ochii larg deschişi, dar fără nicio expresie, ca şi cum aş fi fost în comă. Apoi decorul se schimba, fiind înlocuit de cimitirul în care era înmormântată Alessia. Acolo, lângă mormântul ei se afla Eric, absent şi la fel de pierdut cum era în ziua în care a rămas fără părinţi. Şi am văzut numele... Nathaniel Hope...
Mi-am scuturat capul, alungându-mi acele imagini din cap. Nu, nu îi puteam face asta, am pierdut amândoi prea multe... M-am ridicat în picioare, tremurând din tot corpul, şi am pus tubul pe masă. Mi-am plecat privirea în pământ, părul acoperindu-mi faţa, pentru a-mi ascunde lacrimile şi am murmurat:
-Nu... Nu pot face asta... Îmi pare rău, nu mă pot întoarce la ceea ce mi-a ruinat întreaga viaţă...
Şi totuşi nu vroiam să mă despart aşa de ele.
Am luat o gură mare de aer şi am spus:
-Mă duc la baie... Mă întorc imediat, aşteptaţi-mă...

[Teh]

* faţă dezamăgită * niciun comentariu, I feel sad.
However, scuze de întârziere. Next chapter, livrat.
Lectură oplăcută!

Capitolul 16

Sunt lucruri care crezi că au încetat. Nu din existența lor propriu zisă, doar că ai impresia că ele au luat sfârșit pentru cei din jurul tău.... Că acele pericole ce au amenințat bună starea prietenilor tăi... Au dispărut. Când constați că reapar, gata să te omoare și pe tine odată cu ei, să îți ucidă sufletul și răbdarea, poate chiar mai mult de atât... Ce poți face?
Să stai?! Nu. Este de neconceput așa ceva. Pentru că nu îi poți vedea iar răniți pe aceia la care ții atât de mult. Pe care îi iubești.
Atunci lupți, cu to ce ai și cum poți. Plin de impulsivitate sau raționament, nu contează - ai face orice să oprești ca acele impurități ce te încojoară să nu ajungă și la cei pe care vrei să îi protejezi... Chiar cu prețul de a fi rănit tu însuți. La un moment dat, uiți că exiști, tu nu mai ești. Sunt doar ei. Ele. Ea.
*
- Ce bine! În sfârșit a plecat și idioata aceea de Bridget. Cum o suporți? Nu o pot suferi. Ce îngâmfată!
Cu două minute înainte închisesem ușa de la intrare și mă pregăteam să intru la duș. Kristin îmi vorbea de pe canapeaua din sufragerie, probabil uitându-se la televizor, îmbrăcată în veșnicii pantaloni scurți și tricoul larg și negru ( cu câteva mărimi mai mari, având în vedere că era al meu ). Ridica tonul ca să o pot auzi, dar nu aveam chef de discuții și nici să răspund la ceva atât de infantil. M-am îndreptat spre baie și mi-am făcut dușul rapid, luând apoi niște haine pe mine. Era vineri, trebuia să merg la club. Desigur, îi explicasem scumpei mele verișoare că lucram și fusese chiar entuziasmată din cauza aceasta. Până ce i-am interzis să plece în lipsa mea. Și așa avusesem destule probleme cu ea, și asta doar într-o săptămână. Cum putea fata aceasta să iasă atât de des și să vină la ore atât de târzii? Mă enerva, de-a dreptul. Așa că începusem să îi interzic lucruri, după cum se înțelege - nu i-a convenit.
Am căutat-o cu privirea și am găsit-o tot în living, schimbând alandala programele de la televizor. Nu îi plăcea nimic ( și asta nu era deloc o noutate ).
- Kristin, vreau să stai acasă în seara asta. Mă enervează cumplit faptul că ieși așa, fără să știu de tine. Ce o să zică tac-tu când o să afle? Oh, lasă-mă pe mine... O să îmi taie capul și o să îmi reamintească faptul că sunt un iresponsabil, că...
Nu m-a lăsat să continui. Mă privea destul de plictisită și era clar o trăsătură ce ne unea. Poate din cauza aceasta ne era uneori greu să nu ne contrazicem. Semănam destul de mult, și la înfățișare și la personalitate, desigur - existau și diferențe.
- Lasă asta, vere. Nu ai tu grija mea. Vreau să ies, o fac. Nu îmi interzici nimic. Plus că, oricum o să fac ce vreau eu.
Eram gata să îi spun vreo două, dar m-am gândit că nu are niciun rost așa că mă pregăteam să plec. Purtând o pereche de pantaloni negri și un tricou ales la întâmplare, încălțat în veșnicii mei teneși albi, mi-am luat cheile și telefonul și m-am îndreptat spre ieșire. Ceva m-a lovit din spate chiar în clipa în care băgasem cheia în ușă ,pentru a o descuia.
Era geaca mea.
M-am întors și am adunat-o, fiind nevoit să o și pun pe mine.
- E frig afară, prostule. Ai face bine să te îmbraci. Dacă răcești o să trebuiască să am eu grijă de tine, și nu îmi convine asta.
Caracteristic lui Kristin. Aveam un deja-vu. Am zâmbit și aceasta mi-a întors rapid gestul, venind puțin mai aproape de mine și ridicându-se pe vârfuri, m-a îmbrățișat strâns. M-am pierdut în brațele ei calde și a trebuit să îi răspund prin același gest. Nu știu când am realizat dar o iubeam foarte mult pe această fată, uram să nu o pot proteja, să nu mă asculte. Cred că aș fi început iar cu morala dacă nu ar fi vorbit ea prima, în timp ce își prindea părul într-o coadă strânsă, la spate.
- Auzi, pe bune acum, mă simt datoare să ți-o spun.. Tipa aia nu e de tine. Adică, nu te merită. Ești prea bun pentru ea. Nu știu ce pana mea se ține după curul tău și tu o accepți. Dacă eram în locul tău o trimiteam la dracu de mult.
Am oftat. Nu avea dreptate. Blonda era într-adevăr foarte dificilă, dar ținea la mine ( în felul ei ) și eu eram cel care mă comportam asemenea unui ticălos când venea vorba de aceasta. Bineînțeles, eram gata să o contrazic, dar nu mi-a dat ocazia.
- Mda, știu deja ce vrei să zici. N-are rost. E proastă și pace, n-ai ce-i face! Mă stresează, nu ne mai lasă singuri deloc. Și tu nu o placi cine știe ce, crezi că nu văd cum te calcă pe coadă în fiecare clipă? Nu știu cum te poți abține! E ca un ghimpe în coastă!
Ridicase tonul și începuse să gesticuleze cu mâinile. S-a oprit brusc, poate din cauza surâsului meu, fiind amuzat de reacția ei - nu puteam să fac altceva. A oftat și s-a întors, vrând să plece în camera ei. Chiar înainte să închidă ușa, a mai spus ceva.
- Știi? Chiar îmi pare rău de ce ți-a făcut Roselyn, dar nu rezolvi nimic dacă te combini cu „prietena ei cea mai bună”... Treci mai departe, nici una din ele nu te merită... Sunt doar două proaste.
Am plecat și eu, cu mintea în ceață și toate gândurile luptându-se în mine, îmi luase și creierul razna. Nu înțelegeam ce avea Kristin împotriva celor două. Desigur, Bridget era enervantă, nu puteam să o neg... Dar, Roselyn era... Ei bine... Poate doar pentru mine se prezenta în această ipostază; oricum nu aveam ce să fac, nici nu eram în stare să neg ceea ce simțeam pentru ea. Se întâmplase, o adoram și nu aveam ce să îi fac. Urma să mor cu acest sentiment și să o port merue în sufletul meu. Eram blestemat, sau binecuvântat să o țin mereu în gând.
Toate aceste chestiuni îmi invadau mintea în timp ce mă îndreptam spre locul meu de serviciu. M-am îmbrăcat în costumașul meu de chelner, pardon - barman și m-am așezat la postul meu. Nu a fost nimic interesant.
Asta până când s-a deschis ușa aia nenorocită și trei fete și-au făcut apariția. Le cunoșteam pe toate, însă doar una mi-a ieșit în evidență. Am rămas mască, chiar atunci făceam un cocktail și cineva îmi tot striga să mă grăbesc. Rapid, am ieșit din transă și am făcut ceea ce trebuia să fac, cu privirea încă ațintită asupra roșcatei.
Ce căuta aici?
Nu puteam observa cu ceea ce era îmbrăcată, eram prea orbit pentru așa ceva. Era cu tipele acelea cu care umbla înainte. Cele cu drogurile. Mi-era imposibil să le disting foarte bine din cauza aglomerației, dar le cunoșteam ( chiar dacă numele lor nu mi le aminteam). Aș fi vrut să plec de acolo și să le întreb ce se întâmplă. De fiecare dată când Roselyn își întorcea privirea spre locul în care mă aflam eu, trebuia să mă ascund cumva ca să nu mă zărească. Nu voiam să știe că lucrez aici, nu voiam nimic... Decât să plece, să se despartă de acelea două. Ce făcea cu ele? Nu înțeleg.
Inima mea bătea cu accelerație și eram numai nervi. Îmi venea să urlu, nu - probabil doar să mă duc acolo și să o iau cu forța pe Rose din local. Ce dracu? Îi promisese fratelui ei! Înțelegeam că eu nu mai contez pentru ea, dar măcar pentru Nate și... Chiar dacă uram să o recunosc... Măcar pentru cretinul, nemernicul și înfumuratul de Victor. Își distrugea iar viața? Merita o bătaie fata asta!
Unul din chelneri, prieten de-al meu de altfel, a fost sărutat de una din ele. Uite, uite în ce grup vrei să te bagi, Rose! Tu ești prea bună pentru așa ceva! Degeaba țipam în mine, mă auzeam doar eu și atât. Și doar eu eram cel care suferea. Am stat ca la vânătoare, la pândă, să văd ce se întâmplă. Păcat că nu puteam auzi ceea ce vorbeau. Roșcata s-a ridicat și s-a îndreptat spre baie.
Ah!
Un gând mi-a trăznit mintea!
Asta era șansa mea!
- Mike!
L-am strigat pe chelnerul care fusese sărutat de una dintre amicele roșcatei, curvele acelea ordinare. A venit imediat la mine și i-am dat câteva instrucțiuni. Îmi era dator așa că , normal, nu m-a refuzat.
- Ai priceput? Când apare cealaltă domnișoară, îi spui că celelalte două au plecat după ce au plătit și că ți-au spus să îi transmiți: s-a terminat, tu nu mai ești de-a noastră. Adio, Rossie.
A dat din cap oareum nedumerit și mi-a spus că s-a făcut. Aveam încredere în el pentru atâta lucru. I-am cerut unui alt coleg să îmi țină locul la bar și am plecat de acolo. Cu mersul meu de fotomodel ( îmi plăcea să glumesc pe tema aceasta cu Kristin, dar acum era pe bune ) și cu cel mai bun și fals zâmbet pe care îl aveam. Probabil că fetele nu mă cunoșteau, nu aveau de unde. Eu le știam prea bine pe acestea. La dracu! Ajungeam la timp, și asta era prea de tot! Tocmai când mă apropiam puneau ceva în paharul frumoasei mele Rose. La dracu! Dacă până acum avusesem vreo reținere, acum nu mai era cazul. Aveam sufletul plin de ură; față de aceste două idioate ce s-au trezit să se bage în viața ei. Nu aveau niciun drept. Mi-aș fi dorit să îi zic vreo două și prietenei mele, fostei mele cele mai bune prietene.
- Bună, dragele mele domnișoare. Fata roșcată care era cu voi mai devreme, vă așteaptă afară acum. Mă urmați?
Am întins o mână spre masă folosind atâta stil cât puteam și le-am făcut cu ochiul. Acestea au chicotit și au început să mă întrebe dacă nu le confund și alte porcării. Iar eu m-am arătat profund jignit, deși mă luptam să nu le trag câte una. M-au urmat, în cele din urmă în timp ce tipa cu părul castaniu mi-a pus mâna pe fund iar bruneta începuse să mă pipăie. Fabulos! Mi-era scârbă de ele, de atingerile lor.
Ne-am aflat în sfârșit afară, în spatele localului. Am închis ușa după mine și am renunțat la zâmbetul fals, abordând unul diabolic și sarcastic, plin de răutate. Știam că ochii mei le săgetau și probabil că ele observau acest lucru - pentru că era o lumină acolo, slabă și părea bolnavă, din cauza pâlpâielilor repetate - însă, oricum ar fi fost, ne puteam citi fețele.
- Unde e?
A început tipa cu părul castaniu. Am rânjit și m-am apropiat de ele, fără pic de menajamente.
- Nu e. Lăsați-mă să vă explic câteva chestii de bază. Nu aveți voie cu droguri în acest club. Nu trebuie să o târâți pe Roselyn înapoi în treaba aceea. Și mai clar, eu nu vă voi lăsa să faceți niciuna din acestea două. Nu vreau să mă port ca un bou, am maniere. O să vă rog frumos să plecați de aici și să o lăsați în pace.
Am vorbit calm și cu o tonă de aroganță în voce, pe care nu mi-o puteam abține. Eram încă dezgustat de imaginea celor două. Drogate. Ce puteai să le ceri? Voiau să o ia înapoi pe ea... Iar eu, eu nu puteam permite așa ceva. Niciodată.
Normal, nici nu m-am așteptat să reacționeze frumos.
- Ce faci tu, mă?
Au început amândouă să râdă cu o poftă extraordinară.
- Pleacă, bă, d-aici! Nu știi în ce te bagi, dispari cât mai ai timp. Cine morții tăi te crezi, să apari și să ne faci nouă scandal? Facem ce vrem. Și află că o să ne întoarcem acolo și o să o facem pe Rossie una de-a noastră, a plecat de unde nu trebuia. Locul ei e alături de noi!
Momentan vorbea doar tipa cu aspect de rockeriță, cea care mă luase de fund. Drăguț. Bruneta a adăugat și ea, ca să nu se simtă mai prejos.
- Noi o iubim mult pe Rosse! Și o vrem înapoi, iar tu nu ne vei opri... Te crezi interesant pentru că ești băiat, eu aș zice să nu o mai faci... Nu știi în ce te bagi!
Am început să râd.
Nu mi-era frică nici de ele și nici de gașca lor. Puteau să facă ce ar fi vrut ei, dar nu urmau să o facă. Îi cunoșteam prea bine pe cei ce făceau parte din tot grupul, discutasem de mai multe ori cu ei, de când roșcata nu mai făcea parte din întreg. Le știam majoritatea secretelor și dacă unii mai puteau încă fii în ultimul an de liceu, era datorită mie. Și erau destui în același institut școlar ca și mine. Să zicem că îi lăsasem în pace pentru ceea ce îi făcuseră naivei domnișoare Hope, în schimbul unui singur lucru.. Să o uite.
Începuseră să trăncănească și mai multe înjurături și amenințări, unde o introduceau fără rușine și pe draga de ea. Nu puteam permite așa ceva. Mă enerveaseră la culme. M-am apropiat de ele și știu că nu e frumos, nu face un gentleman așa ceva, dar nu mai puteam suporta. Le-am apucat de păr pe amândouă odată și le-am dat cap în cap. Ambele au țipat și au început să mă lovească. Una din ele a scos un cuțit și a încercat să mă taie. Nu prea mă simt confortabil să dau în femei, dar nu o să le consider așa ceva , pentru moment.
Am apucat-o iar de păr pe îndrăzneață și am aruncat-o pe jos, în timp ce i-am luat cuțitul și l-am strecurat la mine în buzunar. În același timp, bruneta mi-a sărit în spate și cu un alt cuțit mi-a zgâriat gâtul. Erau profesioniste, va să zică. M-am scuturat și am reușit să o trântesc. Am făcut un gest îngrozitor de urât, dar nu puteam să nu o fac după remarca pe care a scos-o.
- Rose e a noastră! E ca noi! N-o să ne-o iei!
I-am articulat un picior în stomac și după ce s-a ridicat și proasta căreia îi luasem cuțitul, am lovit-o și pe ea cu o simplă palmă. Așa au început iar să dea în mine, dar nu le-am mai lăsat, lovindu-le pe amândouă serios, folosindu-mi doar mâinile de data aceasta. Erau trântite pe jos, una lângă alta.
- Uite ce e, nu vreau să mă cert cu voi. Uitați că ați cunoscut-o și lăsați-o dracului în pace. Asta dacă nu vreți să o pățiți bine, atât voi și cât grupul vostru.
Se ridicaseră pentru a se năpusti iar asupra mea. Din tonul arogant și indignat pe care îl folosisem , nu se putea altfel. Era un coș de gunoi în apropiere așa că le-am luat pe amândouă , nici nu îmi imaginez cum ( nu erau prea grele, oricum ) și le-am aruncat în pubelă. Au început să mă înjure.
- Apropo.. Numele meu. Numele meu este Eric Eyed.
Au tăcut brusc și au făcut ochiii mari, parcă de uimire. Am zâmbit satisfăcut și am plecat de acolo. Probabil auziseră de la liderul lor că nu e bine să te pui cu un anumit tip pe acest nume, că nu ar trebui să se mai lege de roșcată, că s-ar putea să o pățească la fel de rău ca tipul acela care încă mai are o cicatrice pe obraz... Pentru că a încercat odată să îi dea iar droguri roșcatei... Nu voiam să fiu un ticălos și chiar mă simțeam ( un pic ) prost pentru că am dat în ele. Dar ar fi trebuit să știe că de ea nu se leagă nimeni.
M-am pus la postul meu și Mike m-a anunțat că a îndeplinit misiunea.
- Omule, ce-ai la gât?
Sângeram dar nici nu îmi dădusem seama de asta. Am pufnit și mi-am pus un leucoplast. Colegul meu a prins un oftat de-al meu și mi-a tras o palmă pe spate.
- Èšii mult la tipa aia, ha?
Am zâmbit.
- Nu. E prea puțin spus.
În timp ce se pregătea să onoreze o comandă, mi-a strigat.
- Nu îți face griji, i-am chemat și-un taxi. E bine. Ar trebui să știi că arăți chiar caraghios în momentul ăsta.
Am dat din umeri și am rânjit. Ce am ajuns să fac pentru fata asta. Ceva a depășit limita normalului....
Când am ajuns acasă, spre dimineață, m-am ciocnit nas în nas cu Nate. S-a uitat mirat la mine și eu am încercat să îmi feresc privirea de la el. În spate, m-am trezit cu Kristin. Prietenul meu încă ne privea ciudat.
- Scuze Eric! Nu am vrut, pe bune! E ultima dată când plec, nu o să te mai fac să vii după mine...
Ce mă bucuram că am o astfel de verișoară! Deci, tot ieșise și știa prea bine că nu aveam chef ca ceilalți să afle cum și în ce fel lucrez, și mai ales că fac asta. Bun, și era și ingenioasă. Oricum, urma să am eu o discuție serioasă cu ea.
- De ce ești treaz așa de dimineață?
Am încercat eu să dreg întâmplarea și acesta a zis că are ceva de lucru și m-a privit oarecum compătimitor, dispărând și făcându-mă să îi promit că o să îmi fac timp să ies cu el zilele astea. Deși el era cel ocupat.
- Unde-ai fost?
Am țipat la vară-mea imediat ce m-am aflat în apartament. Și-a scos pantofii, și-a aruncat geaca pe jos, și-a desprins părul și a scos limba la mine, în timp ce două lacrimi mari i s-au prelins pe obraji.
- N-ai niciun drept, știi? Ți-am făcut un serviciu azi, vrei să taci?
Am oftat și am îmbrățișat-o. Pentru moment, nu puteam face altceva pentru ea.
M-am simțit puțin vinovat pentru că în tot acest timp mă întrebam ce face Roselyn... Sigur ajunsese cu bine acasă, Nate nu era îngrijorat. Oricum. . . nu știa ce făcusem pentru ea , nici nu conta - la o adică... Eu tot o iubeam.

[Cherie]

Mulţumim, Anto. , pentru comentariu. Sper să te mai vedem pe aici.
Now, next chapter. True story :>.


[center]Capitolul 17[/center]


Am încercat să mă adun. Ce era mai important pentru mine? Viaţa fratelui meu sau fericirea mea? Având în vedere că una depindea de cealaltă e clar că amândouă; eram fericită să-l ştiu pe fratele meu în afara oricărui pericol, dar nu suficient... Ce tot făceam? Nu puteam să mă mai gândesc la droguri ca la o alternativă de a face faţă provocărilor vieţii, de a-mi menţine la cote înalte buna dispoziţie, de a uita de Eric... Era destul că fumam şi mai îl aveam şi pe Victor. Aceste două lucruri îmi erau deajuns pentru a obţine rezultatele dorite.
Am tras aer în piept, mi-am şters lacrimile şi mi-am refăcut puţin machiajul. Eram dată doar cu rimel, dar plânsesem şi se întinsese puţin. N-aş vrea ca fetele să mă vadă aşa şi să creadă că m-am prostit atât de mult de când am ieşit din grup. Nu-mi pasă că e a nu ştiu câta oară când o spun, dar niciodată în viaţa mea n-am plâns atât de mult cât am făcut-o în ultimele luni.
Mi-am îndreptat spatele, mi-am netezit cămaşa în aşa fel încât să vină cât se poate de normal peste blugi, mi-am trecut mâna prin păr şi am deschis uşa. Am luat-o uşor spre masa unde ştiam că mă aşteaptă fetele, arborând un zâmbet dulce, gata să le iau iarăşi în braţe şi să le explic de ce nu mă puteam întoarce la ele. Eram sigură că ar înţelege, mă iubeau prea mult ca să nu fie de acord cu mine. Plus că, la un moment dat, lui Cheryl îi plăcuse de Nate şi când a aflat ce a păţit şi că eu n-am fost alături de el, m-a susţinut. Deşi Amanda era feminină şi drăgălaşă, ea era cea mai periculoasă. În sensul că ea nu ar renunţa nici dacă ar crăpa Pământul la droguri şi tot ea mă încuraja să mă droghez atât cât am nevoie. Spunea că fericirea mea era asigurată astfel. Credeam în deviza asta atunci, acum însă...
O înţelegeam pe Amanda, avea probleme grave. Părinţii ei divorţau în perioada aceea când ne-am cunoscut şi a aflat că era un copil nedorit. Îi înţelegeam durerea... Dar Cheryl nu era chiar atât de dependentă. Ea nu avea probleme sau ceva de genul. Se apucase de droguri doar ca să încerce ceva nou. Atât doar. Şi îi era foarte uşor să se lase, doar că nu vroia. Îi plăcea prea mult.
Şi totuşi... M-am rătăcit cumva? Nu le găseam pe nicăieri. Ba nu. Aceea era masa noastră, ştiam fiindcă îmi lăsasem jacheta cenuşie şi geanta acolo. Am început să le caut cu privirea... Poate se duseseră la bar să mai comande ceva.
-Hei, am auzit o voce în spatele meu şi m-am întors rapid, crezând că sunt fetele. Era doar chelnerul pe care-l sărutase Cher. Am oftat şi el a observat asta. Mă privea compătimitor.
-Le cauţi pe fetele care stăteau cu tine la masă, nu? m-a întrebat, iar eu am afirmat dând din cap. Au plecat acum câteva minute, a spus. Şi mi-au zis să-ţi transmit ceva...
-Da? am zis pe un ton atât de jos încât mă mir că m-am putut auzi.
-S-a terminat, tu nu mai ești de-a noastră. Adio, Rossie.
Continua să mă privească în acelaşi mod. Nu-nţelegeam. Eram confuză. Aveam oare vreo putere specială care-i făcea pe toţi cei pe care-i refuzam să mă urască? De ce plecaseră aşa deodată, fără să spună nimic? Mă durea ceea ce se întâmplase, căci am realizat că ele petrecuseră atâtea ore cu mine doar ca să mă întrebe dacă vreau să mă întorc şi să vadă dacă mai sunt demnă de grupul lor. Mă enerva că mă bucurase atât de mult întâlnirea cu ele şi că acum mă simţeam de parcă cel mai tare tip din şcoală îmi dăduse papucii...
Au. Acum realizez... Oare aşa se simţise şi Eric când i-am spus că ceea ce simt pentru el nu este decât o afecţiune frăţească şi că nu ne vedeam mai mult decât prieteni sau fraţi? Oare şi el simţise că îşi pierde, rând pe rând, părţi componente ale trupului? Că ceva i-a picat în cap sau că nişte gheare ascuţite îi sfăşiau inima?
Naiba să le ia! De ce conta prietenia cu ele atât de mult pentru mine? În tot acest timp, cât am stat departe de grup, am rezistat şi fără ele.
-Eşti bine? m-a întrebat tipul văzând că încremenisem acolo pe loc, cu mina aceea confuză.
-Mda. Trebuia să ştiu că aşa se va întâmpla, am zis ca pentru mine, dar bănuiesc că el m-a auzit căci murmurase un “Asta e...” aproape imperceptibil.
Am oftat prelung şi mi-am luat jacheta de pe scaun, punându-mi-o pe mine. Chelnerul mă ajută şi el; foarte drăguţ personalul pe aici. Poate am să mai trec pe la acest local. Am scotocit prin geantă după portofel şi după ce l-am găsit, i-am plătit băuturile ( chiar dacă mi-a spus că fetele plătiseră consumaţia ) şi i-am dat şi lui câteva bacnote în plus pentru că era drăguţ.
-Sper să compenseze felul în care s-au purtat cu tine, i-am zis schiţând un zâmbet fals în timp ce-i strecuram bacnotele în mână. Era puţin reţinut. Nu ştia dacă să ia banii sau nu. Ia-i, am spus fermă.
Mi-a zâmbit. Apoi mi-a spus că-mi va chema un taxi. N-am refuzat.
Sau poate că ar fi trebuit s-o fac.
Când am oprit în faţa blocului în care locuiam, şoferul taxiului m-a servit cu nişte praline spunându-mi că erau pentru fiica lui care, anul trecut pe vremea asta, murise din cauza consumului de droguri. Mi-a spus că anul ăsta împlinea şaptesprezece ani.
-Dumnezeu s-o odihnească, am zis cu vocea stinsă şi mi-am şters lacrimile.
Am intrat în bloc răvăşită, cu lacrimile şiroindu-mi tăcut pe obrajii reci. Liftul era deja la parter, aşa că n-am mai stat să-l aştept, iar în timp ce urca, începusem să mă gândesc la cum ar fi fost totul dacă în generală nu eram atât de dornică să mă afirm.
Păi, numai lucruri bune, desigur. Eu şi Eric am fi rămas la fel. Cei mai buni prieteni, frate şi soră... Şi aş fi avut cui să mă plâng, cine să mă strângă în braţe când aveam nevoie, un umăr pe care să plâng ( asta dacă mai aveam cum să fac asta ), cine să mă susţină, să mă apere şi să fie acolo pentru mine... L-aş fi avut pe el, adoratul meu Eric.
Iar Nate ar fi avut-o pe iubita lui, Alessia, şi am fi fost cu toţii o familie fericită. El nu ar mai fi avut probleme cu inima, iar eu aş fi avut o fată cu care să vorbesc. O prietenă la cataramă căreia să-i spun totul. Pentru că Bridget nu putea îndeplini condiţiile mele.
Victor... Pe el nu ştiu dacă l-aş mai fi avut. Deşi acum viaţa mea n-are sens fără el, dacă nu m-aş fi certat cu Eric, nu cred că ar mai fi avut vreo importanţă, chiar dacă mă doare să spun asta.
Înainte să-mi dau seama mă aflam în faţa apartamentului meu. Am scos cheile şi le-am băgat în broască, dar se pare că Nate iar uitase uşa deschisă. Am intrat vijelios în casă, mi-am aruncat jacheta şi geanta pe undeva pe acolo şi m-am dus direct la minibarul din bucătărie. Deobiecei nu beau, dar acum simţeam nevoia. De fumat nu puteam că era Nate acasă, măcar asta s-o fac ca să mă liniştesc.
Am turnat într-un pahar din cea mai apropiată sticlă, cred că era votcă. Unul îl dădusem deja pe gât şi am zis că o iau razna din cauza alcoolului foarte ridicat, dar am observat o uşoară senzaţie de relaxare străbătundu-mi tot corpul. Parcă venisem după o zi de iarnă, îngheţată, şi am făcut o baie cu apă călduţă. Cam aceeaşi era senzaţia... Pe lângă usturimea din gât, apoi stomac şi durerea cruntă de cap.
Tocmai terminasem al treilea pahar când a apărut Nate la bustul gol în bucătărie, ştergându-şi părul umed cu un prosop. Ştiam că fratele meu arăta bine, dar acum parcă nu-mi venea să cred cu ce bărbat stau în casă de patru ani.
-Hei, am auzit uşa de la intrare, zisese el. Sper că nu ţi-ai stricat pofta de mâncare cu prea multe... Roselyn, ce faci acolo?
-Ia ghiceÅŸte.
-Bei? De când bei tu, Roselyn?
-De când am hotărât că sunt o proastă, cretină, idioată şi alte multe epitete d’astea şi am constatat că-mi stă mai bine aşa. Tu ce zici?
N-aş putea descrie în cuvinte faţa pe care o avea. Durerea de pe chipul lui când mă vedea aşa, fără nicio speranţă. Se apropie uşor de mine, în timp ce se gândea probabil cum să mă facă să încetez. Nu putea!
-Roselyn, lasă paharul! Nu mai râde, lasă paharul, te rog!
-Nu.
-Te rog!
-Nici dacă m-ai ruga în genunchi! Ăăăh, şi fără şantaj emoţional, te rog! Ce, dacă eşti actor şi cunoşti fiecare stare, emoţie şi tip de caracter, înseamnă că mă cunoşti şi pe mine şi că poţi s-o dregi aşa uşor cu soră-ta?
Asta a fost prea dură pentru el; am văzut cum ochii săi albaştrii i se umplurseră de lacrimi. Începuse să tremure, aşa că s-a rezemat de bufet. Îl priveam cu coada ochiului, dar continuam să fierb de nervi. Mi-am mai pus un pahar, al cincilea, dar el nu avea să ştie. Deja începusem să mă obişnuiesc cu ameţeala.
-Roselyn Lorinda Hope, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă cu tine?
Luasem sticla şi aproape că turnasem ce-a mai rămas din ea în gură, dar Nate, dintr-o singură mişcare şi trebuie să recunosc că am foat uimită de agilitatea lui, mi-o luase din mână şi o trânti undeva pe bufet, apoi mă trase cu putere înspre el, îmbrăţisându-mă. Eu l-am strâns şi mai tare, aproape că mi-am înfipt unghiile în pielea lui trandafirie, şi am început să plâng. Un plâns amarnic şi prostesc.
-Spune-mi cu ce te pot ajuta, surioară... Nu suport să văd că-ţi îneci amarul în toate astea, că refuzi să-mi spui ce ai pe suflet, că mă ţii departe de ceea ce ţi se îmtâmplă! Sunt atât de gelos pe Victor; stai cu el mai mult decât cu mine...
Îi simţeam lacrimile pe obrajii mei. Oh Nate, de ce nu înţelegi că m-am născut să n-am nimic? Mi-am pus palmele pe pieptul lui binefăcut şi l-am dezlipit de mine.
-Vrei să ştii ce am? Chiar vrei să ştii ce am? Păi hai să-ţi spun cât de greu îmi este să stau liniştită, deşi simt nevoia să mă dau cu capu’ de pereţi! Să râd, deşi îmi vine să plâng! Să zâmbesc, deşi nu simt nevoia! Nu mai pot trăi aşa, e un chin, un calvar pentru mine să fiu eu, să fiu Roselyn. Şi nu pentru că am fost cândva dependentă de droguri... oh stai, încă mai sunt pentru că simt nevoia încontinuare să mă droghez! Sau fiindcă am probleme foarte grave sau mai ştiu eu ce. Nu! Mi-e greu să trăiesc fără el, Nate, fără Eric... Parcă nu mai are sens să mă trezesc dimineaţa când ştiu că nu-i voi vorbi, nu-l voi îmbrăţişa, nu-i voi zâmbi şi mai ales, că nu-l voi săruta... pe obraz, pe frunte, nu contează! Ceea ce îmi face el zi de zi, că mă ignoră sau că mă ia peste picior, e mai rău decât orice tortură fizică! Seara nu pot să adorm dacă nu mă gândesc la el, iar coşmarurile din ultima vreme în care-mi apare mi se par o, nu ştiu, o alternativă de a fi cu el... Mă enervez cumplit când nu-mi mai apare nici în vise. Nate, el e mai rău decât un drog... Dacă e să mor vreodată, atunci va fi de dorul lui!
-Spune-i toate astea lui, prostuţo! Spune-i că-l iubeşti! Ce rost are să ţii toate astea în tine?
-Eşti nebun? Cum dracu’ să-i spun ? Nu după tot ce i-am făcut eu – nu vreau să-mi plătească cu aceeaşi monedă! Iar Victor, crezi că voi suporta să-l văd distrus? După câte a făcut pentru mine... Zilele astea a cumpărat teatrul la care lucrezi pentru că era licitat şi urma să se facă nu ştiu ce complex în locul lui, iar el l-a cumpărat ca să nu-ţi pierzi locul de muncă şi să nu pângărească memoria mamei lui, căci era fondat de ea... Dar lasă asta... hai să-ţi zic ce s-a întâmplat azi!
Şi i-am povestit cu lux de amănunte tot ceea ce s-a întâmplat cu Cheryl şi Amanda. Cu fiecare cuvânt pe care-l spuneam, se întrista din ce în ce mai tare şi vedeam cum i se umfla o venă la tâmpla dreaptă.
-Trebuie să le învăţ minte...
-Încetează, oricum am terminat-o cu ele. Problema e că o aţă foarte subţire mă ţinea să nu iau amfetamina. Mi-e foarte greu, înţelege Nate, fără Eric... Ştiu că mă consum prea mult, ştiu că sună nebunesc, dar chiar o iau razna... Aş bate-o pe Bridget pentru fiecare clipă petrecută cu el... Clipe care mi se cuveneau mie... Şi mă rog, nevoia asta idioată de Eric, doru’ ăsta de el, dorinţa asta idioată de a-l avea numai pentru mine aproape că m-a împins să iau drogu’ şi să uit de tot. Aveam nevoie de asta ca să uit; fă-mă să uit Nate, vreau să-l uit... şi nu pot... parcă sunt blestemată. Cum se va sfârşi oare obsesia asta... ?
L-am strâns iarăşi în braţe şi am continuat să plâng cu faţa lipită de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. El îmi mâmgâia părul, îl săruta, apoi cobora uşor spre frunte, pleoape, obraji... Eram ca un copil mic, abia născut, în braţele unuia dintre părinţii săi. Nate mă copleşea cu dragostea lui exact cum un tată ar face cu pruncul ţinut pentru prima oară în braţe.
-Mi-e somn, du-mă în dormitor, i-am spus şi înainte să termin el deja îşi strecurase braţul pe sub genunchii mei şi ieşi din bucătărie.
Am început să râd când am intrat în camera mea. Pereţii mei vopsiţi într-un verde primăveratic arătau foarte ciudat. Iar autocolantul cu note muzicale de pe peretele cu patul realizat pe cadru mi se păreau exagerate. Şi cam tot ce mai aveam pe acolo. Chestiile alea feminine şi drăguţe pe care le aveam prin cameră şi lămpile colorate mă făceau să mă întreb cine sunt cu adevărat. Era de la băutură mai mult ca sigur. Când eram trează îmi adoram camera. Era cel mai minunat loc din lume. Dar acum mi se părea greţoasă, iar mirosul petalelor uscate de frezii şi trandafiri mă făceau să vomit.
-Nate, sunt beată, nu? Adică am bolborosit aiurea despre Eric numai pentru că sunt beată, nu?
-Da, scumpa mea, mi-a zis în timp ce mă punea pe pat cu multă grijă. A dat să plece, dar l-am prins de mână.
-Nu vrei să dormi cu mine în seara asta?
-Ba da, îmi răspunse printr-un sărut matern. Stai numai să iau un tricou pe mine.
-Nate, te iubesc mult, mult, mult de tot!
-Åži eu, Rose, a spus confuz.
-Nu, n-ai înţeles. Vreau să spun că eşti totul pentru mine, că apreciez eforturile tale, grija pe care o ai pentru mine, fiindcă eşti atât de perfect, că îmi îngăduieşti atât de multe, pentru că eşti fratele meu... Nu vă merit, nici pe tine, nici pe Victor!
El mi-a aruncat o privire gen spui-numai-prostii-Rose-aşa-că-treci-şi-culcă-te şi a ieşit din cameră să-şi ia un tricou. Între timp eu m-am chinuit cu ameţelile mele şi m-am schimbat într-o rochie de noapte din bumbac, pentru că asta îmi venise la mână. Apoi m-am băgat în pat, împiedicându-mă de câteva ori de noptierele mele colorate.
Când s-a întors în cameră, părul său şaten îi era deja uscat şi am văzut că purta pijamalele scurte pe care i luasem când am fost vara trecută cu mama şi tata la Praga. Am chicotit când s-a băgat în pat lângă mine şi el se strâmbă la mine, apoi începuse să mă gâdile. Într-un sfârşit m-a luat în braţe şi a început să-mi sărute creştetul capului.
-O să vorbesc eu cu Eric. A întins prea mult coarda, şuierase printre dinţi.
Am tresărit când am auzit acest lucru. Îl omoară, mi-am spus îngrozită. Şi pe urmă aveam să-l omor eu că i-a zis.
-Dacă faci asta şi mai ales, dacă-i spui de discuţie şi de întâlnirea cu Cheryl şi Amanda, poţi să uiţi că ai o soră, aşa cum şi eu voi uita că am un frate şi nu voi mai ezita data viitoare, dacă pricepi ceea ce vreau să spun!
Ştiu că am fost din cale afară de răutăcioasă de nerecunoscătoare spunându-i asta, dar era adevărat şi nu puteam risca să-i spună toate acele lucruri. Era destul că nu mai eram la fel în ochii lui, dar dacă afla şi că am băut, era şi mai rău.
Nici nu ştiu când am adormit. M-am pierdut în căldura braţelor sale şi nici nu mai realizam ce se întâmpla. Ştiu că el povestea ceva despre teatru, după ce mi-am cerut scuze pentru toate acele durităţi, şi gata s-a rupt filmul. Căzusem într-un somn adânc, nu că celelalte n-ar fi la fel.

[Me�al.]

Helău, Cherie, Teh !
Well, ce pot spune ? Nu cred, de fapt sunt sigur că n-am ce critica. Ficul ăsta e tare mişto şi-mi cer scuze că trec aşa rar cu comentarii, dar lenea asta mă afectează :]] . Well, nu pot să-l sufăr pe Victor ăla şi tot cred că nu este aşa de îngeraş precum crede Rose. Aşa, Eric îmi place la nebunie. Este un personaj aşa de . . cul. Îmi place personalitatea sa şi-mi pare tare rău de el. Ar face un cuplu tare drăguţ cu Rose. Aşa, Rose mi se pare extrem de egoistă, dar, totuşi, îmi place de ea.
Capitolul acesta mi-a plăcut tare mult şi mă bucur că Rose a scăpat de fetele alea. Ah, ce mişto ar fi dacă ar fi aflat că Eric a salvat-o. Oricum, bine c-a scăpat de fetele alea. Şi mi-a plăcut şi ce i-a zis şoferul taxi-ului, a fost chiar frumos. De comentat, n-am ce să comentez. Descrierea e chiar frumoasă, dialogul nu este sec, iar acţiunea mă captivează total.
AÅŸtept continuarea! Succes!

[Abbeh.]

Heei~.
Ce bine că ai venit cu nextul. Ţie ţi-am spus că-mi place cum scrii? Şi asta nu ca o linguşeală, nu am prostul obicei.Chiar mă întrebam când aduci nextul, dar lasă asta. Mi-a plăcut capitolul ăsta, foarte mult. E chiar drăguţ ce a spus Roselyn despre Eric, ştiam că simte asta. Păcat că nu vrea să-i spună, cel puţin nu încă. Mi-a plăcut cum ai descris. Acţiunea merge normal, sper să nu facă Amanda şi Cheryl vreo tâmpenie. Ah, deja aberez.E fabulos!Teh, aştept nextul.
*Hug*>:D<

[Teh]

Metal, Biush, mulţumim enorm pt. comentarii. E bine să ştim că mai sunt persoane care ne citesc povestea şi se mai îndură să ne spună câte o părere :))
Thanks, again!

lectură plăcută! >:D<

Capitolul 18

Ceea ce ai construit zbătându-te pentru o mulţime de timp, se poate destrăma într-un singur moment. Poate că ai luptat înverşunat împotriva unui anumit caz, sau poate în concordanţă cu acesta... Şi acest lucru ţi-a răpit mult timp, multă răbdare şi cine ştie ce altceva. Ei bine, nu ar fi normal ( în asemenea circumstanţe ) ca şi distrugerea acestor fapte, sau a unui singur, să se facă treptat, pe o anumită perioadă de timp?
Ar fi, oare? Mă întreb... Probabil că ar fi, într-adevăr. Şi aşa se dovedeşte, încă odată – viaţa e nedreaptă. Poate ar trebui să fie aşa, dar nu este.
Mi-e frică să fiu subiectiv. Mie. Mie, mi-e teamă? Ciudat! Nu, nu asta mi se pare straniu. Mai degrabă faptul că tot ceea ce am lucrat, ceea ce mi s-a părut corect şi mi-a răpit multe, prea multe, se poate transforma în praf şi pulbere atât de rapid, doar în câteva ore, sau minute, sau secunde... Devine şi mai ciudat atunci când realizezi că nu îţi pasă, că ai dat atâtea pentru nimic şi în final, nu ţi se mai pare nici corect şi nici important, de parcă nu a existat.
Este aÅŸa ceva un lucru perfect normal ÅŸi uman?
Da. Probabil că da.

[center]*[/center]

- Nu pleci nicăieri! Nu îţi dai seama cât de iresponsabilă eşti? Ce crezi că rezolvi prin asta? Vrei să te distrezi! Prea bine, o poţi face şi în alte moduri, mai sigure.
Nici nu mă aşteptasem ca vorbele mele să aibă vreun efect asupra ei, era prea pornită în propria ei decizie.
- Cară-te, vere! Nu fac ce vrei tu, uite aşa, mi se fâlfâie de responsabilitate. Greu de priceput? M-ă d-o-a-r-e î-n c-o-t. Încercând să mă facă să pricep, a spus fiecare literă în parte, făcând câte o pauză semnificativă. Furia începuse să devină vizibilă, la amândoi.
M-am apropiat de ea ca să o liniştesc şi tocmai îi explicam nişte lucruri esenţiale, care păreau că o enervează la maxim. M-a prins de gât şi şi-a lipit buzele de ale mele, printr-un gest prea impulsiv şi nervos. M-a muşcat agresiv şi şi-a strecurat limba în gura mea, începând să se joace sălbatic. Nu am simţit nimic, absolut nimic. Nici dezgust, nici plăcere – ci doar o furie de neimaginat şi o durere în piept îngrozitoare. Nu ştiu, poate ar fi trebuit să fiu şocat, dar sufeream prea tare pentru asta. M-a împins apoi, de parcă eu o sărutasem.
Acum eram ÅŸocat! Ce dracu avea?
- Ţi-am făcut o favoare aşa că scuteşte-mă! Nu ai niciun drept să mă enervezi atât de tare, să te dai mare şi tare în faţa mea, cool şi ce dracu vrei! Eric, pricepe – nu o să ascult nici de tine, nici de nimeni altcineva! Fac exact ceea ce vreau! Şi acum o să plec, că aşa mi-a sărit mie! Clar?, Kristin spusese acestea pe un ton perfect nervos şi plin de sine, cu o aroganţă aproape neîntâlnită şi un spirit de convingere înfricoşător.
Înainte să pot răspunde, să pot protesta, aceasta a trântit uşa şi a dispărut. Iar orgoliul meu nu m-a lăsat, bineînţeles, să o urmez. Acum înţelegeam de ce mi-am zis că urma să o dădăcesc pe verişoara mea. Era mai încăpăţânată decât un catâr ( ce comparaţie stranie, având în vedere că ea şi un animal din acela nu ar semăna deloc, la aspect ). Am oftat prelung şi am mers în dormitorul meu, trântindu-mă hotărât în pat.
Favoarea despre care pomenise era clipa în care ne întâlnisem cu Nate, o făcuse doar să scape de altă ceartă cu mine, aceasta este sigur – dar nu mă deranja, trecusem peste acel mic incident şi, poate – doar poate, îi eram dator. Nu asta mă interesa acum. Ci faptul că de fiecare dată venea acasă mirosind a băutură. Şi nu aveam chef să am probleme cu ea, de parcă aveam un magnet la copii cu asemenea... Înclinaţii.
Copii!
Ce gândeam?
Da. Dacă aş fi stat să privesc situaţia din această perspectivă, aşa era. Atât Kristin cât şi Roselyn erau infatile. Nu aveau tăria de caracter necesară pentru a se opune unui antraj neadecvat, tânjeau după multă dragoste şi atenţie, voiau ca totul să se învârtă în jurul lor. Erau egosite şi nemiloase în anumite situaţii, şi totuşi... Atunci când doreau, puteau transmite atât de multă dragoste, să fie atât de protectoare şi de puternice, nu le-ai fi recunoscut. Ambele erau două învingătoare care erau prea predispuse viciilor... Şi uite, ce asemănare! Poate şi din cauza faptului că amândouă erau născute cam în aceeaşi perioadă şi erau în aceeaşi zodie. Nu că aş fi crezut neapărat în asta, dar pe vremea când eram prieten foarte bun cu Rose, mă corupsese destul cât să avem păreri identice.
Oh, la naiba! Acum eram de două ori mai îngrijorat. Roşcata fusese pe cale să cadă iar în „patimă”, mă bucuram că nu o făcuse- aş fi ştiut până acum, trecuseră ceva zile de la incidentul propriu zis. Acum se adaugă faptul că draga mea verişoară bea mereu excesiv şi se întoarce acasă la ore suspecte. Iar eu nu fac nimic în legătură cu asta. Nu încă. O să mă audă ea când se întoarce. ( De parcă m-ar asculta! )
Eram prea pierdut în gânduri şi adâncit în cearceaf, în întunericul încăperii şi mirosul propriului meu parfum, încât am adormit... Încet, fără vise, căzând în obscuritatea somnului....
Nu mi-am dat seama imediat ce se întâmplă. Auzisem ceva zgomote deranjante pentru urechile mele şi aveam de gând să mă ridic din pat, pentru a închide uşa, poate aşa nu se mai auzea nimic. Însă, mă simţeam prea extenuat pentru a face vreo mişcare. În cele din urmă ceva a căzut pe podea şi a făcut un zgomot infernal, ce m-a făcut să tresar instantaneu şi să deschid ochii. Fără a înţelege ce se petrecea, m-am ridicat din pat şi am fugit în hol. Glasul meu era uşor disperat ( ceea ce m-a uimit profund ) şi clar, foarte îngrijorat. Aproape că am ţipat.
- Kristin, eÅŸti bine?
Şi atunci, parcă m-a lovit un bolovan în cap. O siluetă de fată, îmbrăcată în blugi şi un tricou decoltat, cu părul nu prea aranjat şi cu ochii întredeschişi stătea acolo, de abia ţinându-se pe propriile picioare. Eram la o distanţă considerabilă de aceasta, dar i se simţea mirosul de alcool până acolo.
Haina ei era aruncată pe jos, lângă pantofii pe care tocmai îi descălţase. Îşi ridică privirea spre mine şi începu să râdă, parcă inconştientă de gestul ei. Eliberându-se de geantă şi azvârlind-o în aer, făcu câteva piruete în hol, continuându-şi veselia.
Era beată. Beată moartă.
M-am apropiat de ea, fără să ştiu ce să fac altceva şi încercând să îmi calmez nervii şi să nu urlu, pentru a nu îi provoca cine ştie ce ( altă ) stare. Nici nu pot explica cum mi-am reprimat uimirea, căci simţeam că nimic nu se citea pe chipul meu. Poate doar o durere pe care nu o puteam ascunde, dar bătăile inimii le-am mai diminuat ( cum? Poate de la sine!) şi sufletul îmi era la fel de apăsat, vrând parcă să dispară... Undeva unde să nu mai aibă parte de atâtea nenorociri.
- Ha! Ha! Ha! Ce miştoooo! Eriiiic! Cât de iuuubesc! Ce... Ce bine mă siiiiimt!
Era clar, nu puteam purta o conversaţie cu aceasta. Am mai făcut câţiva paşi spre aceasta şi am încercat să ignor tonul acela plin de amuzament şi incoerent. Prinzând-o în braţe, am cărat-o la duş şi am dat drumul la apa rece. Aceasta, tresărind imediat ce a simţit lichidul revărsându-se asupra trupului său, a început să mă înjure, folosind nişte cuvinte foarte vulgare. Le-am ignorat.
Nu era de aşteptat, desigur, să fie prea mulţumită de tratament. În timp ce o scoteam de acolo, s-a agăţat iar de mine şi mă obliga să îi dau drumul. M-a sărutat iar şi amintirea de mai devreme, mult mai devreme, mi-a venit în minte. Aveam acelaşi sentiment, de data aceasta eu am înlăturat-o. Era metoda ei extraordinară de a mă face să îi las cale liberă, şi avea dreptate – asta nu puteam suporta!
- PotoleÅŸte-te!
Am strigat mai mult pentru mine şi am târât-o în pat. Nu dădea niciun semn de a vrea să se liniştească sau de a fi trezită din starea de ebrietate, aşa că am obligat-o să ia un somnifer şi am adormit-o cu forţa. În scurt timp, nu a mai dat niciun semn de agitaţie şi respira mai încet.
Fusese totul prea rapid, nici nu apucasem să o conştientizez, eram enervat profund... M-am aşezat pe pat, lângă aceasta şi i-am mângâiat părul. Cum putea să facă asemenea lucruri? Nu avusese o copilărie urâtă, nu avea decât o dramă – se pare că o lărgise la cote maxime. Sau, cine ştie ce păţise ea în ultima vreme? Iar eu, ştiam, nu aveam niciun drept asupra ei. Dar tot mă durea să nu o pot proteja. Am pupat-o pe frunte şi aceasta m-a prins în braţe, cuibărindu-se lângă mine.
A început să mormăie ceva de neînţeles, vorbea în somn. Am privit ceasul de pe noptieră, era ora 4 şi câteva minute. Închhizând ochii, am alungat toate evenimentele din ultimele ore...

- Chiar şi aşa! Crede-mă, nu ai ce să îmi impui!
Vremea adevărului a venit prea repede. Mersesem la liceu normal, fără să o trezesc şi am lăsat-o încuiată în apartament. Nici nu observase, pentru că s-a trezit doar când am ajuns eu acasă. I-am făcut ceva să mănânce şi atmosfera era normală, până când am adus în discuţie subiectul pe care îl tot evitam. Nu îşi amintea că fusese beată vreodată şi acum ţipa la mine, pe tonul ei veşnic nervos.
- Da. Ai dreptate, chiar ai. Şi ce vrei, să te las să te duci dracului, doar că aşa doreşti? Bine, n-am nimic împotrivă. Dar să-ţi explic ceva, te distrugi singură şi nimeni nu o să te mai poată ajută. Kristin, uite..., glasul meu era foarte îngăduitor şi blând, lăsând însă o urmă de autoritate în el, pentru a fi sigur că mă făceam înţeles. Totuşi, nu am mai putut continua, pentru că s-a auzit soneria şi mi-a stricat toată conversaţia. Ieşind din bucătărie, verişoara mea scumpă a scos limba la mine, am fost să deschid uşa. Nu m-am uitat pe vizor şi acum îmi doream să o fi făcut. Nu aş fi deschis!
- Bună! Cu vocea ei prea veselă şi energică pentru mine, cel puţin azi, a sărit în braţele mele şi m-a sărutat apăsat pe gură. În timp am auzit zgomot de vis-a-vis deschizându-se. Nu am avut timp să zăresc cine a ieşit, Nate sau Rose, pentru că blonda m-a împins şi a trântit uşa după ea. Ochii ei păreau şi mai spălăciţi azi şi mi-am mutat imediat privirea de la ei.
- Salut.
A fost singurul cuvânt pe care am fost în stare să îl scot. Aceasta a chicotit. Eram îmbrăcat în pantaloni scurţi şi un tricou, pentru că aici era destul de cald ( deşi afară temperaturile erau destul de scăzute, eram în octombrie! – asta îmi amintea de faptul că în curând era ziua mea ).
În curând şi-a făcut apariţia şi bruneta, zâmbind batjocoritor către vizitatoare.
- A venit şi ghimpele. Bien venue, ma cherie. Vrei ceva de băut? Un gin tonic cu nişte arsenic ar fi bun, ce zici?
Nu aveam chef de mica lor dispută, am oftat şi m-am pregătit să ies din cameră, pentru a le lăsa perfect libere în cearta lor. Nu am mai reuşit, eram prins chiar la mijloc. Blonda a ripostat, ironică – aşa cum era mereu în prezenţa verişoarei mele.
- Ah, doar dacă bei tu prima! Probabil eşti mult mai experimentată decât mine, când vine vorba de băutură, vreau să zic. Nu-i aşa?
Asta fusese o aluzie rece pe care o prinsesem prea bine. Eram gata să îi trag eu câteva replici, pentru că oricât de greşit ar fi fost, nu aveam de gând să las pe cineva să o certe pe brunetă în privinţa asta, în afară de mine. Kristin nu mi-a dat ocazia.
- Ce zici?! Vai, mă mir că încă mai trăieşti, şi vorbeşti! Draga mea, Lady Disdain! – nobody marks you!
Am fost pentru o clipă uimit de faptul că cita din Shakespeare, dar mi-am alungat rapid confuzia, gata să ies dintre cele două. N-am avut nicio şansă.
- Ha? Vai! Ce să spun! Nu vreau să aud asta de la o alcoolică, crede-mă! Ar trebui să te stăpâneşti, măcar în public. E urât cum circulă zvonurile, totuşi. Se zice că mai ştii să faci şi altceva în afară de a ... Hmm, trage la măsea! Să vorbesc în termeni elocvenţi, ca să pricepi şi tu... Adică, asta e specialitatea ta, corect?
Pe dracu! Până aici. M-am enervat la culme şi am reacţionat mai mult din cauza unui impuls, deşi nu o regret.
- Bridget, ieşi afară!, tonul meu sunase foarte sigur pe sine şi ciudat de calm. Deşi îmi venea să urlu, nu am făcut-o. Au tresărit amândouă auzindu-mă, blonda s-a încruntat şi a ţipat la mine. Frumos, nu mă incomoda şi nici intimida. Continua să vorbească şi, ciudat, o ascultam.
- Eric? Ce naiba? Mereu îi iei apărarea! Nu vezi că se ia prea mult de mine? Nu poţi să faci nimic în legătură cu asta? Eu sunt iubita ta, şi ceva nu îmi sună bine aici. Eşti prea prins în mrejele ei, e doar vară-ta, nu soră-ta! Treci peste asta! Nu e singura ta familie, ştii?
Am oftat şi ignorat vocea ei profund dezamăgită şi prinsă în propria conversaţie. Nu m-a lăsat să deschid gura, mai avea multe de spus.
- Kristin în sus, Kristin în jos! M-am săturat de ea şi de tine pentru asta! Ce naiba? Nici nu ai zice că suntem împreună. Pentru mine nu ai timp deloc, dar când vine vorba de ea... Atunci, nici nu îţi mai pasă. Şi asta mă deranjează la culme. Zici că mă iubeşti, eu nu o mai cred! Ah, şi ce te ţii aşa scai după ea? Dacă era maică-ta, poate pricepeam, asu tac-tu! Sau soru-ta! Să fi fost ceva mai apropiat, ai zice că nu ai altă familie decât pe ea! Ce stresant, pe bune. Îmi vine să îţi cumpăr eu alte rude, doar ca să nu o mai văd!
Calm... Eric. Calm! Repetam asta înăuntrul meu pentru că nu doream să am un acces de furie şi să fac cine ştie ce. Am reuşit să mă abţin şi am zâmbit sec, deşi cred că mai mult a semănat cu un surâs chinuit.
- Dacă nu îţi convine, nu am ce să îţi fac. Aşa stă situaţia. O iubesc prea mult pe Kristin să o tratez altfel decât acum.
Şi chiar când mă pregăteam să adaug : Ştii unde e uşa şi nu te mai întoarce, a început chiar ea să ţipe ( şi mai tare, deşi nu credeam că e posibil ).
- Bine! Rămâi cu ea! N-ai decât! Ştii ce? Ne despărţim! Până aici mi-a fost, am suportat destule pentru tine. Drum bun şi cale bătută, nu mai suport! Să nu mă mai cauţi, să nu mai îndrăzneşti aşa ceva! Pentru mine eşti mort, mort şi îngropat!
A avut grijă să trântească uşa destul de tare şi să lase în urma ei o tăcere mormântală. Am schiţat un zâmbet amar şi am vrut să merg la mine înapoi în bucătărie, pentru a face curat. Avea, oare, dreptate? Eram eu prea prins în relaţia cu Kris? Hm, ciudat! Chiar o consideram o soră, şi nu mă purtasem prea bine ca şi frate. Nu avusesem grijă de ea cum trebuia. Însă, de acum urma să o fac. Indiferent de ce urma. Să îmi cumpere o familie... Ce idee! Voia să înlocuiască ceva ce nu mai aveam de mult... Ironic! Nu că mi-ar fi păsat prea tare, doar că mă cuprinsese o aură foarte ridicată de nostalgie şi totodată un sentiment foarte apăsător, sfâşietor, de suferinţă. Mă durea până în măduva oaselor dar tot îmi păstram în expresia feţei acel zâmbet, ce nuanţă avea... Nu mă mai puteam pronunţa. În timp ce îmi îndreptam paşii spre cealaltă încăpere, două braţe fragile m-au cuprins de la spate şi curând mi-am simţit tricoul udat. Lacrimile ei, am înţeles rapid.
- Ştii? Am treabă. Noi doi o să discutăm mai târziu.
Nu vrusesem să o fac să sune aşa de dur, dar nu aveam un remediu chiar acum. Până şi glasul meu era amar. Aşa era situaţia. Nu eram în dispoziţie de a avea vreo discuţie compătimitoare. M-a strâns şi mai tare.
- Eric, e aşa o idioată! O urăsc! O proastă! Iartă-mă! Pentru tot! Gata, nu mai beau, nu mai fac nimic, sunt aşa o cretină –şi eu. Nu îmi dau seama niciodată de nimic, mă gândesc numai la mine, sunt o egoistă... Niciodată nu mi-a trecut prin cap cât mă iubeşti, câte faci pentru mine şi că... Şi că tu eşti cu adevărat fratele meu, orice ar spune alţii, chiar dacă nu suntem chiar asta. Şi... Nu lua în considerare ce a zis ea, eu sunt familia ta! Noi doi, împreună! Aşa că... Te rog... Eu...
Nu i se întâmpla prea des să îşi piardă cuvintele şi să vorbească atât de repede, atât de trist şi profund. M-a făcut să îmi pierd starea de mai devreme şi dau uitării tot. M-am întors spre ea şi i-am şters lacrimile, sărutând-o pe obraz. Aceasta a tresărit şi a început să plângă şi mai tare iar eu am îmbrăţişat-o, liniştind-o. Aşa se întâmpla întotdeauna, presupun, eu ar fi trebuit să fiu cel mângâiat, în schimb eu ajungeam cel care îi calma pe cei din jurul meu. Şi totuşi, suna cam îngâmfat asta din partea mea, având în vedere că ea mă ajuta destul acum.
- Dacă mai bei, o să te bat de-o să-ţi sune alcoolu’n cap!
A râs odată cu mine şi am văzut în ochii ei înţelegere şi totodată ceva... Straniu, sigur. Dacă îi puneai un pistol în mână, ar fi înspăimântat pe oricine. Am încercat să văd dincolo de acea aură diabolică dar nu am izbutit.
- Vrei să ieşim? I-am şoptit după câteva minute de tăcere absolută. A dat din cap şi a fugit repede să se schimbe, ceea ce am făcut şi eu.
Am coborât cu liftul, ţinându-ne de mână şi stând destul de apropiaţi. Ne îmbtrăcasem corespunzător pentru vreme, pentru că bătea un vânt destul de ameninţător, fluturând tot felul de frunze în aer. O privelişte foarte... Artistică.
M-a trecut un fior când pe lângă noi a trecut o roşcată fără expresie, fără a ne privi, fără a ne băga în seamă, făcându-ne pur şi simplu prea mici şi neînsemnaţi pentru ea, ignorându-ne.
M-a durut prea tare, am uitat de tot, de mâna verişoareie mele, care era încă strânsă în a mea, de creier, de peisaj, de Pământ, de viaţă... Ochii mei verzi erau pierduţi pe urmele ei, aşa cum îmi şi întorsesem capul după ea. Dacă aş fi fost în stare de asta, o lacrimă ar fi apărut. Am înghiţit în sec şi am zâmbit amar, pentru a câta oară pentru ziua de azi?
Cât de mult putea să mă urască? Nu. Nu era asta. Nici măcar nu mă mai băga în seamă, nu mă mai privea, nu o mai interesam nici măcar puţin. Nu izbutisem să fac nimic prin toate manevrele mele, nu-i aşa? Sau poate nici asta nu era?!
Mă despărţisem de Bridget, în sfârşit. Eram eliberat. Ea era încă cu Victor, nici nu mă mai privea. Nu mai contam pentru ea. Totul se sfărâmase în jurul meu, ajunsesem într-un stadiu deplorabil.
Rose. Rose a mea, a mea! Dar nu era a mea...
- Åžtii, Eric? Faci numai alegeri nepotrivite.
Am auzit prea bine afirmaţia brunetei dar am decis să o ignor; refuzam să cred asta, şi în plus... Eu nu făcusem nicio alegere, aşa se întâmplase, pur şi simplu... Dragoste.
_
* Lady Disdain! – nobody marks you! – aluzie la piesa de teatru : Much ado about nothing, de William Shakespeare. Personajul ce a spus asta se numea Benedick şi i se adresa lui Beatrice, insinuând faptul că pe „Domnişoara Ură, nimeni nu o bagă în seamă”.

[Abbeh.]

Heei.~`
Trec din pe aici cu un comentariu. . Mi-a placut mult capitolul asta; imi place cum "ai conturat-o" pe Kristin, asa de dura si... totusi sensibila. Mi-a placut asa de mult cum ai descris sentimentele lui Eric, au parut atat de reale, ma simteam undeva acolo. Peisajul acela de toamna e de asemenea magnific descris, altfel spus te pricepi.
Pai, cred ca atat am avut eu de spus.
Cherie, astept nextul :o3.

*Hug*>:D<

[Teh]

Biush, merci de comentariu >:d< apreciez mai mult decât crezi! <3

Am venit cu un extra. Sper să vă placă

Lectură plăcută!

EXTRA – Kristin.

– Eu am fost!
În mintea mea de copil mic, nu ştiam prea bine ce se întâmpla. Doar că spărsesem vaza mamei mele, cea mai drăguţă din toată casa şi pe care o iubea ( parcă ) mai mult decât orice alt obiect. Înţelegeam, deci, că făcusem un lucru îngrozitor şi eram speriată de moarte. Ca orice copil mic când face o boacănă, mai aveam puţin şi făceam pe mine şi tot încercam să găsesc o minciună care să mă scape de toate. Încăperea era la fel ca întotdeauna, sufrageria frumoasă şi plină cu musafiri de Ziua Recunoştinţei iar eu şi mama stăteam în bucătărie. Teama mi se citea, probabil, în ochi. Mai aveam puţin şi începeam să bâzâi. Atunci l-am auzit pe Eric, verişorul meu scump şi drag, apărând pe uşă foarte eroic şi luând toată vina asupra sa. Aş fi încercat să protestez dar mi-era prea frică de pedeapsă. Chiar când mama mea se pregătea să vorbească din nou, o altă siluetă a apărut. Una mai înaltă chiar şi decât verişorul meu, dacă le-ai fi dat aceeaşi vârstă – ar fi fost identici! Părul brunet, ochii verzi.. Trăsături pe care le aveam şi eu, de parcă am fi fost tripleţi!
- Mami! Scuze că am spart vaza, n-am vrut... O să îţi cumpăr alta...
Şi nu era vina lui Jack! Nu, eu fusesem cea care fugise prin toată casa ca o cretină şi dădusem de mobilă, făcând marele dezastru şi chiar spărsesem nişte pahare. Am vrut să vorbesc, dar fratele meu stătea acum în faţa mea şi nu m-a lăsat să scot o vorbă. În schimb, a fost pedepsit în locul meu.
- Dar .. Dar!
Chiar şi cu încercarea mea nereuşită de a protesta, nu am reuşit să îi schimb decizia.
- Eşti surioara mea mai mică, e de datoria mea să te protejez! Şi pe tine, Eric, eu sunt cel mai mare deci eu trebuie să am grijă de voi!
A rânjit aşa cum numai el era în stare să o facă şi ne-a îndemnat să îl urmăm în grădină, pentru a ne juca.
Ce lucruri mărunte, fără importanţă... Şi totuşi, ce au rămas prea adânc în inima mea, nereuşind să le scot... ai fi zis că eram îndrăgostită de propriul meu frate. Mai degrabă, eram dependentă. Îl iubeam mai mult decât orice... Şi atunci s-a întâmplat, a dispărut şi m-a dezechilibrat total, lăsându-mă singură! Ce egoist! A spus că mă va proteja... Şi acum?
Acum îl aveam pe Eric, nu-i aşa?

De când apărusem aici, mă simţisem grozav. Şi trebuie să recunosc că am cam exagerat cu ieşitul şi băutul. Aveam nişte amici pe care îi cunoscusem on-line şi am decis că ar fi foarte fain să ne întâlnim. Se pare că nu erau genul „cuminţi”, iar pe mine nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Deşi, s-ar fi zis că ar fi trebuit. N-am habar, cred că m-am sărutat cu fiecare dintre ei ( fiind sub influenţa alcoolului ). Mă purtasem îngrozitor, dar ce puteam face eu? Aveam doar 16 ani, nu era – practic, sau teoretic? – vina mea. Vrusesem să încerc. Şi am făcut-o. Gata! Acum s-a terminat. Aşa îmi ziceam de fiecare dată când ajungeam în apartamentul lui Eric şi mă trezeam din starea de ebrietate, realizam că făceam rău... Dar tot o luam de la capăt. Până ce am întrecut măsura. Nu era corect. Nu puteam să îl fac să sufere atât de tare.
Atunci când a apărut idioata aceea de Bridget, am ştiut că nu mă voi mai putea abţine. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că o să spună asemenea bazaconii, nici că dragul meu verişor avea să fie rănit atât, din cauza ei. Şi mă iubea, ştiam asta. La fel ca Jack, de când murise el... Nu mai era nimic la fel. Şi eu eram o egoistă, agăţându-mă de tot din jurul meu, încercând să fiu centrul universului. Pentru că voiam să fiu iubită, protejată, totul să se învârtă în jurul meu, întotdeauna. Aveam impresia că ceream prea mult, poate, dar nu mă interesa. Unele lucruri erau de drept ale mele, iar celelalte aveam să le dobândesc... Pentru că nu voiam să mai fiu lăsată singură, niciodată. Moartea era oribilă, îmi răpise cea mai dragă persoană şi nu aveam să o iert niciodată. Şi acum îmi făceam rău cu mâinile mele....
Este bine, totuşi, că mi-am dat seama de tot. Când m-am întors de la plimbare am decis să îi vorbesc brunetului, pentru că altfel nu m-aş fi simţit împăcată cu mine însumi.
- Îmi cer scuze. M-am comportat ca o idioată, ştiu. Sunt atât de ... Ah, răutăcioasă? Şi egoistă! Şi rea... Şi ipocrită! ( Gata! Mi-am găsit destule defecte ). Treaba este că îmi pare sincer rău, mi-e şi aiurea să zic asta dar las orgoliul de-o parte. Nu vreau să fiu o pacoste, iartă-mă Eric.
Deşi vrusesem să accentuez fiecare cuvânt, nu prea reuşisem. Mă înroşisem puţin la faţă, având în vedere că nu eram genul de persoană care să îşi calce pe mândrie şi să îşi ceară scuze, dar unele situaţii erau inevitabile. Râsul verişorului meu m-a readus la realitate şi, clipind des, am aruncat cu o pernă de pe canapea în el. Măcar acum eram împăcaţi.

Intrat în pat. Dormit. Trezit.
Păreau lucruri prea banale, de fiecare zi. Şi totuşi, se întâmplau. M-am ridicat rapid din pat la auzul vocii brunetului, stătea în uşă şi striga la mine ca un disperat. Nu prea realizam ceea ce zicea.
- Taci, mă! M-am trezit!
Am fugit în baie înainte să îmi facă o morală zdravănă şi m-am îmbrăcat în uniformă. Fusta destul de scurtă, cămaşa perfect albă, cravata se aranja perfect, am aruncat şi sacoul pe mine şi după m-am privit în oglindă. Machiajul Ok, părul aranjat cum trebuie. Bun. Eric m-a întâmpinat în bucătărie cu micul dejun şi am mâncat în fugă, având în vedere că eram în întârziere ( din cauza mea ) din nou.
Am ieşit pe uşă şi ne-am văzut de drumul nostru spre liceu. Eu una era prea somnoroasă pentru a scoate vreo vorbă, iar celălalt prea pierdut în propriile gânduri, visând cine-ştie-ce-chestii. De fapt, eu eram destul de conştientă de ce se întâmpla în mintea lui acum. Era vorba de Roselyn, nesuferita aceea. Nu îl merita! Se purtase îngrozitor cu el şi eu nu îmi puteam imagina cum de acesta încă putea fi îndrăgostit de ea. Planul cu Bridget-aia, fusese chiar total pe dos. Dacă aş fi fost băiat, nu m-aş fi încurcat niciodată cu o piţipoancă-fără-creier ca aceea, proastă de dădea în gropi. Brusc, mi-am amintit scena de ieri şi am avut o revelaţie. Am rânjit, aproape inconştientă de gestul meu şi am strâns şi mai tare mâna lui Eric. Era ceva obişnuit să mergem aşa spre şcoală, la câtă dragoste exista între noi. Bineînţeles, oamenii înţelegeau adesea numai prostii dar nu era ca şi cum ne-ar fi interesat, pe noi, aşa ceva.
Ajunsă în clasa mea, mi-am aruncat ghiozdanul pe o bancă şi l-am strigat pe Harry.
Era ca un căţeluş, îmi mânca din palmă de fiecare dată când deschideam gura. Nu că era deranjant, să ai unul care să fie obsedat de tine, mereu îmi făcea câte o favoare.
- Îmi spui şi mie la ce oră termină ăştia de la 11C?
A clipit foarte des şi s-a uitat în jur, dând din umeri şi apoi zâmbind. El era un băiat foarte înalt şi cam slăbănog, cu părul şaten şi o pereche de ochi albaştrii foarte expresivi. Per ansamblu, era foarte drăguţ. Avea talent la desen, ca şi mine şi era în limbă după mine.
- Aflu imediat.
Eram cam nesimţită, recunosc. Dar nu prea îmi păsa. Nu îl foloseam, la propriu. Îmi plăcea, într-o anumită măsură şi îi dădeam atenţie, nu asta îşi şi dorea? Voiam ca toţi din urul meu să mă iubească, să fie în jurul meu, să nu mă părăsească, să fiu necesară pentru aceştia. Cred că ceream prea multe... Cineva trebuia să o facă.
Peste cinci minute, mi-a dat raportul iar eu l-am sărutat pe obraz în semn de mulţumire. S-a înroşit tot şi a inventat o scuză oarecare pentru a ieşi din salon. Am început să râd, eram chiar o diavoliţă.
Cursuri, profesori, plictiseală. Pauze, colegi, prânz. Lucruri monotone, ceva ce făceam în fiecare zi. M-am bucurat când programul s-a sfârşit şi am plecat din liceu, ca împuşcată. Cei de la 11C terminau în acelaşi timp, Eric se cărase ceva mai devreme şi totul era minunat. M-am poziţionat la ieşirea din liceu şi am aşteptat, în timp ce zăream o grămadă de persoane ieşind. Pe lângă mine a trecut şi roşcata ( cu tipul acela nesuferit cu care umbla – deşi trebuia să recunosc că era frumos ). Am chicotit imediat ce s-au aflat în faţa mea şi le-am atras atenţia, deşi niciunul nu s-a întors spre mine. Avusesem doar un gând, unul micuţ pe care nu mi l-am putut înlătura. Eram o persoană foarte visătoare şi aveam o imaginaţie super-bogată; iar lui Victor i-ar fi stat minunat părăsit. Oh, eram aşa de rea!
Cât timp gândeam, ca să mă ţin ocupată, a apărut şi blonda cu o expresie ce spunea : Daţi-vă dracului din calea mea, sau o păţiţi! Aha, deci nu îi trecuse supărarea, foarte bine.
- Hei, Ghimbe!
I-am atras imediat atenţia, poate din cauza tonului plin de amuzament. Mi-a adresat o privire furioasă şi plină de ură, pregătindu-se să mă evite. Am luat-o de braţ şi am tras-o după mine, pentru că blocam – altfel – ieşirea colegilor noştrii din liceu.
- Uite, nu am chef de spectatori şi cred că nici tu nu vrei aşa că vin-o odată după mine, am o vorbă cu tine. Tonul nu îmi era neapărat impunător, dar foarte serios şi plin de aroganţă, aşa că am convins-o imediat. Ne-am retras într-un colţişor ascuns de lume, unde ne puteam privi faţă în faţă fără menajamente şi fără ipocrizie, pur şi simplu ne arătam sentimentele – transmiteam sentimentul acela de neplăcere una împotriva celeilalte.
- Ce vrei? A zis într-un final. M-a bufnit râsul dar am decis să mă abţin. Nu credeam că are atât curaj cât să şi vorbească, evident mă înşelasem. Pe lângă vărâ-meu se dădea ultima Sfântă şi era chiar simpatică ( însă, cu spiritul meu de observaţie, o citisem din prima – of! Câtă îngâmfare! ).
- E simplu.
Nu ştiu cum s-a întâmplat dar imediat m-a apucat un val de furie incredibil şi m-am enervat la culme. Cred că până acum nu realizasem dar acum eram conştientă de prostiile pe care le zisese. Dacă nu ştia, să nu vorbească! Mă deranja profund să se ia de brunet, să îl facă să sufere pentru unele lucruri pe care nu le poate reface.
- Eşti o proastă. Îţi dau un sfat, înainte să deschizi gura, gândeşte de câteva ori. Cum dracu ai putut să îi zici fazele alea lu’ vărâ-miu? Tu n-ai habar de nimic! Uite, îţi explic eu ca să nu mori chiar atât de cretină! Vrusesem să continui dar nu mi-a dat ocazia, a început să râdă şi dădea să plece de acolo, parcă sătulă de tot discursul meu, vai! Atât i-a fost!
Dacă încercasem să mă abţin, acum nu mai avea rost. Am prins-o de păr şi am trântit-o pe jos, având grijă să îi articulez un picior în stomac. Ridicându-se, a gemut de durere şi s-a năpustit asupra mea, pentru a mă zgâria. I-am pus o piedică şi m-am aplecat spre ea, apucând-o de păr şi trăgându-i o palmă peste faţă ( mi-am zis că pumnul ar fi fost prea agresiv ).
- Taci şi ascultă, curvo. Uite cum stă şmenu’, dacă te mai văd prin preajma lui, o păţeşti rău de tot. Lecţia număru’ unu, nu te lua de familia lui – nu ai de unde să ştii că părinţii lui au murit când el avea vreo cinci ani, nu? Probabil, aşa mă gândeam şi eu! Atunci, taci! Lecţia numărul doi, împuşcă-te ca să scapi omenirea de atâta stupizenie. Lecţia numărul trei, dacă cea de-a doua nu a mers, tot nu mai veni în preajma lui Eric. Data viitoare, dacă mă eneverzi, s-ar putea să te şi bat. Bine? Zisesem toate acestea rapid şi cu o intonaţie cât mai potrivită. I-am dat drumul la firele blonde şi am vrut să plec, chiar atunci s-a ridicat şi pe Dumnezeul meu, nu ştiam ce vrea să facă aşa că i-am dat un pumn în faţă, făcând-o instantaneu să îşi treacă mâinile pe zona rănită. Îi dăduse sângele. Nu m-am sinchisit să mă uit în spate, nu aveam nici cel mai mic interes pentru ea. Începuse şi ploaia, iar cerul părea să se spargă în mii de bucăţi, din cauza norilor negrii ce se luptau pe cer, unul lângă celălalt.
- Minunat!
Rostind asta mai mult pentru mine, am mărit viteza paşilor şi m-am îndreptat spre casă. Chiar atunci, am simţit pe cineva în spatele meu, dar probabil era doar impresia mea. Mărind viteza, am decis să evit orice alt pericol şi am început să fug. Cealaltă persoană, în spatele meu. Asta era prea de tot!
Inima îmi bătea mai tare din cauza efortului fizic şi nu eram într-o ipostază prea confortabilă, nu că mi-ar fi fost frică doar eram... Ok, poate mi-era puţin teamă să nu fie cine ştie ce beţiv pe urmele mele. M-am liniştit când mi-am auzit numele strigat. M-am întors chiar în clipa în care un tunet a crăpat cerul iar ploaia s-a înteţit, turnând cu găleata, parcă.
- Harry! Răsuflând uşurată, am reuşit să îi rostesc numele. Acesta mi-a zâmbit şi şi-a trecut umbrela de-asupra capului meu, scoţându-şi abil haina şi punând-o pe umerii mei.
Era prea drăguţ, trebuia să o recunosc.
- Acum trebuie să te conduc acasă.
Era roşu tot când spusese asta şi a încercat să îşi ferească privirea. Sesizasem faptul că a ezitat destul înainte să rostească cuvintele. Era destul de timid şi îi era, probabil, frică să nu îl resping, cumva. Am început să râd şi l-am apucat de braţ. Mi-era şi frig şi începusem oarecum să tremur, iar trupul lui era foarte cald, nu mă putusem abţine. Dacă până acum mi se păruse că se înroşise, acum era chiar mai mult decât atât.
- Auzi, Har, tu mă placi, nu?
Ajunsesem în faţa blocului când m-am trezit să spun asta iar el şi-a mutat iar privirea de la mine, uitând să respire. I-am întors chipul spre al meu ( deşi m-am ridicat pe vârfuri ca să pot să îi fac faţa să o privească pe a mea ).
- Md...a. Mda. A reuşit să îngaime ceva, fâstâcindu-se. Mi-am abţinut râsul.
- Eşti băiat bun! Mersi că m-ai adus acasă.
Se pregătea să spună : nu ai pentru ce. Nu i-am mai dat timp, l-am tras spre mine şi l-am sărutat. A fost un pupic nevinovat, buzele noastre s-au unit... Şi-atât. Pur şi simplu i-am simţit căldura aproape de mine, făcându-mă să tresar uşor. Mi-am simţit stomacul gol, de parcă mi-ar fi fost incredibil de foame şi o nevoie extraordinară de a-l strânge şi mai tare lângă mine. Nu a fost nevoie. Umbrela lui a căzut pe undeva pe sol şi eram udaţi de stropii necruţători. Nu îi mai sesizam atât de clar. El se aplecase spre mine, cu mâinile pe obrajii mei şi încercând să facă momentul să dureze cât mai mult... Ciudat, parcă fusese o veşnicie... Pentru un sărut care nu era nici măcar cu limba.
-Eu... Ă.. O să.. Mda, o să plec!
Înainte să pot spune ceva, a început să alerge, uitându-şi umbrela şi sacoul la mine. Le-am luat pe ambele cu mine, odată ce am intrat în clădire, încă fiind ameţită. Ce fusese asta? Doream chiar atât de mult să îi am pe toţi înnebuniţi după mine, să fie în preajma mea, să mă idolatrizeze... Voiam... Prea multe. În drumul meu, pe scări – căci nu aveam răbdare să aştept liftul, am dat nas în nas cu vreo doi vecini, apoi, când m-am aflat la etajul unde se afla apartamentul în care locuiam momentan, m-am lovit de Roselyn.
Eram euforică, dar nu vrusesem să scap şansa de a-i spune şi ei vreo două.
- Eşti aşa nesuferită! Nu vezi, nu-i aşa ? Că îl iubeşti aşa de mult pe vărâ-meu încât nu mai ştii de tine şi te refugiezi în braţele altcuiva! Mi-e milă puţin de prostul ăla de Victor, îl joci pe degete cum vrei. Păcat, e chiar aiurea, să vă iubiţi atât de mult şi totuşi să nu fiţi împreună. Nu înţeleg asta de nicio culoare. Mă bucur, pe o parte, pentru că nu îl meriţi. Şi pe de alta... Ştii, nu-mi place să-l văd trist din cauza ta.
Oh! Rahat! Câte porcării putusem să scot pe acel ton atotştiiutor... Eric avea să mă ucidă dacă va afla că îi spusesem asta. M-am pregătit imediat să plec, pentru a scăpa de momentul penibil. Totuşi, când să închid uşa, am auzit-o.
- Te înşeli... El nu mă mai iubeşte.
Se pare că era chiar mai oarbă decât părea. Mi-a venit să râd, dar nu am avut vreme căci a cineva mi-a vorbit.
- Eşti udă leoarcă, unde naiba ai fost? Treci şi schimbă-te.
Foarte impunător, acest brunet. Am oftat şi mi-am dat sacoul jos... Oh, era al lui Harry.
- Oo, Kristin, tocmai ai roÅŸit!
Tresărind, i-am spus nişte vorbe la întâmplare şi am fugit la mine în dormitor. Nu! Nu făcusem asta, adică... Nu cred!