O trecem pe feminin

[Teh]

Salutare : ) mulțumesc, ca întotdeauna, că ați trecut pe aici : ) sper să continuați să fiți alături de mine cu comentariile și părerile voastre, oricare ar fi acestea.
Manga, well D: da, ai perceput foarte bine problema cu vocabularul; dar s-ar putea zice că este cam intenționată în cazul de față pt. că am vrut să fac un gen de fic contemporan, de consum... ca literatura de consum. Deci, ușor de perceput chiar și prin cuvinte, ca să nu încarc cu descriere : să nu mă bazez pe cum se întâmplă ci „ce” se întâmplă; sau ceva de genul. Cât despre cealaltă problemă pe care ai găsit-o, trebuie să încerc să lucrez la asta, acum că mi-ai zis mi se pare că fac și prea multe repetiții în ficul ăsta și că ceea ce descriu cu fiecare băiat în parte, pt Mirabela, e la fel... : - ? pe viitor o să încerc să „reglez”asta.
Acest capitol este scris de ceva săptămâni, nu m-am mai uitat acum peste el dar sper că e cât de cât ok. So, the last chapter.

Lectură plăcută!

Capitolul Cincizeci

Când îţi este furat somnul, nu poţi decât să te gândeşti că ceva s-a întâmplat în viaţa ta. Ceva ce doare şi nu te lasă nici măcar să dormi. Şi atunci când nu ştii ce este acel lucru, înnebuneşti. Însă, cum se explică opusul? Când dormi cel mai bine din ultimele săptămâni, într-un pat străin. Cu o persoană pe care nu o iubeşti. Nu visezi, sau nu îţi aminteşti a doua zi dacă ai făcut-o. Însă, cearcănele au dispărut şi te simţi odihnită... Există un cuvânt, o explicaţie pentru o asemenea întâmplare? Oare?!
Nu ÅŸtiu.
M-am săturat să caut.
Ochii mei se întredeschiseseră. Will dormea, am putut observa asta. Stăteam la cealaltă parte a patului, se părea că mă rostogolisem într-una. Uşor, m-am ridicat în şezut şi mi-am întins braţele, căutând cu privirea un ceas. Am găsit unul pe măsuţa de lângă pat, era ora opt. Hm, mă trezisem destul de devreme. Nu ştiam unde mi-am pus telefonul; ar fi trebuit să o sun pe Bianca să văd ce face şi dacă m-a căutat Liliana. Ciudat, nici măcar nu îmi păsa. Mi-am întors faţa către blond şi acum se trezise şi el.
- Mi-e foame.
A spus el pe un ton foarte încet, abia şoptea. Cred că încă îi era somn. Am zâmbit. Nu ştiu de ce.
- Sper că nu insinuezi ceva.
Am zis scurt şi am dat să mă ridic, dar când am realizat că sunt goală puşcă am abandonat acest gând. Un val de căldură mi-a inundat chipul. Nu, nu mă întrebam „ ce am făcut?” căci îmi aminteam prea bine. Dacă e să regret, o să o fac mai târziu. Căci acum mă simt bine, sunt odihnită şi am nevoie de încă o porţie de vis, să nu mă mai zdrobesc de realitate. E bine şi aşa.
- Hm , aş insinua eu dar mi-e că-mi distrugi bucătăria. Asta imediat după ce mă omori; nu cred că ai gătit vreodată – sau să ţi se zică să o faci.
M-am încruntat. La ce mă aşteptam? Rămăsese acelaşi nesimţit şi nemernic. Şi nu, nu mă aşteptasem la nimic special. Acum realizam. Făcusem acest pas ştiind mai bine ca oricine cine este Will. Şi nu era chiar aşa un băiat rău... Poate. Tot nu voiam să o recunosc. Aşa cum era, putea fi catalagot drept singurul băiat ce îmi fusese alături cu adevărat. Poate chiar ţinea la mine, în felul lui . Nu mă mai gândeam la perioada din Grecia. Se schimbase de atunci. Sau poate aşa fusese dintotdeauna, eu nu îl cunoşteam cu adevărat. În fond, mă şi căutase după asta. Şi ce? Ce mai conta? Nu mai vreau să gândesc pentru o perioadă.
- N-aş ridica nici măcar un deget pentru tine.
Am replicat eu iritată şi m-am trântit în pat. Direcţia era perna, însă capul meu s-a lovit de altceva. Cred că fusese peretele. Şi a durut. De parcă fusesem înjunghiată.
- Au!
Am zis involuntar şi mi-am trecut degetele în jurul capului, pentru a-l mângâia.
S-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam. Trupul Prinţului s-a apropiat de al meu. Mi-a cuprins mâna ce stătea la baza capului, şi cu degetele celuilalt braţ mi-a mângâiat porţiunea lovită.
Am tăcut, şi nici el nu a zis nimic. Inima mea bătea foarte tare şi am încercat să ignor acest gest, întâmplarea şi aşa mai departe. Nu voiam să mai pun sentimente în nimic, consideram că deja pusesem prea multe. Emoţiile erau pentru cei prea slabi de îngeri. Eu mă puteam controla. Sau, aşa cerdeam.
Buzele sale le-au căutat pe ale mele, prinzându-le într-un sărut. Respiraţia îmi era scadată. Trupul îmi tremura uşor la atingerile lui şi... Ei bine, inima deja era pe „ sistem turbo” . Era mai dificil să încerc să o opresc decât să o accept.
Telefonul meu a sunat, întrerupând acest moment ce mă condamna la o moarte dureroasă şi lentă. Aşa puteam compara acest moment. Erau prea mult palpitaţii, de parcă aş fi fost aruncată dintr-un avion la foarte mare înălţime şi nu aveam paraşută. Sau chiar mai urât, aveam paraşută şi nu mergea. Nu ştiu cum ajunsesem la adrenalină, pur şi simplu adoram nebunia prin care treceam acum. Oare acestea erau sentmente ? Nu ştiu. M-am săturat de întrebări fără răspuns.
Ridicându-mă din pat am reuşit să îmi adun hainele. Deşi i-am făcut semn blonduluui să-şi întoarcă faţa, nu a vrut. Şi la o adică, deja mă văzuse goală. Ce naiba era cu mine? Ştiu doar că eram roşie în obraji. O simţeam. Hei, nu era vina mea. Trupul meu e ciudat...
Am apăsat butonul verde.
- Ce-i?
Am zis pe un ton somnoros, era clar că încă nu mă trezisem bine.
- Fată, eşti în probleme mari!
S-a auzit vocea Biei la capătul convorbirii şi eu am oftat. Ce naiba se întâmplase ? Sincer, nu m-am panicat de loc când am auzit asta. Nu putea fi cine ştie ce grav. Şi , la o adică, se rezolva. Pe bune acum, trebuia să mă îngrijorez eu de fiecare lucru minor.
- Hai, mă, ce naiba?
Am zis fără să gândesc şi speram că propoziţia mea e coerentă.
Vocea îngrijorată şi foarte agitată a brunetei se auzi iar, spărgând tăcerea în care căzusem amândouă. Dacă era ceva care să mă sperie acum, era tonul ei.
- Ce naiba? Ce dracu, poate vrei să zici! Mirabela, e groasă rău de tot. Maică-ta te-a căutat la mine, şi ce dracu nu ai telefonu’ ăla deschis? A al o sută-lea apel pe care ţi-l dau, neglijento! A venit şi tac-tu, când au observat că NU eşti aici, vai ce au făcut. Au încercat să te sune, nu aveai semnal şi tot aşa. Le-am zis să nu se îngrijoreze că probabil eşti la Mădă, după ce am minţit că nu ai mai venit la mine pentru că ţi-ai schimbat planurile; nu ştiam ce să zic. Eh, da pe bune cine ar fi crezut că Mădă a fost plecată din oraş ieri seară? Eh, uite că asta s-a întâmplat! Au presupus şi singuri ce naiba faci, şi acu’ cred că te aşteaptă un calvar acas’!
A vorbit ca dintr-o suflare şi când a terminat a început să respire greu şi neregulat. Inima mea a tresărit , cu adevărat. Se crease un fel de spaimă în sufletul meu.
Mama mea adevărată? Şi tata? Stai mă, ce vrea să fie asta?
A şoptit ceva de neînţeles, cred că o înjurătură şi apoi a încercat să se calmeze.
- Mda, s-au certat sau nu ştiu ce pana mea, şi cred că voia să te ia cu ea în... Pampas, nu ştiu în ţara în care stă ea. E o porcărie, să mor eu. Nu ştiam ce să îi mai zic să te scot, am băgat o mie şi una de minciuni dar nu m-or crezut.
Am râs ironic deşi era clar că o încurcasem. Mda, şi dacă tot puteam să recunosc, i-am zis propriei mele conştiinţe că mi-e frică. Oleacă. Trebuia să mă gândesc la o minciună, şi asta repede. Mda, puteam să sun vreo tipă să îi zic să mintă că am fost la ea. Sau că am plecat din oraş cu Mădă şi am dormit pe undeva... Oh, trebuie să îmi vină mie ceva în cap la momentul actual. Sau să mă strecor în camera mea, unde sigur nu m-au căutat şi să le zic că am dormit acolo...
Deja mă enervasem.
Credeam că azi nu mai fac exces de gândire.
- Ce s-a întâmplat, mi bella?
Vocea curioasă a lui William se auzi în cameră. Îşi luase şi el o pereche de pantaloni pe el, dar partea de sus îi era încă goală. Am putut să văd mai bine acum muşchii ce îi conturau abdomenul şi braţele puternice. Am ridicat dintr-o sprânceană şi cred că eram în stare să îmi ling buzele dacă nu aveam problema asta. A venit lângă mine şi m-a sărutat pe gât , iar fiorul ce mi-a străbătut corpul era mai intens ca oricând.
- Ştiu ai mei că am fost plecată şi nu am dormit la o „ prietenă”. Tre’ să plec acasă.
A oftat.
- Dacă vrei, rezolv eu.
Mi-a spus pe tonul lui serios şi foarte încurajator. Aşa lua el atitudine. Am ridicat din umeri.
- Cum? Vi să le spui că mi-am petrecut noaptea aici, că ne-am uitat la filme animate , am mâncat popcorn şi am adormit pe canapea? Sau... Ah , eu ştiu...
Eram sarcastică şi plină de ironie , o combinaţie ciudată. Acesta a zâmbit perfid şi a pus mâna pe mobilul său, căutând un număr şi apelându-l.
- Adela? Salut.. Da, da. Sunt bine. Mersi. Auzi, am nevoie de ceva. Aha.. Da, mă. Da, da. Sigur. Deci trebuie să spui că cineva a fost la tine aseară. Hm.. Nu.. Nu. Mirabela. Da, chiar ea. Aşa, deci o să minţi chestia asta. Dap, îi dau adresa. Mersi. Rămân.
Nu înţelegeam ce vorbea tipa aceea însă am perceput ce a vorbit blondul. Mi-a întins o poză şi o adresă.
- Åžtii unde vine asta?
Mi-a zis încet şi cu o oarecare îngrijorare. Era pe undeva prin apropierea centrului, nu prea departe de casa mea. Ştiam blocul.
Am studiat chipul acelei fete. Să fi avut vreo nouăsprezece ani. Era roşcată cu părul foarte lung, o pereche de ochi căprui foarte bine conturaţi.
- Îmi eşti mai datoare ca oricând.
A zis el mai mult pentru sine şi m-a ajutat să îmi aranjez hainele boţite. Am mers până la baie şi când am considerat că arăt prezentabil, am chemat un taxi.
- Dacă e ceva, sună-mă.
A spus el când a trântit uşa de la maşină. Mda, mă condusese până jos, un adevărat „ gentleman” . De asemenea, îmi dăduse numărul de telefon al Adelei ( aşa o chema pe tipă ) . Dacă nu înghiţeau găluşca, aveam să o sun sau ceva. Of, ce complicat. Nu trebuia să mă stresez. O altă problemă mi-a captat mintea, cine dracu era asta? Nu , nu era gelozie. Sau cel puţin aşa cred. Sper. Uf!
M-am simţit oarecum uşurată când autovehiculul s-a oprit ( îi plătise Will, nu aveam un sfanţ la mine ) . Am coborât repede şi am fugit în casă.
Nu era nimeni pe hol şi am decis ca, tiptil - tiptil, să merg în camera mea.
Scapi tu ÅŸi de asta. Mi-am zis.
Nu a fost însă aşa. Exact când urcam scările s-a auzit vocea gravă, răguşită şi impunătoare a tatălui meu.
- Cred că ar trebui să ne explici unde ai fost, domnişoară!
A ţipat el revoltător, făcându-mă să mă întorc şi să îl privesc ca un mieluşel gata de tăiere.
- La Adela!
Am minţit nevinovată şi acesta s-a încruntat. În partea dreaptă era mama, iar în cealaltă Liliana. Aceasta din urmă avea faţa trasă , poate de îngrijorare. Mă privea nedumerită şi totodată blândă, parcă încercând să mă scape cu acea expresie. Mi-a fost milă de mine în clipa aceea.
- Minţi, Mirabela! Minţi! Crezi că noi nu ştim că ai fost cine ştie prin ce club? Cine ştie ce ai făcut? Ăsta nu e un comportament demn de o fată! Ne minţi...
Mama avea tonul rece şi la fel de impunător ca al tatălui meu. Am înghiţit în sec şi am coborât treptele, gata să o ţin cu minciuna mea. Uf, era atât de enervant dar trebuia să am grijă şi de treaba asta. Chiar că fusesem prinsă!
- Nu ştii să îţi supraveghezi propria fiică! Asta nu se întâmpla când stătea cu mine ; o să vină cu mine de mâine. Se uita la fostul ei soţ când a zis asta. Îl scruta din ochi şi amândoi erau la fel de nervos. Du-te să îţi faci bagajele! Acum mi s-a adresat mie.
Eram nedumerită. Înainte să pot deschide gura, a început o adevărată ceartă. Tata a început să îi reproşeze vrute şi nevrute, că din cauza ei sunt aşa, şi viceversa. Începuseră să se bată cu vorbele, să fie agresivi unul cu celălalt prin cuvinte . Liliana a încercat să îi calmeze dar tati a ţipat la ea. M-a băgat eu între cei doi.
- Ce dracu nu e în regulă cu voi doi?
Am ţipat. Inima mea bătea foarte tare şi eram nervoasă. Mai degrabă, furioasă pe situaţia asta.
- Bine, nu am fost la nicio fată. Şi ce? E treaba mea ce fac cu viaţa mea. Ar trebui să vă uitaţi la voi! Sunteţi patetici certându-vă aşa şi dând vina unul pe celălalt. Nu plec nicăieri!
Am spus-o dintr-o suflare. Se uitau urât la mine. Tata m-a plesnit înainte ca fosta lui soţie să o facă. Mi-am atins obrazul cu mâna şi am vrut să mai strig ceva, dar am preferat să las capul în jos şi să nu îmi las lacrimile să curgă.
- Daţi vina unul pe altul... Adevărul este că amândoi sunteţi la fel de vinovaţi. Nu vreau să aud nimic de la voi. Nu aţi ştiut să mă creşteţi cum trebuie şi acum faceţi nas. Ar trebui să îi mulţumiţi lui Dumnezeu că nu vă urăsc cum aţi merita!
Nu ştiu pe cât de adevărate erau vorbele acestea, pentru mine sau în general. Însă, trebuia să îmi vărs şi eu nervii şi dispreţul acesta cumva. Nu era un ton ridicat ci calm, contura cu adevărat dezamăgirea. Bărbatul a vrut să zică ceva, dar chiar când se apropie mai tare de mine, căzu la pământ. Toate trei ne-am dus să îl ajutăm. Avea o mână poziţionată în jurul pieptului, cred că leşinase.
- Cheamă salvarea!
Am ţipat către Liliana şi aceasta a fugit într-o secundă. Mama şi-a astupat gura, iar eu i-am verificat pulsul.
- Nu sta acolo aşa! Ajută-mă! Adu nişte spirt, ceva!
Am zis către ea. Mă deranja că reacţiona aşa de vulnerabil. În astfel de situaţii trebuia să te mobilizezi nu să intri în panică, chiar dacă şi inima mea bătea cu prea mare putere. Mi-era frică. Poate....Nu ştiam nimic despre medicină.
- Tati! Tati! Mă auzi?
Am strigat eu chiar involuntar. Liliana începuse să plângă şi am auzit sirenele de la ambulanţă. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta şi am fugit cu el. Celelalte două au convenit să vină cu maşina spre spital, eu nu aveam timp de asta.
Când am ajuns acolo, erau o grămadă de urgenţe şi nu ştiau de ce să se ocupe mai întâi.
- Domnule, nu vedeţi în ce stare este tatăl meu? Are nevoie de îngrijiri medicale chiar acum!
Ţipasem atât de tare încât un medic şi câţiva asistenţi au venit să îl ajute.
Şi atunci... A început aşteptarea. Eram îngrijorată. Îmi venea să plâng şi totuşi m-am ţinut tare când le-am văzut pe cele două femei atât de vulnerabile şi speriate. Îmi venea să înjur. Totuşi, eu eram copilul aici. Au vrut să îl sune pe Cristi, am promis s-o fac eu. Punând mâna pe telefon, l-am apelat.
- Da, a avut un atac. Nu, nu e nimic grav. Stai liniştit. Aha, te anunţ eu. E doar o chestie de rutină.
L-am anunţat eu păstrând un ton plictisit, să îl fac să creadă că nu are rost să se îngrijoreze. Ana avea probleme cu sarcina şi doar asta îi mai trebuia săracului meu frate! După asta mi-am pus capul pe genunchi şi am încercat să mă calmez. Am reuşit, căci ştiam că trebuia să fiu tare de data asta. Pentru ceilalţi. Deşi eu eram cea mai mică.
Nu s-a trezit în aceaşi zi. A fost o noapte lungă, eu nu am dormit deloc. M-au sunat mai multe persoane dar am refuzat să vorbesc mai mult decât necesarul, au înţeles asta. Deşi Bia şi Mădă au insistat să vină, am refuzat solemn. Rămăsesem să îl sun eu pe Will, nu am făcut-o. Nu am vrut. Ştiam că dacă ar veni ar fi un sprijin mult prea mare pentru mine. Şi nu ar fi corect. Pe o parte, asta se întâmplase şi din pricina mea. Aveam să accept consecinţele.
Da, aşa crezusem. Înainte să aflu că acest om care intrase într-un fel de comă lua nişte pastile ciudate care îi provocaseră un infarct. Printr-o minune a scăpat şi i-au fost interzise. Am fost atât de dezamăgită în acea clipă, încât nu mi-a mai păsat de nimic .Eu nu dormisem din cauza lui, mă dureau toate, capul, sufletul, trupul. Iar el lua un fel de droguri ce îl aduseseră în această stare. Şi cu băutul lui excesiv. Aflasem că se certase şi cu Liliana şi o bătuse ceva mai rău cu o seară înainte. M-am simţit atât de tristă că am simţit că sufletul îmi dispare din trup.
- Vă duceţi amândouă acasă. Mamă, dacă vrei poţi să te întorci la Max. Nu merg cu tine. Asta e casa mea, o să vorbim la telefon. Te rog, nu îi spune lui Cristi mai mult decât necesar. El crede că totul e bine.
M-am adresat pe un ton matur şi serios, irevocabil şi la care nu se putea protesta. Deşi au încercat ambele.
- Lili, tu mergi să dormi. Eu acum merg să vorbesc cu el şi să îi zic vreo două. Nu merită să stea nimeni cu el. Ai nevoie de odihnă.
Dacă eu eram în stare deplorabilă, ea arăta chiar mai rău decât mine. Deşi au încercat să facă nas şi să nu mă asculte, nu ştiu cum am reuşit dar m-am impus.
Am intrat în sala în care fusese transferat, nu mai era la terapie intensivă.
- Eşti mulţumit, domnule Andrei? Familia ta se dă de ceasu’ morţii din cauza ta, şi tu ţi-o faci singur. Eşti un prost , asta eşti. Şi eşti tatăl meu. Nu ar trebui să vorbesc aşa. Un iresponsabil. Sper că îţi este ruşine.
Nu ştiu de unde căpătasem atâta neruşinare şi tupeu să îi vorbesc pe acest ton, cu aceste cuvinte. A dat din cap, el era cel ce se simţea ruşinat. Eu nu aveam dispoziţia necesară.
- Când te întorci acasă îţi revizuieşti comportamentul acesta. În starea în care eşti, nu ai nicio putere asupra niciunui lucru. Nu vreau să te mai aud cu plângerile şi ordinele tale inutile. Să zici mersi că nu ai rămas singur cuc, aşa cum ar trebui. Să te părăsească toată lumea.
A dat iar din cap. Era şi el vlăguit de puteri , nu putea vorbi. Pe patul de spital părea mai slab decât oricând. M-am aşezat pe un scaun şi am prins una din mâinile sale mari. Am adormit acolo, lângă el.

*
Se făcuse seară când Lili a venit să îmi ţină locul. Bătrânul nu se trezise, am profitat de ocazie pentru a merge să mă odihnesc. Deja decisesem unele lucruri. Să fiu responsabilă, într-un fel sau altul. Pentru a-mi face un viitor. Să nu ajung aşa, în starea aceasta groaznică. O să muncesc şi o să am totul al meu. Nu o să trebuiască să depind de el. De fiecare dată când o să cadă, nu o să fie din pricina mea. Chiar dacă eu o să îl ridic.
De abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi atunci când am ieşit din clădire.
- Ce faci aici?
Am reuşit să îngaim. Nu ştiu cum aflase unde eram. Nu îl căutasem. Expresia lui îngrijorată m-a amuzat. Mi-era prea somn să mai râd. Am reuşit să îmi pierd echilibrul, nu mă mai puteam ţine pe picioare. M-a luat în braţe şi m-a cărat până la maşina lui.
- Sunt obligat să te iau de soţie?
A zis-o sub forma unei glume. Încercând să „ facă haz de necaz”. Totuşi, îi observam frica. Da, pentru că nu ştia ce se întâmplă cu mine şi îi fusese teamă. Pentru mine; ce păţisem eu... Ciudat, era mai idiot decât îl crezusem. Nemernicul.
- Ai vrea tu.
Am şoptit şi mi-am lăsat capul pe spate. Ştiu că am adormit cu multe gânduri, cu sentimente şi cu alte vorbe. Ştiam că acum am o relaţie cu Will, un fel de iubiţi. Că tata se va întoarce acasă şi îşi va lăsa privirea în jos când mă va zări. Că va trebui să învăţ mai mult decât orice şi să fiu responsabilă. Că acum, va trebui să îi împing căruciorul cu rotile al bătrânului meu părinte; rămăsese paralizat. Căci nu va trebui să mă plâng, chiar dacă Liliana l-a părăsit. Avea dreptate. Aflasem târziu, din cauza lui ea nu mai putea avea copii. Nu mi-o spusese ea, se scăpase chiar părintele meu. Nu am putut-o învinui că ne-a lăsat singuri. Vom trece printr-o situaţie grea. Nu am voie să mă plâng nimănui. Nu va trebui să îi spun lui Cristi nimic , şi să îndur totul doar eu . Nu am voie, în aceste momente, de un anumit sprijin? Am acceptat fiecare sărut, fiecare atingere şi fiecare cuvânt al lui William. El a fost cel ce m-a ridicat atunci când am căzut. Dar a rămas doar între noi doi. În ochii celorlalţi, mă descurcam singură.
„ O trec pe feminin” .... Ce trec? Oare viaţa? Nu mai ştiu. O să învăţ să zâmbesc sincer, sincer şi amar. Ca un băiat. Nu o să mă las învinsă. Chiar dacă sunt fată. O să răzbat. În viaţă, în dragoste, în putere.

***

- Ela?!
Aud vocea neputincioasă a tatălui meu şi mă ridic din pat. E noapte, mă împiedic de prag însă nu stau trântită de podea. Cu uşurinţă ajung în camera lui.
- Îmi dai un pahar cu apă?
Îl aud pe omul orgolios cerându-mi o favoare, tot cu capul plecat. Îi aduc ceea ce a cerut şi mă retrag în dormitorul meu , verficându-mi telefonul.

Noapte bună.

Am citit mesajul simplu şi m-am aruncat în patul pufos. Perna era moale ...
- Noapte bună...
Şoptesc mai mult pentru mine şi îmi închid ochii.
O să trec peste toate. Sunt o fată puternică.

_

[center]Sfârșitul Primului Sezon.[/center]

Cel de-al doilea sezon este în curs de gândire și proiectare, așa că nu știu prea bine când voi veni cu el ( mai ales că nu știu când îmi voi rezolva problema cu netul de acasă, poate că stau toată vacanța de vară fără : )) ) .
În orice caz, mii de mulțumiri că ați fost alături de mine pe parcursul acestui sezon. Ne întâlnim curând și sper să continuați să citiți ! >:d<
best regards, Teh.

[Yaku-chin]

De ce ma faci sa plang:((( Pur si simplu de ce:((( Omg,deci serios,nu imi pot oprii lacrimiile, deci pot sa spun doar ca a fost fabulos, deci mi-a placut la nebunie, la disperare.
Felicitarile mele.E unul dintre cele mai bune ficuri ale tale,e suuuuper , e cel mai ce:X ah:((
Doamne, a fost superb, deci ultimul capitol a fost atat de fabulos, ca nu mai am cuvinte necesare incat sa exprim cat de mult mi-a placut, faptul cum ai povestit totul, parcursul tuturor intamplarilor, relatia cu Ela si Will, gandirea Elei, maturizarea, intr-un cuvant, a ei .Iubirea lui Will pentru ea, si "Familia" destramata.
Sincer, e unul dintre ficurile mele preferate, ideea super mega ultra originala si frumoasa, una dintre cele mai bune.
In concluzie, caci nu pot sa spun daca sunt trista sau fericita, dar cred ca sunt amandoua, acest fic mi-a placut la nebunia, e unul dintre cele mai bune, va fi cu siguranta in continuare, si sper ca sezonul a doilea sa faca furori la fel cum a facut si primul.
Iti urez succes in continuare, si muuult si muuulte inspiratie.

KIsssssss....:*

[Khonsu]

ohh scumpilici , nu-mi vine sa cred ca s-a terminat . A fost minunat, la fel cum sunt toate ficurile tale :X , dar oarecum trist. Nu pot spune ca imi pare rau pentru tatl ei , tipul chiar o merita , dar penru Lili chiar imi pare rau . Va mai tine legatura cu Ella, sau a renuntat si la ea?
MA bucur ca Ella a ramas cu Will , chiar daca la inceput nu il placeam. Se pare ca se iubesc, dar fiecare in felul lui .

Abia astept urmatorul sezon , presupun ca va prezenta evolutia personajelor dupa terminarea liceului , nu ? Oricum, sper ca vei remedia problema cu netul :-s.

FElicitari scumpilici . Kissu >:D<

[Neith]

Când am văzut că ai postat ultimul capitol , am avut o îndoială , aş fi vrut să amân momentul în care să îl citesc . Nu îmi vine să cred că a fost ultimul capitol , dar mă bucur că o să existe şi sezonul doi .
Parcă ai grăbit puţin lucrurile , dar înţeleg pentru că a fost sfârşitul . A fost trist ... Tatăl ei a rămas paralizat , iar ea a trebuit să îi fie alături . Să îi dea un pahar cu apa , să îl ţină când o să cadă .Într-un final Ela şi-a asumat mai multe responsabilităţi , străduindu-se să rămână puternică .
Mă întreb ce simte cu adevărat pentru Will ... Îl iubeşte sau doar îi este recunoscătoare pentru că i-a rămas alături , mereu în urma ei , gata să îi sară în ajutor . Până la urma cei doi se potrivesc şi au trecut peste bune şi rele împreună .
Nu prea am ce spune în aceste momente , îmi pare rău că s-a terminat . Întreaga poveste a cuprins maturizare Elei de la o tânară încăpăţânată la o femeie responsabilă .
Aştept următorul sezon care sper să vină cât mai repede . Multe felicitări pentru aceste fic superb >:D< !!!

[Teh]

Salutare tuturor! Știu că mi-a luat cam mult, dar am venit cu cel de-al doilea sezon. În curs de... Proiectare. Iată primul capitol și o să văd cum reușesc să le aduc și pe celelalte și când, până atunci.. .vă mulțumesc tuturor și sper să fiți alături de mine și cu acest sezon.
Lectură plăcută!!

În unele capitole va apărea limbaj vulgar, poate scene mai agresive, și lucruri care nu sunt recomandate minorilor : )) cred că este o exagerare să pun +18, dar ca să nu existe vreo discuție după. Când spun limbaj vulgar, nu vorbesc cu menajamente.

SEZONUL II

Capitolul Unu

Capitol scris din perspectiva personajului Bianca, prietena Mirabelei.

ÃŽn viitor

O persoană condusă de instincte. Nu! Nu, mai degrabă o persoană ce nu se lasă pradă instinctelor, ci le conduce cu toată raţiunea şi forţa sa ... Forţă incredibilă ce pare a o face indestructibilă. În ochii mei, în ochii tuturor... Ea a fost întotdeauna o luptătoare şi o învingătoare. Atunci când îşi dorea ceva, îl obţinea chiar dacă se zbătea extraordinar de mult pentru acesta...
Am admirat-o şi o voi admira întreaga mea viaţă. Căci, de altfel, nici nu aş putea să îmi văd viaţa fără ea. Nici măcar acum, după ce a trecut atâta vreme, atâţia ani. Dependenţă? Aşa ar zice unii. Eu o numesc „ prietenie”.
Şi ce fel de prietenie este aceea în care ... Una din părţi doar protejează, luptă şi îi ia pe toţi sub aripa sa? Ei bine, nu ştiu! Dar o iubesc, o admir şi nu vreau să fiu ca ea. Am vrut, acum consider că nu mai e necesar. Ca ea nu poate fi doar una, însăşi aceasta. Ne jucăm cu toţii pe lângă ea, părem doar nişte marionete ( poate chiar inutile! ) dar nu suntem! Ştiu, ştiu cu o certitudine ce ar putea sparge orice lucru, orice principiu, chiar şi cea mai îndărătnicită lege: ne iubeşte. Pe noi, pe aceia ce suntem alături de ea, cei care îi suntem amici.
Adesea aud vorbindu-se : E doar o curvă de doi bani. O nesimţită; habar nu are să se comporte. Vai de capul ei! Se înţelege, la ce familie are... Şi alte lucruri asemănătoare. Ei bine, eu sunt aici să contrazic toate aceste lucruri! Aceşti oameni ce vorbesc asemenea unor idioţi, nu dau dovadă decât de multă ipocrizie şi prostie. O prostie fără margini pe care nici măcar nu o pot exprima în cuvinte. Ce treabă am eu? Nu am niciuna. Şi totuşi, nu pot să tac, să privesc şi să înghit. Nu aş mai fii eu! Şi , pe de altă parte – nu vreau să o dezamăgesc pe ea. Toată viaţa mea, de când am cunoscut-o, m-am ferit de acest lucru. . .
A fost şi va fi cea mai bună prietenă a mea, dintotdeauna ! O voi iubi, o voi respecta, o voi admira .... şi nu o voi uita, niciodată! Căci, ştiu ! Ştiu prea bine, ea este sufletul întregului cerc din care fac parte. Şi, deşi adesea încerc să fug din acest cerc, realizez că nu pot trăi fără el. Nu sunt dependentă, sau îmi place să cred asta. Însă, viaţa fără ea ar fi atât de plictisitoare, banală , monotonă. Nu aş putea trăi. Câteodată mă întreb : ce făceam înainte să o cunosc? Cred că nimic ! Şi totuşi, nu-mi mai amintesc, căci multă vreme a trecut de atunci... de când eram doar al doilea an de liceu, şi viaţa era aşa frumoasă şi roz! Când m-a transformat, m-a emancipat printr-o simplă privire de care poate că nici măcar nu era conştientă. Dar eu?! Eu, eram mai conştientă ca oricând de influenţa ei nefastă asupra mea. Şi de atunci, fusese ca un drog de care nu voiam să mă las. Unul cu efecte pozitive. Prima mea prietenie şi cea mai profundă legată vreodată....
Şi de aceea, de aceea atunci când am primit acel telefon am fost speriată. Am ţipat şi două lacrimi mi s-au scurs pe obrajii albi. Mă credeam rece, de fapt aşa voiam să par. Nu eram, mai degrabă fiinţa mea era compusă din părticele cu o emotivitate foarte ridicată... Am încercat să nu par atât de afectată.
Şi totuşi, acel dialog era inevitabil! Ţineam telefonul între degete şi de abia îl mai simţeam; auzeam clar vocea la celălalt capăt, dar nu puteam fii prea conştientă de ce bălmăjea acolo. Cuvântul spital în aceaşi propoziţie cu numele ei, mă făcea să tresar.
- Ce? Ce s-a întâmplat? Cum ?
Repetam parcă mai mult pentru mine, pentru a fi conştientă de faptul că : da ! E adevărat. Şi tremuram, fără a mă mai putea controla. Voiam să ţip şi să plâng din toţi rărunchii, dar realizam că sunt prea slabă aşa că mă abţineam. Nu voiam să par o laşă, căci într-adevăr nu eram una, doar că... Vulnerabilitatea mea era pusă în valoare din cauza anumitor fiinţe şi , uneori, nu mă puteam controla...
- Exact aşa cum ai auzit! Unde eşti? Ah, nu contează! Realizezi că trebuie să fii aici! Mă gândeam că trebuie să aflii, indiferent de ce dracu o fi.... E prietena noastră, aşa că mişcă-ţi fundul ăla luxos aici, că altfel nu răspund...
Avea o voce ridicată, aproape poruncitoare însă spre final se înduioşă. Parcă înmuindu-se, rostii următoarele vorbe cu o tonalitate tristă, aproape sfâşietoare. Începuse să plângă , ştiam sigur.
- Te rog....
Nici nu realizam prea bine ceea ce se întâmpla, dar am perceput cuvintele sale şi am consimţit. Nici nu îmi dau seama ce am spus, cert este că era un răspuns afirmativ, detaşat urmat de închierea convorbirii. Camera de hotel mi se părea , brusc, groaznică. Eram aruncată doar într-o încăpere albă, fără geamuri şi fără nicio speranţă de ieşire. Captivă în propria mea minte, prinsă în legăturile puternice ale propriilor mele sentimente , ce mă vânau parcă . . . Şi ... De ce îmi era frică? De mine? De încăpere?
De cuvântul : spital? Sau poate.... Da, nu era niciunul dintre cele de mai sus! Mi-era teamă pentru ea, pentru viaţa ei. Iar mă trădam, creatură slabă şi fără putere de sine ce eram pe dinăuntru. Rece dacă vedeam pe cineva necunoscut murind pe stradă.... Îngrozitor de sensibilă când un prieten este rănit...
NU!
De fapt, acum realizam ceea ce se întâmpla. Nu am mai stat nicio secundă degeaba, mi-am făcut bagajul în cinci minute, nici nu cred că a durat atât şi mi-am plătit cazarea la hotel.
- Cum? Doar atât? Dar, domnişoară! Aţi spus că închiriaţi pentru cinci zile, ne cerem scuze... Dar aşa ceva este imposibil! A fost cameră special rezervată şi...
Eu nu aveam timp de toată această vorbăraie fără sens. Am scos carnetul de cecuri şi am scris o sumă ce acapara preţul celor cinci nopţi ce ar fi trebuit să le petrec în acest hotel. Nu aş putea spune dacă am salutat sau am făcut vreun anumit gest atunci când am plecat, cum nici nu îmi dau seama dacă persoana la care am plătit mi-a zis ceva. Am urcat în primul taxiu pe care l-am văzut şi am anunţat :
- La aeroport!
Eram pierdută, nu ştiam în ce lume sunt. Nu îmi dădeam seama dacă trăiesc sau sunt o iluzie, un praf, o umbră. Ceva ce se mişcă şi totuşi nu există! Ceva ce respiră şi totuşi nu simte!
Ba nu! Simţămintele erau acolo, încă vii în mine... Şi totuşi! Şi totuşi, atât de ascunse şi confuze. Inima mea era apăsată de ceva ciudat, se simţea înjunghiată şi totodată moartă, de parcă cedase şi acum bătea doar superficial, rar şi fără nicio însufleţire... Observam totul în jurul meu, vedeam culorile... Dar mie, mie mi se păreau acum incolore, de parcă viaţa era un amestec simplu de alb şi negru... Atât de posac.... Îmi venea să plâng, dar nu îmi mai găseam lacrimile.
Curând, am urcat în avion. Nu realizez cum am cumpărat bilet şi nici în ce grabă am urcat, am zburat şi am aterizat. Eram absentă. După ce m-am aflat iar la sol, am luat un alt taxiu şi am cerut să fiu dusă la o anumită adresă, unde era un spital. Acum deveneam puţin mai conştientă de ceea ce se întâmpla. Inima mea a început să bată mai tare şi am simţit cum prind culoare în obraji din cauza furiei. Fusesem indecisă şi acum, parcă, toată forţa mea de altădată a fost recâştigată. Mă simţeam optimistă, gata de luptă şi încurajare...
Căci în curând... În curând aveam să îi văd acea latură. A nu se înţelege faptul că voiam să o văd înfrântă, nici pe departe gândul acesta de mine! Eu doream să îi văd partea vulnerabilă, să o pot consola. Să pot face ceva pentru ea. Şi acum devenisem pe jumătate entuziasmată, aş fi râs dacă nu se afla pe un pat de spital în nu ştiu ce stare, poate chiar extraordinar de gravă... Nu puteam nici măcar zâmbii. O expresie amară mi s-a întipărit pe chip. Am sărit din taxiu, după ce am plătit, şi am intrat în clădire. Se întunecase, însă ştiam că orele de vizită erau încă permise. Am întrebat la recepţie de aceasta, cunoscându-i atât de bine numele...
- Erajul trei, la salonul 234, domnişoară...
Mi s-a adresat tânara iar eu am dat din cap mulţumindu-i. Aveam încă bagajul după mine, cu tot cu servietă şi geantă. Eram îmbrăcată într-o fustă elegantă, o cămaşă şi atât! Cred că arătam îngrozitor, dar mi-era teamă şi să mă gândesc la asta acum. Am fugit la salonul respectiv şi am observat stupefiată că holul era gol... Atât de gol şi singuratic încât o durere cumplită m-a străfulgerat. Acum, milioane de gânduri şi-au făcut apariţia în mintea mea.
O, nu!
Ce s-a întâmplat oare de este atât de multă linişte? Ce e asta? Salonul 234... Salonul 234, acolo este! Am zărit uşa ce ducea spre locul unde se afla amica mea. Am fugit repede într-acolo, fugărind gândurile din propria-mi minte, pentru a le da afară sau a le amâna înţelesul. Inima îmi bătea foarte repede şi nu reuşeam să gândesc coerent.
Adună-te! Adună-te! Îmi repetam ca o fraieră, temându-mă de ceea ce aveam să găsesc în camera următoare... Am auzit un zgomot, şi atunci – fără a ştii ce era acel sunet şi fără a bate la uşă, am deschis şi am intrat extraordinar de brusc.
Gura mi-era întredeschisă şi sufletul mi-l simţeam mai speriat ca niciodată, probabil că arătam răvăşită căci imediat ce mi-am făcut apariţia am stârnit un hohot de râs, obosit dar sigur.
- Mirabela!
Am strigat speriată şi aceasta mi-a zâmbit calm şi călduros, totodată sarcastic. Aşa cum doar ea putea s-o facă. Mădălina, al cărui apel îl primisem mai devreme, era încă acolo – glumind pe seama prietenei noastre aflate în covalescenţă. Lângă patul ei, William se juca cu perna acesteia, nelăsând-o să stea liniştită.
- Trebuie să ajungă omul în spital ca să te mai vadă la chip, draga mea!
A spus aceasta pe un ton ironic şi totodată amuzant, prin care înţelegeam că nu este supărată pe mine, ci doar tristă pentru faptul că nu mă mai văzuse de mult. Şi atunci... am realizat, ea nu avea să fie , oare , niciodată vulnerabilă în faţa mea? Nu o voi putea proteja niciodată? De ce zâmbea, acum aflată în această situaţie? Nu trebuie să îţi ascunzi sentimentele!
- Hmm, Mădă, Will. Mersi că aţi trecut pe aici, dar staţi de o zi întreagă! M-am săturat de voi, vă aştept şi mâine. Rămâne Bia cu mine să îmi ţină de urât, între timp – hai, la nani!
Cei doi au râs şi au molestat-o pe nu ştiu ce temă, luându-şi tălpăşiţa mai repede decât am crezut. De abia le sesizam mişcările. Eram aşa de obosită. M-am aşezat pe pat, lângă Ela şi am aruncat bagajele pe jos.
- Ce naiba, nu ai dat deloc pe acasă? Arăţi groaznic, fată! Ce dracu, mă faci de râs. Ştii cum stau hainele astea pe tine? Zici c-ai fost călcată de un tir!
A zâmbit la fel de larg şi uşor ca întotdeauna iar eu m-am încruntat, dând din umeri şi devenind brusc serioasă.
- Ce s-a întâmplat?
A fost întrebarea pe care voiam să o pun, simţeam nevoia să cunosc detaliile.
- S-a întâmplat , pur şi simplu, să redevin eu cea dinainte – singură cuc. Oh, dar trec eu şi peste asta... S-a întâmplat exact ceea ce voia o anumită persoană să se întâmple, deşi acum îmi jură că nu asta era... Nu îmi mai pasă, ştii?! E atât de straniu acum.... Mă obişnuisem cu prezenţa noastră... Acum, acum sunt doar eu...
Şi brusc, privirea ei deveni şi mai tristă, prinsă în agonie, într-un sentiment atât de necunoscut mie, când venea din partea ei. Involuntar am îmbrăţişat-o.
- Dar ... Cum?
Nu am reuşit să duc la bun sfârşit întrebarea, înţelegea ce doream.
- Un accident. Bianca, lasă – asta e viaţa! Ţi-am zis de mii de ori că or să mi se întoarcă mie toate, nu? Ei, iată că s-a întâmplat şi asta! Ştiu că ţi se pare ciudat că sunt aşa de fericită acum, sau distrasă. Şi se poate interpreta orice. Dar ştii? Asta simt să fac, dacă o să stau tristă o să plâng. Şi nu vreau asta într-o cameră de spital, e pur şi simplu deplorabil. . . Şi apoi, i-aş frânge şi mai tare inima lui William. Nu crezi?
Am tăcut amândouă, prinse de profunzimea semnificaţiei vorbelor sale. Mereu avea dreptate.
Şi iar mi-am dat seama.. Normal că nu o să îmi plângă în braţe. Normal că nu o voi consola. În fnal, ea va fi întotdeauna cea care va face asta. Totuşi, va plânge singură şi se va consola asemenea, îi vor curge lacrimi în prezenţa altor persoane... Dar nu în faţa mea , tot pentru a mă proteja.
Egoismul meu nu mă împiedica să nu mă bucur de acest fapt minor. Aproape că mi-era ruşine cu ceea ce gândeam, şi totuşi – o iubeam pe această prietenă a mea, pentru care mi-aş fi dat şi viaţa.
- O să trecem împreună prin toate! Doar pentru asta sunt prietenii! Şi, o să mai fie şi alte... Hmm, ocazii. . . Cine ştie, tu şi William... Probabil vei putea umple acel gol din nou şi destul de curând! Cred că a venit timpul să...
M-a întrerupt cu o privire pe care nu o puteam descifra. Ochii ei străluceau, atât de care că nici nu realizam dacă sunt reali. Îşi ridică un deget şi îl mişca în sens negativ. Îşi strânsese buzele, un gest atât de straniu – de parcă se abţinea să nu plângă. Îşi clătină puţin capul, mai mult mişcându-l într-o parte şi-n alta, tot în semn de negaţie.
- Nu. Nu o să mai fie. O să fiu mereu singură, Bia. Pe dinăuntru, întotdeauna.... Din cauza acestei întâmplări. Ţi-am zis... Ţi-am zis, am fost plătită pentru toate pe care le-am făcut, pentru fiecare sentiment de care mi-am bătut joc...
Nu puteam crede ceea ce auzeam.
Era adevărat?
Da! Trebuia să fie, căci era atât de tristă spunând asta. Tonul vocii îi tremura. Şi-a înăbuşit rapid lacrimile dar nu a zâmbit, am înţeles că nu simţea nevoia să facă asta. Câteva înjurături mi-au fost strecurate printre buze şi am oftat. Ochii mei au fost rapid inundaţi de lacrimi. Tremuram şi inima mea bătea cu o rapiditate extraordinară. Îmi simţeam pielea străină mie, ba prea fierbinte sau prea îngheţată. Au început să mi se mişte cât mai repede umerii, suspinele m-au acaparat de-a-ntregul. Am simţit lichidul amar şi cald scurgându-se peste obrajii mei, probabil, roşii...
Plângeam.
Plângeam?!
Am auzit un chicot sincer şi două braţe m-au cuprins.
- Aolo, sensibilă mai eşti Bia. Ce faci, plângi? Off....
Şi aşa, m-a acaparat în braţele sale. Fără să ştiu, fără să îmi dau seama, am fost consolată de aceasta după ce am fost doborâtă de propria ei suferinţă. Şi totuşi, am realizat subit că aşa o încălzeam, aşa o protejam şi îi readuceam încredere în sine. Un sprijin bine venit în acele clipe.
Şi totuşi, nu concepeam aşa ceva. Ea nu va mai putea niciodată fi fericită pe deplin, nu?
Aş vrea să mă înşel; totul să fie o minciună, să adorm cu ea în braţe şi să mă trezesc peste o secundă, un minut, o oră, un an, o viaţă... şi să realizez că a fost un vis... Un vis urât.

[Yaku-chin]

ok. mister mai mare ca asta nu am citit in intreaga mea viata. la sfarsit am ramas masca ca nu intelegeam, bai care e faza? dar logic , nimeni nu imi raspundea, nici macar mintea mea slaba, nici macar neuronul meu singur, nimeni, era liiiiniiiste totala. Si am zis: sunt idioata? ( in fine,chiar daca raspunsul e afirmativ nu l-am dat) Deci, pe bune, Teh trebuie sa nu ma mai ti intr-un suspans asa mare ca eu mor aici si nu aflu nici nimic si te mai si bantui pe deasupra si nu o sa te las nici pe tine sa traiesti mult timp , deci mai bine ma lamuresti rapid k de nu fac tare urat !
Asa capitolul a fost suuuperrrr , dar atat de mult de misterios si atat m-a tinut in suspans de imi venea sa ma tai cu lama:))) . Deci de ce e in viitor? De ce Bianca nu era cu ea? De ce Madalina si Will erau cu Ela in spital? De ce un accident? De ce sa plateasca Ela? Pentru ce sa plateasca Ela? De ce sa nu mai fie fericita niciodata? De ce au trecut multi ani din al doilea an de liceu? De ce s-au intamplat atatea? Si de ce viata pe atunci era roz? Asta inseamna ca in prezentul de atunci nu mai e roz?:))Explica-mi ca mor aici. Pur si simplu de ce atatea? De ce nu inteleg? De ce ma torturezi ? Deci pur si simplu: De ceeeeee????
OFf...atatea intrebari si eu habar nu am ce se va intampla , deci trebuie sa explici ca de nu eu innebunesc, deci serios!!! Si ma enerveaza ca simt cum innebunesc si fac tare urat!:
Vreau sa aflu neaparat ! Deci sper sa scrii in curand si sa pui urmatorul capitol fiindca eu chiar nu vreua sa mor si sa te banui si pe tine, deci te rooog eu muuult din tot sufletelul meu, da? Pune repede urmatorul capitol si lamureste-ma!
Kisssu si huuuugz!

[Neith]

M-ai lăsat fără cuvinte ! Ce aş mai putea să zic după ce am citit acest capitol minunat ? Pe lângă fericirea să văd al doilea sezon început aşa de repede ( mă aşteptam să dureze mai mult ) , mă simt tristă .
Nu mă aşteptam să fie scris din perspectiva Biancăi şi mă întreb ce s-a întâmplat . Atât de multe s-au schimbat în decursul anilor ? Ela parea aceeaşi , mereu acolo când ai nevoi de ea , puternică ,dar cu o urmă de tristeţe ,chiar de neputinţa ( impresia asta mi-a lăsat ) . Parcă e stoarsă de acea energie care o caracteriza , cred că şi faptul că e în spital a influenţat acest lucru .
Deci ne-ai lăsat într-un suspans total ...Nu ai avut milă de noi să ne dai măcar câteva indicii , aşa aş fi putut să fac nişte presupuneri . Nu am nici cea mai mică idee despre ce s-a întâmplat . Te voi lăsa să mă surprinzi .
M-am bucurat că l-am văzut pe Will alături de ea , asta înseamnă că a fost alegerea potrivită .
Nu am ce să mai spun ... Vreau mai repede următorul capitol !

[Teh]

Fetelor, mulțumesc pt. susținere >:d< mulțumesc de asemenea tuturor celor ce citesc!
Ah, m-am grăbit cu cel de-al doilea capitol din cauza unor... motive. Deci, eu nu știu când voi mai putea intra să postez ( deși o să scriu ) pt. că am probleme cu netul și joi mă întorc acasă, unde nu îmi merge netul. Se poate să îmi rezolv toată problema prin iulie, deși nu știu asta cu certitudine. Așa că, nu mă dați dispărută. O să fac tot posibilul să rezolv problema, dar există și o posibilitate să ne mai întâlnim în septembrie, deși eu sper că NU , și că o să rezolv toată încurcătura... În fine, până atunci.. aveți capitolul 2.
Lectură plăcută!

Capitolul doi
Înapoi în prezent

Odată ce te întreci printre greutăţi, observi că nu mai eşti aceeaşi persoană. Te gândeşti : Cum am putut eu oare gândi asta? Cum am putut face asemenea lucruri? Ar trebui realizat, desigur, că fiecare vârstă are specificul ei, greşelile ei şi bucuriile sale. Aşa că, probabil, fiecare dintre noi ar trebui să îşi trăiască anii potriviţi, exact aşa cum trebuie. La opt ani să fii ca la opt ani, la douăzeci ca la douăzeci... Şi facem asta? Oare? Mă întreb... Cum am ajuns eu în situaţia aceasta? Stând aici, pe scările acestea reci şi gândindu-mă la nemurirea sufletului. Pare ironic, o persoană atât de puternică cum mă credeam, înfrântă de fiecare obstacol al vieţii. Realizez că nu mai sunt exact cum eram, că sentimentele mele s-au schimbat, că existenţa mea s-a transformat. Şi totuşi, atunci când mă uit în oglindă, sunt tot eu. Aceeaşi Ela! Ochii îmi sunt tot negri, părul la fel, am acelaşi zâmbet, răspund la acelaşi nume... Sunt eu, dar nu sunt eu? Acest lucru ar fi, practic, imposibil.
Mi-am ridicat privirea spre cer, observând acel albastru pur şi fără niciun nor care să îl străbată. Zâmbind, mi-am mişcat trupul şi am decis să părăsesc şi acest loc. La urma urmelor, nu mai avea nici un sens să stau şi aici. Era, desigur, un loc paşnic în care îmi găseam întotdeauna liniştea, în singurătate.
Singurătate....
Nu îmi plăcea deloc acest cuvânt. Şi totuşi, nu mai era ca înainte... Puteam să observ asta şi să înţeleg că ceea ce se întâmplă nu e împotriva mea. Nu eram centrul universului, nu totul se învârtea în jurul meu, nu contam doar eu. Trebuie să recunosc că această trezire la realitate mă doare mai mult decât orice altceva. Să ştii că nu mai poţi avea încredere în vorbele părinţilor tăi când îţi spun : totul va fi bine. Să înţelegi că nimeni nu te poate scoate din toate necazurile în care intri... Să pricepi că viaţa nu e nici roz, nici albastră, nici verde... Ea doar există, nu are formă, nu are culoare.
Sunetul telefonului m-a trezit la realitate. Deşi recunoscând numărul, am decis să răspund. Nu mai avea rost să mă comport ca şi un copil răsfăţat.
- Salut! Vocea îi era destul de hotărâtă, sigură pe sine şi aproape arogantă.
Am oftat şi am răspuns în acelaşi mod, deplasându-mă din faţa grădiniţii. Era un loc foarte liniştit în weekend, când nu venea nici un copil şi era liniştitor, să stai printre leagăne şi copilărie, de parcă ai uita tot ceea ce nu îţi mai iese din cap. Am revenit la convorbirea telefonică rapid, nu m-am lăsat iar prinsă în gânduri.
- Ce s-a întâmplat, Jonathan?
Abordând cel mai serios ton posibil, am decis să trec la subiect şi să nu mă las condusă în vreo discuţie fără rost. La urma urmei, noi nu aveam vorbi cine ştie ce. Aş minţi dacă aş spune că m-a uimit apelul său, nu era primul, în acest an ce trecuse mă căutase mereu, pentru a mă întreba de sănătate. Mare lucru!
- Ah, nimic. Voiam să văd ce faci, ştii tu –d’astea. Te salută Chris, dar tocmai a intrat să facă baie aşa că nu poate vorbi. Ăă, deci, ce mai faci?
- Bine. Toate sunt foarte Ok. Transmite-le salutări tuturor, de asemenea. Sunteţi bine?
Mi se păreau cuvinte aruncate alandala, fără importanţă, deşi cu o politeţe exagerată. Eram acum pe stradă, încercând să fiu atentă să merg pe trotuar şi să nu dea vreun skater peste mine. Erau destul de neatenţi.
- Mda! Sigur! Asta nu-i nimic. Apropos, te-ai gândit deja la ce facultate vrei să mergi? Ăsta e ultimul an, ştii? Ar trebui să fii pregătită pentru tot!
Nu-mi plăcuse niciodată de fratele meu vitreg, nu mă puteam păcăli pe mine însumi. Era enervant, un ghimpe-n coaste. Mereu găseam câte un defect pe care să i-l atribui. Întotdeauna mi se părea că avea vreun gând nu prea drăguţ în ceea ce mă privea şi că dorea doar să mă provoace. Ceea ce şi reuşea, ne aflam într-o competiţie continuă, fiecare lăudându-se cu succesele proprii.
- Desigur. Am totul pus la cale. Cum crezi, altfel?
Puteam eu abera oricum, oricât şi oriunde... Dar adevărul este că încă nu eram precisă. Voiam să urmez ori Dreptul, ori Jurnalismul... Sau poate Psihologie. Toate erau cu semnul întrebării, într-o anumită clipă mă bătea gândul să urmez Medicina, din cauza tatălui meu. Dar, mi-am dat seama că nu aş avea nici o şansă... Nu îmi plăceau oamenii bolnavi, mă deprimau.
Spre norocul meu, Joanthan nu m-a întrebat altceva, decât a continuat să vorbească despre vrute şi nevrute, ca mai apoi să îmi spună ( fără să fie întrebat ) unde dorea el să meargă.
- Eu, gata, sunt pregătit. O să urmez Dreptul. E o chestiune total sigură, de abia aştept. Mi-am adunat o grămadă de materiale, şi oricum nu cred să am concurenţă...
Prin asta mă anunţa, desigur, că era cel mai bun în acest domeniu. O flacără ciudată încă ardea în mine. Poate mă schimbasem eu destul în acest an ce trecuse, dar nu într-atât încât să îmi pierd voinţa şi să nu mai ştiu să lupt, să nu mai fiu cea care intră în fiecare competiţie. Un zâmbet larg mi s-a afişat pe chip, şi deşi nu era nimeni să mi-l observe, eram fericită că îl putusem exprima.
- Ce coincidenţă. Aşa şi eu!
- Da? Uau! Asta e chiar interesant. Îţi dai seama că o să fii în competiţie, cu mine. N-ai nicio şansă!
A început să râdă spunând ultima propoziţie, de parcă ar fi fost o glumă. Dar ştiam, noi doi, că nu era asta ci tocmai mă provocase la o luptă sigură. Nu ştiu, oare când s-a creat ura asta dintre noi? Nu era chiar ură, într-adevăr, însă nu ne suportam prea tare, mereu găseam câte un domeniu pe care să îl dezbatem, să fim în contradictoriu şi aveam o dorinţă ciudată de a ieşi învingători, fiecare dintre noi.
- Mda. Singura diferenţă este că o să urmăm universităţi diferite, nu?
A chicotit, un gest aproape malefic. Şi asta m-a enervat; adică, el, un băiat prost se credea superior mie? Ha! Ce glumă bună! Aveam eu să îl învăţ câteva lucruri elementare despre viaţă. În ultima vreme, eram chiar mai pornită decât niciodată îmăpotriva sexului masculin, pentru a le arăta tuturor că noi, noi – femeile, suntem cu mult mai puternice decât ei. În mare parte, reuşeam.
- Ei, asta se aranjează. Oricum, nu prea vreau să rămân aici, e plictisitor. Am înţeles că la tine în zonă există o facultate foarte... Prestigioasă.
Personal, simţeam că îşi aruncă viitorul pe fereastră. Hei, nu era treaba mea să îl judec.
- Accept provocarea. Am şoptit simplu, plină de tact şi apoi mi-am luat „la revedere” şi am închis, fără a-l lăsa să mai spună altceva.
Urmând strada ce ducea spre casă, am ajuns curând acolo, găsindu-l pe tata în birou. Ne mutasem din locul în care stătusem până în momentul accidentului. Nu mai puteam avea o casă cu etaj, pentru că era dificil pentru el şi scaunul cu rotile, aşa că deţineam acum o casă simplă, cu trei dormitoare, o baie, două holuri şi o bucătărie. Una din camere o folosea ca birou, celelalte pentru somn şi nu aveam sufragerie.
- Bună, ce faci acolo? E destul de târziu... Ţi-ai luat medicamentele?
S-a întors spre mine, lăsând pentru câteva secunde hârtiile pe masă. Mi-a zâmbit stângaci şi s-a întors la lucru, vorbindu-mi cu spatele.
- Da, le-am luat. Mai aveam de rezolvat niÅŸte probleme aici... Termin imediat, ok?
Oftând, am acceptat şi l-am anunţat că aveam să pregătesc ceva pentru cină. Nu avea nicio preferinţă. De fiecare dată când vorbeam cu el, mă apuca nostalgia şi o tristeţe ciudată îmi inunda sufletul. Îmi amintea... Poate, de viaţa mea trecută, pe care nu o mai puteam dobândi aşa de uşor. Aceea fără grji în care nu îmi păsa de nimic. Voiam doar să fiu eu, Mirabela cea absolut de puternică, ce făcea tot ce o tăia capul. M-au lovit responsabilităţile şi nu mai puteam fii aşa, nu? Şi... La optisprezece ani, lucrurile se schimbă. Aşa se zice, nu e absolut adevărat. Întâmplările te transformă, nu anii.
- Ce ai făcut azi?
Ne aşezaserăm la masă şi eu mă jucam cu mâncarea, în timp ce tatăl meu mânca cu destul de multă poftă. Nu aş fi crezut vreodată că o să ştiu să gătesc altceva decât cartofi prăjiţi, ce ironic...
Dând din umeri, am răspuns.
- Nimic. M-am plimbat şi cam atât.
S-a înecat şi eu m-am ridicat repede de pe scaunul pliant, aflându-mă într-o secundă lângă el, foarte speriată şi cu pulsul foarte ridicat. Cred că făcusem şi ochii mari. Oh, dar nu era nimic, imediat şi-a revenit după ce a băut puţină apă. Am răsuflat uşurată şi m-am pus la locul meu, mişcându-mi privirea prin cameră, vrând să îl ignor măcar pentru câteva momente.
Da, mobila era aproape intersantă, aceeaşi pe care o avusesem şi în casa de dinainte, doar masa era altfel şi aveam un singur scaun pe lângă ea, plian şi acela. Era uşor pentru tati să se plimbe prin cameră fără prea multe obstacole, aşa că nu prea aveam scaune şi pe cele din bucătărie le ţineam în debara ( oricum, toate erau pliante ).
- Ţi-ai luat tot ce îţi trebuie pentru şcoală? Ai nevoie de vreun ban?
Era a treia oară când mă întreba asta în această săptămână, eram şi eu conştientă că mâine începea liceul şi eram în ultimul meu an. Mişto, super cool, neinteresant – de fapt. Normal, mă pregătisem şi de abia aşteptam să îmi văd prietenii, colegii. Ok, de unde atâta entuziasm?
- Am rezolvat cu tot. Nu te mai stresa atât; de parcă tu te-ai duce în locul meu la liceu. Oh, dar mersi pentru grijă.
Nu am vrut să sune atât de sarcastic, dar uneori nu mă puteam abţine. Am spălat vasele, am strâns masa şi am fost gata să mă bag la somn, vrând să îl ignor total pe părintele meu. Şi totuşi, auzind zgomot în birou, m-am ridicat din pat şi am fost să îl bag la culcare.
- Ce naiba înseamnă asta? Ai lucrat destul azi, mai e şi duminică. Fă-mi un serviciu şi du-te şi culcă-te, bine?
A început să râdă dar s-a supus, aşa cum făcea întotdeauna. Presupun că lui îi plăcea mai mult viaţa asta decât îmi făcea mie plăcere. Era un chin, uneori, să trebuiască să îl dădăcesc şi să îmi fure atâtea ore din zi. Era tatăl meu, totuşi, nu se putea altfel. Măcar acum că începea şcoala, puteam şi eu să lipsesc de acasă fără pretexte şi să mai uit de trecutul acesta stupid. Să nu îmi mai amintesc cât de mult îmi lipsea Will, şi lucruri de genul acesta. Credeam că avea să vină pe aici în vacanţa de vară, dar nu fusese decât vreo trei săptămâni, după se cărase... Era ţinut din foarte scurt de părinţii lui, după cum mi-a explicat.
Mie mi-era dor de el!
Nu era corect să plece la facultate într-o altă ţară doar pentru că fusese obligat de a-i lui. Bine, uite ce diferenţă între mine cea de acum vreo doi ani şi cea de acum, nu m-am simţit trădată când a dispărut, mi-a explicat şi era gata-gata să renunţe la tot, dar nu l-am lăsat. Plus că şi-a mai întărit şi el decizia după călătoria în Grecia. Mi-a spus doar că s-a întâlnit cu fratele lui şi acela l-a convins, într-un fel sau altul.
Deisgur, nici măcar nu ştiusem că avea un frate până atunci. Erau gemeni, ce chestie...
„ – Aha! Deci frate-tu te poate convinge să faci ceva, şi eu nu?” I-am replicat atunci plină de indignare, egoism şi încercând din răsputeri să îmi abţin lacrimile. După câteva secunde, nu-mi mai venea să plâng. Pur şi simplu dispăruse acel sentiment, eram parcă goală pe dinăuntru. „ – Mda! E un drac, gol. Dar nu asta e ideea, mi bella, ştii bine că nu vreau să te părăsesc. Adică, nu mă înţelege greşit, cum să trăiesc eu fără tine?” Am zâmbit şi l-am sărutat scurt. „ Ştiu că mă iubeşti, Will. Dar, asta-i viaţa. Tu tre’ să pleci, eu tre’ să rămân.” Şi cam aşa ne-am şi despărţit, lăsând în urmă doar amintiri... Şi nişte email-uri date din când în când, câte un telefon... Nu era acelaşi lucru, se înţelegea.

Dimineaţa a sosit foarte repede, dar nu am avut dificultăţi în a mă trezi. De abia aşteptam să plec din locuinţa asta de-a dreptul deprimantă şi chiar m-am sculat cu o foarte mare poftă de viaţă, ce mă părăsise în ultimele săptămâni. Mai ales de când Bianca plecase în vacanţă, la fel şi Mădălina. Se întorseseră ieri seară, amândouă – coincidenţa coincidenţelor. Şi mi-era un dor de moarte de ele. Am îmbrăcat uniforma în fugă şi m-am pregătit, la fel cum o făceam şi acum ceva luni, înainte de vară.
Părul meu era ceva mai lung acum, trecând de umeri şi renunţasem la breton. Eram şi ceva mai înaltă ca înainte, poate puţin mai slabă. Era clar, nu aveam burtă deloc. Am chicotit şi mi-am luat geanta, gata să dispar din acest cămin şi să mă pierd înapoi în lumea mea.
Am ajuns repede la liceu şi se părea că eram printre primii. Am oftat. Nu eram prea mare fană a ceremoniei de început de an.
- Fată! Fată! Fată!
Am auzit o voce foarte veselă în spatele meu şi curând cineva aproape că m-a strangulat din cauza îmbrăţişării. Zâmbind, i-am răspuns prin acelaşi mod.
- Bianca! Te-ai vopsit? Îţi stă S-U-P-E-R!
Rânjind la mine, a început să îmi pună milioane de întrebări la care de abia aveam vreme să răspund. Părul ei era acum de un negru-albăstrui superb, foarte strălucitor. Radia pur şi simplu, fata asta, din cap până în picioare. A făcut câteva piruete şi mi-a explicat cam ce a făcut în ultimele săptămâni, de când nu ne mai văzusem. Curând, ne-a acompaniat şi Mădălina. La fel de roşcată ca şi atunci când plecase, cu părul ondulat şi mirosind a nucă de cocos, mi-a lipit o ventuză pe obraz. Ne-am îmbrăţişat toate trei, fiind evident fericite de revedere.
- Aolo, girls, mi-a fost un dor de voi, să mor! E şi ultimul an, de abia ieri am înţeles asta. Nici nu îmi vine să creeeeed!
Deşi părea entuziasmată, roşcata mai avea puţin şi începea să plângă. Am început să râd şi am certat-o pentru tonul folosit.
- Băi! Nu e ca şi cum nu o să ne mai vedem niciodată, ce-ai? Noi rămânem împreună pentru totdeauna, un cuplu-n trei. Şi oricum, cine o să te ajute pe tine să divorţezi peste câţiva ani, Mădă, de un tip semi-urât şi plin de bani de care o să te plictiseşti? Şi, Bia, cine dracu o să te scoată pe tine din încurcătură când o să greşeşti cifrele de la încasări la firma ta?
Vorbisem repede dar mă bucuram că cele două înţeleseseră fiecare cuvânt. Bia a rămas cu gura căscată şi Mădă îşi arcuise sprâncenele într-un mod ciudat, neînţelegând o iotă din ceea ce bălmăjeam eu acolo. În cele din urmă, aceasta din urmă a zis.
- Eu nu o să mă mărit cu un tip semi-urât!
Eu şi bruneta ne-am prăpădit de râs imediat!
- Deci, te-ai decis să dai la Drept, ha?
În cele din urmă, Brb s-a prins şi mă chestiona despre această decizie. I-am explicat că vreau doar să fiu cea mai bună.
-Stai mă, doar pentru că bou ăla de frate-tu vitreg ( o să mă ierţi , dar e un bou foarte sexy ) vrea să se facă avocatu’ mă-sii, te duci şi tu pe aceeaşi direcţie? Mie una mi se pare că ceva-i cam putred.
- Poate că ai dreptate, Mădă, dar mi-e indiferent. M-a provocat şi lucrurile nu rămân aşa, plus că aveam asta în vizor de multă vreme. Ah, el crede că poate fi mai bun decât o femeie, atunci poate să-nghită prafu’ în urma mea, nu?
Tonul meu arogant le-a convins într-o clipită, apoi nu am mai putut pălăvrăgi pentru că directorul începuse să vorbească. Nu sunt conştientă de ceea ce a zis, îmi amintesc doar : Bla! Bla! Bla! Mult succes bobocilor şi celor din ultimul an! Bla! Bla! Bla! Puteţi intra în clase!
Totul s-a terminat practic rapid, nici nu mi-am dat seama, dar imediat m-am aflat în salonul meu alături de toţi colegii mei şi diriginta noastră de psihologie ( mda, ne-o schimbaseră ulterior ).
- Of, sunteţi imposibili. Sper că v-aţi cumpărat cărţile, dacă nu o să trebuiască să facem liste pentru comenzi. Cristina, mă ajuţi tu cu asta?
Tocilara veşnică a clasei a dat rapid din cap şi pe noi ne-a bufnit râsul. Colegul meu de bancă, Ştefan, iar dormea pe el. Ceea ce cam făcuse de când îl cunoscusem.
- Băă! Nu ţi-a fost dor de mine? Ce om fără inimă eşti!
Zâmbind rapid, m-a anunţat că de abia mai putea dormi de dorul meu şi eu i-am tras un pumn în coaste, ceea ce nu a părut să îl deranjeze, prea tare. I-am întâlnit privirea lui Mircea, ce încă se uita la mine pe furiş şi am surâs, acesta ferindu-şi rapid ochii. Nu că l-aş fi înţeles prea tare, doar că nu îi mai dădeam atâta atenţie.
Doamna Morcovel ( nu e aluzie la părul ei de un orange ciudat, asemănător culorii morcovilor – chiar aşa o cheamă pe diriga mea ) s-a ridicat de la catedră şi ne-a anunţat că ar fi bine să ne târâm acasă, ceea ce şi voiam să facem, evident.
- Nu mergem ÅŸi noi la o bere-n pub?
S-a auzit vocea entuziasmată a lui Mircea, cel care întotdeauna făcea toate chefurile cu clasa noastră, în ultima vreme. Avea acelaşi păr blond, aceiaşi ochi verzi pătrunzători şi de-a lungul vremii devenise ceva mai sexy, mai înalt, mai ... Bun, cum ar zice Mădă. Şi se uita la mine într-un hal, parcă-mi mânca din palmă.
Soră-sa, Sonia, s-a uitat la mine fugitiv şi mi-a adresat un zâmbet, la care am răspuns fără prea mare efort. Se întâmplase ceva ciudat între mine şi ea, un fel de armistiţiu. Nu eram prietene dar nici duşmance, să zicem aşa. Ea era ocupată cu ale ei, eu cu ale mele...
Nimeni nu răspundea, aşa că m-am ridicat şi eu în picioare şi am susţinut cauza.
- Haide mă, ce pana mea înseamnă asta, nu ne-am văzut o vară-n-treagă şi acum refuzaţi o bere pe gratis? Doar face Mircea cinste!
Nu spusese nimic de asta, dar nu că ne-ar fi păsat nouă, celorlalţi. Imediat s-au ridicat mai mulţi şi ştiam că nu din cauza cuvintelor magice ( „ bere pe gratis ” ) ci pentru că luasem eu iniţiativa. Nu că voiam să fiu arogantă, plină de mine şi narcisistă, dar toată lumea mă plăcea! Sau aproximativ... Dar când ziceam eu ceva, eram susţinută, ce pot să zic.
- Ştii, eu n-am zis nimic de cinste! O să o punem în contul lui Mihai!
Şatenul s-a întors repede spre mine şi blond şi, arătându-şi toţi dinţii, a încuviinţat din cap. Mihai Recher era unul dintre băieţii de bani gata din oraş, să zicem că îşi permitea orice, oricând, şi era destul de OK, atâta vreme cât eram colegi şi oarecum amici, altfel nu voiam să am de-a face cu el. Nu cred că dorea cineva, oricum. Era frumuşel, recunosc, un corp bine lucrat, avea stil în a se îmbrăca, ochii lui căprui erau fascinanţi, doar că era un mare curvar, iresponsabil, idiot, n-avea creier, etc. ( Logic, Mădă ieşise de câteva ori cu el până ce a realizat că nici măcar aceasta nu îi putea face faţă, era un măgar. )
Când încă eram pe hol, m-am lovit de un tip. Aproape că m-a doborât, dar nu s-a uitat la mine şi a fugit repede de acolo.
Ceilalţi au început să râdă.
- Ce-a fost asta?
Am strigat oarecum indignată şi Elena s-a grăbit să-mi răspundă.
- E tipu’ ăla de la a 11a, ăla care e în limbă după tine. Zii că nu-l ştii?! Tot liceu’ ştie! Te ( cam ) idolatrizează.
Un alt val de râsete a urmat după comentariul blondei şi eu am dat din umeri, continuând să merg. Auzisem ceva zvonuri despre asta, dar nu mă interesase, personal. Bia şi Mădă nu insistau nici ele pe acest subiect; era la categoria : total plictisitor. Iar el, ca şi personaj, era băgat în lista : Neinteresant. Habar nu aveam cum îl chema şi orice altceva. Totuşi, ai mei colegi au avut grijă să facă glume tot drumul pe seama asta.
- Ai văzut cum s-a înroşit, mă?
- Mie mi se pare drăguţ!
Atunci a fost clipa când Mircea a schimbat subiectul, începând să vorbească despre nu-ştiu-ce porcărie, doar-doar să nu mai audă combinaţii pe seama „ăluia” cu „mine”. Eh, da! Asta mi s-a părut amuzant!

[Neith]

Încă sunt surprinsă că acest capitol a venit aşa de repede ... Deci gândurile Biancăi au fost din viitor , ceea ce înseamnă că Will o să se întoarcă la Ela . Ce drăguţ !:)) Păcat însă viitorul capitol va întârzia ceva mai mult ...

Viaţa Elei s-a schimbat radical în ultima perioada asta , mai ales după accidentul tatălui ei . Are mai multe responsabilităţi şi parcă s-a mai maturizat . Relaţia cu tatăl său s-a mai îmbunătăţit . Mi se pare că se înţelege mult mai bine cu Jonathan şi nu ştiu dacă e o idee bună să urmeze Dreptul doar pentru a-i demonstra fratelui ei că este femeile sunt egale sau chiar mai bune ca bărbaţi . Ar trebui să facă ce îi place şi ce o atrage mai mult .
Nu îmi place că Will a plecat , îmi aminteşte de gestul lui Daniel , deşi de data asta Ela a reacţionat diferit , l-a înţeles şi a fost de acord .
Bănuiesc că şi acel tip de la a 11 a va avea un rol în poveste dacă l-ai menţionat . Poate e chiar persoana care i-a trimis acel bilet acum ceva timp , dacă memoria nu mă lasa . Mircea a rămas tot Mircea , dar o relaţie între cei doi îmi pare imposibilă .
Cam atât ! Baftă la scris ! :*

[Yaku-chin]

Zi-mi ca nu e adevarat:((( ma refer si la faptul ca Will e plecat acum si la faptul ca tu s-ar putea sa nu mai ai net acasa:(( ( parca l-am rugat eu frumos pe tatal tau sa faca ceva:))) :o3 sper sa se rezolve problema )
Acum Will de ce esti plecat mama:(( de ce?:(( de ce? Nu vreau sa fie plecat, chiar nu vreau, deci de ce e plecat? Ce rau imi pare, dar ma bucur ca in viitor va fi aproape de Ela:X sper si cred, adica nu stiu, ca ttu ai niste idei ddiabolice, las' ca te stiu eu pe tine.
Hm, deci un tip din a 11 e indragostit de Ela:x ce sweet, dar oare ce fel de tip e??? Hm, nu stiu desi pare dragut, nu stiu de ce nu imi place de el, si Mircea mi se pare mai de treaba acum, nu stiu de ce....sau doar mi se pare????
Of...ce grea e viata . Mi-a placut capitolul, a fost interesant si bine scris, sper doar sa nu le faci viata imposibila, si sper sa poti scrie urmatorul capitol repede si sa il postezi, mie imi ramane doar sa sper si asta voi face, asa ca roaga-te si tu si o sa ma rog si eu sa rezolvi problema da?
Kisssu si huuuugz!