Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Memoriile unei Flori

#1
Prolog

Stăteam liniştit pe scaunul de la birou şi priveam monitorul. Nu se auzeau decât zumzetele făcute de unitate. Afară soarele încălzea pământul, uşor... plăcut... vântul adia într-un mod foarte răcoritor şi revigorant.
Dintr-o dată am auzit mici bătăi, mici, foarte mici.
Priveam în continuare afară... cald şi frumos. Totuşi simţind ceva neregulă am ieşit să verific treburile.
Foarea era înrădăcinată în pământul moale şi cu îndeajunsă apă pentru a o face să crească la putere maximă.
În mintea mea nu ştiam ce e aia... sau ştiam şi nu vroiam să aflu. Priveam în continuare frumoasa planta care crescuse acum mândră şi voinică.
Nuanţele ei se schimbară de-a dreptul brusc.
Culorile deschise şi vii au fost înlocuite de aceleaşi dar întunecoase... aproape moarte. Surprinderea se văzu pe chipul meu atunci când privind cerul am realizat că era înnegrit de nori întunecoşi, iar soarele ascuns undeva bine.
Atât spaima cât şi teroarea începu să crească în sufletul meu când din cer, începu să pice grindină cât oul de porumbel. Trebuia să salvez ce era mai important... Priveam floarea care încetul cu încetul era ciuruită şi lipsită de apărare în faţa grindinei. Nu aveam cu ce să o protejez. Am privit în dreapta, am privit apoi în stânga în cautare de adăpost. Trebuia să o scot de acolo. Am decis să nu o fac. Dacă o mutam, floarea avea să se usuce şi apoi să moară, aşa că am hotărât să o protejez cu al meu corp. M-am pus ăn genuchi în faţa ei şi cu mainile acoperindu-o bine, lăsând grindina să mă loveacă cu furie pe mine.
Întrebarea este: ce mă făcea să fiu astfel... simplu: speranţa că voi vedea vreodata floarea şi mai mare, mai frumoasă şi mai voinică, pentru mine fiind unul din lucrurile cele mai importante.


El:

Îşi scoase telefonul din buzunar şi îl privi: 19:47 şi parcă trenul nu mai ajungea odată în gară.
Idioţii stăteau pe scaunele lor şi se priveau pe furis. Ce oameni, dacă iubeşti pe cineva de ce să eviţi!? Mi-am întins picioarele pe culoarul dintre scaune şi priveam absent pe geam.
Am încremenit. Văzusem în fumul trenului o fată, buclată şi negricioasă la par, semăna leită. Am deschis mai bine ochii, m-am uitat atent: nu era ea ... aşa că m-am resemnat şi am stat în continuare întins cu picioarele în mijlocul compartimentului.
Câmpiile începeau încet, încet să se transforme în delureţe mii şi mii. În zare se vedea masivul Bucegi în toată splendoarea lui, pe vârf încă existând puţină zăpadă.
Continuam drumul iar acceleratul păru să prindă aripi; "Asta vreau, aşa mai, bagă mare!", îl încurajam în gând.
15 minute mai târziu primele aşezări omeneşti începură să se facă simţite. În zare se putea distinge orasul, iar puslul îmi crescu. Ştiam că o voi vedea.... foarte curând... încp puţin... parcă acele momente ăa omorau şi mai tare. Îi priveam pe Idioţi care se uitau la mine ciudat; eram cocoţat şi lipit cu mutra de geam. "E bine", am zis în sinea mea şi m-am aşezat la loc încercând să mă calmez.
Trenul scrâşni din frane şi se opri în gara destinaţiei noastre finale.
Toată lumea a sărit să îşi ia bagajele, inclusiv eu. Aveam pulsul foarte ridicat. Geamantanul, ghiozdanul, le aveam pe toate. Acum, valuri prin multime, împingeam oamenii într-o parte şi-ntralta, nu-mi mai pasa de nimic.
În faţa munţi, iar în spate praf. Deschid usa, sar primul din tot tren şi îmi las bagajul. Începeam să o caut din ochi şi disperarea mă cuprindea, nu era.... obiect cu obiect, persoană cu persoană, o văd iarăşi pe fata respectivă, mă apucă fiorii... nu o găsesc.... Mă întorc, mă uit în spate. Idioţii se dădură şi ei jos din tren.
- Cum de nu eşti cu ea încă?
- Dacă aş vedea-o ...
- Puneţi ochelarii frate, spuse râzând.
- Sunt orb ca un liliac, ce pălăria mea vrei!
- Spatele tău, circa 20 de metri; m-am întors când termină "spatele" şi priveam cu atenţie.
Era acolo.
Toată splendoarea mea sufletească înflori, întinerisem zece ani şi mă bucuram ca un copil mic. M-am apropiat cu paşi normali, nu ştiam dacă lucrurile sunt întradevăr adevărate. Sângele pulsa în mine cu putere... Şi acolo era, în toată splendoarea ei: buclată, cu ochii ei căprui şi dragi, zâmbetul de neînlocuit care ar fi topit munţi de gheaţă veşnică, imbrăcată precum acele zâne din filme.... Priveam constant din cap până în picioare să văd dacă era ea şi chiar era.
M-am oprit la un metru şi ne-am întâlnit privirile. Ea se pierdu, eu mă pierdusem, eram amândoi pierduţi...
- Ehhh.... am... ajuns, atât reuşisem să zic. Ea nu clinti decât după câteva secunde...
- Bine ai venit, zise.
Continuam să fiu pierdut... mă apropiam teleghidat şi atunci surprinderea mea se transformă în fericire supremă: am desfăcut mâinile, am luato în braţe, m-a îmbrăţişat şi ea ...
- Chiar ai venit! a zis
- Cum aş putea să ratez asta? Esti atât de caldă, i-am mărturisit.
- E vară dragule, zise încercând să ascundă roşeaţa din obraji.
- Nu, nu acel tip de căldură, i-am răspuns.
Apoi nu mai zise nimic. Am sărutato usor pe obraz. Obţinusem ceva extraordinar de preţios şi acum mă purtam de parcă nu aş fi dorit să îl frâng în vre-un fel... să-l stric sau doamne fereşte să-i fac ceva.
Eram fericit.
Cred că şi ea era.
Eram fericiţi împreună.
Clipele acelea vor rămâne unice pentru că şi eu, când voi muri voi şti că am făcut un lucru bun : am iubit pe cineva cu tot ce am avut!
M-am uitat în spate. Uitasem complet de cei doi Idioţi. Aveau nişte rânjete foarte drăgute pe faţă, ştiam de ce. Nu m-am mai obosit să le fac semn să vină. Mi-am luat ghiozdanul şi geamantanul într-o mână, iar cu celălaltă i-am prins mânuţa fiinţei iubite făcându-o să tresară uşor. Am luat-o încet spre ieşirea din gară, lăsându-i pe cei doi înaintea noastră, îndreptându-ne spre maşina care ne aştepta cuminte, parcată la umbră.



Ea:

Ajunsesem de douăzeci de minute în gară însă trenul încă nu vroia să se arate. Am întrebat-o pe doamna de la informaţii de cel puţin zece ori de ce întârzie trenul şi mi-a răspuns cu un simplu: "Nu ştiu.". Ipocriţi. Vroiam să vină şi gata! M-am dus înapoi la maşina. I-am făcut semn mamei cum că mai întârzii şi că poate să stea liniştită în maşina. Dacă ar fi fost dupa ea ar fi venit cu mine pe peron, însă aşa ceva nu se poate... mamele să stea acasă, sau în cazul de faţă în maşină.
Treceau o mulţime de trenuri însă nici unul nu mă interesa. De fiecare dată când auzeam claxonul unuia din trenuri mi se punea un gol în stomac şi începeam să tremur. Am luat fiecare băncuţă la rand şi am stat pe fiecare scaun din sala de aşteptare. Învăţasem deja şi orele de sosire şi de plecare a trenurilor din gară spre Bucureşti.
Dacă mă agitam nu rezolvam nimic aşa că m-am aşezat frumos, afară, în mijlocului peronului pe o bancută, aşteptând cuminte trenul şi jucându-mă plictisită cu o suviţă de păr.
Un glas de femeie subţire şi foarte ascuţit, acelaşi glas care se auzi şi când anunţă întârzierea Iubitului meu, de această dată anunţă că trenul tocmai intră în gară.
Am sărit ca arsă de pe scaun. Simţeam că mai aveam puţin şi o să mă lase picioarele. Mă înmuiasem toată iar inima îmi bătea cu putere. Eram emoţionată dar nu vroiam să recunosc. Când am văzut valul de lume care cobora din tren am început să tremur. Era clar că ar fi fost drăgut să mă calmez însă nu aş fi reuşit.
Mă uitam cu privirea după el însă nu îl vedeam. "Poate a greşit staţia... dacă a coborât când nu trebuia?" Nu puteam să mă gândesc la nimic altceva. După trei minute în care m-am tot agitat mi-am mai aruncat o dată privirea plictisită peste lumea care încă cobora şi atunci l-am vazut. Avea un ghiozdan, un geamantan şi era însoţit de încă două persoane. Mă cauta.
Pentru un moment s-a uitat la mine dar apoi privirea lui s-a mutat. Am fost puţin dezamăgită. Am început să merg în faţă, ajugând în spatele lui. Era agitat şi am prins puţin din discuţia lui cu celălalt băiat care îl însoţea:
- Sunt orb ca un liliac, ce pălăria mea vrei!
- Spatele tău, circa 20 de metri, spuse băiatul.
L-am văzut cum se întoarce repede lăsând ghiozdanul şi geamantanul jos.
Privirile ni s-au întâlnit. Nu am putut să mă aduc decât pentru a schiţa un zâmbet şi acela fiind cu jumătate de gura, fiind încă uimită de băiatul care stătea în faţa mea. Am văzut cum se apropia. Instinctual am vrut să fac un pas în spate, însă m-am oprit la timp. Din nouă paşi a fost în faţa mea. Inima îmi bătea cu putere şi începusem să roşesc: se uita insistent la mine de parcă m-ar fi analizat să vadă dacă chiar sunt eu. Am zâmbit din nou, de data aceasta gesticulând uşor.
- Ehhh.... am... ajuns. Acestea au fost primele lui cuvinte.
- Bine ai venit.
Eram pierdută. Pierdută în privirea lui. Îl vedeam cum se apropie însă nu mai reacţionam. Şi-a desfăcut mâinile şi m-a luat în braţe, strâgându-mă cât să simtă că sunt acolo. L-am îmbrăţişat şi eu.
- Chiar ai venit! am spus fericită.
- Cum aş putea să ratez asta? Eşti atît de caldă...
- E vară dragule, am răspuns încercând să-mi ascund roşeala din obraji.
- Nu, nu acel tip de caldură.
Apoi nu a mai zis nimic. M-a sărutat uşor pe obraz. Am roşit şi mai tare.
M-a pus înapoi pe pământ având grijă parcă să nu mă spargă. I-am observat pe cei doi însoţitori şi le-am făcut semn că trebuie să mergem. Şi-a luat genţile cu o mână iar cu celălaltă a luat-o pe a mea, ţinându-o destul de strâns pentru a nu mă pierde prin mulţime. Râdeam în gândul meu. "Dacă nu m-ai pierdut până acum, de acum înainte sigur nu o să o mai faci, dragul meu iubirel."
I-am lăsat pe cei doi să meargă înainte iar noi am rămas în spate. L-am strâns uşor de mână înainte de a ieşi din pasajul care traversa liniile. M-am urcat pe o scară în faţa lui şi i-am zâmbit.
- Iubirel...?
Pe faţa lui se citea nelinşte.
M-am întins uşor, m-am ridicat pe varfuri şi m-am agăţat de gâtul lui. M-am uitat la el roşind şi mai tare. I-am trecut o mână prin păr încercând să mă calmez, însă inima îmi bătea cu putere. M-am apropiat şi l-am sărutat scurt. A fost... a fost ceva, ceva ce nu puteam descrie în cuvinte. Era... perfect! Simţeam că plutesc. M-am desprins uşor de gâtul lui având grijă să nu mă dezechilibrez, uitându-mă la el cu coada ochiului, observând că era rosu. Am pus un picior pe treapta a doua însă o mână puternică m-a prins şi m-a tras înapoi.
- Doar nu credeai că ai să scapi doar cu atât, iubirica. Şi m-a sărutat. Mi-a prins faţa cu mâinile şi m-a sărutat. Iar, iar şi iar. Măcar atât puteam face şi eu, spuse râzând.
Eram roşie, tremuram, aveam un gol imens ăn stomac şi cuvintele îmi stăteau în gât. M-a luat iar de mâna, apoi şi-a luat bagajele şi am pornit spre ieşire, zâmbind împreună.

#2
Helaau :3
Deci, sa vedem. Mi`a placut acel micut prolog, nu stiu de ce, dar mi`a placut.
Apoi, actiunea a fost chiar oke, imi place ca ai avut si descriere, iar dialogul a fost bunicel.
Ce pot spune? Chiar m`ai facut curioasa, e original, sicer n`am mai citit ceva de genu` asta pana acum. Genial :x
Spor la scris Misuzu. Ja~ >:D<

#3
[Biu.] - Thanks ca ai trecut pe aici. Ma bucur ca ti-a placut ceea ce ai citit si sper sa iti placa si aceasta continuare.



El:

Păşeam regulat pe peronul gării târând geamantanul după mine şi cu ghiozdanul pe umăr. Mâna dreaptă avea evident o ocupaţie foarte importantă şi nu o puteam folosi să-mi verific telefonul care tocmai sunase. Tindeam să-mi ascund privirea de a ei din cauza greutăţii evenimentului, dar totuşi era o plăcere de nedescris faptul că tocmai venisem şi puteam să-i simt pulsul doar ţinând-o de mână, era spectaculos şi euforic. Atenţia îmi fu distrasă de doamna cu anunţurile ce ne destăinuia plecarea trenului înspre staţia următoare. Telefonul sună din nou şi am fost nevoit să folosesc mâna stângă pentru a-l scot din buzunarul drept, deoarece n-aveam de gând să renunţ la palma ei. Disturbătorul public fu ca de obicei mama mea, care era înt-o stare continuă de tensiune, chiar din momentul în care plecasem de acasă. Aşa că am răspuns cu mult calm şi am zis: "Bună Mama... am ajuns cu bine. Poţi să stai liniştită, sfatul meu: bea un vin, că te mai limpezeşte."
Toată agitaţia o făcu pe iubita mea să îşi mişte atenţia de la lucrurile înconjurătoare direct spre mine şi telefonul meu. Am apăsat pe butonul roşu după ce o rezolvasem pe mama, m-am apropiat sărutând-o pe obraz şi ea îmi zâmbi având o tentă uşoară de rosu în obraji.
- Mă bucur că în sfârşit te-am găsit, i-am mărturisit chiar după sărut.
- Şi eu sunt fericită, dragule.
Am strâns-o uşor de mână, acest lucru având o conotaţie diferitp în termenii noştri personali. Îmi zâmbi iar, iar de data aceasta m-a determinat să o sărut pe buze. Îşi puse apoi fruntea pe braţul meu pentru a ascunde roşeaţa care acum era foarte accentuată. Adoram pur şi simplu toate aceste mici lucruri ce le făcea, era delicată şi drăgută ca nimeni alta. Pot mărturisi că era singura persoană care conta pentru mine şi totodată singura de care aveam nevoie ca de aer. Mai ales acum, nevoia aceea se accentua puternic, extraordinar de repede. La ieşirea din pasaj ne întâmpină gara oraşului. Intrarea în locul propriu-zis parcă semnaliza un început proaspăt, sau un eveniment care trebuie întipărit bine în istoria lumii. Văzusem câteva chioşcuri cu ziare, oameni care stăteau la coadă, un ceas mare şi drăgut, o listă cu tot felul de trenuri ce vin şi vor pleca. La o întoarcere de privire, observasem treptele de marmură ce duceau undeva la un etaj superior. Acolo se înfăţişa un restaurant pentru călători, un loc retras unde se pot odihni sau pregăti mental pentru ce ii aşteaptă. Uşile de la intrare erau mari şi cadranele de sticlă curate şi luminoase. Astfel la ieşire din gară i-am întâlnit pe amicii noştri care ne aşteptau în soarele verii juvenile fiind plăcut şi revigorant. De altfel îmi cam distorsiona vederea alternanţa ăntuneric-lumină din pasaj, iar acum afară.
- Să vedem unde este mama, zise ea.
- Ah, mama ta... am reflectat eu.
- Ce e? Ţi-e frică de mama?
- Nu chiar... partea grea a trecut oricum. I-am zâmbit cu ochii închişi. Ea râse în felul său, plăpând, caracteristic şi făcu cu mâna spre o maşină vişinie, în locul soferului putându-se descifra o prezenţă.
- Mergem? ne întrebă ea pe toţi trei.
- Desigur, am zis toţi în cor.
Parcarea gării era destul de aglomerată de maşini, taxiuri sau autobuze. Autogara se putea vedea în zare nu departe de gară, în schimb ce m-a minunat au fost blocurile care se întindeau în înaltul cerului şi păreau ca din filme. Câţiva nori pe cer semnalau o vreme plăcută cu alternanţe umbroase care vor acoperi soarele dogoritor chiar şi pentru un început de vară. Era frumos... totul era frumos... iar eu eram fericit. Din autoturism, mama iubitei mele coborâ şi veni în întâmpinarea noastră. Ne lasă tuturor vizitatorilor o impresie bună datorită stilului propriu care era unul fabulos. Cu zambetul pe buze, cochetă, părea să fie mai tânără decât ar fi fost defapt. De statură medie, ochii căprui şi având un uşor aer de autoritate, până la urmă era învăţătoare. Dădurăm toţi bună-ziua, fiecare în stilul caracteristic şi personal, dar ea insistă că nu e aşa bătrână încât să folosim politeţe excesivă. Ne cercetă pe toţi cu privirea şi o identifică pe Raluca destul de usor. Apoi începu să ne inspecteze pe mine şi Rareş, dar după câteva plimbări vizuale se opri asupra mea şi mă privi direct în ochi.
- Tu trebuie să fii Andrei iar tu Kid, spuse mutându-şi privirea la băiatul de lângă mine.
- Intradevăr. Încântat de cunoştiinţă, adăugasem zâmbind.
- De asemeanea, spuse femeia întinzând o mână pentru a face cunoştiinţă cu fiecare mai bine. Făcu un pas în spate şi apoi adăugă: Aveţi de gând să staţi toată ziua în soarele ăsta insuportabil? Haide să mergem la maşină, e mai răcoare acolo.
Aprobarăm toţi ideea , aşa că am luat bagajele cu viteză şi le-am pus în portbagaj. Clapele de la portierele maşinii se auziră şi toţi ne îmbarcarăm înăuntru. M-am aşezat pe bancheta în spatele mamei Teodorei, la mijloc tot pe banchetă se aseză ea şi nu într-un final Kid, pe dreaptă în spatele Ralucăi. Aerul răcoros din maşină era plăcut comparativ cu căldura de afară. Acum puteam să mă destind liniştit, aşa că am început prin a pune mâna peste a ei şi a o săruta pe gât, uşor şi rapid, semănând cu un gest involuntar pentru a masca adevărata intenţie. Se uită la mine şi răspunse cu o pupă pe obrazul meu drept. Autoturismul porni din loc lăsând în urmă gara împunătoare ,dezvăluind arbori pe de-o parte şi alta a autostrăzii pe care circulam anevoie. Radio-ul porni pe o melodie pop, am întors capul spre geam, închisesem ochii odihnindu-mă după călătoria lungă, în tot acest timp ţinându-o de mână în continuare.


Ea:

Mergeam fericiţi prin pasaj, ţinându-ne de mână, lăsându-i pe Kid şi pe Raluca înaite. Era mai amuzant să stai în spate şi să priveşti, decât să fii privit. Era mai mult decât plăcut să îl simt lângă mine, să ştiu că e acolo şi că nu va pleca prea curând. Profitând de glasul piţigăiat al femeie care tocmai anunţă că trenul urma să părăsească gara şi de neatenţia lui, am închis ochii lăsându-mă ghidată de mâna puternică ce nu imi dădu drumul nici măcar o secundă.
A trebuit să mă trezesc brusc din visare datorită soneriei unui telefon. M-am uitat la el, el la mine, apoi la buzunar. Lasă geamantanul, ghiozdanul şi scoase telefonul. Mi-am îndreptat toată atenţia asupra conversaţie când am văzut cine era persoana care apela. L-am strâns uşor de mână înainte să răspundă, însă părea destul de calm. Apasă butonul verde în silă şi apoi începu discursul:
- Bună Mama... am ajuns cu bine. Poţi să stai liniştită, sfatul meu: bea un vin, că te mai limpezeşte. Şi închise. Mă gândeam ce faţă ar face mama dacă i-aş spune ceva de genul. S-a uitat spre mine sărutându-mă pe obraz şi făcându-mă să roşesc uşor.
- Mă bucur că în sfârşit te-am găsit, îmi mărturisi.
- Şi eu sunt fericită, dragule. Mă strânse uşor de mână şi apoi mă sărută. Am avut un impuls să îl apuc de tricou şi să îl trag mai aproape de mine însă am realizat la timp ca eram totusi într-o gară şi mi-am retras mâna care era deja destul de aproape de gulerul de la tricoul lui. Am luat din nou bagajele de jos, ieşind din pasaj. Soarele apunea frumos însă nu era timpul să încep să visez cu ochii deschişi. Kid şi Raluca ne aşteptau deja afară. Erau aşa amuzanţi. Cât timp au fost în faţa noastră nu s-au atins nici măcar o secundă... speram ca măcar treaba, ceva mai târziu, să meargă mai bine. Doi Idioţi. Până la urmă cine se seamănă se adună.
Am început să mă uit după mama. Se pare că până la urmă a reuşit să fie fată ascultătoare şi să stea în maşină, unde îi e locul. Mă rugam la toţi Sfinţii şi toţi Dumnezeii să nu zică vreo prostie aşa, din prima. Ar fi fost... Stupid. Doar era mama, mama e în stare de orice.
Ne-am apropiat de maşină iar mama coborâ când ne-a văzut venind. A făcut cunoştiinţă cu toţi, deşi pe Raluca o ştia deja; i-am ajutat să îşi pună bagajele în portbagajul maşinii şi ne-am îmbarcat. Am insistat să stau în faţă însă nu a fost nici vorbă de aşa ceva. Raluca a fost cea care reuşi să se strecoare pentru a ajunge pe scaunul din dreapta mamei, eu rămânând în spate alături de Andrei. M-am uitat cu coada ochiului spre el când am simţit buzele lui pe gâtul meu. I-am răspuns sărutându-l uşor pe obraz . Mama porni maşina. Încet începeam să ne îndepărtăm de gară, lăsănd în urmă trenul care îşi anunţă plecarea.
L-am văzut cum îşi lăsă capul pe geam, adormind. M-am uitat în oglinda retrovizoare către mama şi zâmbi uşor apoi încuviinţă, în semn de aprobare, din cap. Rareş şi Andrei adormiră amândoi, probabil fiind foarte obosiţi după drumul lung pe care îl făcuseră. Chiar şi în timp ce dormea mâna lui o ţinea destul de strâns pe a mea. Am zâmbit în gând, readucându-mi aminte de ce îl iubeam aşa mult. I-am luat capul uşor, după geam şi l-am asezat destul de confortabil pe umărul meu, cu o mână mângâindu-l uşor şi admirând felul liniştit în care dormea.
Era atât de linişte încât se auzea numai motorul maşinii şi radio-ul care încă mergea. În faţa, Raluca era şi ea jumătate adormită. M-am aşezat mai confortabil şi am închis şi eu ochii pentru căteva minute.
În mintea mea erau tot felul de scenarii, unele mai interesante ca altele. Am încercat să mă concentrez pe unul anume însă datorită unei frâni mai bruşte mi-am deschis brusc ochii. M-am uitat în faţă însă nu era decât o pisică rănită pe mijlocul benzii. Am ocolit-o şi ne-am văzut de drum. Mi-am aruncat privirea în silă pe geam, amintindu-mi un lucru drăgut.
<< - Vai! exclam entuziasmată.
- Ce e Teo? intrebă băiatul din faţa mea puţin îngrijorat.
- Imi iubesc mp3-ul, spun fericită în timp ce îl fluturam prin faţa lui, şi pe tine, adaug indreptând un deget către el. Ah, e atat de perfect...
- A...aaaa...aaaa...
- Te-ai blocat?
- S-a blocat inima.
- Îţi e rău? întreb îngrijorată.
- Îmi dau lacrimile, adaugă baiatul care ăn ciuda lucrurilor ce le zicea afişa o faţă mulţumită..
- Ia o pastilă dacă te simţi rău. Îţi aduc una?
- Gândeşte-te la ce ai zis, spuse el chicotind.
- Am zis că îmi iubesc mp3-ul şi pe tine, răspund indiferentă.
- Da! exclamă acesta plin de fericire. Şi pe mine...
- Opa!
- Opa!? spuse râzând
- Trebuie să am mai multă grijă la ceea ce zic.
- Ah. Da. Da dragă, trebuie. Vai...
- Scuze...
- Nu sunt supărat, sunt doar foarte surprins.
- Pentru? Adică, de ce?
- Păi ai zis că mă iubeşti.
- Ah... Nu am zis şi aseară că îmi placi?
- Da. Ba da. Dar iubesc... Şi cine zicea ceva de dragoste cu linguriţa? spuse râzând cu gura până la urechi.
- E un mod de a zice?
- Da. Dar ai băgat-o atât de repede, spuse bâlbâindu-se uşor... chestia cu iubirea. Însă nu mă mai mira nimic, pănă la urmă la noi totul se întămplă atât de repede.
- Pentru mine e destul de logic. Dacă plac, iubesc; dacă iubesc, plac. Adică, adaug începând să gesticulez, dacă nu îmi place ceva nici nu iubesc şi dacă nu iubesc ceva nici nu îmi place. Cred că e destul de logic ceea ce am zis.
- E logic dragă, e logic. M-ai făcut foarte fericit, iar...
- Mă bucur să aud asta. Fac şi eu ce pot...
- Åžocul...
- Ce e cu el?
- E a naibii de plăcut.
- Dragoste cu linguriţa...
- Cu linguroaia mai bine zis, spuse râzând.
- Opa. M-am scăpat. Deşi era logic de aseară.
- Nu-i nimic Love.
- Bine...
- Zici că sunt drogat. Înseamnă enorm pentru mine ceea ce ai zis. Acum întrebarea este: sunt oficial a trei-a îndrăgostire?
- Erai de mult.
Şi apoi mă sărută.
>>

#4
Buuună! Încep prin a-ţi spune cât de mult mi-a plăcut! Tot.
Ai îmbinat foarte frumos naraţiunea şi descrierea. Acţiunea nu a devenit niciodată plictisitoare, sau grăbită. Dialogul a fost atât de minunat, nu a fost sec deloc. Mi-a plăcut foarte tare "amintirea" Teodorei. Cred că aşa o cheamă. Deşi a fost numai dialog, a fost perfectă.
Capitolul a transmis atât de multe sentimente, mi-a plăcut foarte mult, deşi uneori schimbai timpurile. Era ceva gen perfect compus iar apoi perfect simplu şi prezent.
Ideea îmi place foarte mult, căci nu îşi plâng de milă pentru că s-au despărţit sau ceva de genu', din contră, îşi trăiesc propria poveste de dragoste la maxim. Superb. Personajele sunt nemaipomenite.
Mi-a plăcut mult prologul, foarte mult. Când citeam, mi-a părut bine că el a decis să apere floarea cu propriul lui corp, considerând-o mai importantă decât el.
Mi-a plăcut foarte mult, (cred că am mai zis asta de vreo' cinci ori :]]) foarte. Sunt fooarte curioasă ce o să se mai întâmple.
Spor la scris !
You know it is going to be a bad day , when you jump out of bed and miss the floor.




#5
Loula - intai de toate "buna si tie". Ma bucur ca ti-a placut ceea ce ai citit. Stiu ca am probleme cu timpurile verbale insa o sa incerc sa rezolv chestia asta cat de repede. Am crezut ca Prologul o sa fie destul de ciudat insa ma bucur ca prinde bine la cititori. Sper sa iti placa in continuare.


El:

<< Era noapte, iar frigul şi ninsoarea erau din abundenţă. Mergeam rapid pentru a ajunge la destinaţia finală unde urma să ne încălzim.
- Băi, hai că mai avem puţin până acolo, i-am spus lui Kidor.
- Daaaa.... abia aÅŸtept!
Treceam pe trotuarul pavat cu bolovani gri-roşii, intrând în zona supermarket-ului. Cabinele telefonice aveau receptoarele căzute, fântâna arteziană care într-o vreme şuiera de apă acum este plină de zăpadă. Băncuţele pline cu tineri ce se sărutau sau pur şi simplu admirau vremea s-au dus acum, odată cu venirea anotimpului morţii. Tufele verzi de altă dată, acum sunt pline cu zăpadă şi şi-au luat culoarea măiestriei albe. Uşile complexului comercial se deschiseră şi noi am intrat într-un mediu total diferit.
Căldura ne împroscă şi simţeam cum degerăturile se revitalizau, cum toată sudoarea după mers nebun o puteam aerisi. Ne-am luat coşul cu pricina şi am fugit spre raftul unde ne aştepta sticla de vin ce o cautam cu atâta râvnă. Am luat, am plătit, caţiva cumpărători uitându-se supăraţi că tăiam din coada de la casă, iar apoi am plecat întâlnindu-ne iarăşi cu gerul năprasnic de afară.
- Unde mergem? l-am întrebat.
- Unde crezi tu că mergem... la turn, mi-a răspuns ironic.
- Normal, nu mă aşteptam la mai prejos, am zis râzând.
Aşa că am grăbit pasul spre locul nostru sacru unde ne petreceam verile cu biciclete, beutură şi muzică. Eram în momentele noastre şi cântam pe Guns&Roses în timp ce spărgeam câte o sămânţă şi mai sorbeam din sticlă. Chestia asta n-am mai făcut-o iarna aşa că nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Scara de bloc era părăsită, ca întotdeauna. Astfel am testat cimentul să vedem dacă putem sta pe el: era rece ca naiba.
- Ce ne facem? l-am întrebat.
Cercetă cu privirea zona şi văzu o masă cu două bănci, care vara era folosită pentru table şi şah de către pensionari.
- Acolo.
- Aha... bine bă, hai s-o facem.
Am sărit gardul în zona verde din faţa blocului şi am dat zăpada jos de pe masă. Ne-am pus cu fundul pe ea şi cu picioarele pe bănci şi am desfăcut sticla de vin. Era frig, dar nouă nu ne păsa... aveam seminţe, aveam vin, şi muzică... şi totul era bine. După câteva momente cântam "knock knock knocking on heaven's door" şi atunci mi-a năzărit să văd ce mai face Teo.
- Dă-mi numărul ei, i-am zis lui Kid.
Se uită surprins la mine şi apoi zise:
- Bine...
Mi-a dat numărul şi am început să tastez butoanele de la telefon.
"Un pahar de vin în cinstea ta, idiot", i-am trimis în acea dată, 28 decembrie.
>>
Ce importanţă are şi câte or să se mai întâmple după asta... Dar m-am trezit din cauza unei frâni bruşte.
Am deschis ochii şi m-am uitat în jur. Am observat că mâna ei îmi ţinea capul, probabil nedorind să mă trezesc. M-am uitat la ea cu coada ochiului şi am zâmbit în sinea mea. Îmi plăcea că are grijă de mine. Am închis iar ochii aţipind datorită mâinii ei care se juca prin părul meu dându-mi o stare de somnolenţă.
<< Se făcea că stăteam pe o bancă în parcul din oras. Era frumos afară şi eram singuri, nimeni neputând să ne deranjeze. Stătea lângă mine, iar eu cu mâna pe după gâtul ei. O mângâiam uşor, apoi o trăgeam uşor de colţul gurii pentru a-i studia expresiile dulci. Îi mai furam câte un sărut din când în când.
- Ţi-a plăcut ziua de azi? am întrebat-o.
- Da, a fost foarte frumos.
- Mă bucur
I-am furat un sărut pe frunte şi apoi alte câteva pe buze.
- Ţi-au plăcut Kid şi Raluca?
- Da, au o relaţie foarte profundă se pare, mi-a răspuns ea într-un final.
- Cred şi eu... deşi nu par a fi foarte apropiaţi, cine stie, poate e mai mult sentimental. La noi cum crezi că e? am întrebat-o.
A stat puţin pe gânduri şi apoi mi-a zis:
- Sigur vrei să ştii?
Era evident că vroiam să ştiu, dar faptul ca mi-a răspuns astfel a fost surprinzător.
- Da...
Privi în jos şi continuă:
- Cred că suntem prieteni foarte buni care ştiu anumite chestii.
Am rămas înmărmurit şi mi-am luat mâna după gâtul ei. Un minut de linişte să macin informaţia mi-a trebuit, ca apoi să îi raspund:
- Aha... multumesc pentru tot.M-am ridicat şi am plecat. Un gol mare în stomac mi s-a ivit şi atunci am simţit că fac ceva greşit, dar nu mi-a păsat... mi s-au scufundat toate corăbiile.
- Ce faci? De ce pleci? întrebă repede.
- Ah, am şi eu nişte treabă, în fond suntem nişte "prieteni". Continuam astfel să merg.
- Nu! Te rog... nu mă lasa aici, imi zise panicată ridicând puţin tonul.
M-am oprit, m-am întors cu o oarecare silă de a o mai vedea, am privit-o şi apoi i-am zis:
- Dacă vrei vii cu mine, dacă nu... treaba ta.
Veni astfel cu mine prin oraş, urmându-mă în linişte, dar nici urmă de afecţiunea de altă dată din partea mea sau a ei. Nu tu ţinut de mână, nici vorbă de pupe sau alte gesturi care implicau sentimente; eram mai rece decât gheaţa şi mă înecam în propria-mi durere. Am fost terminat sentimental în mai puţin de zece secunde şi-mi era greu.
Am condus-o până la urmă acasă după ceva vreme de hoinărit degeaba străzile oraşului şi dând un "noapte bună" sec mi-am văzut de drumul spre casa proprie.
Uram tot ce există, iar furia răbufnea în mine şi trebuia să o astup cu ceva. Bântuiam pe bulevard şi noaptea îmi era martoră... nu îmi păsa de nimic şi dacă ceva m-ar fi scos din pepeni era făcut una cu pământul.
Acasă am mers la cămară şi am scos o bere, iar de la tata din hanorac am furat câteva ţigări şi bricheta. Afară m-am aşezat pe scările din spatele blocului şi am aprins-o. Senzaţia de ameţeală produsă mă liniştea, probabil efectul placebo al tutunului, dar cui îi păsa: mă simţeam bine. O gură de bere pentru a amesteca şi mai bine treburile şi atunci totul fu împlinit. În câteva minute eram sub influenţa alcoolului şi al tutunului. Se pare că zăceam întins pe platforma aceea rece şi priveam Luceafărul cum licureşte. Mă gândeam la tot felul de lucruri triste şi îmi lacrimau ochii din moment în moment, dar mă opream singur. Adevărul e că nu am iubit niciodată o fată la fel de mult ca pe ea şi niciodată nu am simţit atâta pustietate în viaţă. Trecuseră doar câteva ore şi deja simţeam cum mă duc încet, pe apa sâmbetei. Îmi părea rău de mine, îmi părea rău de faptul că o lăsasem să plece... mă gândeam dacă ar fi fost mai bine să zic ca ea şi să tin lucrurile aşa, cu toate că ea mă consideră un "prieten bun". Mii de întrebări îmi veneau în minte, mii de momente frumoase care nu le voi uita niciodată şi apoi intră în acţiune filozoful de serviciu.
- Dacă stai pe jos ai să răceşti, îmi spuse vocea ei.
Am zâmbit larg, oarecum fericit.
- Ah, dar am ajuns în asemenea hal încât să aud voci. Ceva foarte probabil de la abuzul de etanol şi nicotină.
M-am ridicat în fund şi am privit fata cea mai importantă din viaţa mea cum stătea cu capul în pământ şi ochii uşor înlăcrimati, jucându-se nervos cu o suviţă mai lungă de păr.
- Ce vânt te aduce pe aici, iluzie a celei de-opotrivă înger şi demon?
Mă privi adânc, se citea durere pe faţa ei.
- Îmi pare rău, mi-a zis.
- Răspuns greşit. Ce intenţii ai? Dacă sunt ostile va trebui să fug...
Privi dozele de bere şi chiştoacele ţigărilor.
- De ce ai făcut asta? m-a întrebat supărată în timp ce ochii îi cedase şi lacrimile începu să curgă libere pe faţa ei.
- Ah, pentru o iluzie esti bună! Mai vreau, i-am zis trăgând cu poftă din ultima ţigară ce o aveam.
- Pentru numele lui Dumnezeu! a venit, mi-a luat ţigara, a aruncat-o şi apoi a călcat cu putere pe ea.
- Hei, o iluzie n-ar putea să...
- Mai taci cu iluzia ta cu tot! se revarsă luandu-mă în braţe şi începu să plângă. Te iubesc, îmi spuse printre suspine.
Am îmbrăţişat-o la rândul meu simţind acea mireasmă ce mă fermeca de fiecare dată. Cum să nu adori această fiinţă ce stătea în braţele mele, era atât de splendidă, naturală şi afectuasă... o iubeam cu tot ce aveam şi nu vroiam nici eu să plece.
- Şi eu... i-am răspuns lăsând o lacrimă să curgă pe obraz.
Şi astfel am stat câteva ore bune împreună privind Luceafărul şi furându-i câte un sărut.
>>
Am simţit cum ceva moale îmi atingea faţa. Era plăcut. Apoi am simţit o pereche de buze moi peste ale mele, foarte plăpânde şi dulci, care-mi înflăcărau dorinţa de a răspunde. Astfel instinctual mi le-am desfăcut şi i-am răspuns cu unul electrizant, surprinzând-o. Satisfăcut, mi-am întins membrele ca apoi să-mi dau seama că am ajuns unde trebuie. Dat jos din maşină mă vedeam în faţa unui bloc drăgut, cu geamuri lucioase de la lumina soarelui ce aproape se stingea. Astfel am luat toate bagajele şi am fost întâmpinaţi surprinzător de sora Teodorei, Miruna. Mică şi vioaie ca întotdeauna, şi-a dat seama imediat cine era cine şi ne-am împrietenit. Tatăl Teodorei, s-a deranjat să ne ureze bun venit şi apoi ne-a strâns mâna amical.
După aceea am fost ghidaţi spre locul unde urma să ne odihnim după acea lungă călătorie. Eram pe acelaşi etaj cu fetele, camerele vecine şi totul era foarte frumos. În camera mea şi a celuilalt partener totul era splendid. Un candelabru enorm se observa când intrai în cameră, parchet laminat şi un pat mare cu lenjerie portocalie. Camera era luminoasă şi albiciozitatea pereţilor o pronunţa şi mai tare. "Frumos", am gândit în timp ce mi-am lăsat bagajele, m-am schimbat în ceva mai comod şi am mers la cină. Astfel eram aşezaţi la masă şi vorbeam despre drum, vreme şi în general făceam cunoştiinţă toţi între noi.
După toate astea, am decis să ne relaxam la un film în cameră, toţi patru. Prea mare atenţie ecranizării nu i-am dat şi încet, încet am picat frânţi la datorie în mod treptat. Raluca mângâia pleata lui Kid în timp ce acesta moţăia stupid în braţele ei. Eu în schimb eram ocupat să îmi ţin prietena în braţe deoarece mi-a lipsit enorm.
Întinşi în pat, aveam pe mâna mea cea mai dragă fiinţă de pe planetă. Cu un ochi mă mai uitam la film, dar degeaba, eram preocupat să-i dau la o parte şuviţele de păr ce-i invadau chipul frumos. Astfel mai furişam câteva degete, pipăindu-i obrajii, bărbia şi într-un final rămânând la gât. Degetele nu au rămas nemişcate şi pipăiau tot ce prindeau. Gâtul ei fu astfel explorat fără prea mari dificultăţi, dar de fiecare dată când îi simţeam pulsul eram de-a dreptul şocat. Acel şoc mă făcea să îmi simt sufletuş invadat de fericire. De ce ? Era simplu: doar faptul că trăia mă făcea fericit, totul fiind atât de perfect când eram cu ea. Miresmele ei mă înebuneau şi nereuşind să mă mai abţin, am sărutat-o pe creştetul capului, unde am fost asaltat de farmecul buclelor negricioase.
Apoi mi-am trecut mâna prin acele bucle, încetişor pentru a nu o deranja şi astfel mi-am săpat mormântul deoarece am eliberat şi mai multă mireasmă din aceea. Mi-am întors putin gâtul pentru a vedea ce face iubita mea şi am auzit apoi cum respira regulat.
Adormise. În braţele mele, acea fată splendidă adormise. Ce puteai să vezi mai frumos de atât? Nimic. Era de-a dreptul superb. Mi-am aşezat mâinile înapoi încât să nu o deranjeze şi am închis şi eu ochii, fericit că o aveam.


Ea:

Stăteam şi mă uitam la el cum dormea. Avea o faţă de copil nevinovat. M-am aplecat puţin pentru a-l săruta, însă nu am reuşit decât să îi fur un sărut scurt pentru că nu vroiam să îl trezesc. Mama începu să râdă şi să îmi facă cu ochiul în oglinda retrovizoare. Ce e drept mă bucuram că mama nu avea nimic împotrivă cu asta şi că mă lăsa să mă exprim cum doream. De asta părinţii mei erau tari.
Am văzut că Raluca se trezise şi începu să se uite pe geam admirând priveliştea. Ce e drept, dacă mă puteam mândri cu ceva, erau peisajele pe care le puteai vedea în drum spre casă. Munţii acoperiţi de păduri dese şi verzi înconjurau şoseau, dând impresia că te aflai într-un labirint natural. Onduleurile făceau ca drumul să fie destul de ameţitor, însă datorită lor puteai zări, în depărtare, râul care curgea liniştit pe lângă stâncile goale. Lanţul muntos părea ca un şarpe care nu se va termina niciodată. În depărtare soarele deja apunea făcând cerul să ia foc. Păşunile erau acoperite cu animale, ici colo aflându-se câte un bărbat care le păzea, copacii animând priveliştea, uneori putându-se zări câte un cuib de pasăre.
- Cum ţi se pare drumul? am întrebat-o pe Raluca în şoaptă pentru a nu-i trezi pe băieţi.
- E superb, spuse entuziasmată. Păcat că nu am aparatul la mine şi e în geanta din portbagaj. Mi-ar fi plăcut să fac câteva poze.
- Nu e problemă, o să mai venim pe aici oricum şi o să poţi face câte poze vrei.
Zâmbi fericită către mine şi apoi începu să chicotească când văzu că Andrei dormea pe umărul meu iar eu mă jucam în parul lui. Mă făcu să roşesc.
- Eh, hai... Ralu, nu fi aÅŸa...
- Ba da! Meriţi! La cate mi-ai făcut tu...
- Vroiai să zici: "La câte o să îmi faci tu..." Iar apoi se făcu linişte.
Drumul indică că nu mai aveam mult până acasă aşa că m-am hotărât să îi trezesc pe băieţi. M-am uitat la cei doi care dormeau fără nici o problemă: Kid cu capul pe geam, iar Andrei pe umărul meu. I-am făcut semn Ralucăi să îşi trezească prietenul, iar eu mi-am văzut de treaba mea.
Dormea atât de bine şi atât de liniştit încât mi se făcu milă să îl trezesc, însă când am simţit că maşina se opri mi-am dat seama era deja timpul. L-am mângâiat uşor pe obraz în speranţa că se va trezi însă nici măcar nu clinti. M-am aplecat ca să îl pot privi mai bine. Era aşa drăguţ când dormea... L-am sărutat scurt şi am simţit cum deschide ochii. L-am privit, m-a privit şi apoi m-a mai sărutat şi el o dată. S-a întins, părând mult mai obosit ca înainte şi am coborât împreună din maşină. Restul erau deja afară iar bagajele aşteptau să fie luate. Nici nu am apucat bine să intrăm că Miruna a şi venit în întâmpinarea noastră începând să se agite în jurul băieţilor şi încercând să ghicească care cine e. Pe Raluca o recunoscu imediat, fiind singura fată dintre ei. Apăru şi tata care nu făcu decât să dea noroc cu băieţii, iar apoi se întoarse la jocul lui. El era de părere că atunci când cineva vine după un drum lung, omul nu vrea decât să mănânce şi apoi să doarmă, aşa că în seara asta îi iertă pe băieţi. I-am condus în celălalt apartament şi le-am arâtat camera unde aveau să stea. Eu şi Raluca stăteam împreună pentru că aşa era mai frumos: bârfe toată noaptea - la care se mai adaugă şi câte un tort de îngheţată care servea drept o mică gustare - , iar ziua somn. Ca totul să fie şi mai drăgut pe băieti îi plasasem în camera de lângă noi, nu de alta însă dacă ni se făcea dor de ei puteam să îi vizităm oricând.
Restul zilei s-a consumat cu activităţi gen: mâncat, prezentat casa, cunoscut mai bine părinţii şi alte lucruri de genul, plictisitoare. Ne-am retras devreme, lăsându-i pe a mei şi Miruna singuri. Ne-am adunat în cameră la mine şi am început să vizionăm un film.
Era plăcut să ăi vezi pe toţi în jurul tău.
Filmul părea destul de interesant însă Kid a fost primul care a picat la datorie, în braţele Ralucăi. Noi am rezistat ceva mai mult decât ceilalalţi doi însă habar nu aveam ce se întâmplase în film. Am fost ocupaţi în a recupera timpul pe care îl pierduse cât fusesem departe unul de celălalt. Am adormit într-un final cu televizorul deschis, ţinându-ne de mână, eu în braţe la el, având un somn liniştit pânâ dimineaţă.

#6
Cât de frumos :]] !!!
Vai, cât mi-a plăcut! Splendid! Îmi place foarte mult cum narezi, cum descrii. Se îmbină atât de bine, iese atât de bine!
Mi-au plăcut mult cele două amintiri. Mai ales cea în care s-au certat. Trebuie să recunosc că atunci când ea i-a spus lui că sunt prieteni am rămas foarte supărată :]]. M-am bucurat că s-au împăcat.
Totuşi, tot a rămas un mister pentru mine de ce au stat despărţiţi, cât au stat? Cred că asta vom afla în capitolele următoare. Cât despre Kid şi Raluca, chiar sunt curioasă cum o să evolueze lucrurile între ei :]].
So... eu aÅŸtept next-ul !
Multă inspiraţie !
You know it is going to be a bad day , when you jump out of bed and miss the floor.




#7
topic deschis la cererea autoarei
-

#8
Prisma realităţii se evaporă treptat,
Culori vii ÅŸi cuvinte dintr-un limbaj articulat.
Gândul născoceşte cuvinte îmbârligate,
Oh, Doamne, unde e a mea dreptate?
Timpul zace, răbdarea e de aur,
Cred că-mi trece,
Dar mă lupt cu un balaur
Şi totuşi îmi amintesc: nu pot să nu o iubesc.
Viaţa nu mi-aş putea-o închipui,
Să vezi şi să nu crezi: sunt flori vii.
Acele flori de astăzi create,
Cuvinte fără sens şi-au luat parte,
Cred în veşnicie, dar e cam prostesc.
Ce să fac...?
Rămân la : "O iubesc!"


Ea:

Am deschis ochii si m-am uitat in jurul meu. Era acolo, langa mine. Se pare ca totusi nu visasem si de aceasta data totul era real. Mi-am scos usor o mana de sub patura cu care eram acoperiti si i-am atins fata mangaindu-l. Adormisem in bratele lui. Mana lui se afla sub capul meu, iar pe celalalta era asezata intr-un mod stangaci pe spatele meu. M-am miscat incet pentru a nu il trezi. Imi facusem loc destul cat sa imi intind putin oasele. M-am uitat in dreapta si i-am vazut si pe ceilalalti doi dormind unul in bratele celuilalt fara a avea cea mai mica problema. I-am ridicat usor mana de pe spatele meu si am asezat-o usor pe perna, in timp ce eu m-am ridicat incet pentru a nu ii trezi. M-am dat jos repede din pat si m-am uitat la ceas: nu era decat ora 6. Clar era ca nu mai aveam somn, asa ca mi-am luat papucii si am iesit din camera indreptandu-ma spre bucatarie. Am luat un ibric si l-am umplut cu apa pentru a putea face o cafea. In vacante imi place sa beau cate o cafeluta dimineata, ma face sa ma simt mult mai bine. Am aprins aragazul si m-am intins pe canapea si am inceput sa ma intind calumea. Am auzit o usa si am crezut ca e doar sora mea, dar cand am deschis mai bine ochii l-am am intalnit alta pereche: mult mai mari, albastri si stralucitori.
- Aveai de gand sa stai aici singura pana se trezeau toti, ma intreba furandu-mi un sarut.
- Hm... cam asa ceva.
- Idiot! l-am auzit spunand putin enervat. Trebuia sa ma trezesti.
- Scuze... Stii bine ca nu imi place sa trezesc lumea, credeam ca am lamurit deja acest lucru.
Se ridica, isi puse mainile in sold si spuse serios:
- De acum cand te trezesti ma trezesti si pe mine, clar?
- Am inteles. Sa traiti! i-am spus razand.
Cand m-am intors sa vad ce face cafeaua era deja prea tarziu. Daduse in foc iar acum aragazul era negru. M-am uitat la el putin suparata, pana la urma era vina lui ca fusesem neatenta si m-am dus sa il sterg. S-a asezat pe canapea cascand si uitandu-se foarte atent la ce faceam incepu sa rada.
- Mai incet, ai mei dorm, i-am zis suparata.
- Ups, scuze. Mai incet atunci si continua sa rada.
Am luat doua cescute si am pus cafeaua. Una pentru el, una pentru mine.
- Lapte?
- Desigur.
Cafeaua era fierbinte si aburii inca erau vizibili. Am luat ceasca si am dus-o usor la gura, fara a-l scapa din ochi insa. Era linistit, exact cum spusese ca va fi, iar acest lucru ma bucura enorm. Se parea ca cea care isi facea probleme eram numai eu. Insa eu sunt eu, iar eu sunt facuta in asa fel incat sa imi fac probleme la orice ora, in legatura cu orice. Am luat o gura din lichidul amarui, apoi am lasat ceasca din nou pe masa. Mi-am asezat cotul pe coltul mesei si mi-am sprijinit capul in el.
- Iti place sa te uiti la mine? intreba oarecum amuzat de situatie.
- Da, imi place.
Rosi usor. Am chicotic si apoi a schimbat subiectul.
- Ai dormit bine?
- Foarte bine, am zis zambind. Nici nu stiu cand am adormit. Asa se intampla mereu daca cineva se joaca in parul meu. Asta mi-a scapat... trebuia sa te avertizez inainte.
- Nu-i nimic. Esti draguta cand dormi, imi marturisi.
- Sforai? intreb razand
- Nu. Abia respiri, ma mir ca inca mai esti vie. Eu nu am auzit un sunet si am crezut ca esti prea ocupata cu somnul ca sa iti aduci aminte sa mai si respiri, spuse razand.
- Nu, nu, nu. Respir, uite...
Si apoi am inceput amandoi a rade. Prezenta lui era ca o oaza de liniste pentru mine. In sfarsit dupa atat timp aveam ocazia sa stau cu el, baiatul pe care il iubesc, la o ceasca de cafea, povestind vrute si nevrute. Sentimentele ce ma incercau in timp ce stateam si ma uitam la el cum sorbea din cafeau fierbinte nu putea fi exprimate prin cuvinte. O fapta face cat o mie de cuvinte. Singura mea problema era aceea ca nu stiam sa ma imi exprim sentimentele: una gandeam, alta ziceam; una simteam, alta faceam. Toate erau exact pe dos. Am avut multe probleme din cauza acestui lucru. Am incercat sa ma schimb, insa nu prea mi-a iesit; de fapt, nu mi-a iesit chiar deloc. Imi era frica sa ma exprim. Imi era frica sa un fiu prea deplasata sau sa ma fac de ras din cauza sentimentele mele, care erau foarte puternice.
I-am zambit si apoi am luat si eu o gura din cafea. Am tresarit.
- Hey! Nu-i corect! Trebuia sa imi zici ca nu are destul zahar, i-am spus vizibil deranjata de acest lucru.
- Eh, nu face nimic. Mie imi place asa. Pana la urma e facuta de tine, iubirico, si atat conteaza.
- Daca tu zici... si apoi ne-am continuat amandoi siesta de dimineata.

#9
El:



Am deschis incet ochii fiind deranjat de zogomotul facut parca de o pasare. Tot ce vedeam era inca in ceata, insa am putut zari cat de cat pasarea care mi-a deranjat somnul. M-am ridicat speriat si m-am uitat in jurul meu: copaci inalti si batrani, coroanele lor erau atat de bogate incat razele de soare abia daca atingeau pamantul. Am facut cativa pasi. Aveam impresia ca pierdusem ceva insa nu stiam ce. Ma uitam ingrozit in jur dar nu era nimeni. Mergeam incet, incercand sa realizez unde ma aflu. Totul era la fel oricat de mult as fi mers. Aceeasi copaci, aceeasi iarba si aceleasi raze care cadeau exact in locuri fixe. Am incercat sa ma joc cu o raza insa lumina nu vroia sa imi atinga pielea, parca fugea de mine. Am oftat si am ridicat ochii din pamant. Atunci am vazut-o. Era acolo, imbracata cu o rochie alba, lunga, iar parul ii cadea usor pe spate. S-a uitat la mine, i-am facut cu mana insa ea a plecat. Am pornit incet dupa ea. Parca se departa din ce in ce mai mult de mine. Am inceput sa alerg insa nu reuseam sa o prind asa ca am inceput sa o strig, dar nu ma auzea. Fugeam. Inima imi batea din ce in ce mai tare. Am cazut.

M-am trezit transpirat si m-am uitat din instinct langa mine. Nu mai era acolo. Mi-am miscat mana pe care dormise ea, era inca amortita. M-am ridicat incet pentru a nu ii trezi pe cei doi idioti, care dormeau foarte ciudat: ziceai ca au trecut prin al treilea razboi mondial. Scena era amuzanta. Pacat ca nu aveam un aparat la indemana ca sa le arat cand o sa se trezeasca in ce hal dorm. Ce oameni.
M-am spalat repede pe fata si apoi m-am dus in bucatarie ca sa vad ce face. Am deschis usa incet, pentru ca nu vroiam sa deranjez pe nimeni si mai presus de toate vroiam sa o sperii putin, insa s-a intors imediat. M-am dus rapid langa ea si i-am zis:
- Aveai de gand sa stai aici singura pana se trezeau toti? am intrebat-o furandu-i un sarut, asa ca de "buna dimineata".
- Hm... cam asa ceva, imi raspunse indiferenta.
- Idiot, i-am spus cu o voce suparata. Fata asta chiar reusea sa supere. Stiai foarte bine ca poti sa ma trezesti.
- Scuze... Stii bine ca nu imi place sa trezesc lumea, credeam ca am lamurit deja acest lucru.
Era inca dimineata. Nu imi placeau diminetile de nici o culoare, iar Teo nu parea ca avea sa ajute ca asta sa fie mai buna.
- De acum cand te trezesti ma trezesti si pe mine, clar, i-am zis suparat.
- Am inteles. Sa traiti! si incepu sa rada. Nu putea sa raman suparat pe ea. Nu. Ea era cea mai draga fiinta pentru mine, fata care m-a ajutat de mult si pe care o iubeam cu tot ce aveam. Am luat-o in brate si am strans-o cu putere pana cand imi facu semn sa o las jos. Am chicotic amandoi. S-a ridicat putin de varfuri pentru a se putea agata de gatul meu si m-a sarutat. Nu avea sa scape numai cu asta. Am asezat-o pe canapea si am inceput sa ma infrupt din buzele ei carnoase. Parca nici foame nu imi mai era. M-a impins usor inainte ca lucruri sa degenereze, pana la urma era inca dimineata si, se uita spre aragaz. Am vazut-o cum s-a schimbat la fata si s-a ridicat furioasa. Pusese mainile un sold si se uita la mine.
- Ups, am zis si apoi am inceput sa rad cand i-am vazut fata ce o facuse.
- Mai incet, ai mei dorm, a zis suparata.
- Ups, scuze. Mai incet atunci si continua sa rada.
Am zis ca e mai bine sa o las in pace si m-am asezat pe canapea, exact in locul unde am asezat-o pe ea cu cateva secunde inainte. Inca mai puteam simti caldura trupului ei.
Am vazut-o cum a luat doua cescute si a pus cafeaua in amdoua.
- Lapte?
- Desigur.
- Iti place sa te uiti la mine? intreb observand ca de cateva clipe se tot holba la mine.
- Da, imi place.
Am rosi usor. Am chicotic si apoi a schimbat subiectul.
- Ai dormit bine?
- Foarte bine, a zis zambind. Nici nu stiu cand am adormit. Asa se intampla mereu daca cineva se joaca in parul meu. Asta mi-a scapat... trebuia sa te avertizez inainte.
- Nu-i nimic. Esti draguta cand dormi, i-am marturisit.
- Sforai? intreba razand
- Nu. Abia respiri, ma mir ca inca mai esti vie. Eu nu am auzit un sunet si am crezut ca esti prea ocupata cu somnul ca sa iti aduci aminte sa mai si respiri, spun razand.
- Nu, nu, nu. Respir, uite...
Era asa linistita. Se uita pierduta pe geam. Am intors si eu capul pentru a vedea ce este asa de interesant acolo insa nu era nimic in afara de padure. Ofta usor. Se intoarce brusc si sorbi o gura din cafeaua amaruie.
- Hey! Nu-i corect! Trebuia sa imi zici ca nu are destul zahar! imi spuse deranjata
- Eh, nu face nimic. Mie imi place asa. Pana la urma e facuta de tine, iubirico, si atat conteaza.
- Daca tu zici... si ne-am continuam amandoi siesta.


Orice sfat/critica e bine venit(a).
We mortals have many weaknesses; we feel too much, hurt too much or too soon we die, but we do have the chance of love.

#10
Heey , am trecut si eu pe aici, asa cum am promis :))
Mie personal imi place foarte mult ficul.
Titlul m-a atras foarte mult, si pot spune ca este foarte bine ales.
Descriere ai, slava domnului :)), iar dialogul nu este sec.
Altceva ar fi inutil sa zic , pentru ca nu am ce sa-ti reprosez :))
Astept nextul cu nerabdare. Spor la scris :x
~ I'm the girl who is lost in space, the girl who is disappearing always, forever fading away and receding farther and farther into the background. Just like the Cheshire cat, someday I will suddenly leave, but the artificial warmth of my smile, that phony, clownish curve, the kind you see on miserably sad people and villains in Disney movies, will remain behind as an ironic remnant. I am the girl you see in the photograph from some party someplace or some picnic in the park, the one who is in fact soon to be gone. When you look at the picture again, I want to assure you, I will no longer be there. I will be erased from history, like a traitor in the Soviet Union. Because with every day that goes by, I feel myself becoming more and more invisible... ~
Elizabeth Wurtzel


My fic: http://animezup.com/forum/showthread.php...884&page=3


]I love my family :X They are my life
My mom' : KittyKat
Surorile mele dragute : Renesmee, Elvira, Mailin, Sasame, FrogyGirl
My twin sis' : ~ Black Heart ~
Ficele mele mult iubite: Ame si ♪ Ąѕђą ♪
My Grannie : Venus- Roseta
Nepotica mea : Ioanayoana, ßéкi♡
Ma friend: Moxxy
Nora mea: Oxygen
Matusile mele minunate: Contagieuse, Tigroaica
Ma uncle : Danysor




Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Flori de cerneala . Biscu' iz back ^^ 7 4.111 26-07-2011, 01:33 PM
Ultimul răspuns: Moony691
  Flori purtate de vant Whisky 15 10.463 23-02-2011, 02:48 AM
Ultimul răspuns: Vero
  Memoriile lui Keyko Kasumi Child Of Sunset 12 9.822 04-08-2009, 12:41 PM
Ultimul răspuns: Alisia-chan*
  Memoriile unei iubiri ஜSheirஜ 5 6.079 18-05-2009, 11:10 PM
Ultimul răspuns: ***candy bar***


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)