Memoriile lui Keyko Kasumi

[Child Of Sunset]

Capitolul I : ÃŽnceputul

Mă numesc Keyko Kasumi , însă mi se spune Keyko . Am douăzeci şi şase de ani , ochii de un verde spre albastru , părul blond ca spicele de grâu vara . M-am născut într-o familie bogată , dar neînţelegătoare din păcate . Copilăria mea a decurs normal până la vârsta de trei ani , când mi-am descoperit puterile magice , puteri pe care părinţii mei nu le înţelegeau sau mai bine spus nu vroiau să le înţeleagă .
Totul s-a petrecut într-o minunată şi însorită zi de vară . Soarele strălucea puternic pe bolta cerească , iar norii pufoşi însoţeau razele jucăuşe ale magnificului astru . Trandafirii erau de un roşu sângeriu şi parfumau totul în jurul lor . Încă de mică mi-au plăcut aceste flori , poate pentru că simbolizează ceva ce nu am avut niciodată din partea părinţilor mei : dragoste . Abia împlinisem cei trei anişori şi mă jucam cu doica mea în curte pentru că mama şi tatăl meu erau mult prea ocupaţi , de aceea nu aveau timp să stea cu mine . Acea femeie blândă de care îmi aduc aminte şi astăzi purta numele de Melysa . Deşi avea o vârstă înaintată , răbdarea şi grija pe care mi-o purta întruchipau inima sensibilă şi încă tânără a fiinţei aparent dure . Părul fumuriu ca cerul de dinaintea furtunii şi ochii de un castaniu pătrunzator încadrau faţa angelică a persoanei ce mi-a oferit atâtea . În afară de timpul dedicat mie , doica mea îşi petrecea ore în şir îngrijind grădina încântătoare de lângă zidurile impunătoare ale casei . De cele mai multe ori , mă aşezam pe lespezile de marmură din faţa arcadei şi o admiram pe Melysa . Arcada era din mahon , iar roze ruginii o îmbrăcau cu măiestrie .
Într-una din zile , pe când privirea îmi era aţintită asupra grădinii , o urmă de tristeţe întipărită pe chipul îmbătrânit de vreme al doicii mi-a atras atenţia . Nefiind obişnuită cu această latură a femeii pline de viaţă , mi-am spus că ar fi cazul s-o înveselesc , dăruindu-i un trandafir . Deşi înainte aceasta era o floare foarte dragă mie , acum s-a dovedit a fi dornică să mă rănească . Îndată ce mâna mea firavă a atins tulpina ei , un spin ascuţit mi-a smuls fără milă câteva picături de sânge . Am vrut s-o strig pe Melysa , dar nu am apucat . Deodată , m-am ridicat în picioare şi am început a rosti o incantaţie stranie , ochii mei devenind negri ca smoala . Câteva secunde mai târziu , am părăsit pământul , plutind deasupra acoperişului casei în care locuiam . De acolo , fără ca măcar să-mi dau seama , am incendiat hambarul , folosind o sferă sângerie de foc . După această nefericită întâmplare , am revenit la normal , căzând de la o înălţime ameţitoare exact în braţele tatălui meu , ce fusese chemat de cea care mă îngrijea .
Speriaţi şi disperaţi , părinţii mei m-au dus la toţi vrăjitorii cunoscuţi , încercând să îmi estompeze puterile , dar fără succes . Artele magiei albe şi ale celei negre făceau deja parte din mine ... Nu mai era absolut nimic ce putea fi rezolvat în legătură cu asta , nicio soluţie . Din clipa aceea , am fost tratată ca o ciudată , iar cei ce mi-au dat viaţă mă evitau pe cât posibil , nu doreau să-şi petreacă timpul cu mine . Eram diferită , iar ei nu concepeau acest lucru . La vremea aceea , nu înţelegeam de ce mi se întâmplă mie asta . Ce anume eram eu ? De ce mama şi tatăl meu nu mă iubeau şi nu mă alintau aşa cum mulţi alţi copii aveau parte de acest tratament ? În ciuda acestor lucruri , am crescut cu dragostea doicei mele , care m-a sprijinit întotdeauna . Mi-a oferit sufletul ei nobil necondiţionat . Oricum , era singura care nu se temea de ceea ce eram ...
Când am împlinit vârsta de opt ani , am hotărât că era timpul să mă documentez , să aflu ce se întâmplă în realitate cu mine , de ce am aceste puteri şi ce reprezintă ele de fapt . Am întrebat-o pe Melysa dacă în familia noastră mai existaseră vrăjitori . Mi-a răspuns că nu , cel puţin nu vreunul de care să ştie ea . Deci toate astea erau un dar , un dar primit de la creatorul lumii . Fusesem înzestrată probabil pentru un anumit scop pe care aveam să-l descopăr mai târziu ... La scurtă vreme după aceea , am împrumutat de la bibliotecă cărţi menite să mă înveţe vrăji şi cum să controlez magia , cărţi pe care le citeam pe aceleaşi lespezi de marmură , acolo unde avusese loc prima mea experienţă magică . Am reţinut diverse incantaţii pe care le încercam pe un teren de fotbal părăsit din apropierea casei mele . Pentru ca părinţii mei să nu realizeze faptul că eu îmi modelam abilităţile vrăjitoreşti , mă foloseam de întunericul plin de mistere al nopţii care-mi conferea un sentiment de singuranţă . Mă furişam de câte ori puteam , de obicei după miezul nopţii , şi experimentam incantaţiile sub lumina ocrocotitoare a stelelor . Cu timpul , am ajuns să controlez destul de bine aceste arte fermecate , dar nu îndeajuns...
În fine , la vârsta de paisprezece ani , puterile mi-au scăpat de sub control . Ziua ce se arăta a fi una lipsită de aventură , s-a transformat într-un coşmar pentru mine ... Era o minunată vreme de primăvară . Copacii purtau o îmbrăcăminte albă şi moale formată din flori micuţe şi parfumate . Aleile arătau de parcă erau rupte dintr-o carte veche de basme . Mă îndreptam liniştită şi plictisită spre şcoală , când mi-a apărut în cale Zoey , colega şi prietena mea , cel puţin aşa o consideram eu şi nu mă puteam înşela mai amarnic . În ea avusesem încredere şi îi povestisem despre ceea ce mi se întâmpla . Păruse că mă ascultă , că îi pasă ...Nu mă considerase nebună , ciudată aşa cum credeau părinţii mei că sunt . Însă în acea zi se purta diferit , era ceva schimbat la aceasta . La început , am crezut că monotonia fiecărei zile era de vină sau probabil că se certase din nou cu fratele ei mai mare care o necăjea mereu ; dar nu era niciunul din aceste motive după cum aveam să-mi dau seama mai târziu . Am ajuns la şcoală şi am intrat în clasă . Orele au decurs normal . Ziua îşi urma cursul de rutină ca de obicei . Zoey însă se purta din ce in ce mai ciudat ; parcă se temea de ceva sau o deranja cineva . Părea detaşată de tot , visa cu ochii deschişi şi era închisă într-o lume numai a ei . Până să realizeze , ceilalţi copii părăsiră incinta liceului . Am hotărât că era indicat s-o întreb de ce se află în starea asta . M-am ridicat şi m-am îndreptat uşor spre ea . Mai aveam un metru până la banca unde se afla , însă prietena mea a luat-o la fugă înainte ca eu sa ajung acolo . Am urmat-o , gândindu-mă dacă păţise ceva . Oare ce probleme atât de grave putea să aibă de nu mi le împărtăşea ? De cum am pus piciorul în afara şcolii , am presimţit că se va întâmpla ceva rău . Nenorocirea abia acum avea să înceapă . Dintr-odată , m-am oprit nedumerită . Zoey se afla lângă fratele ei mai mare care îşi adusese şi amicii . Oricât mă străduiam , nu realizam ce se petrece . Care era scopul acestei întâlnirii neaşteptate ? Până să găsesc răspunsul la dilemele mele , un băiat din cei de acolo se apropie de mine . Îl priveam speriată , neştiind ce vrea să-mi facă sau de ce zâmbea aşa de răutăcios . M-a prins de mână şi m-a tras către ceilalţi . Eu mă zbăteam , dar nu puteam să scap din strânsoarea lui , iar asta părea că-l distrează . Nu îmi rămânea altceva de făcut decât să apelez la puterile aflate în stăpânirea mea . Totuşi , mă temeam atât pentru siguranţa mea , cât şi pentru a celor din jur . Încă nu controlam bine vrăjile şi se putea petrece orice . Dar s-a întâmplat ceva ce nu mi-a oferit alternativă . Pe neaşteptate , Zoey a început să râdă batjocoritor .
- Nu-mi vine sa cred că ţi-ai putut imagina că o ciudată ca tine ar putea avea prieteni . Sunt sigură că doica ta a primit mulţi bani pentru a se preface că ţine la tine . Nu eşti decât o fraieră !
Am privit-o tristă . De ce eu ? De ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie toate astea ? Fratele ei şi prietenii lui o asigurară ca aveau să aibă grijă de mine ... În felul lor . M-am panicat şi nu am ştiut ce să mai fac . Bănuielile despre ce urma să mi se întâmple începură a-mi da târcoale . Singura mea alegere , singura care mă putea salva din asta , era chiar magia pe care refuzasem s-o folosesc . Am rostit o incantaţie simplă , fără efecte secundare : ‘’Ne misis controlus caliacra ‘’. După cum am spus , nu îmi controlam prea bine puterile . Vraja a scăpat de sub control şi a fost mult mai puternică decât sperasem . Magia a dat naştere la o imensă sferă de lumină care a ricoşat , din păcate , în liceu , distrugându-l în totalitate . Băieţii s-au speriat şi au luat-o la fugă ca nişte laşi . Îngrozită , am început să alerg spre casă . Lacrimile îmi udau obrajii îmbujoraţi , iar inima îmi tresărea zbucimată parcă dorind să iasă din pieptul meu . Pentru câteva clipe , chiar am crezut vorbele răutăcioase ale lui Zoey . Dar oare Melysa era în stare de un asemenea lucru ?
Acasă însă mă aştepta o altă “surpriză” : părinţii mei îmi facuseră bagajul şi mi-l aruncaseră afară . De cum am pus piciorul în curte , ochii bănuitori ai acestora s-au aţintit asupra mea parcă dorind să mă spulbere . Imediat am realizat că aflaseră de isprava de mai devreme . Tristă şi simţind că totul se termină aici , am încercat să le explic că nu a fost vina mea , dar degeaba...vorbele mele i-au lăsat reci şi neclintiţi . Au rămas ca nişte stane de piatră , fără suflet , dar ştiam prea bine că aşa va fi ! Văzând că nu le pasă , le-am mulţumit pentru că mi-au oferit un cămin în toţi aceşti ani şi le-am cerut o ultimă favoare : să îmi permită să îmi iau la revedere de la doica mea . Mi-au îngăduit să o văd pentru ultima oară . Când am ajuns la uşa camerei ei , am bătut de două ori şi am apăsat clanţa aurie , intrând uşor . Ea era pe pat şi avea ochii umezi . În acea clipă , orice urmă de îndoială din sufletul meu a dispărut . Mă uram pentru că gândisem măcar aşa ceva . Melysa , femeia care mi-a dăruit inima pe tavă , care m-a iubit ca pe propiul ei copil , era o fiinţă ce nu fusese atinsă de umbra răului . Am încercat s-o calmez , spunându-i că o să fiu bine , să nu-şi facă griji pentru mine . Atunci , aceasta m-a sărutat blajin pe frunte şi mi-a pus în mână nişte bani . " Nu sunt mulţi " -a spus – "dar îţi vor ajunge pentru o vreme..." . Am îmbrăţişat-o plângând şi am ieşit cât încă eram în stare . Am ajuns în curtea bătrânei mele case şi am rostit vraja pentru plutire : "Levitaţie!!!" . M-am ridicat încetişor de la pământ şi am pornit spre marea aventură a vieţii mele ...

[Child Of Sunset]

Capitolul II - Seyruun, oraşul unde a luat fiinţă totul


Aruncând o ultimă privire oraşului unde îmi petrecusem copilăria, unde trăisem paisprezece ani, m-am înălţat cu mult deasupra acestui loc. Până să-mi dau seama, am ajuns printre nori pufoşi şi jucăuşi ce mă salutară prietenoşi. Eu însă simţeam o durere insuportabilă, sfâşietoare, aşa că nu am putut răspunde la chemarea lor. Proprii mei părinţi... tocmai ei mă alungaseră... de ce? De ce nu m-au crezut? Nu ţinuseră la mine niciodată, o ştiam mult prea bine, iar asta le-a oferit pretextul perfect pentru a mă goni. Nu aveam nici o idee despre ce urma să fac şi nici cum va fi viaţa mea de acum încolo. Încotro s-o apuc? Eram singură... singură în universul ăsta... singură, fără prieteni şi fără nimeni altcineva care să-mi poarte de grijă. Am privit tristă orizontul. Undeva acolo se găsea un loc şi pentru mine. Speranţa mă învălui din nou în braţele ei primitoare. Dincolo de bolta cerească se afla o lume fantastică ce aştepta să fie explorată, o lume despre care citisem doar în cărţi. O dorinţă arzătoare mi-a cuprins sufletul. Aspiraţia de a străbate lumea aceea plină de taine îmi domina inima, făcând-o să bată nebuneşte. Plină de entuziasm, mi-am şters lacrimile de pe obrajii ce purtau încă bujori şi am pornit spre ceea ce se întrevedea a fi o mare aventură...
Tot admirând norii ca de vată am ajuns, fără să-mi dau seama, deasupra unui oraş. Părea a fi unul destul de liniştit, aşa că am mai plutit puţin, studiindu-l cu atenţie, apoi am atins cu grijă pământul şi m-am aşezat la umbra unui copac bătrân. Oamenii mergeau calm pe stradă şi nimic nu părea sa tulbure rutina acestui colţişor de lume. Casele era mici şi modeste, dar păstrau vechile tradiţii ale unui orăşel de munte.
M-am aşezat la rădăcina groasă a arborelui şi am reflectat asupra celor petrecute. Trebuia să găsesc o soluţie, nu puteam rămâne pe străzi. Banii pe care îi primisem îmi ajungeau doar pentru câteva zile... Apoi? Ce urma să se întâmple cu mine? De acum, umerii mei trebuiau să poarte greutatea consecinţelor faptelor pe care le făcusem. Totul depindea de capacităţile mele de a-mi hotărî soarta. Nu puteam face greşeli în această privinţă. Era neapărată nevoie să găsesc un adăpost. După aceea, descopeream eu o cale să supravieţuiesc. Doar nu putea fi aşa de greu, nu?
M-am ridicat şi m-am amestecat printre mulţimea de oameni. Deocamdată, acesta era singurul lucru pe care îl puteam face. Paşii m-au purtat pe o străduţă lăturalnică şi îngustă. M-am oprit în faţa unei case mici şi dărăpănate. Am bănuit că fusese părăsită de vreme ce era în stare deplorabilă. ,,De fapt, nu e mare diferenţa dintre aspectul casei şi interiorul sufletului meu”, am gândit. Apoi am urcat cele trei trepte ce duceau la un paravan care ţinea loc de uşă, l-am dat cu grijă la o parte şi am intrat. Avusesem dreptate: înăuntru, praful pusese stăpânire pe tot. Mobila era deteriorată. Timpul se oprise în loc pentru această mică locuinţă. Părea a fi un colţ rupt din vechile basme ale bunei mele doice, numai că nu fusese îngrijită de nimeni. Pentru început, îmi ajungea, era mai bine decât nimic. Şi în plus, nu era de nelocuit. Totuşi, puţină curăţenie şi ordine nu strica. Noroc că Melysa mă învăţase câte ceva despre îngrijitul unei gospodării. Mi-am frecat mâinile şi, dornică de treabă, am rostit: ,,Gradum supiris iromes”, aranjând astfel piesele de mobilier. Imediat după aceea, am luat dintr-un colţ al singurei camere din acel loc o mătură prăfuită şi roasă de şoarecii care se făcuseră nevăzuţi de cum pusesem piciorul în acea dărăpănătură. Cu ajutorul ei, am îndepărtat stratul gros de colb. Puţin câte puţin, am reuşit să aduc casa la un nivel decent. Acum se putea trăi acolo. M-am aşezat pe un scăunaş cu trei picioare şi mi-am şters fruntea de sudoare. Partea cea mai grea trecuse. Putusem să găsesc un acoperiş deasupra capului. Restul nu era imposibil. Însă mai erau atâtea de făcut... Totul se întâmpla foarte repede, poate prea repede pentru mine. Eu eram doar o copilă neîncercată de viaţă până atunci.
Tristeţea îmi învălui din nou sufletul fragil şi sfâşiat de durere. ,,Nu pot continua aşa, nu mă pot lăsa pradă deprimării şi disperării! Nu vreau să fac asta!!!” mi-am zis. Eram hotărâtă să nu îmi mai amintesc niciodată de această zi blestemată, nici de părinţii mei. ,,Pentru mine sunteţi morţi! Morţi, m-aţi auzit? Vă urăsc!!!” am strigat, ridicandu-mă în picioare. Totul era acum de domeniul trecutului, nimic nu mai conta, nu îmi mai păsa de nimeni. Făcusem un legământ şi eram decisă să-l respect, orice ar fi.
Am ieşit din casa aceea uitată de restul lumii şi mi-am reluat plimbarea. Trebuia să găsesc ceva de făcut, să-mi pot procura hrana necesară vieţii. Aceste gânduri îmi zăpăceau mintea, când o fată se ciocni de mine. Am căzut amândouă pe pământul tare şi uscat.
Am privit-o drept în ochii ei verzi ca smaraldul. Avea aceeaşi vârstă ca şi mine, mi-am putut da seama de asta. Părul ei lung şi castaniu era prins cu două funde roşii. S-a ridicat repede şi şi-a scuturat hainele. Apoi, studiindu-mă cu atenţie, mi-a întins mâna, încercând să mă ajute să mă ridic. Dar dintr-o săritură, am fost în picioare lângă ea. Păru impresionată, făcând ochii mari şi inocenţi. În clipa următoare, începu să-şi ceară scuze pentru felul în care mă dărâmase.
- Nu-i nimic, stai liniştită, i-am răspuns eu indiferentă.
Fata mă privi curioasă, apoi se prezentă:
- Eu sunt Ayra Kagumi, pe tine cum te cheamă?
- Ce te interesează? am repezit-o. Nu aveam de gând să-mi fac prieteni. Nu eram pregatită să am din nou încredere în oameni. De fapt, după eşecul neaşteptat pe care îl trăisem, nu eram pregătită să mai am încredere în cineva pentru mult timp. I-am întors spatele şi am început să merg. Ayra m-a urmat fără a face cel mai mic zgomot. Se ţinea după mine ca şi cum am fi fost nedespărţite, de parcă ne-am fi cunoscut de foarte multă vreme. La început, m-am prefăcut că nu o observ, însă se vedea clar că nu avea de gând să renunţe aşa de uşor. Am încetinit şi, după vreo zece minute, m-am oprit.
- De ce mă tot urmăreşti? Ce vrei? Du-te acasă, nu am timp de copilării! i-am strigat.
- Nu am casă! răspunse fata prompt.
Am renunţat la glasul meu răzbunător şi m-am uitat la chipul ei care îşi pierdu veselia de adineaori ca prin farmec, deprimarea luându-i locul.
- Stai... nu am vrut să... am bâiguit, sperând să repar greşeala pe care o comisesem fără intenţie.
- Sunt obişnuită, nu-ţi face probleme, şopti Ayra. Nu e prima oară când se întâmplă asta. Îmi spui, te rog, cum te cheamă? insistă ea, recăpătându-şi aerul de bucurie.
- Keyko Kasumi, nu se lăsă aşteptat răspunsul meu.
- Ce nume frumos ai! strigă ea, făcându-mă să tresar.
- Eşti ciudată, ştiai? am spus, zâmbind. Dacă nu ai casă atunci unde stai? Cum reuşeşti să supravieţuieşti? am dat astfel glas dilemei mele.
Ayra zâmbi, jucându-se cu cozile ei împletite şi lungi.
- Nu am nevoie de un adăpost pentru a trăi. Dacă îţi mărturisesc ceva, îmi promiţi că vei ţine secret? mă întrebă ea cu glas şoptit, aţintindu-şi ochii ei mari şi verzi asupra mea.
Eu am încuviinţat, dând din cap. Intenţiona să-mi împărtăşească secretele, mie, unei simple străine...
- Sunt vrăjitoare, începu timidă fata. Am puteri magice pe care le-am descoperit recent. Părinţii mei au murit când eram foarte mică, lăsându-mă fără nimic în lumea asta plină de taine. De atunci sunt singură, dar nu-mi pasă. Uite! şopti ea, rostind o incantaţie ciudată ce făcu frunzele arămii căzute din coroana bogată a unui copac din apropiere să plutească.
Am rămas mută de uimire. Deci nu eram singura cu puteri magice. Un sentiment de bucurie încolţi în inima mea. Nu mai eram chiar atât de singură, mai era cineva exact ca mine. Mi-am aţintit privirea curioasă asupra fetei şi i-am zâmbit.
- Dar tu? Care este povestea ta? întrebă ea nerăbdătoare.
Am rămas în cumpănă: să-i spun sau nu? Oare puteam să am încredere în Ayra? Eram pregătită să mă încred din nou în oameni? Dar copila nu îmi dădu răgaz pentru a mă gândi, întrerupându-mi iarăşi şirul gândurilor din nou.
- Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva, Keyko?
- N-am nimic, am răspuns încet. Bine, îţi spun! am zis după o scurtă ezitare. Ca şi tine, sunt vrăjitoare. Mi-am descoperit puterile la vârsta de trei ani şi de atunci părinţii mei m-au tratat cu indiferenţă, singura care a rămas alături de mine fiind doica mea. Însă astăzi am dat-o în bară: am distrus şcoala dintr-o prostie şi iată-mă! Mama şi tatăl meu m-au alungat fără nicio explicaţie, fără a-mi acorda măcar şansa de a mă justifica...
Am lăsat capul în jos. Îmi promisesem doar că voi uita totul, că voi lăsa asta în urmă. Tocmai îmi încălcasem jurământul atât de preţios. Ayra mă privi compătimitoare.
- O să se rezolve totul, o să vezi! mă încurajă ea.
- Ai vrea... să stăm împreună? am întrebat-o îndrăzneaţă. Tocmai am descoperit o casă părăsită pe care am amenajat-o cât de cât.
- Keyko! exclamă ea, sărindu-mi în braţe şi trântindu-mă iarăşi.
Bucuroasă că am întâlnit pe cineva asemănător mie, am luat-o înainte, urmată îndeaproape de noua mea tovarăşă. Îmi transmisese sentimentele ei de fericire, iar acum sufletul meu îmi şoptea că am făcut o alegere potrivită. După puţin timp, am ajuns şi am intrat în adăpostul mic, dar primitor oarecum. Simţeam că acesta era începutul unei strânse şi frumoase prietenii între mine şi Ayra.

[Child Of Sunset]

Capitolul III - Bun venit la Yamada!

Zilele se scurgeau încet şi monoton, iar eu şi Ayra deveneam tot mai apropiate. Micuţa mea prietenă reuşise să-mi redea încrederea în oameni, prin inocenţa şi simplitatea ei. Acum zâmbeam tot mai des.Veselia se întorsese pe chipul meu ce nu demult fusese întunecat de tristeţe.
Într-una din zile chiar găsisem o cameră ascunsă la subsolul locuinţei noastre. Totul s-a întâmplat pe când mă întorceam de la râu, unde pescuisem. În pragul uşii, m-a întâmpinat o scenă cu totul neobişnuită: tovarăşa mea alerga cu mătura după un şoricel rătăcit. Fiind amuzată de ipostaza în care se afla aceasta, am decis că ar fi mai bine să nu intervin.
- Şobolan afurisit, treci încoa’! O să te fac tocăniţă! strigă înfuriată fata.
Dorind cu orice preţ să-l prindă, Ayra se aruncă asupra bietei creaturi. Fiind mai rapid, animalul a intrat într-o gaură din podea, scăpându-i printre degete. De aceea, ea s-a prăbuşit la pământ şi de parcă nu era de ajuns, mătura o lovi direct în cap.
- Şi vrei să spui că eşti vrăjitoare... am ironizat-o eu, râzând.
Amica mea m-a privit bosumflată şi, fără ca măcar să se ridice, a lărgit prin intermediul magiei ascunzătoarea şoricelului. Imediat, privirea fetei căpătă o nuanţă de nelinişte. Curioasă, m-am apropiat să văd care e problema. Am rămas însă uimită: locul acela ducea spre o uşă încuiată aflată sub noi. Lacătul ruginit nu a constituit un obstacol în calea noastră. Pasajul ascundea o impresionantă bibliotecă. Însetate de cunoştinţe, am început să răsfoim cărţile groase şi pline de colb. Am realizat într-o clipă că aparţineau unor vrăjitori.
După această întâmplare, normalitatea a pus stăpânire pe îngusta noastră casă; treburile noastre erau deja împărţite: Ayra făcea curat şi ordona lucrurile, în timp ce eu aprovizionam adăpostul. Liniştea şi bucuria ne învăluiau. Nimic şi nimeni nu ne perturba vieţile. Însă totul dură foarte puţin. Se părea că necazurile pur şi simplu nu se puteau ţine departe de mine.
Era o splendidă dimineaţă de toamnă. Frunzele viu colorate se desprindeau încetişor de pe crengile copacilor pustiiţi, aterizând lin pe solul maroniu. Crizantemele parfumate decorau cu stil aleile acoperite de covoare formate din ,,petalele” veştejite ale bătrânilor stejari. Jucăuşele raze de soare uscau pământul umed. Lumina arzătoare a magnificului astru încălzea încetul cu încetul străzile. Nimic nu părea că va tulbura calmul ce domina pretutindeni. Dar oare ar fi putut cineva prezice ce se va întâmpla câteva clipe mai târziu?
Împreună cu noua mea prietenă , mă plimbam pe o stradă mai puţin populată a acestui oraş de munte - Seyrunn după cum aflasem că se numeşte - în timp ce purtam o discuţie destul de incitantă despre noile incantaţii descoperite recent într-o carte veche şi prăfuită din camera subterană.
- Chiar crezi că e prudent să le încercăm? Dacă ceva merge rău? Dacă ne vom răni? mă întreba Ayra, îndoindu-se de informaţiile conţinute în acel volum straniu. Nici măcar nu ştim cui aparţin!
- Şi cum vrei să ne convingem? Ai tu cumva o soluţie mai bună? Le voi încerca, îmi asum riscul! Până la urmă, ce avem de pierdut? am spus eu hotărâtă.
- Păi... bine, dacă aşa zici tu! se resemnă prietena mea.
- Dar întrebarea este unde anume le vom testa? Avem nevoie de un spaţiu mare pentru aceasta. Tu eşti de mai mult timp în Seyruun decât mine. Cunoşti cumva vreun loc părăsit prin zonă? Adică, mai exact, un loc unde nimeni nu ne va deranja. Doar nu vrem să descopere oamenii de aici cine suntem de fapt! am exclamat, admirând peisajul autumnal.
- Ai dreptate, nu trebuie să se petreacă una ca asta! Nici nu vreau să mă gândesc ce am putea păţi! se aprinse fata. Cât despre loc... hmmmm... cred că ar fi unul. La marginea oraşului se afla acum vreo cinci ani o şcoală abandonată, dar în prezent acolo au rămas numai nişte ruine. Cred că am avea acoperire totală pentru obiectivul nostru, şi în plus este vast.
- Perfect! m-am bucurat. Hai să mergem acolo chiar acum! Nu putem pierde timpul!
Însă, după cum am spus, parcă aveam magnet la necazuri. În clipa următoare, m-am ciocnit de un om cu o glugă pe cap. Era ciudat, semăna cu un călugăr. Faţa îi era acoperită de un şal gros. Îşi ţinea mâinile sub mantia maronie ce-i învăluia trupul înalt. L-am privit nervoasă, deşi vina era numai a mea.
- Uită-te pe unde mergi! am spus bosumflată.
Persoana a râs şi a pocnit din degete. Nici o secundă n-a durat şi imediat am fost înconjurate din toate părţile de o ceată de oameni asemănători lui.
- Ce...? Hei, cine sunteţi? Ce vreţi de la noi? am ţipat, presimţind necazuri.
Deodată, tipul şi-a ridicat mâinile deasupra capului, împreunându-le în semn de rugăciune, şi a rostit o vrajă stranie. Atunci am realizat că şi el era vrăjitor. ,,Nu e de bine!” mi-am spus. Dar în curând situaţia avea să se înrăutăţească. Totul a început să se învârtă în jurul nostru, din ce în ce mai repede, ameţindu-ne, până când ne-am trezit în grădina unei clădiri ce semăna cu un castel străvechi.
- Ce e asta? Unde suntem? De ce ne-ai adus aici? am întrebat eu înfuriată, dar simţind o teamă neobişnuită care îmi cuprindea sufletul încetul cu încetul.
- Nu e nevoie să ştii! Acum fă-mi o favoare şi ţine-ţi gura închisă! îmi răspunse liderul, dându-şi jos gluga şi uitându-se la mine. Avea ochii de culoare albastră în a căror profunzime te puteai pierde uşor. Era un adolescent de vreo şaisprezece - şaptesprezece ani. Părul lui negru ca smoala era ciufulit şi îi acoperea fruntea lată. Privirea acestuia aproape că mă îngheţă.
- Keyko, avem probleme! se sperie Ayra, apucându-mă de mână.
- Dă-mi drumul! Revino-ţi! Ce moment mai bun ca ăsta am fi putut găsi pentru a testa vrăjile? De ce ţi-e frică? am râs eu, aruncându-i o privire ucigătoare băiatului care nici măcar nu tresări.
- Văd că nu pierdeţi vremea deloc! ne răspunse călugărul. Prea bine, pregătiţi-vă de luptă! strigă el, creând o imensă bilă de electricitate ce abia aştepta să-şi atingă ţinta.
- Ayra, repede! i-am şoptit, împingând-o din calea lui.Ascunde-te până nu păţeşti ceva!
- Rămân aici şi nu mă poţi convinge să renunţ! Voi lupta şi eu!
M-am întors spre ea, zâmbindu-i. Se încruntase şi pe faţa ei se citea clar hotărârea. Îşi încleştase pumnii şi era mai pregătită ca niciodată să riposteze. Preţ de câteva secunde obrajii atacatorului căpătară o nuanţă roşiatică. L-am privit prostită, la fel şi prietena mea. Mi-am dat seama că nu eu eram cea admirată şi am chicotit. Starea de visare a băiatului se risipi aşa cum apăruse.
- Emoţionant! râse ironic adolescentul. Acum să trecem la treabă! Globalus ball! continuă el, dând drumul sferei care aproape că mă atinse.
- Deci nu joci corect! Afurisitule! Lasă că vezi tu acum ce e aia magie! m-am enervat eu. Levitaţie! am spus, ridicându-mă de la sol. Arepo sentaro tenert! am strigat, pietrificând pe dată tovarăşii tânărului, care nu avură şansa de a riposta. Acum suntem doar noi doi!
- Aşadar nu eşti începătoare! spuse băiatul zâmbind. Chiar şi aşa, nu eşti destul de bună pentru mine! Nostrad Kampel!!! urlă acesta, creând o spadă de foc şi îndreptându-se spre mine cu o rapiditate nemaivăzută. Până să apuc să fac eu ceva, el ajunsese deja aproape. Mi-a sucit mâna dreaptă la spate şi într-o fracţiune de secundă a pus sabia la gâtul meu delicat. Nu avea rost să mă zbat pentru că aş fi murit instantaneu. Am crezut că mi-a sosit ceasul... acolo şi atunci... Nu mai era nimic de făcut. Mă prinsese în capcana lui. Mi-a apărut atunci în minte scumpa mea doică. Nu aveam s-o mai văd niciodată. Şi Ayra... care abia devenise prietena mea... poate va plânge ea pentru mine? Meritam oare lacrimile ei? Uşor, uşor, deznădejdea puse stăpânire pe mine. Simţeam cum că sfârşitul meu era mai aproape decât mi-aş fi imaginat, gata-gata să mă facă victima lui. Chiar când credeam că totul e pierdut, Ayra s-a ridicat de la pământ cu o viteză uluitoare şi, în clipa următoare, l-a plesnit cu toată puterea de care dispunea pe tânăr, care s-a prăbuşit ca un bolovan. Imediat după aceea, m-a privit îngrijorată. Din cauza şocului, am rămas nemişcată în aer.
- Keyko, eşti teafără? Ai păţit ceva? Te-a lovit? întrebă ea, uitându-se după eventualele răni. Dar eu nu aveam nimic. În clipa aceea am îmbrăţişat-o, având în ochi lacrimi care mi se scurgeau ca nişte micuţe cristale pe obrajii palizi. Prietena mea mă cuprinse şi ea, încercând să mă liniştească. Gata! E ok acum!
- Ayra, am şoptit, ştergându-mi repede obrajii. Hai să coborâm!
Devotata mea tovarăşă încuviinţă. Am aterizat lin, ţinându-ne de mână ca doi copii. De cum picioarele noastre au atins pământul, am alergat spre adolescentul care între timp se ridicase.
- Satorus Krad! am strigat din toate puterile, trântindu-l din nou la pământ. Tânărul zâmbi însă şi spuse vesel, fără nici măcar o remuşcare:
- Felicitări! Tocmai aţi fost admise la Yamada, şcoala de magie! Bun venit!
- Ce ai spus? am întrebat, crezând că mintea îmi joacă feste.
- Am spus că sunteţi admise la Yamada! repetă adolescentul râzând. Acum ai înţe...?
Dar nu apucă să termine fraza, că l-am şi ridicat, trăgându-i un pumn, dărâmându-l la loc.
- Oooo da, am auzit şi am înţeles chiar foarte bine, dar hai să-ţi arăt eu ţie ce părere am despre asta! am ţipat, scoasă din sărite. Am vrut să-l lovesc din nou, însă el mi-a prins mâna.
- Hei, uşurel, linişteşte-te! Nu e nevoie să te superi aşa! Mă laşi să vă explic?
Eu încuviinţai încă nervoasă, iar el mă eliberă. I-am aruncat o privire plină de ură şi eram gata-gata să-l pocnesc din nou, când începu să vorbească:
- S-o iau cu începutul: acum multe secole a fost înfiinţată şcoala Yamada de un grup de vrăjitori cu scopul de a învăţa tineri cu potenţial, ca voi două, artele magiei şi cum puteau s-o stăpânească. Dar hotărârea lor a fost că nu toţi copiii care deţin puteri magice vor putea intra în această şcoală selectă, ea fiind fondată de vrăjitori nobili şi foarte puternici. Trebuiau testaţi cumva, nu? Aşa că au decis să trimită în fiecare an un grup de elevi mai mari şi care să posede destul de bine artele magice pentru a-i găsi şi încerca. Cei ce făceau faţă provocării erau imediat acceptaţi, ceilalţi însă nu. De-a lungul timpului această tradiţie a rămas intactă, precum multe altele. Este un examen pe care voi l-aţi trecut cu brio, deşi sincer nu mă prea aşteptam! încheie el râzând.
- Adică... şcoală de magie... cum... unde? se bâlbâi Ayra, neînţelegând nimic.
- Hei, taci o clipă ! am şoptit eu. Şi unde vom merge? Unde anume este această şcoală?
- Da, să tac eu ca să vorbeşti tu, nu? bombăni fata.
- Chiar aici! Apropo, mă numesc Daisuke Elwric! După dumneavoastră, domnişoarelor! zise el galant, zâmbindu-i discret colegei mele.
- Ei bine, nu te-am întrebat cum te cheamă şi nici nu aveam chef să aflu! am răbufnit eu, luând-o înainte.
În faţa noastră se înfăţişa un castel imens cu o poartă masivă din lemn. Sculpturile datau din secolul al XIV-lea şi erau în stil ionic. Arcada ce înconjura intrarea era cioplită cu multă măiestrie. M-am oprit, privindu-le fascinată.

[Child Of Sunset]

Capitolul VI - Examenul final


Următoarele zile trecură pe lângă noi, nepunându-şi amprenta. Mă gândeam din ce în ce mai puţin la planul de răzbunare, însă nu uitasem complet de el. Nu aveam cum să dau uitării ceva ce îmi propusesem să îndeplinesc cu atâta înverşunare. Era adevărat că băiatul nu mă mai provoca folosind replici menite să enerveze, dar asta nu însemna că totul era în regulă între noi doi. Încă nu îi dădusem replica ultima oară când discutasem în contradictoriu.
Totuşi, lăsând la o parte acea problemă, sub îndrumarea atentă a lui Yusuke, eu progresam cu fiecare minut ce venea. Incidentele nu ne mai întunecau antrenamentul şi totul revenise aproape de normal. Deja reuşisem să stăpânesc vrăjile elementare, necesare pentru protecţie, iar asta mă încânta. Cu toate că examenul final se apropia cu paşi repezi, nemailăsându-ne prea mult timp, eu eram deja mai încrezătoare în forţele mele. Yusuke mă tot încuraja şi credea sincer că îi pot face faţă. Simţeam că de data asta nimic nu mă împiedica să reuşesc. Credeam că voi putea să-mi controlez puterile şi să stăpânesc vrăjile mai bine decât înainte. Asta însemna un singur lucru: eram pregătită pentru ceea ce mă aştepta. Aveam să înving. De ce nu? Nu exista nimic care să mă poată zdruncina odată ce am hotărât.
Luna menită antrenamentelor trecuse pe nesimţite şi iată-ne! Mai era o singură zi până la examenul atât de important care ne hotăra soarta: a rămâne la Yamada pentru cursuri suplimentare sau a pleca în căutarea acţiunii! Totul depindea de acest ultim test. Eu eram un pic copleşită de emoţii, chiar acum când nu mai avea rost, însă Ayra nu-şi făcea deloc griji. Era sigură de reuşita ei. ,,Doar m-am antrenat cu Daisuke” îmi spunea mereu. Da! şi eu cu Yusuke, dar nu asta conta, ci ceea ce am reuşit să învăţ în această perioadă. Până la urmă, asta presupusese toată practica, nu? Deşi mă simţeam mai mult decât pregătită, asta nu mă împiedica să nu mă gândesc la cazul eşuării mele. Erau şanse mari ca asta să se întâmple. Şi atunci? Cum voi putea suporta eu oare ideea că am fost învinsă?
În ziua dinaintea examenului, nu foarte de dimineaţă, instructorii noştri au ciocănit la uşa odăii în care noi eram prizoniere viselor. Auzind prin somn bătăile ritmate ale celor doi, am sărit speriate din pat. Realizând că avem vizitatori, ne-am îmbrăcat rapid, făcând fulger ordine în jurul nostru. Abia după aceea, i-am invitat înăuntru.
- Bună dimineaţa, fetelor! salutarî ei politicos.
Daisuke se îndreptă îndrăzneţ până la Ayra şi îi dărui un buchet mare de flori, asemănătoare broboanelor de rouă în zori. Aceasta se înroşi puţin în obraji şi îi zâmbi copleşită de această atenţie, mulţumindu-i.
- Of, doamne, iar încep! am comentat, dând ochii mei de un verde sclipitor peste cap, iar pe faţa mea se putea citi plictiseala.
- De fapt, mie mi se par foarte drăguţi şi cred că le stă bine împreună! spuse Yusuke râzând.
Am ridicat privirea care o întâlni pe a lui ce era de-o claritate şi de-o profunzime izbitoare. Am simţit cum mi se aprind obrajii care mai devreme erau palizi, dar am întors imediat capul în partea opusă pentru a nu dezvălui ceea ce simţeam de fapt. Nici măcar eu nu ştiam ce mi se întâmplă. Nu puteam permite ca el să mă vadă aşa! Ce ar fi crezut? ,,Dar stai puţin! De când îmi păsa ce părere are despre mine? De ce?” m-am gândit. Erau atâtea întrebări pe care mi le puneam şi ale căror răspunsuri se ascundeau de mine, parcă temându-se de vreo reacţie neaşteptată. Nu acum multă vreme, noi doi eram pregătiţi să ne rupem în bucăţi şi acum... ei bine acum, fără ca măcar să-mi dau seama devenisem mai liniştită datorită lui. Puteam spune că din punctul acesta de vedere lăsasem garda jos şi nu înţelegeam motivul. De ce în preajma lui mă puteam relaxa atât de bine? Şi planul meu... hei, încă aveam de gând să mă răzbun. Asta era clar!
- Haideţi la o plimbare prin curtea castelului! O să vă destindă puţin! În fond, mâine va fi o zi mare! propuse deodată Daisuke.
- Bine, cred că ai dreptate! am acceptat imediat, încetând să mai meditez la frământările mele interioare.
Am deschis uşa care scârţâi prelung şi am ieşit. Ceilalţi veniră în urma mea. Cei doi îndrăgostiţi o luară înainte; eu am rămas în spatele lor, călcând cu grijă pământul moale. Văzându-mă atât de distantă, Yusuke veni lângă mine, surprinzându-mă şi făcându-mă să-mi pierd şirul ideilor.
- Keyko, spune-mi mai multe despre tine! mă rugă el pe neaşteptate. Aş vrea să te cunosc mai bine!
- Nu sunt prea multe de zis! Cred că te-aş plictisi! Nu prea contează oricum! am şoptit, lăsând capul în jos şi concentrându-mă asupra unei pietricele.
- Hai, povesteşte-mi! Mi-ar plăcea să ştiu totul despre tine!
M-am uitat la el, nepricepând de ce este aşa de prietenos şi de interesat şi totul aşa dintr-odată.
- Pot să-ţi pun o întrebare? am început, ridicând tonul vocii.
- Desigur, te ascult.
- De ce îţi pasă atât de mult? Nu înţeleg, sincer! i-am strigat.
- Keyko!
- Stai un minut! Nu mă lua aşa! am continuat să strig. De ce? Spune-mi de ce!
- Pentru că îmi placi! îmi şopti el, luându-mă de mână, ţinând-o captivă în a lui. De aia! Nu pot înceta să te admir! continuă el cu înflăcărare, studiind ochii mei verzi ca smaraldul care nu pricepeau absolut nimic.
- Eu... eu... m-am bâlbâit. Trebuie să plec! i-am zis, trăgându-mi degetele ce nu vroiau să îl părăsească. ,,Ce naiba... ce naiba se întâmplă aici?” M-am dat înapoi trei paşi, sperând să mă depărtez de el.
- Hei, stai! încercă el să mă oprească.
Aruncându-i o ultimă privire, am luat-o la fugă fără a mă uita în urmă. Gânduri ciudate începură să-mi posede mintea neştiutoare. Cum de se petrecu una ca asta? Când? De ce? El să mă placă? Dar cineva putea să ţină la mine... în felul acela? Era posibil? Nu mai înţelegeam nimic. Ştiam doar că nu sunt pregătită deloc, deşi inima mea bătea cu putere, parcă dorind să-mi demonstreze cât de mult mă înşelam. Dar era oare posibil? După un timp, picioarele refuzară să mă poarte mai departe. Neavând altă alegere, m-am oprit în loc, rezemându-mă de o coloană ce sprijinea acoperişul masiv al impunătorului castel. Sufletul îmi şoptea că fuga nu rezolva chiar nimic şi mă sfătuia să mă întorc la Yusuke, nu să dispar ca o laşă! Dar eu nu puteam înţelege. Adică... noi nu ne puteam suporta. Era oarecum adevărat că în ultima vreme lucrurile fuseseră mai bune, nemaiexistând certuri, dar... pur şi simplu era peste înţelegerea mea. Însă nu a fost nevoie să mă mişc. La câteva clipe după ce încetasem să mai alerg, l-am văzut venind spre locul unde mă aflam. Se opri lângă mine gâfâind.
- Keyko, ascultă! începu el, trăgându-şi sufletul.
- Nu mai spune nimic!
- Dar...
- Uite, simt nevoia să fiu singură! am început, străduindu-mă să îmi menţin calmul. Să meditez la toate astea! Totul se întâmplă prea repede. Întâi şcoala, examenul, apoi asta! E prea mult pentru mine!
- Înţeleg! spuse el dezamăgit. Atunci presupun că ne mai vedem!
- Da! aşa cred! i-am răspuns, mărind distanţa dintre noi. Pe mai t�âziu!
Paşii m-au purtat înapoi în camera mea şi a Ayrei. M-am aşezat pe scaunul de lângă fereastră şi am privit cerul stăpânit de tristeţe care începuse să plângă cu lacrimi mari. Picăturile de ploaie potoleau setea pământului uscat. Vorbele băiatului îmi reveneau în minte. Nu puteam să încetez a mă gândi la el. Oare eram şi eu îndrăgostită? ,,Dar aşa ceva nu se poate, o iau razna!” mi-am spus. Dar dacă era adevărat? Dacă ceea ce simţeam pentru el era asta? Ce se întâmplă cu mine? Până acum câteva clipe, ţineam cu tărie de acel plan stupid de răzbunare şi acum... pur şi simplu nu mai simţeam nevoie să-l pun în aplicare. Eram îngropată în dileme fără a putea găsi cheia vreuneia, când neastâmpărata mea prietenă intră ca o furtună dezlănţuită. Era udă leoarcă, dar din cine ştie ce motiv zâmbea.
- Arăţi ca un câine plouat! am zis râzând.
- Keyko, spuse ea repede, venind lângă mine. Trebuie să-ţi spun ceva important. Am în sfârşit cincisprezece ani, se bucură, ţopăind.
- Serios? ,,Doar despre asta poţi vorbi?”
- Da, i-am împlinit azi! suspină ea, gândindu-se probabil la Daisuke.
- Şi eu tot atât am! i-am şoptit, privind visătoare prin geam cum ploaia aducea cu ea o mantie răcoroasă şi o aşternea peste castel.
- Chiar? Super, avem aceeaşi vârstă! mă îmbrăţişă ea brusc, udându-mă.
- Du-te şi schimbă-te, să nu răceşti! am sfătuit-o, deşi gândurile mele zburau nestingherite în altă parte. Apoi, hai să ne odihnim, bine? Ne aşteaptă o zi deosebită mâine!
Ayra îmi urmă întocmai spusele şi amândouă am adormit cât ai clipi.
A doua zi, ne-am trezit dis-de-dimineaţă, ne-am îmbrăcat cât de repede am putut, am făcut puţină ordine şi ne-am îndreptat grăbite spre Sala de Antrenamente sau, mai bine spus, spre grădina castelului. Ceilalţi elevi se strânseseră deja acolo unde urma să se dea examenul mult aşteptat. Daisuke şi Yusuke ne aşteptau nerăbdători la ieşirea din castel. Împreună cu ei, ne-am amestecat în mulţimea de oameni. În jurul nostru, toţi erau agitaţi şi încordaţi.
- Linişte, vă rog! se auzi glasul poruncitor al doamnei directoare care întrerupse orice altă discuţie. Bun, acum putem începe! În sfârşit a venit ziua mult aşteptată. Pe scurt, examenul va consta într-o luptă între doi elevi începători, adică între doi elevi care au fost antrenaţi. Cel care va învinge, va trece această probă şi va merge la nivelul următor, celălalt va urma cursuri suplimentare. Sunteţi gata?
- Da! strigară toţi.
- Bine, atunci vom numi perechile! Prima este Ayra Kagumi şi David Tanaka. Poftiţi în faţă! termină doamna Riku; pe faţa ei se citea curiozitatea.
- Succes! îi urarăm toţi trei în cor. Îţi ţinem pumnii!
Tovarăşa noastră păşi mîndră înaintea tuturor şi îl aşteptă pe adversarul ei care apăru la câteva secunde după. Dădură mâna şi rămaseră pe loc, zăbovind numai din cauza lipsei încuviinţării doamnei directoare, ce nu întârzie prea mult.
- Începeţi! dădu doamna Takashi startul.
Cei doi se ridicară de la pământ. Băiatul o atacă, dar ea îi respinse vraja. Acesta mai încercă o dată, însă rezultatul fu acelaşi. Fata era mult mai puternică şi mai rapidă. Nu mult după aceea, veni rândul prietenei mele să-şi dovedească capacităţile.
- Akai ball! ţipă ea, dar, din nefericire, îl rată.
- Satorus Krad! profită David de neatenţia tovarăşei noastre, nimerind-o de data asta. Nu o lovi prea tare, dar o zgârie la piciorul stâng.
- Ayra! strigă speriat Daisuke, vrând să se ducă la ea, însă l-am prins exact la timp.
- Nu o poţi ajuta! Las-o, se descurcă şi singură! spuse Yusuke, încercând să-l potolească.
- En plein air sikoi! reuşi Ayra să rostească, creând astfel o spadă formată din apă.
- Impresionant! am admirat-o. Pe parcursul acestei perioade, Ayra devenise mult mai bună decât îmi imaginasem eu.
Fata se îndreptă spre adversarul său şi îl nimeri din plin, acesta neavând timp să reacţioneze. Băiatul se prăbuşi, prietena noastră trecând astfel acest test.
- Domnişoara Ayra câştigă lupta şi ia proba cu brio! Bravo! se bucură doamna directoare. Duceţi-l pe David la infirmerie ! comandă ea.
Coechipiera noastră coborî uşurel şi îşi duse instinctiv mâna la picior, unde fusese atinsă de vrajă.
- Eşti bine? o întrebă îngrijorat Daisuke.
- Sunt în regulă! Nu vă faceţi probleme!
Am îmbrăţişat-o şi am felicitat-o pentru reuşita ei.
- Vezi ? Ţi-am spus eu! râse prietena mea.
- Ai avut dreptate! am zâmbit cu toţi.
- Acum următoarea grupă, anunţă doamna Takashi, nelăsându-ne timp pentru a ne pregăti. Keyko Kasumi şi Bastion Kamura. Hai repejor că nu avem toată ziua la dispoziţie!
- Baftă! O să reuşeşti! mă încurajară ceilalţi.
Le-am zâmbit puţin reţinut şi am pornit spre locul unde mă aştepta nerăbdător oponentul meu. La fel ca şi cealaltă echipă, ne-am dat mâinile în semn de respect şi imediat doamna Riku ne-a permis să începem. Ne-am ridicat în aer. Băiatul nu făcu nici măcar o mişcare. Am presupus că aştepta ca eu să-l atac.
- Ne misis controlus caliacra! am strigat, creînd o sferă de lumină şi aruncând-o spre el, dar aceasta nu-şi atinse ţinta.
- Obidumes serporus creatorum! spuse Bastion, concepând o săgeată de sticlă pe care, fără nici o remuşcare, o înfipse adânc în umărul meu.
Am început să ţip, sfâşiată de o durere mistuitoare. Mi-am dus repede mâna la rana din care începu să se scurgă sânge.
- Keyko! urlă Yusuke, dorind să oprească lupta. A fost nevoie de patru oameni pentru a-l ţintui pe loc. Nici atunci nu se potoli, pur şi simplu nu se putea împăca cu ideea că nu poate face absolut nimic pentru a mă salva. Abia după ce se zbătu câteva minute în zadar, se linişti, dându-şi seama că nu avea cum să-mi vină în ajutor. Totul depindea numai de mine.
După ce mi-am revenit puţin, am tras foarte repede şi tare de arma periculoasă ce-mi străpunsese braţul; reuşind s-o scot, am aruncat-o.
- Sakura no hana stampel! am continuat eu bătălia, compunând o sabie din flori ţepoase, dar foarte tăioasă şi am trecut la atac. Rănită fiind, l-am ratat de câteva ori, timp în care el tot încerca să mă trântească, însă încă eram în stare să rezist. Profitând de eşecurile mele, băiatul mă lovi cu pumnul la umărul ce fusese atins de săgeata lui, provocându-mi o hemoragie. Pierdeam mult sânge într-un timp atât de scurt şi nu era nimic ce ar fi putut opri asta. M-am clătinat puţin, simţind cum ameţesc. Încrederea îmi scădea cu fiecare secundă ce trecea. Dar... Nu puteam pierde sau renunţa tocmai acum! Îmi doream din tot sufletul să câştig. Cu ultimele puteri, l-am tăiat cu spada, făcându-l să se prăbuşească la pământ. Nici acum nu ştiu cum de am fost în stare să fac asta. Am încercat să mă menţin în aer şi am aterizat lin pe pământ. Am făcut trei paşi şi imediat am fost înconjurată de prietenii mei.
- Domnişoara Keyko trece examenul! mă înştiinţă directoarea.
- Eşti rănită grav! sesiză antrenorul meu.
- N-am nimic! Sunt bine! am şoptit, însă în clipa următoare m-am prăbuşit pe umerii lui Yusuke. Acesta m-a cuprins îndată. Abia am putut să deschid ochii pentru a vedea cum băiatul mă ia în braţe şi se îndreaptă spre intrarea castelului. Apoi, am căzut leşinată la pieptul lui.
Când am deschis pleoapele, am observat că eram într-o sală luminoasă, aerisită. Prin ferestrele ei se zăreau razele soarelui care veniseră să mă salute.
- Unde. unde sunt? am întrebat cu o voce răguşită.
Cel care mă adusese acolo se afla lângă mine şi stătuse tot timpul în acel loc, veghind asupra mea.
- Eşti la infirmerie! Stai liniştită, încă eşti rănită! Ai avut o hemoragie foarte puternică! mă lămuri el.
- Ce...? Ce s-a întâmplat? am continuat cu interogatoriul, încercând să mă ridic. Dar cum eram rănită grav, am căzut în braţele lui din nou.
- Ai fost lovită de adversarul tău, dar ai reuşit să-l învingi. Acum, fă-mi o favoare şi odihneşte-te! mă rugă Yusuke, aducându-mă înapoi în pat.
Deci trecusem la nivelul următor. Fusesem destul de puternică pentru asta. Chiar dacă mi se păruse că voi pierde, nu o făcusem. Am zâmbit mulţumită. În scurt timp, somnul îmi cuprinse trupul slăbit, cufundându-mă în vise care mă calmau şi mă făceau să uit de toate astea .

[Kali?!]

Ce mi-a placut capitolul asta :x Se pare ca Daisuke si Ayra se indragostesc :> Oare cine era tipul care a salvat-o pe Keyko?:-? Oare o sa se indragosteasca de el?:>=)) Am o obsesie :p
Si oricum, ce era oare cu amintirea aia care nu-i apartinea?:-? Sincer m-a facut curioasa capitolul asta :x Ai scris si mult, dar a meritat :p Cat am asteptat 8->
Ai avut o multime de figuri de stil :x Ai avut si descriere... :x Referitor la hainele lui Keyko si Ayrei: si mie-mi place movul si gri :p
Astept capitolul urmator :p Anunta-ma cand in postezi :d See ya! ^__^

[Jasmine]

Bun, in sfarsit imi fac si eu timp sa dau pe aici :)
Nu o sa-ti critic fic-ul, ci doar o sa fac cateva observatii. :P

Am dou?zeci ?i ?ase de ani , ochii de un verde spre albastru , p?rul blond ca spicele de gr�u vara . M-am n?scut �ntr-o familie bogat? , dar ne�n?eleg?toare din p?cate

Se observa ca este primul tau fic, dupa descrierea folosita. Pe parcurs ai evoulat, asa ca descrierea nu e o problema la tine. Sper doar ca pe parcurs nu voi mai vedea asemenea descrieri prin fic-urile tale, ca te mananc! NU te grabi sa faci o descriere completa a personajului din momentul in care l-ai introdus. Poti sa il descrii pe parcurs, atat pe plan fizic cat si pe plan sentimental, moral, psihic.

Personal nu prea mi-a placut capitolul 2 si capitolul 3 - inceputul exceptie- NU pot sa spun acelasi lucru despre primul capitol, cat si ultimul, care mi-au captat atentia in mod deosebit.

[Child Of Sunset]

Bun , in primul rand multumesc foarte mult pentru ca cititi . In al doilea rand , Ayame_Sasuke , deci ca sa iti raspund la intrebare : deci , Keyko este vrajitoare si pentru ca parintii ei sa nu afle ca ea isi modeleaza abilitatile pe un teren de fotbal parasit , deci il foloseste drept acoperire , intelegi ? Asa ,a cum urmatorul capitol :

Capitolul V

[Kali?!]

Tipul care o salvase era Yusuke?:x Waaa,...
Cred ca Keyko se indragosteste de el :> Cel putin sper :-ss
Oricum, Aya e cam enervanta. A vazu ca lui Keyko nu-i e bine. Putea sa o intrebe " Cum te simti? " sau ceva de genul. Ce tupeu pe ea [-(
E interesant :d Astept la urmatorul capitol poate si niste romantism :>
Grozav capitolul ^__^ Ja ne!

[Child Of Sunset]

Capitolul VII : Mărturisirea dragostei

Următoarea săptămână mi-am petrecut-o într-un pat de la infirmeria castelului Yamada . Pentru mine, zilele erau mai plictisitoare ca niciodată. Ceilalţi veneau mă vadă cât de des puteau şi îmi urau însănătoşire grabnică de fiecare dată. Cât de mult vroiam să se împlinească asta cât mai repede posibil... Deşi eram de cele mai multe ori fără chef, aceste vizite mă bucurau nespus, însă eu abia aşteptam să pot face din nou ceea ce-mi plăcea. Îmi era dor de plimbările mele obişnuite prin curtea largă a şcolii , de aerul curat , de mirosul trandafirilor, al naturii. Yusuke stătea aproape tot timpul lângă mine şi îmi umplea clipele cu voioşia lui care uneori era molipsitoare. Mă făcea să uit că sunt ţintuită într-o cameră fără a putea face ceva interesant şi nu era minut în care să nu mă încurajeze. În minte îmi tot reveneau vorbele lui dinaintea luptei care mă adusese în starea asta... Încă nu reuşeam să-mi dau seama pe deplin de înţelesul lor. Deşi poate nu vi se pare că era cine ştie ce lucru de descoperit, pentru mine erau de nedescifrat .
Vremea se scurgea astfel fără a marca evenimente importante în viaţa mea şi astfel se împlini termenul de a părăsi odaia în care stătusem pentru a mă recupera după lovitura primită . Eram nerăbdătoare şi chiar agitată , abia aşteptând să scap de chinul acela , privată de tot ce voiam să fac .
Dimineaţa prevestea o splendidă , dar geroasă zi de iarnă. În noaptea aceea ninsese mult , iar acum totul era învelit în neaua impecabilă . Mi-am acoperit trupul cu haine groase şi , însoţită de Yusuke, am ieşit să îmi aerisesc mintea . Am păşit încet şi cu grijă spre locul meu preferat . Trandafirii atât de iubiţi de mine erau învăluiţi de stele firave de ninsoare . Pe ferestrele mari ale şcolii , iarna suflase o pojghiţă subţire de gheaţă . Acoperişul castelului era îmbrăcat în plapuma moale şi pufoasă a omătului . Ţurţurii ascuţiţi atârnau de streaşină , făcând cetatea asemenea palatului Crăiesei Zăpezii . Peste tot în jur domnea însă liniştea . M-am aplecat şi am luat în mâna mea caldă puţin din podoaba preţioasă a iernii , alcătuind un bulgăre micuţ pe care l-am aruncat spre tovarăşul meu , nimerindu-i faţa . Vesel şi dornic de joacă , acesta m-a trântit pe pătura sclipitoare de nea . Eu l-am tras de picior , iar el căzu lângă mine . Amândoi am început să râdem şi am privit cerul cenuşiu pe care abia se putea zări soarele zglobiu , începând să facem îngeraşi în zăpadă . Am închis ochii , gândindu-mă la ce îmi mai rezervase viitorul . Viaţa avea să mă pună din nou la încercare , dar nici măcar nu-mi păsa de data asta . Ce fusese mai greu trecuse , sau cel puţin asta era părerea mea . Greşeam din nou.
După ce ne-am săturat de tăvăleală , ne-am ridicat şi ne-am scuturat hainele pline de nea . Am continuat să mergem , admirând magnificul peisaj iernatic . Pe neaşteptate , cerul începu să cearnă fulgi mari şi deşi care se aşterneau pe părul meu lung şi blond . Am ridicat ochii şi i-am lăsat pe aceştia să mi se topească pe obrajii îmbujoraţi şi calzi . Şi în copilărie îmi plăcea să fac asta . Am început să mă învârtesc veselă , încercând să uit toate acele amintiri care mă răneau acum . Yusuke rupse atunci un trandafir care , deşi era îngheţat , îşi păstrase forma lui deosebită şi atât de îndrăgită . Îndreptându-se încetişor şi nesigur spre mine , mi-l întinse , spunând timid :
- O floare frumoasă pentru o fată superbă ca tine !
M-am oprit brusc şi în secunda următoare m-am înroşit . Am luat totuşi sângeriul trandafir din mâna lui caldă şi l-am apropiat de nasul meu mic şi rece .
- Mulţumesc! Drăguţ din partea ta ! am şoptit , ridicându-mi privirea şi aţintind-o asupra sa . Acesta întoarse repede capul , dar am reuşit să observ cum obraji lui prind culoarea roşiatică . Inima începu să-mi tresalte zbuciumată . Ce se tot întâmpla cu mine ? ,,Tipul ăsta mă făcea să-mi doresc ce e mai rău pentru el şi acum ... La naiba , nu reuşesc să înţeleg ce e asta! Ar fi trebuit să îi arunc trandafirul în faţă , dar nu simţeam nevoia să fac asta .
- Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem ! propuse el pe neaşteptate . Nu aş vrea să răceşti !
- Ai dreptate ! Şi în plus , vreau s-o văd pe Ayra !
Băiatul m-a condus până la uşa camerei mele . În acest timp , nici unul dintre noi nu mai scoase vreo vorbă . Acesta îşi luă la revedere , dar nu înainte de a-mi zâmbi şi de a-mi reaminti cât de mult se bucura că mă vindecasem . Ochii mei nu doreau să se dezlipească de imaginea lui , dar am apăsat clanţa , opunându-mă tentaţiei , intrând . Prietena mea mi se aruncă imediat în braţe veselă , strângându-mă tare ca şi cum aş fi plecat pentru totdeauna .
- Hei , încă mă doare ! am încercat astfel să scap din braţele ei .
- Scuze ! Ce dor mi-a fost de tine ! Bine ai venit înapoi !
M-am aşezat pe patul meu confortabil şi am pus capul pe pernă , chibzuind , în mod surprinzător , la Yusuke . De ce nu-mi pot lua gândul de la el ? De ce orice făceam , ajungeam de fiecare dată la această concepţie ? Cum am putut permite să-mi scape aceste sentimentele de sub control ? Era exact ce-mi lipsea !
- Iar ai faţa aceea ! sesiză Ayra .
- Ce spuneai ? am întrebat , încetând să mai încerc a găsi răspunsurile atât de preţioase pentru mine care oricum nu doreau să mi se înfăţişeze .
- Din nou eşti aşa de abătută că nu mai realizezi nimic din ce se petrece în jurul tău. Ţi s-a întâmplat ceva ?
- N-am nimic ! Nu mă mai bate atâta la cap !
Prietena mea tăcu , văzând că n-o poate scoate la capăt . Când eram îngândurată , nu te puteai înţelege cu mine , iar Ayra o ştia mult prea bine . Încercând să scap de toate , am închis ochii .
În scurt timp , lumea viselor mă lua prizonieră , făcându-mă să uit de toate ideile nebuneşti . O iluzie înşelătoare însă îmi tulbură somnul puţin timp după ce adormisem şi mă duse într-o casă părăsită şi dărăpănată . Prietenii mei mă însoţeau . Ne luptam cu cineva , dar chipul îi era acoperit de umbra unui copac ce pătrunsese îndrăzneaţă printr-o spărtură asemănătoare unei ferestre . Totul era foarte sumbru . M-am cutremurat . Brusc , adversarul nostru rosti o vrajă şi îi lovi pe rând pe toţi tovarăşii mei , lăsându-i fără suflare . I-am strigat , dar ei nu se trezeau . Feţele lor erau liniştite , dar nu-şi mişcau nici măcar degetele . Disperată , continuam să-i strig , dar nu răspundeau . Refuzam să cred ca erau morţi , era imposibil ! Omul se apropia din ce în ce mai mult de mine , râzând răutăcios .
- Keyko ! se desluşi prin vis . Hei , mă auzi ?
Pleoapele abia mi s-au deschis şi am ajuns din nou în patul meu . Eram în braţele lui Yusuke care se uita îngrijorat la mine . M-am ridicat repede şi am vrut să fug de acolo . Nu aveam de gând să povestesc nimănui oribilul coşmar , dacă asta fusese . Pur şi simplu nu puteam ! Dar el mă prinse de mână înainte de a apuca să mă îndepărtez şi mă trase înapoi lângă el .
- Ce s-a întâmplat ? De ce strigai în halul ăla ? Ayra a venit speriată şi panicată la mine , implorându-mă s-o ajut . Când am ajuns , tu ţipai , te zbăteai şi de atunci tot încerc să te trezesc .
- Eu ! am început , lăsând capul în jos . Nu contează ! Lasă-mă !
- Ascultă ! ridică băiatul tonul pentru a-mi capta atenţia . Orice a fost de te-a îngrozit atât de tare nu trebuie ascuns de noi ! ţinem la tine , ştii asta ! Ne pasă de soarta ta şi mai ales : Keyko , sunt îndrăgostit de tine ! termină el , privindu-mă şi aşteptând parcă să mă enervez .
Despre ce vorbea ? Ce legătură avea asta cu ceea ce mi se întâmpla ? Nu era deloc momentul potrivit pentru asta ... Ochii lui încercau să-i calmeze pe ai mei . Câtă căldură puteau transmite ...
În clipa aceea , m-am aruncat în braţele sale şi am pus capul pe umărul lui . Nu mai avea niciun rost să mă împotrivesc . Tot ce simţeam atunci a devenit mai clar , mult mai clar . Inimii nu-i poţi dicta ! Yusuke mi-a ridicat încet bărbia şi m-a sărutat încet şi dulce . Am simţit furnicături în stomac şi sufletul începu să mi se zbuciume . Toate îndoielile şi dilemele mele dispărură ca prin farmec . Toate se făcură nevăzute ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată . Buzele noastre abia se dezlipiră şi după aceea băiatul mi-a zâmbit , îmbrăţişându-mă . Totul începea să prindă culoare , iar eu nu mă mai temeam , înţelesesem adevaratul sens al vorbelor lui .

[Child Of Sunset]

Capitolul VII : Mărturisirea dragostei

Următoarea săptămână mi-am petrecut-o într-un pat de la infirmeria castelului Yamada . Pentru mine, zilele erau mai plictisitoare ca niciodată. Ceilalţi veneau mă vadă cât de des puteau şi îmi urau însănătoşire grabnică de fiecare dată. Cât de mult vroiam să se împlinească asta cât mai repede posibil... Deşi eram de cele mai multe ori fără chef, aceste vizite mă bucurau nespus, însă eu abia aşteptam să pot face din nou ceea ce-mi plăcea. Îmi era dor de plimbările mele obişnuite prin curtea largă a şcolii , de aerul curat , de mirosul trandafirilor, al naturii. Yusuke stătea aproape tot timpul lângă mine şi îmi umplea clipele cu voioşia lui care uneori era molipsitoare. Mă făcea să uit că sunt ţintuită într-o cameră fără a putea face ceva interesant şi nu era minut în care să nu mă încurajeze. În minte îmi tot reveneau vorbele lui dinaintea luptei care mă adusese în starea asta... Încă nu reuşeam să-mi dau seama pe deplin de înţelesul lor. Deşi poate nu vi se pare că era cine ştie ce lucru de descoperit, pentru mine erau de nedescifrat .
Vremea se scurgea astfel fără a marca evenimente importante în viaţa mea şi astfel se împlini termenul de a părăsi odaia în care stătusem pentru a mă recupera după lovitura primită . Eram nerăbdătoare şi chiar agitată , abia aşteptând să scap de chinul acela , privată de tot ce voiam să fac .
Dimineaţa prevestea o splendidă , dar geroasă zi de iarnă. În noaptea aceea ninsese mult , iar acum totul era învelit în neaua impecabilă . Mi-am acoperit trupul cu haine groase şi , însoţită de Yusuke, am ieşit să îmi aerisesc mintea . Am păşit încet şi cu grijă spre locul meu preferat . Trandafirii atât de iubiţi de mine erau învăluiţi de stele firave de ninsoare . Pe ferestrele mari ale şcolii , iarna suflase o pojghiţă subţire de gheaţă . Acoperişul castelului era îmbrăcat în plapuma moale şi pufoasă a omătului . Ţurţurii ascuţiţi atârnau de streaşină , făcând cetatea asemenea palatului Crăiesei Zăpezii . Peste tot în jur domnea însă liniştea . M-am aplecat şi am luat în mâna mea caldă puţin din podoaba preţioasă a iernii , alcătuind un bulgăre micuţ pe care l-am aruncat spre tovarăşul meu , nimerindu-i faţa . Vesel şi dornic de joacă , acesta m-a trântit pe pătura sclipitoare de nea . Eu l-am tras de picior , iar el căzu lângă mine . Amândoi am început să râdem şi am privit cerul cenuşiu pe care abia se putea zări soarele zglobiu , începând să facem îngeraşi în zăpadă . Am închis ochii , gândindu-mă la ce îmi mai rezervase viitorul . Viaţa avea să mă pună din nou la încercare , dar nici măcar nu-mi păsa de data asta . Ce fusese mai greu trecuse , sau cel puţin asta era părerea mea . Greşeam din nou.
După ce ne-am săturat de tăvăleală , ne-am ridicat şi ne-am scuturat hainele pline de nea . Am continuat să mergem , admirând magnificul peisaj iernatic . Pe neaşteptate , cerul începu să cearnă fulgi mari şi deşi care se aşterneau pe părul meu lung şi blond . Am ridicat ochii şi i-am lăsat pe aceştia să mi se topească pe obrajii îmbujoraţi şi calzi . Şi în copilărie îmi plăcea să fac asta . Am început să mă învârtesc veselă , încercând să uit toate acele amintiri care mă răneau acum . Yusuke rupse atunci un trandafir care , deşi era îngheţat , îşi păstrase forma lui deosebită şi atât de îndrăgită . Îndreptându-se încetişor şi nesigur spre mine , mi-l întinse , spunând timid :
- O floare frumoasă pentru o fată superbă ca tine !
M-am oprit brusc şi în secunda următoare m-am înroşit . Am luat totuşi sângeriul trandafir din mâna lui caldă şi l-am apropiat de nasul meu mic şi rece .
- Mulţumesc! Drăguţ din partea ta ! am şoptit , ridicându-mi privirea şi aţintind-o asupra sa . Acesta întoarse repede capul , dar am reuşit să observ cum obraji lui prind culoarea roşiatică . Inima începu să-mi tresalte zbuciumată . Ce se tot întâmpla cu mine ? ,,Tipul ăsta mă făcea să-mi doresc ce e mai rău pentru el şi acum ... La naiba , nu reuşesc să înţeleg ce e asta! Ar fi trebuit să îi arunc trandafirul în faţă , dar nu simţeam nevoia să fac asta .
- Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem ! propuse el pe neaşteptate . Nu aş vrea să răceşti !
- Ai dreptate ! Şi în plus , vreau s-o văd pe Ayra !
Băiatul m-a condus până la uşa camerei mele . În acest timp , nici unul dintre noi nu mai scoase vreo vorbă . Acesta îşi luă la revedere , dar nu înainte de a-mi zâmbi şi de a-mi reaminti cât de mult se bucura că mă vindecasem . Ochii mei nu doreau să se dezlipească de imaginea lui , dar am apăsat clanţa , opunându-mă tentaţiei , intrând . Prietena mea mi se aruncă imediat în braţe veselă , strângându-mă tare ca şi cum aş fi plecat pentru totdeauna .
- Hei , încă mă doare ! am încercat astfel să scap din braţele ei .
- Scuze ! Ce dor mi-a fost de tine ! Bine ai venit înapoi !
M-am aşezat pe patul meu confortabil şi am pus capul pe pernă , chibzuind , în mod surprinzător , la Yusuke . De ce nu-mi pot lua gândul de la el ? De ce orice făceam , ajungeam de fiecare dată la această concepţie ? Cum am putut permite să-mi scape aceste sentimentele de sub control ? Era exact ce-mi lipsea !
- Iar ai faţa aceea ! sesiză Ayra .
- Ce spuneai ? am întrebat , încetând să mai încerc a găsi răspunsurile atât de preţioase pentru mine care oricum nu doreau să mi se înfăţişeze .
- Din nou eşti aşa de abătută că nu mai realizezi nimic din ce se petrece în jurul tău. Ţi s-a întâmplat ceva ?
- N-am nimic ! Nu mă mai bate atâta la cap !
Prietena mea tăcu , văzând că n-o poate scoate la capăt . Când eram îngândurată , nu te puteai înţelege cu mine , iar Ayra o ştia mult prea bine . Încercând să scap de toate , am închis ochii .
În scurt timp , lumea viselor mă lua prizonieră , făcându-mă să uit de toate ideile nebuneşti . O iluzie înşelătoare însă îmi tulbură somnul puţin timp după ce adormisem şi mă duse într-o casă părăsită şi dărăpănată . Prietenii mei mă însoţeau . Ne luptam cu cineva , dar chipul îi era acoperit de umbra unui copac ce pătrunsese îndrăzneaţă printr-o spărtură asemănătoare unei ferestre . Totul era foarte sumbru . M-am cutremurat . Brusc , adversarul nostru rosti o vrajă şi îi lovi pe rând pe toţi tovarăşii mei , lăsându-i fără suflare . I-am strigat , dar ei nu se trezeau . Feţele lor erau liniştite , dar nu-şi mişcau nici măcar degetele . Disperată , continuam să-i strig , dar nu răspundeau . Refuzam să cred ca erau morţi , era imposibil ! Omul se apropia din ce în ce mai mult de mine , râzând răutăcios .
- Keyko ! se desluşi prin vis . Hei , mă auzi ?
Pleoapele abia mi s-au deschis şi am ajuns din nou în patul meu . Eram în braţele lui Yusuke care se uita îngrijorat la mine . M-am ridicat repede şi am vrut să fug de acolo . Nu aveam de gând să povestesc nimănui oribilul coşmar , dacă asta fusese . Pur şi simplu nu puteam ! Dar el mă prinse de mână înainte de a apuca să mă îndepărtez şi mă trase înapoi lângă el .
- Ce s-a întâmplat ? De ce strigai în halul ăla ? Ayra a venit speriată şi panicată la mine , implorându-mă s-o ajut . Când am ajuns , tu ţipai , te zbăteai şi de atunci tot încerc să te trezesc .
- Eu ! am început , lăsând capul în jos . Nu contează ! Lasă-mă !
- Ascultă ! ridică băiatul tonul pentru a-mi capta atenţia . Orice a fost de te-a îngrozit atât de tare nu trebuie ascuns de noi ! ţinem la tine , ştii asta ! Ne pasă de soarta ta şi mai ales : Keyko , sunt îndrăgostit de tine ! termină el , privindu-mă şi aşteptând parcă să mă enervez .
Despre ce vorbea ? Ce legătură avea asta cu ceea ce mi se întâmpla ? Nu era deloc momentul potrivit pentru asta ... Ochii lui încercau să-i calmeze pe ai mei . Câtă căldură puteau transmite ...
În clipa aceea , m-am aruncat în braţele sale şi am pus capul pe umărul lui . Nu mai avea niciun rost să mă împotrivesc . Tot ce simţeam atunci a devenit mai clar , mult mai clar . Inimii nu-i poţi dicta ! Yusuke mi-a ridicat încet bărbia şi m-a sărutat încet şi dulce . Am simţit furnicături în stomac şi sufletul începu să mi se zbuciume . Toate îndoielile şi dilemele mele dispărură ca prin farmec . Toate se făcură nevăzute ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată . Buzele noastre abia se dezlipiră şi după aceea băiatul mi-a zâmbit , îmbrăţişându-mă . Totul începea să prindă culoare , iar eu nu mă mai temeam , înţelesesem adevaratul sens al vorbelor lui .