Vreau să fiu EU

[Ada]

Soo... intr-un final am revenit cu capitolul 5:)). Dupa cam... 3 luni?

Myawa :]: multumesc mult pentru comment! Chiar apreciez:*. Dah, am avut din nou o perioada de pauza ^^'. Sper sa-ti placa noul capitolul si sa comentezi in continuare:>.

Capitolul 5

O treime dintr-un intreg

- Ah!
Durerea e suprema. Nu imi mai simt corpul, totul in jurul meu a capatat dintr-o data o nuanta de rosu aprins si cateva urme de negru. Ce… ce naiba se intampla cu mine? Incerc sa rascolesc prin minte ultimele amintiri, dar totul este invaluit parca intr-o ceata deasa, iar imaginile sunt greu de descifrat.

Am fugit de demon, dar nu pentru mult timp. Cateva… fractiuni de secunda, poate? Are o viteza uimitoare, depaseste nivelul unui Jounin. M-a prins. Am renuntat la fuga- nu e o solutie prea inteligenta cand vine vorba de un ninja care detine asemenea calitati. Am incercat sa lupt, sa folosesc in continuare Byakuganul, dar am esuat lamentabil. Eram amandoi langa rau, iar eu voiam sa-mi spal ranile de pe obraji si maini cu apa aceea cristalina si proaspata. Aveam incredere in proprietatile regenatoare ale raului, mai ales dupa intamplarea petrecuta cu sase sau sapte ani in urma:

Cand eram studenta la Academie si invatam tehnica de taiere a bustenilor, Kurenai-sensei m-a gasit sleita de puteri in luminis. Asemenea unei mame protectoare, m-a condus la raul din sudul padurii si, cu grija, mi-a ingrijit ranile.
"Uaau, Kurenai-sensei, sunteti uimitoare!" a rostit fericita acea fetita cu ochii mari si sfiosi.
Un suras jucaus a luminat chipul jouninului.
"Nu doar eu. Intreaga natura este fascinanta. Nu numai apa raului are o putere ridicata- padurea Konohei ascunde in continuare multe mistere interesante. Ai auzit vreodata de ninja medicali? " m-a intrebat, ezitand putin la inceput.
"Ninja medicali? Sunt cei care folosesc jutsu pentru vindecarea coechipierilor, nu? "
"In mare parte… da. E mai mult decat atat. Daca vrei, am cateva cunostinte si as putea vorbi cu cativa dintre ei. Cine stie, poate intr-o zi tu vei…"
"Nu, in niciun caz! Vreau sa devin un shounin adevarat! De ce as vrea sa fiu un ninja medical? Nu sunt destul de puternica…? " am intrebat-o descurajata.
Kurenai si-a pus atunci mainile pe umerii mei si m-a privit adanc in ochi.
"Hinata Hyuuga, niciodata nu am zis asa ceva. Poti sa devii o kunoichi puternica, iar calitatile clanului tau te avantajeaza. Dar poate… nu esti destul de pregatita pentru viata dura a unui ninja."

Azi cuvintele ei sunt atat de adevarate.
Am lasat garda jos pentru cateva secunde si acum sunt in plasa atacatorului. Stiu ca traiesc, dar nu o simt. Vazul, auzul, mirosul… toate aproape ca au disparat. Incerc sa ma concentrez. Reusesc sa aud un murmur care seamana cu vocea demonului:
- Hai sa terminan o data cu asta. Tsukuyomi!
Tsukuyomi? Am auzit despre tehnica asta de la niste ninja din sat. E un genjutsu special, specific clanului… Uchiha? Stai un pic, singurul Uchiha pe care il cunosc si se spune ca e ultimul supravietuitor e Sasuke. Dar cel de langa mine clar nu e Sasuke: inalt, parul lung si negru, ochii aceia de un rosu intens. E un Uchiha.
Intregul meu univers se schimba treptat. Cerul incepe sa se miste, capata nuante de rosu, la fel ca si luna. Norii devin negri si domina peisajul deja apasator. Observ cu uimire la doi- trei metri distanta o casa. Inconjurata de o gradina imensa cu flori ingrijite de cativa angajati, casa este impunatoare si pare un palat pe langa celelalte. Zidul din jurul ei este insemanat cu simboluri ale clanului Hyuuga. Acum inteleg de ce mi se parea atat de familiara. Casa mea? Dar cum am reusit sa ajung aici?
Alerg cat pot de repede in directia ei. Nimeni nu ma observa cand ajung la poarta. Inauntru este o liniste apasatoare. Nu vad pe nimeni cunoscut, dar poate ca toata lumea doarme la ora asta tarzie, inclusiv sora mea, Hanabi. Nicio urma de pasi, nicio umbra nu apare pe peretii albi imaculati in timp ce traversez holurile inguste. Ma gandesc sa merg in biroul tatalui meu, Hiashi-sama, poate el imi va putea explica ce se petrece. La intrare insa dau peste cineva mult mai scund decat mine, care, surprinzator, nu pare ca m-a vazut. Micutul incearca sa se abtina de la a plange in hohote, dar ii pot vedea lacrimile sincere si cristaline pe chip. Desi este destul de intuneric si camera este luminata doar de cateva lumanari de ceara, incerc sa-i vad chipul si sa-l iau in brate, poate-poate isi va reveni. Cand ii privesc fata raman stupefiata: are ochii clanului Hyuuga, parul scurt, bretonul drept care ii acopera fruntea delicata si obrajii imbujorati.
Eu sunt. Cand eram mica.
Nu mai inteleg absolut nimic. In ce univers paralel am ajuns si eu?
Intru in biroul tatalui meu, dar se pare ca nu e singur- poarta o conversatie aprinsa cu cineva. Nici el nu ma observa. Cele doua persoane din camera parca ar fi desprinse din filmele vechi ale anilor '30- sunt conturate in nuante de alb-negru.
Femeia din birou pare foarte deranjata de discutia cu tatal meu:
- Hiashi-sama, i-am supravegheat cu mare atentie antrenamentul si am observat ca se straduieste din greu. Daca va munci mai mult, cu siguranta…
- Niciun "daca", Kurenai! Pana si sora ei, Hanabi, mai mica cu doi ani decat ea, este mult mai puternica si curajoasa! De acum incolo, doresc sa ai grija de ea, sa o antrenezi cum crezi tu de cuviinta! De acum incolo, nu o mai consider pe Hinata fiica mea!
Nu. Nu se poate. De ce acea zi? De ce acea conversatie? Mi-a marcat intreaga viata. Incep sa plang , la fel cum am plans in acea zi, la fel cum plange micuta de langa mine, dar nimeni nu ma aude. Kurenai adauga ceva din nou:
- Hiashi-sama, i-am supravegheat antrenamentul…
Discutia dintre cei doi se repeta iar si iar. Nu mai suport sa-l aud de zece ori pe propiul meu tata zicand ca sunt prea slaba, ca nu ma mai considera fiica lui. Vreau sa fug din acest loc, dar parca as fi intepenita, nu ma mai pot misca, iar picioarele nu mai raspund la comenzile mele.
- Ce se intampla?! tip cat de tare pot, in speranta ca poate ma va auzi cineva.
Demonul a aparat in spatele meu:
- Bun-venit in lumea Tsukuyomi. Aici, totul se va repeta timp de 72 de ore. Toata aceasta conversatie, accentueaza atacatorul.
72 de ore? Adica… 3 zile?! Nu mai rezist nici macar un minut.
- De ce?! plang in hohote. De ce imi faci tocmai mie una ca asta?
- Pentru ca pot, imi raspunde cu un zambet smecher. Pot sa contolez timpul si spatiul. Draguta, ti-au mai ramas 71 de ore 59 de minute si 59 de secunde.
- Te rog, nu mai pot. Te rog, scoate-ma de aici. Te implor!
Este penibil. Cersesc mila unui demon, dar adevarul e ca nu mai am nicio alta solutie.
Intre timp, in birou, tatal meu ii replica nervos lui Kurenai:
-… De azi Hinata nu mai este fiica mea!

Imi simt corpul pe ceva tare, o piatra sau poate un lemn de copac. Mijesc ochii si vad cateva raze caldute de soare. Raze de speranta. E posibil, oare, sa fiu in viata?
Incerc sa ma ridic, dar sunt sleita de puteri, iar trupul meu este amortit. Pot sa vad padurea, frunzele, copacii, pot sa simt mirosul florilor colorate de pe marginea raului. Un zambet imens de bucurie imi lumineaza intregul chip. Am rezistat genjutsului. Traiesc.
Dar fericirea mea e trecatoare, ca de obicei. Demonul apare la cativa metri distanta:
- Esti una dintre putinii care au reusit sa invinga puterile Tsukuyomiului. Dar asta nu insemna aproape nimic. Esti o fiinta slaba, lipsita de aparare, care va cauta intotdeauna puterea pentru a le demonstra celorlalti contrariul. Nu vei reusi niciodata intr-un sat prapadit cu ninja slabi, precum Konoha. Eu ti-o pot insa oferi in urma unui mic schimb, desigur.
Mi-a privit atent expresia fetei inainte de a continua:
- Stiu ca esti interesata, dar nu vrei chiar acum. Te gandesti numai la satul asta de doua parale. In orice caz, intr-o buna zi vei cauta adevarata putere. Stii unde sa ma gasesti.
Atacatorul e pe punctul de a pleca, dar eu il intreb, fara a ma gandi:
- Stai un moment. Cine esti?
- Numele meu nu este deloc important, imi raspunde plictisit. Il vei afla oricum. Si inca un lucru de lamurit: nu zi nimanui ce ti s-a intamplat azi. Nu vrei sa stii ce patesti in cazul in care scoti un singur cuvant nevinovat.
Speriata, imi inghit nodul din gat.
Demonul dispare intr-un nor de ceata, iar totul in jur pare intact, de parca nu s-ar fi petrecut nimic. Oare cate zile au trecut?
Deodata, aud sunetul unei alarme provenind din mijlocul padurii. La naiba, am uitat de examen si de cutia pe care trebuia sa o gasesc. Shino si Kiba au terminat cu siguranta de foarte mult timp. Se pare ca echipa numarul 8 va fi singura compusa din doi membri. Eu… ma voi intoarce la Academie.
Oftez. Macar sunt in viata. Peste patru ani, voi lua examenul a doua oara si totul va fi bine. Alerg in viteza pana in luminis si ma pregatesc sufleteste pentru pedeapsa lui Kurenai.
In locul stabilit sunt deja cei doi baieti. Shino- plistisit, la umbra unui copac, iar Kiba langa el cu doua cutii de dimensiuni mici in mana. Un moment… doua cutii?
- Hei, Hina! imi face Kiba semn din mana.
Ma indrept uimita in directia lui.
- O, Dumnezeule mare, ce ai pe maini si pe fata? ma intreaba el. Ai cazut in urzici sau ce?
Rasul lui este de-a dreptul molipsitor.
- Da, pot sa zici si asa, raspund stanjenita.
Kiba devine serios si imi intinde una dintre cutii:
- Uite, asta e pentru tine!
- Kiba, nu pot accepta asa ceva! Ai muncit dublu pentru amandoi! Ar fi foarte urat din partea mea.
- Hai, lasa-ma cu chestiile astea! Suntem o echipa, ok? Toti trei ar trebui sa fim ca o singura persoana. Daca ai nevoie de ajutor, poti veni oricand la mine sau la Shino. In plus, ma simteam vinovat: eu si Akamaru ne-am despartit pentru zece minute. Cand ne-am intalnit, eu am adus o cutie- el alta si era mult prea tarziu ca sa o pun pe a ta la loc. In plus, timpul era pe sfarsite si nu stiam daca vei reusi. Ma rog, macar suntem aici toti trei cu toate cele trei cutii. O da, suntem cei mai tari!
- Multumesc mult, Kiba. Chiar apreciez.
- Nu ai pentru ce, imi zice baiatul zambind.
In acest moment, parca am uitat totul. Demonul, genjutsul lui periculos, propunerea lui- totul pare o imagine indepartata din trecut. In timp ce ii privesc pe cei doi cu un suras imens pe buze si pe Akamaru latrand bucuros, simt ceva special. Ceva ce nu poate fi exprimat nici in cele mai frumoase cuvinte, care nu are o definitie exacta. Ceva atat de frumos, care ii uneste pe oameni intr-un tot unitar. Un sentiment care poate fi inteles cu adevarat de putine persoane. Se numeste… prietenie.