03-10-2010, 12:45 AM
Helloooo >:D<...
După o pauză cam lungă (doh), am revenit în sfârşit cu capitolul al treilea. Nu prea am avut timp de scris... ştiţi voi: teme, şcoală, examenele stupide dintr-a 8-a despre care nu încetează babacii să vorbească:]]. Ideea e că am lucrat destul de mult la acest capitol, ştiu că e cam scurt, dar sper să vă placă... Şi să mai băgaţi şi voi nişte comentarii, vă roagă Ada frumos ;;).
Brunetzika_rebela, Denissu-chan şi Pustoaica_cu_ochii_verzi, mulţumesc foarte muuuuult pentru comentarii!!:*. Sunteţi foarte drăguţe:*
Fără să mai lungim vorba iaaatăăă *drums* capitolul 3 în avanpremieră:)):
- Mult prea uÅŸor...
Tresar la auzul acestor simple cuvinte. Vocea mi se pare atât de cunoscută- calmă, dar totuşi exprimă discret o notă de îngâmfare. Seamănă cu cea a lui Shino. Dar cum de a terminat misiunea într-un timp atât de scurt? Nu prea ştiu să apreciez, dar sunt sigură că nu au trecut mai mult de zece-cincisprezece minute de când a început examenul final. Zâmbetul şi atitudinea mea optimistă de mai înainte dispar la fel de repede cum au luat naştere. Îmi cobor privirea- mă simt total descurajată. Nu degeaba Shino a fost numit de către Hokage-sama unul dintre studenţii Academiei cu cel mai mare potenţial. Mereu a fost muncitor şi inteligent: s-a descurcat excelent la practicarea noilor jutsuri predate de Iruka-sensei şi a obţinut aproape toate notele maxime la teste de-a lungul celor patru ani. În schimb, Shino a fost întotdeauna o fire retrasă şi nu cred că şi-a făcut prea mulţi prieteni la Academie. Măcar avem un lucru în comun; când vine vorba de capitolul "putere", trebuie să recunosc: sunt total în direcţia opusă lui.
Puternic, singuratic, foarte deştept... Toate aceste cuvinte conturează în mintea mea chipul unei singure persoane, odată extrem de specială pentru mine: Sasuke Uchiha. Ochii mari şi negri ca două lacuri întunecate, în spatele cărora se ascunde o poveste parcă de nedescris, şi părul brunet, cu reflexii albăstrii. Este băiatul care a reuşit să frângă inimile tuturor fetelor din Konoha cu o simplă privire, încă de la o vârstă fragedă. Iar eu, din păcate, nu am fost o excepţie. L-am văzut mereu singur, plin de mistere, am vrut să-l ajut, să discutam despre problemele noastre şi poate ne-am fi simţit mai bine împreuna. Dar acea zi... a schimbat absolut totul, de atunci nici nu mai am curajul să-l privesc în ochi. Îmi amintesc atât de clar: o superbă seară de vară târzie, la lumina unui foc de tabără călduros. M-am apropiat de acel băiat fermecător, iar el... Dar nu, nu este timpul potrivit să-mi amintesc- trebuie să şterg aceste imagini din minte şi să-mi îndepărtez gândurile negre pentru că, în situaţia în care mă aflu, nu este vorba de Sasuke. Este vorba de o singură persoană şi de un singur lucru: eu şi viitorul meu.
- Byakugan!
Activez tehnica secretă a clanului Hyuuga. Ochii îmi devin albi, simt cum adrenalina în forma sa pură îmi curge prin sânge, iar eu capăt o doză în plus de putere. De când n-am mai trăit acest sentiment… Kurenai-sensei nu a menţionat nimic în legătura cu anumite tehnici speciale. A spus doar sa ne dovedim adevăratele abilităţi, iar Byakuganul este ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi, acel ceva care mă transformă într-o persoană unică.
Bingo! Cu ajutorul lui, reuşesc să identific ceea ce căutam: două puncte distincte de chakra. Unul dintre ele se află în centrul pădurii. Probabil este Shino, care o aşteapta în linişte pe Kurenai. Ce uşor este totul în cazul lui… Al doilea, în nord-vest, undeva pe la capătul pădurii, unde începe şirul de munţi stâncoşi. Se pare că nici Kiba nu a găsit înca cutia şi o caută în continuare împreună cu Akamaru. Iar al treilea… Al treilea?! Cine ar putea fi în pădure într-o simplă după-amiază de sâmbătă, mai ales în timpul unei ploi torenţiale? Încerc să mă liniştesc, nu merită să îmi fac atât de multe griji pentru nimic. Este posibil ca profesoara să ne verifice, să vadă dacă am progresat sau nu, la fel ca şi în cazul unui examen obişnuit, corect? Dar totuşi...
- Gata, ştiu de unde să încep! exclam extrem de fericită, în timp ce mă îndrept în direcţia de sud-vest.
Las copacii cu frunze colorate în urma mea cu o viteză încântătoare, care mă uimeşte pâna şi pe mine. Picăturile de apă asemănătoare unor mici diamante fine mi se preling pe chip. Simt cum frigul aspru de toamnă îşi spune răspicat cuvântul, cum fiori de gheaţă îşi pun amprenta pe întreaga mea fiinţă- nu ştiu sigur dacă sunt din cauza vântului, sau, mai degrabă, a nerăbdării şi a extazului.
Vremea aceasta tipică lunii noiembrie, îmi provoacă mereu sentimente de nelinişte, poate chiar de frică. Observ în treacăt un mic cuib din paie lângă un stejar tânăr, răsturnat din cauza furtunii. Mă gândesc cu groază la bietele păsări, nişte fiinţe atât de firave şi delicate, care au trebuit să-şi părăsească acel loc numit "acasă" în căutarea unor meleaguri mai bune. Urăsc toamna. Este momentul în care toată frumuseţea naturii văratice dispare atât de repede şi uşor ca şi cum ai stinge o lumânare de ceară. Ca şi cum ai şterge speranţa unui vis...
Cred că deja caut de foarte mult timp. Trebuia să ajung demult la râul din sudul pădurii... sau poate doar l-am trecut cu vederea. Nu, nu e posibil aşa ceva. Cunosc această pădure mult prea bine. Este un loc special pentru mine, unde veneam şi mă antrenam intens după orele de curs de la Academie. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Naruto, care încerca să-şi controleze chakra în mâinile sale mici de copil pentru a sparge câţiva buşteni. Nu l-am băgat în seamă la început şi m-am antrenat singură în voie. Când seara a pus stăpânire pe întreg satul, m-am hotărât să plec, dar nu înainte de a-l mai verifica încă o dată pe micuţul blond. Era la acelaşi nivel, dar, după patru ore, tot nu se dăduse bătut. Am fost total impresionată.
- Ah! În ce naiba am mai călcat şi eu acum?!
Privesc nervoasă la picioarele mele şi descopăr stupefiată un cuib de păsări, aparent nesemnificativ. Acelaşi ca şi acela pe care l-am văzut acum ceva vreme… Nu e posibil să mă fi rotit în cerc, mai ales după ce am străbătut o bună bucată din drum. Asta nu poate însemna decât un singur lucru.
- Eliberare!
Cu câteva semne ale mâinii, reuşesc să dezactivez jutsul aplicat asupra mea. Dar rămâne totuşi o întrebare importantă: cine l-a aplicat?
- Inteligent…
Acest cuvânt, spus cu atât de multă răutate şi ignoranţă. Tremur involuntar. Cine poate fi? Sau poate e doar mintea mea obosită, folosită şi refolosită la rezolvarea prea multor probleme, care îmi joacă feste din nou. Încerc să mă liniştesc, însă nu am parte de niciun rezultat favorabil. Calmează-te, Hinata, în numele lui Dumnezeu, nu e nimic serios!
Sânge… roşu, cu un miros îngrozitor şi de nesuportat. Cadravrul unui mic iepuraş alb, chiar lângă mine. Omorât cu un kunai. Mă sperii la gândul că nu el trebuia să fie ţinta atacatorului. Nu mai e simplă imaginaţie, e realitatea inevitabilă. Acum înţeleg- al treilea punct de chakra! Cineva periculos se află chiar acum în spatele meu. Nu vreau să mă uit la faţa acestui animal fără pic de inimă. Încep să fug disperată în direcţia opusă, sleită de puteri, sperând să scap şi să ajung cât mai repede în luminiş. Vreau să uit tot ce s-a întamplat acum câteva minute, să nu fi venit azi la Academie, să nu fi picat în echipa asta blestemată! De ce eu? De eu eu sunt atacată, de ce eu sunt mereu acea oaie neagră, care are parte numai de ghinion? Întrebări inutile fără niciun răspuns. Există doar o soluţie: să fug cât de repede reuşesc.
- Eşti atât de slabă… îl aud pe acel animal râzând ironic.
În câteva secunde, apare în faţa mea. Privesc înspăimântată chipul demonului, dar nu reuşesc să-i desluşesc nicio trăsătura. Mintea mea e epuizată, trupul la fel, ştiu că nu mai am cale de scăpare. Cu ultimele puteri, reuşesc să îngân câteva cuvinte:
- C-cine eÅŸti...?
După o pauză cam lungă (doh), am revenit în sfârşit cu capitolul al treilea. Nu prea am avut timp de scris... ştiţi voi: teme, şcoală, examenele stupide dintr-a 8-a despre care nu încetează babacii să vorbească:]]. Ideea e că am lucrat destul de mult la acest capitol, ştiu că e cam scurt, dar sper să vă placă... Şi să mai băgaţi şi voi nişte comentarii, vă roagă Ada frumos ;;).
Brunetzika_rebela, Denissu-chan şi Pustoaica_cu_ochii_verzi, mulţumesc foarte muuuuult pentru comentarii!!:*. Sunteţi foarte drăguţe:*
Fără să mai lungim vorba iaaatăăă *drums* capitolul 3 în avanpremieră:)):
Capitolul 3
"- Eşti atât de slabă..."
- Mult prea uÅŸor...
Tresar la auzul acestor simple cuvinte. Vocea mi se pare atât de cunoscută- calmă, dar totuşi exprimă discret o notă de îngâmfare. Seamănă cu cea a lui Shino. Dar cum de a terminat misiunea într-un timp atât de scurt? Nu prea ştiu să apreciez, dar sunt sigură că nu au trecut mai mult de zece-cincisprezece minute de când a început examenul final. Zâmbetul şi atitudinea mea optimistă de mai înainte dispar la fel de repede cum au luat naştere. Îmi cobor privirea- mă simt total descurajată. Nu degeaba Shino a fost numit de către Hokage-sama unul dintre studenţii Academiei cu cel mai mare potenţial. Mereu a fost muncitor şi inteligent: s-a descurcat excelent la practicarea noilor jutsuri predate de Iruka-sensei şi a obţinut aproape toate notele maxime la teste de-a lungul celor patru ani. În schimb, Shino a fost întotdeauna o fire retrasă şi nu cred că şi-a făcut prea mulţi prieteni la Academie. Măcar avem un lucru în comun; când vine vorba de capitolul "putere", trebuie să recunosc: sunt total în direcţia opusă lui.
Puternic, singuratic, foarte deştept... Toate aceste cuvinte conturează în mintea mea chipul unei singure persoane, odată extrem de specială pentru mine: Sasuke Uchiha. Ochii mari şi negri ca două lacuri întunecate, în spatele cărora se ascunde o poveste parcă de nedescris, şi părul brunet, cu reflexii albăstrii. Este băiatul care a reuşit să frângă inimile tuturor fetelor din Konoha cu o simplă privire, încă de la o vârstă fragedă. Iar eu, din păcate, nu am fost o excepţie. L-am văzut mereu singur, plin de mistere, am vrut să-l ajut, să discutam despre problemele noastre şi poate ne-am fi simţit mai bine împreuna. Dar acea zi... a schimbat absolut totul, de atunci nici nu mai am curajul să-l privesc în ochi. Îmi amintesc atât de clar: o superbă seară de vară târzie, la lumina unui foc de tabără călduros. M-am apropiat de acel băiat fermecător, iar el... Dar nu, nu este timpul potrivit să-mi amintesc- trebuie să şterg aceste imagini din minte şi să-mi îndepărtez gândurile negre pentru că, în situaţia în care mă aflu, nu este vorba de Sasuke. Este vorba de o singură persoană şi de un singur lucru: eu şi viitorul meu.
- Byakugan!
Activez tehnica secretă a clanului Hyuuga. Ochii îmi devin albi, simt cum adrenalina în forma sa pură îmi curge prin sânge, iar eu capăt o doză în plus de putere. De când n-am mai trăit acest sentiment… Kurenai-sensei nu a menţionat nimic în legătura cu anumite tehnici speciale. A spus doar sa ne dovedim adevăratele abilităţi, iar Byakuganul este ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi, acel ceva care mă transformă într-o persoană unică.
Bingo! Cu ajutorul lui, reuşesc să identific ceea ce căutam: două puncte distincte de chakra. Unul dintre ele se află în centrul pădurii. Probabil este Shino, care o aşteapta în linişte pe Kurenai. Ce uşor este totul în cazul lui… Al doilea, în nord-vest, undeva pe la capătul pădurii, unde începe şirul de munţi stâncoşi. Se pare că nici Kiba nu a găsit înca cutia şi o caută în continuare împreună cu Akamaru. Iar al treilea… Al treilea?! Cine ar putea fi în pădure într-o simplă după-amiază de sâmbătă, mai ales în timpul unei ploi torenţiale? Încerc să mă liniştesc, nu merită să îmi fac atât de multe griji pentru nimic. Este posibil ca profesoara să ne verifice, să vadă dacă am progresat sau nu, la fel ca şi în cazul unui examen obişnuit, corect? Dar totuşi...
- Gata, ştiu de unde să încep! exclam extrem de fericită, în timp ce mă îndrept în direcţia de sud-vest.
Las copacii cu frunze colorate în urma mea cu o viteză încântătoare, care mă uimeşte pâna şi pe mine. Picăturile de apă asemănătoare unor mici diamante fine mi se preling pe chip. Simt cum frigul aspru de toamnă îşi spune răspicat cuvântul, cum fiori de gheaţă îşi pun amprenta pe întreaga mea fiinţă- nu ştiu sigur dacă sunt din cauza vântului, sau, mai degrabă, a nerăbdării şi a extazului.
Vremea aceasta tipică lunii noiembrie, îmi provoacă mereu sentimente de nelinişte, poate chiar de frică. Observ în treacăt un mic cuib din paie lângă un stejar tânăr, răsturnat din cauza furtunii. Mă gândesc cu groază la bietele păsări, nişte fiinţe atât de firave şi delicate, care au trebuit să-şi părăsească acel loc numit "acasă" în căutarea unor meleaguri mai bune. Urăsc toamna. Este momentul în care toată frumuseţea naturii văratice dispare atât de repede şi uşor ca şi cum ai stinge o lumânare de ceară. Ca şi cum ai şterge speranţa unui vis...
Cred că deja caut de foarte mult timp. Trebuia să ajung demult la râul din sudul pădurii... sau poate doar l-am trecut cu vederea. Nu, nu e posibil aşa ceva. Cunosc această pădure mult prea bine. Este un loc special pentru mine, unde veneam şi mă antrenam intens după orele de curs de la Academie. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Naruto, care încerca să-şi controleze chakra în mâinile sale mici de copil pentru a sparge câţiva buşteni. Nu l-am băgat în seamă la început şi m-am antrenat singură în voie. Când seara a pus stăpânire pe întreg satul, m-am hotărât să plec, dar nu înainte de a-l mai verifica încă o dată pe micuţul blond. Era la acelaşi nivel, dar, după patru ore, tot nu se dăduse bătut. Am fost total impresionată.
- Ah! În ce naiba am mai călcat şi eu acum?!
Privesc nervoasă la picioarele mele şi descopăr stupefiată un cuib de păsări, aparent nesemnificativ. Acelaşi ca şi acela pe care l-am văzut acum ceva vreme… Nu e posibil să mă fi rotit în cerc, mai ales după ce am străbătut o bună bucată din drum. Asta nu poate însemna decât un singur lucru.
- Eliberare!
Cu câteva semne ale mâinii, reuşesc să dezactivez jutsul aplicat asupra mea. Dar rămâne totuşi o întrebare importantă: cine l-a aplicat?
- Inteligent…
Acest cuvânt, spus cu atât de multă răutate şi ignoranţă. Tremur involuntar. Cine poate fi? Sau poate e doar mintea mea obosită, folosită şi refolosită la rezolvarea prea multor probleme, care îmi joacă feste din nou. Încerc să mă liniştesc, însă nu am parte de niciun rezultat favorabil. Calmează-te, Hinata, în numele lui Dumnezeu, nu e nimic serios!
Sânge… roşu, cu un miros îngrozitor şi de nesuportat. Cadravrul unui mic iepuraş alb, chiar lângă mine. Omorât cu un kunai. Mă sperii la gândul că nu el trebuia să fie ţinta atacatorului. Nu mai e simplă imaginaţie, e realitatea inevitabilă. Acum înţeleg- al treilea punct de chakra! Cineva periculos se află chiar acum în spatele meu. Nu vreau să mă uit la faţa acestui animal fără pic de inimă. Încep să fug disperată în direcţia opusă, sleită de puteri, sperând să scap şi să ajung cât mai repede în luminiş. Vreau să uit tot ce s-a întamplat acum câteva minute, să nu fi venit azi la Academie, să nu fi picat în echipa asta blestemată! De ce eu? De eu eu sunt atacată, de ce eu sunt mereu acea oaie neagră, care are parte numai de ghinion? Întrebări inutile fără niciun răspuns. Există doar o soluţie: să fug cât de repede reuşesc.
- Eşti atât de slabă… îl aud pe acel animal râzând ironic.
În câteva secunde, apare în faţa mea. Privesc înspăimântată chipul demonului, dar nu reuşesc să-i desluşesc nicio trăsătura. Mintea mea e epuizată, trupul la fel, ştiu că nu mai am cale de scăpare. Cu ultimele puteri, reuşesc să îngân câteva cuvinte:
- C-cine eÅŸti...?
![[Imagine: 11qpgxx.jpg]](http://i50.tinypic.com/11qpgxx.jpg)