11-08-2010, 11:07 PM
brunetzika_rebela: N-ai idee cât de mult mă bucur că îţi place ficul meu:). Sper să te impresioneze următorul capitol şi te mai aştept pe aici cu un comm ;;).
Denissu- chan: Mulţumesc muuult pentru încurajări:*. Şi m-am hotărât: nu mă las de fic indiferent de câte comm-uri sau vizualizări am:P. Aa da, şi mă bucur că gâştele tale sunt satisfăcute de acţiunea mea:)).
Un peisaj splendid de toamnă târzie se oglindeşte în faţa ochilor mei. Verdele gălbui al ierbii vestejite şi portocaliul vesel al frunzelor, culori specifice acestui anotimp pitoresc, formează un contrast intens, care mă duce cu gândul la un tablou parcă pictat de cei mai talentaţi artişti. Frunzele ruginii se separă încet- încet de crengile goale, împodobite doar cu lumina plăpândă a soarelui obosit. Vântul aspru de toamnă se joacă cu şuviţele mele de păr brunet, în timp ce foşnetul magic al pădurii acoperă cât de cât lătratul nerăbdător al unui caţeluş alb, foarte jucăuş.
Eu şi colegii mei de echipă îl aşteptăm de peste o oră pe noul nostru sensei, în locul stabilit chiar de el. Oare cât mai durează? Ce îl poate reţine atât de mult? În acest moment, vreau doar să fug din luminiş şi să mă opresc doar când voi ajunge în camera mea din capătul scărilor. Este unicul loc din lume unde îmi pot vărsa în voie lacrimile amare stăpânite cu greu şi pot încerca să uit de această zi groaznică. Prevăd deja o noapte lungă. Dar cum mereu e mai uşor să gândeşti decât să pui în aplicare un plan, singurul lucru mai interesant de făcut rămâne cercetarea cu atenţie a coechipierilor mei.
Shino se ascunde parcă de lumina slabă a zilei, stând la umbra unui stejar bătrân. Niciodată nu am putut înţelege cum reuşeşte să vadă clar prin ochelarii lui negri. Îi poartă încă din primul an de Academie. Ochii săi au fost şi rămân în continuare un adevărat mister pentru mine, cel puţin. Mi se pare un băiat destul de ciudat… Dacă eu, Hinata, supranumită de colegi "trista, timida, înfricoşata şi absolut total ciudata din ultima bancă" am dreptul să spun aşa ceva.
Kiba şi căţeluşul său, Akamaru, se joacă împreună prin întregul luminiş şi sunt foarte energici, seamănă cu doi titirezi în mâna unui bebeluş malefic. Chicotesc uşor la acest gând. Îmi face plăcere să privesc cum se înghiontesc unul pe altul, ca între cei mai buni prieteni. Nu-l cunosc foarte bine pe Kiba, singura amintire legată de el e guma de mestecat cu extra-aromă de căpşuni pe care mi-a lipit-o în păr pe vremea când aveam vreo cinci-şase ani. El, Shikamaru si Chouji s-au distrat copios pe seama mea, în timp ce obrajii mei deveniseră roşii aprins. Zâmbesc discret şi melancolic la amintirea acelor zile îndepărtate din copilaria mea şi îmi ridic privirea la nesfârşita boltă cerească. Norii de un gri palid se grupează în formaţiuni ce vestesc o altă ploaie de toamnă.
Ar fi bine totuşi să nu mai stau retrasă, să mă ridic de pe buturugă şi să încerc să socializez cu noii mei colegi. În special cu Shino, el pare genul meu: este mai singuratic, mai misterios. Şi, cine ştie, poate între noi se va lega o prietenie frumoasă. Dar dacă el mă va considera o ciudată, la fel ca toţi ceilalţi? Dacă se va crede superior şi nu va dori sa vorbească cu o fraieră ca mine?
- Bună-ziua, copii! o voce destul de cunoscută mă readuce la realitate. Îmi cer scuze pentru întârziere. Am fost reţinută de Iruka. Se pare că s-a produs o eroare la repartizarea Jouninilor şi am înteles că voi preda la echipa 7, dar iată-mă într-un final aici. Numele meu este Kurenai Yuuhi. Aş vrea ca voi trei să va prezentaţi, să ziceţi ce vă place, ce nu vă place şi ce vise aveţi pe viitor. Să începem cu tine, băiatul care poartă glugă.
- Ok. Păi, numele meu este Kiba Inuzuka, iar el este caţelul meu, Akamaru. Cel mai mult îmi place să mă antrenez şi să mă joc împreună cu Akamaru. Urăsc pisicile şi nu-mi place deloc ca cineva să-mi subestimeze calităţile ninja. Visul meu? Să ajung unul dintre cei mai puternici şi talentaţi shinobi din Konoha.
- Foarte interesant, Kiba. Dacă vei munci şi te vei antrena mai mult, cu siguranţă îţi vei împlini visul, l-a încurajat noul nostru sensei cu un zâmbet dulce. Următorul, cel cu ochelarii negri.
Kurenai… singura persoană care mi-a înveselit ziua. O cunosc de foarte mult timp şi mi-a fost aproape în cele mai grele clipe pe care le-am trăit. Încă îmi mai amintesc acea convorbire care a avut un impact imens asupra mea. A fost momentul când propriul meu tată mi-a negat existenţa:
"Te-am chemat să vorbim în legătură cu Hinata. Fiica mea este mult prea slabă şi nu merită să fie moştenitoarea prestigiosul clan Hyuuga."
"Dar, Hiashi-sama, i-am supravegheat cu mare atenţie antrenamentul şi am observat că se străduieşte din greu. Dacă va munci mai mult, cu sigurantă…"
"Niciun <dacă>, Kurenai! Până şi sora ei, Hanabi, mai mică cu doi ani decât ea, este mult mai puternică şi curajoasă! De acum încolo, doresc să ai grija de Hinata, să o antrenezi cum crezi tu de cuviinţă! De acum încolo, nu o mai consider fiica mea!"
"Cum doriţi, Hiashi-sama."
Am ascultat la uşă scurta, dar marcanta conversaţie, încercând cu greu să-mi stăpânesc şiroiul de lacrimi care mă putea da de gol. Sentimentele pe care le-am experimentat în acea zi sunt aproape de nedescris. Tristeţe, singurătate, agonie, nelinişte interioară, toate combinate cu ura pentru propria mea pesoană. Am fugit repede pe scări pentru că doream să petrec câteva momente izolată de cei din jurul meu şi să-mi clarific scopul pentru care trăiesc, dar mai ales sa plâng. Însă o anumită persoană mi-a ghicit intenţiile, iar nişte braţe delicate m-au prins si m-au cuprins într-o îmbrăţişare caldă şi afectuoasă. Era Kurenai. De atunci, ea este sora mai mare pe care n-am avut-o niciodată sau, mai degrabă, o a doua mamă. M-a antrenat în fiecare zi şi mi-a oferit cu generozitate iubirea de care aveam atât de mare nevoie. O femeie puternică, dar totuşi foarte frumoasă: ochii roşii ca focul încadraţi de nişte sprâncene perfecte, pielea albă ca fulgii proaspeţi de nea, părul lung, negru, ondulat…
- Hinata, este rândul tău, m-a trezit din amintiri noul sensei.
Mă uit buimacă prin jur. Se pare că am fost atât de concentrată pe gândurile mele, încât nu am realizat că Shino deja s-a prezentat.
- Numele meu este Hinata Hyuuga. Îmi place să…
Fac o pauză destul de lungă, gândindu-mă ce ar fi potrivit să spun pentru a nu face o primă impresie proastă.
- Da, Hinata, continuă, te rog, mă încurajează Kurenai cu acelaşi zâmbet pe care i l-a oferit şi lui Kiba.
- Îmi place să citesc cărţi de aventură, să scriu poveşti şi să desenez. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu s-ar fi inventat hârtia şi creioanele colorate. Nu pot să zic că îmi displac anumite lucruri. Visul meu este să devin una dintre cele mai puternice kunoichi din sat şi să impresionez două persoane importante din viaţa mea!
M-am surprins plăcut singură. Nu am mai vorbit niciodată cu atât de multă încredere în mine. Poate că acesta este începutul schimbării mult aşteptate. Totul datorită lui Kurenai.
- Ei bine, se pare ca toţi trei aveti planuri de viitor măreţe. Mă bucur că predau unor Genini atât de ambiţioşi. Dar nu vă umflaţi prea tare în pene pentru că, înainte de toate, trebuie să daţi un test şi…
- Un test?! Dar de-abia am absolvit ieri Academia! se plânge Kiba.
- Acel examen nu a avut o importanţă prea mare şi a fost mult prea uşor! Testul de azi constă în dovedirea adevăratelor voastre abilităţi. Fiecare dintre voi trebuie sa găsească o cutie mică de lemn dintre cele trei ascunse strategic în pădure, în direcţii total opuse. Trebuie să-l completaţi în maxim o oră, iar dacă picaţi, vă veţi întoarce la Academie... şi nu cred că vă doriţ aşa ceva. Toate acestea fiind spuse, vă urez succes tuturor!
Kurenai dispare rapid într-un norişor de fum. Îmi privesc uimită colegii de echipă. Şi ei sunt destul de şocaţi de noua provocare.
- Eu personal voi completa misiunea în cel mai scurt timp, zice Shino ca pentru sine şi dispare printre crengile copacilor.
- Dacă te crezi aşa de tare, să nu te aştepţi să ne lăsăm mai prejos, nu-i aşa, Akamaru? strigă Kiba şi pleacă în cealaltă parte a pădurii, lăsându-mă singură.
Cum reuşesc băieţii să fie mereu încrezători, chiar dacă îşi asumă un risc ridicat? Îi cunosc mai bine doar de două ore şi deja ii invidiez. Mă uit dezorientată prin luminiş. Nu ştiu ce să fac, de unde ar trebui să încep. Dar în mintea mea revin cuvintele spuse mai devreme: "Visul meu este să impresionez două persoane importante din viaţa mea!". De această dată, sunt hotărâtă- voi reuşi! Trebuie să reuşesc!
Denissu- chan: Mulţumesc muuult pentru încurajări:*. Şi m-am hotărât: nu mă las de fic indiferent de câte comm-uri sau vizualizări am:P. Aa da, şi mă bucur că gâştele tale sunt satisfăcute de acţiunea mea:)).
Capitolul 2
O nouă provocare
Un peisaj splendid de toamnă târzie se oglindeşte în faţa ochilor mei. Verdele gălbui al ierbii vestejite şi portocaliul vesel al frunzelor, culori specifice acestui anotimp pitoresc, formează un contrast intens, care mă duce cu gândul la un tablou parcă pictat de cei mai talentaţi artişti. Frunzele ruginii se separă încet- încet de crengile goale, împodobite doar cu lumina plăpândă a soarelui obosit. Vântul aspru de toamnă se joacă cu şuviţele mele de păr brunet, în timp ce foşnetul magic al pădurii acoperă cât de cât lătratul nerăbdător al unui caţeluş alb, foarte jucăuş.
Eu şi colegii mei de echipă îl aşteptăm de peste o oră pe noul nostru sensei, în locul stabilit chiar de el. Oare cât mai durează? Ce îl poate reţine atât de mult? În acest moment, vreau doar să fug din luminiş şi să mă opresc doar când voi ajunge în camera mea din capătul scărilor. Este unicul loc din lume unde îmi pot vărsa în voie lacrimile amare stăpânite cu greu şi pot încerca să uit de această zi groaznică. Prevăd deja o noapte lungă. Dar cum mereu e mai uşor să gândeşti decât să pui în aplicare un plan, singurul lucru mai interesant de făcut rămâne cercetarea cu atenţie a coechipierilor mei.
Shino se ascunde parcă de lumina slabă a zilei, stând la umbra unui stejar bătrân. Niciodată nu am putut înţelege cum reuşeşte să vadă clar prin ochelarii lui negri. Îi poartă încă din primul an de Academie. Ochii săi au fost şi rămân în continuare un adevărat mister pentru mine, cel puţin. Mi se pare un băiat destul de ciudat… Dacă eu, Hinata, supranumită de colegi "trista, timida, înfricoşata şi absolut total ciudata din ultima bancă" am dreptul să spun aşa ceva.
Kiba şi căţeluşul său, Akamaru, se joacă împreună prin întregul luminiş şi sunt foarte energici, seamănă cu doi titirezi în mâna unui bebeluş malefic. Chicotesc uşor la acest gând. Îmi face plăcere să privesc cum se înghiontesc unul pe altul, ca între cei mai buni prieteni. Nu-l cunosc foarte bine pe Kiba, singura amintire legată de el e guma de mestecat cu extra-aromă de căpşuni pe care mi-a lipit-o în păr pe vremea când aveam vreo cinci-şase ani. El, Shikamaru si Chouji s-au distrat copios pe seama mea, în timp ce obrajii mei deveniseră roşii aprins. Zâmbesc discret şi melancolic la amintirea acelor zile îndepărtate din copilaria mea şi îmi ridic privirea la nesfârşita boltă cerească. Norii de un gri palid se grupează în formaţiuni ce vestesc o altă ploaie de toamnă.
Ar fi bine totuşi să nu mai stau retrasă, să mă ridic de pe buturugă şi să încerc să socializez cu noii mei colegi. În special cu Shino, el pare genul meu: este mai singuratic, mai misterios. Şi, cine ştie, poate între noi se va lega o prietenie frumoasă. Dar dacă el mă va considera o ciudată, la fel ca toţi ceilalţi? Dacă se va crede superior şi nu va dori sa vorbească cu o fraieră ca mine?
- Bună-ziua, copii! o voce destul de cunoscută mă readuce la realitate. Îmi cer scuze pentru întârziere. Am fost reţinută de Iruka. Se pare că s-a produs o eroare la repartizarea Jouninilor şi am înteles că voi preda la echipa 7, dar iată-mă într-un final aici. Numele meu este Kurenai Yuuhi. Aş vrea ca voi trei să va prezentaţi, să ziceţi ce vă place, ce nu vă place şi ce vise aveţi pe viitor. Să începem cu tine, băiatul care poartă glugă.
- Ok. Păi, numele meu este Kiba Inuzuka, iar el este caţelul meu, Akamaru. Cel mai mult îmi place să mă antrenez şi să mă joc împreună cu Akamaru. Urăsc pisicile şi nu-mi place deloc ca cineva să-mi subestimeze calităţile ninja. Visul meu? Să ajung unul dintre cei mai puternici şi talentaţi shinobi din Konoha.
- Foarte interesant, Kiba. Dacă vei munci şi te vei antrena mai mult, cu siguranţă îţi vei împlini visul, l-a încurajat noul nostru sensei cu un zâmbet dulce. Următorul, cel cu ochelarii negri.
Kurenai… singura persoană care mi-a înveselit ziua. O cunosc de foarte mult timp şi mi-a fost aproape în cele mai grele clipe pe care le-am trăit. Încă îmi mai amintesc acea convorbire care a avut un impact imens asupra mea. A fost momentul când propriul meu tată mi-a negat existenţa:
"Te-am chemat să vorbim în legătură cu Hinata. Fiica mea este mult prea slabă şi nu merită să fie moştenitoarea prestigiosul clan Hyuuga."
"Dar, Hiashi-sama, i-am supravegheat cu mare atenţie antrenamentul şi am observat că se străduieşte din greu. Dacă va munci mai mult, cu sigurantă…"
"Niciun <dacă>, Kurenai! Până şi sora ei, Hanabi, mai mică cu doi ani decât ea, este mult mai puternică şi curajoasă! De acum încolo, doresc să ai grija de Hinata, să o antrenezi cum crezi tu de cuviinţă! De acum încolo, nu o mai consider fiica mea!"
"Cum doriţi, Hiashi-sama."
Am ascultat la uşă scurta, dar marcanta conversaţie, încercând cu greu să-mi stăpânesc şiroiul de lacrimi care mă putea da de gol. Sentimentele pe care le-am experimentat în acea zi sunt aproape de nedescris. Tristeţe, singurătate, agonie, nelinişte interioară, toate combinate cu ura pentru propria mea pesoană. Am fugit repede pe scări pentru că doream să petrec câteva momente izolată de cei din jurul meu şi să-mi clarific scopul pentru care trăiesc, dar mai ales sa plâng. Însă o anumită persoană mi-a ghicit intenţiile, iar nişte braţe delicate m-au prins si m-au cuprins într-o îmbrăţişare caldă şi afectuoasă. Era Kurenai. De atunci, ea este sora mai mare pe care n-am avut-o niciodată sau, mai degrabă, o a doua mamă. M-a antrenat în fiecare zi şi mi-a oferit cu generozitate iubirea de care aveam atât de mare nevoie. O femeie puternică, dar totuşi foarte frumoasă: ochii roşii ca focul încadraţi de nişte sprâncene perfecte, pielea albă ca fulgii proaspeţi de nea, părul lung, negru, ondulat…
- Hinata, este rândul tău, m-a trezit din amintiri noul sensei.
Mă uit buimacă prin jur. Se pare că am fost atât de concentrată pe gândurile mele, încât nu am realizat că Shino deja s-a prezentat.
- Numele meu este Hinata Hyuuga. Îmi place să…
Fac o pauză destul de lungă, gândindu-mă ce ar fi potrivit să spun pentru a nu face o primă impresie proastă.
- Da, Hinata, continuă, te rog, mă încurajează Kurenai cu acelaşi zâmbet pe care i l-a oferit şi lui Kiba.
- Îmi place să citesc cărţi de aventură, să scriu poveşti şi să desenez. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu s-ar fi inventat hârtia şi creioanele colorate. Nu pot să zic că îmi displac anumite lucruri. Visul meu este să devin una dintre cele mai puternice kunoichi din sat şi să impresionez două persoane importante din viaţa mea!
M-am surprins plăcut singură. Nu am mai vorbit niciodată cu atât de multă încredere în mine. Poate că acesta este începutul schimbării mult aşteptate. Totul datorită lui Kurenai.
- Ei bine, se pare ca toţi trei aveti planuri de viitor măreţe. Mă bucur că predau unor Genini atât de ambiţioşi. Dar nu vă umflaţi prea tare în pene pentru că, înainte de toate, trebuie să daţi un test şi…
- Un test?! Dar de-abia am absolvit ieri Academia! se plânge Kiba.
- Acel examen nu a avut o importanţă prea mare şi a fost mult prea uşor! Testul de azi constă în dovedirea adevăratelor voastre abilităţi. Fiecare dintre voi trebuie sa găsească o cutie mică de lemn dintre cele trei ascunse strategic în pădure, în direcţii total opuse. Trebuie să-l completaţi în maxim o oră, iar dacă picaţi, vă veţi întoarce la Academie... şi nu cred că vă doriţ aşa ceva. Toate acestea fiind spuse, vă urez succes tuturor!
Kurenai dispare rapid într-un norişor de fum. Îmi privesc uimită colegii de echipă. Şi ei sunt destul de şocaţi de noua provocare.
- Eu personal voi completa misiunea în cel mai scurt timp, zice Shino ca pentru sine şi dispare printre crengile copacilor.
- Dacă te crezi aşa de tare, să nu te aştepţi să ne lăsăm mai prejos, nu-i aşa, Akamaru? strigă Kiba şi pleacă în cealaltă parte a pădurii, lăsându-mă singură.
Cum reuşesc băieţii să fie mereu încrezători, chiar dacă îşi asumă un risc ridicat? Îi cunosc mai bine doar de două ore şi deja ii invidiez. Mă uit dezorientată prin luminiş. Nu ştiu ce să fac, de unde ar trebui să încep. Dar în mintea mea revin cuvintele spuse mai devreme: "Visul meu este să impresionez două persoane importante din viaţa mea!". De această dată, sunt hotărâtă- voi reuşi! Trebuie să reuşesc!
![[Imagine: 11qpgxx.jpg]](http://i50.tinypic.com/11qpgxx.jpg)