Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Viata vesnica

#1
Am revenit! Desi nu credeam ca imi vor place vampirii........Sper sa va placa!

Capitolul 1

Daca nu iti place sangele, ai face bine sa nu citesti mai departe. Daca nu iti face placere sa te gandesti sau sa vezi acel lichid rosu care ne tine in viata, atunci nu mai citi. Sange. Mult sange. Niciodata nu credeam ca voi avea asa mare nevoie de sange. Aceasta este povestea mea. Povestea mea de viata.
Totul a inceput cand am murit. Da, asa e….am murit. Dar mai bine sa incepem cu inceputul.
M-am nascut in 1796, iar de atunci totul s-a schimbat. Am fost singurul copil al familie Hamilton, o familie bogata pe acele vremuri.
Imi amintesc ca stateam intr-o casa mare, era aproape ca un castel. Eram o familie de invidiat, aveam tot ce isi dorea vreo data un om. Tocmai de aceea Dumnezeu m-a dat familiei Hmilton, ca un blestem asupra lor, ca pedeapsa pentru egoismul lor.
Am fost cea mai mare dezamagire a lor. De ce? De ce e vina mea ca m-am nascut asa? M-am nascut cu o anomalie rara. O anomalie de care nu pot scapa nici acum. Sufar de albinism. Din cauza acestei anomali parul, pielea mea sunt albe. Am fost considerata o ciudata. O ciudata. Asa imi spunea toata lumea, chiar si …..parintii mei. De ce? De ce conteaza tot timpul cum arat? Dar totusi ochii mei ii fermeca pe toti. Erau de o culoare nemaipomenita. Albastrul ochilor mei era singurul lucru bun la mine.
-Hannah, fa curat in camera! Hannah ajuta-ma sa pregatesc masa! Hannah fi ascultatoare! Aceste lucruri le aud in fiecare zi. Orice as face nimic nu este de ajuns. Tot ce fac nu este bine.
Toata viata mea am fost o dezamagire pentru toti. Dar am invatat sa traiesc asa si nu imi imaginez viata mea fara aceste jigniri cu care sunt obisnuita.
Am 15 ani, iar eu am tot ce isi putea dori oricine. Am facut multe calatori in toata lumea, am primit multe cadouri, iar toate poftele mele au fost indeplinite. Aceste lucruri luxoase nu au fost bucurii pentru mine. As fi vrut sa am o familie care ma iubeste si o viata normala, iar cel mai important lucru, as fi vrut sa nu mai fiu o ciudata.
Craciunul. Sarbatoarea mea favorita. Intotdeauna mi-a placut aceasta sarbatoare. O sarbatoare in care familile sunt mai iubitoare ca niciodata, dar nu si a mea. Dar nu mai conteaza. Sunt obisnuita cu aceste lucruri, asa ca nu imi mai fac griji. Ca in fiecare an, parintii mei planuiesc o mare petrecere, la care vor fi invitati multi nobili si lorzi. Ca de obicei, eu tin un recital de pian. Parintii mei au vrut neaparat sa invat sa cant la pian. Ei mi-au pregatit un cantec pe masura, dar mie nu imi placea, era la fel ca si celelalte, vesele si vioaie. Nu imi facea placere sa cant astfel de cantece pe care trebuia sa le cant din suflet pentru ca eu niciodata nu am simtit cu adevarat mesajul melodiei.
Este ora 19:00, iar invitatii deja incep sa se adune in sufrageria noastra. Dupa ce a trebuit sa ma ocup de invitati si de primirea lor acasa la noi, a venit timpul meu. A venit timpul sa cant la pian. Ma asez frumos pe taburetul cu pernuta rosie si incep sa cant melodia impusa de parintii mei. Cantam, dar gandurile mele erau departe. Nu ma mai gandeam la nimic, eram pur si simplu dusa de val. Observ ,totusi, privirile celorlalti care erau imbatati de notele muzicale, dar in acelasi timp oripilati de mine, de o ciudata. Doar o privire imi atrase in mod special atentia, cea a nobilului William McLeod, un nobil tanar, blond cu ochii albastri ce era tot timpul indragit de toata lumea. Nu il mai vazuse niciodata, dar parca il stiam de o vesnicie. Privirea lui, nu era ca a celorlalti plina de dispret, era doar fascinat de melodie. Inchei cu succes recitalul, dar o voce din multime imi spune:
-Hannah canta ceva mai trist. O melodie si pentru cei care nu isi petrec Craciunul ca si noi.
Ma uit uimita prin multime si vad persoana ce a rostit acele cuvinte. Era William McLeod. Spusele lui imi umpleau inima de bucurie. In sfarsit a venit momentul sa fac si ce imi place. Incep sa cant melodia ce ma reprezenta. O melodie trista dar in acelasi timp plina de impliniri. Incep sa cant, dar ma apuca o stare profunda de tristete. In mijlocul recitatului rabufnesc in plans. Acum plang in hohote. Ma opresc si incep sa alerg. Alerg afara. Nu ma mai opresc. Ma opresc doar in curtea din spatele casei. Un loc splendid in care natura isi arata tot ce e mai frumos in lume. Ma asez pe banca de granit, de langa brazii desi. Plangeam. Dar de ce? De ce plangeam? Plangeam pentru ca sunt o ciudata sau pentru ca nimeni nu ma iubeste? Gandurile sunt schimbate brusc de altele si in minte se nasc ura fata de ceilalti dar si fata de mine. Cad in genunchi si plang, cand deodata gasesc o mica lama pe jos. O iau in mana si ma uit la taisul ei ce straluceste in razele lunii. Ma uit insistent la ea si iau o decizie ce urma sa imi schimbe viata pentru totdeauna.
O indrept spre incheietura mainii si imi zic in soapta „Oricum nimanui nu ii pasa!”. In acel moment imi tai adanc pielea, dar si venele. Nu simt o durere prea mare, dar prin tot corpul trece un fior rece care ma inspaimanta. Eram slabita, nu puteam sa vorbesc bine si nu ma puteam misca. Eram intinsa pe jos, in timp ce sangele curgea din mana mea.
Deodata simt o atingere pe mana plina cu sange. Simt cum niste buze se lipesc de rana provocata de lama stralucitoare. Simt cum sange este sorbit cu lacomie din mine. Ma uit la ce se intampla si vad cum cineva imi suge sangele. Ma uit mai atent si il vad pe William McLeod.
-Ce esti tu? Il intreb cu o jumatate de gura.
-Eu? Eu sunt un vampir, scumpa mea. Zise el cu un zambet ciudat pe fata.
-Nu vreau sa mor! Nu ma lasa sa mor! Il implor eu pe el.
-Nu-ti fa griji, nu vei muri. Imi zise el pe un ton foarte bland, in timp se el isi taie venele cu aceasi lama pe care o folosisem eu.
Sangele curgea din mana lui, iar el imi picurase cateva picaturi pe buze. Imi ling usor buzele si simt sangele. Dupa acesta am avut un sentiment ciudat, ma facea sa mai vreau acel sange. Ma ridicam incet si ma indreptam spre mana nobilului. Incep sa absorb acel sange cu multa egoism, pana cand paralizez. Nu ma mai pot misca. O durere cumplita ma cuprinde. Parca o sabie trecea prin trupul meu fara mila.
-Ce se intampla cu mine? Zic eu foarte speriata.
-Linisteste-te! Iti moare corpul! Nu ii da atentie! In curand nu vei mai simti nimic. Imi zise el calm.
Acea durere se amplifica foarte mult. Simt cum inima imi bate cu putere. Dintr-o data totul se opreste. Inima se opresete si totul se intuneca in fata ochilor. Nu aud, nu vad si nu ma pot misca.
Soarele rasare, iar eu stau intinsa pe iarba, aproape moarta. Dintr-o data il aud pe William.
-Nuuuu!
Dupa acest strigat mi-am dat seama ca soarele se arata. Ma trezesc. Ma ridica obosita si ma uit in jur. Sunt singura. Soarele e pe cer, iar eu intru in casa linistita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Pasesc in casa si ii vad pe parintii mei ce adunau paharele de cristal de prin sufragerie. Ma privesc si ma intreaba nervosi:
-Unde ai fost?
Nu raspund. Urc scarile din marmura si ma indrept spre camera mea. Ma asez pe patul cu lenjerie din matase alba si adorm intr-o clipita.
Ma trezesc abia dupa ce soarele apune, iar in camera apare mama mea care ma intreaba:
-Nu mananci?
-Ba da. Spun eu, in timp ce ma duc spre bucatarie.
In fata mi se pune o farfurie plina cu bunatati. Iau o imbucatura si totul mi se pare ciudat. Nimic nu mai are gust si oricat de mult as fi mancat nu mi-ar fi potolit foamea pe care o aveam. Ies din casa fara sa spun nimanui nimic.
Ma plimb pe strazi, prin intunerica. Nefiind atenta am dat peste cineva.
-Ma scuzati! Nu eram atenta! Spun eu putin zapacita.
-Nu e nimic, Hannah! Zise acesta.
-William? Ce mi-ai facut? Ce se intampla cu mine?

#2
interesant fic... mai ales faptul ca actiunea se petrece in 1796 :X
descrierea mi-a placut, de-asemenea si naratiunea, iar dialogul e bun^^
am gasit cateva greseli^__^:
"Nu il mai vazuse"- vazusem;
"-Hannah (,) canta ceva mai trist".- cred ca in loc de punct, ar fi fost mai potrivit semnul exclamarii deoarece este un indemn^^ ;
-ai schimbat cam des timpurile... cand prezent, cand trecut :-w
"se nasc ura"- naste(deoarece substantivul "ura" este la singular);
"de ceilalti (,) dar si fata"- inainte de "dar" se pune intotdeauna virgula;
"-Ce esti tu? Il intreb cu o jumatate de gura."- il(cu litera mica deoarece intervine naratorul)+ "cu jumatate de gura", nu "cu o jumatate de gura".
"Zise el"- zise(cu litera mica);
"Il implor eu pe el"- il(cu litera mica :P ), iar din pronumele "il" se intelege ca pe el il intrebi, deci pronumele "el" nu-si mai are rostul, la fel si "eu" deoarece "implor" este verb la persoana I... iar propozitia "il intreb eu pe el" e ca si cum ai repeta de doua ori faptul ca tu il intrebi si ca il intrebi pe "el", ceea ce e oarecum deranjant :D
"Imi zise"- imi(iar cu litera mica >_> )
"Zic"- zic(acceasi chestie ca mai sus ^_^)
"Imi zise"- imi(cu litera mica);
"Dintr-o data totul se opreste. Inima se opresete"- repetitia cuvintelor "se opreste" este deranjanta; ai fi putut inlocui al doilea "se opreste" cu "inceteaza/inceta a mai bate"
"Pasesc in casa si ii vad pe parintii mei ce adunau paharele de cristal de prin sufragerie."- ai spus ca acea familie era una bogata, iar pe-atunci nu se cuvenea ca stapanii unei case sa faca curatenie, aceasta fiind treaba servitoriilor.
"Spun eu"- spun(cu litera mica pentru ca intervine naratorul);
"prin intunerica."- intuneric;
"Nefiind atenta (,) am dat peste cineva."
"Zise acesta."- zise(cu litera mica :-w )

P.S: sfatul meu ar fi ca sa te documentezi ceva mai mult despre cum era viata pe-atunci deoarece este o mare diferenta intre ea si cea din ziua de azi: obiceiurile, vestimentatia etc(ai respectat o mare parte din ele... so good job^^) O.O
spor la scris si sa pui repede continuarea :*:*

#3
greseliile au fost mentionate...

ideea e frumoasa...nu am mai intalnit-o..

naratiunea =>buna
descrierea =>buna
dialogul =>bun...
nu ai probleme la acest capitol...


ai probleme cu anumite virgule..uiti sa le pui....pe parcurs cre ca o sa te perfectionezi...ai mare grija cu greseliile ca sunt multe....


imi place de William....deja imi imaginea cum arata....=P~
incearca sa pui si tu poze cu ei...

cam atat am avut de spus si....astept urmatorul capitol...
bye:-h
poop:*:*
'ubee:X:X:X
Un băiat şi o fată se întâlnesc,
se iubesc ÅŸi se iau.
- Mihail DrumeÅŸ

[Imagine: tumblr_l62y3awKTQ1qbcrgio1_500.png]

Cortina a căzut pe ultimul act al tragediei.
Dar noi, care am rămas după el, ce vom face? -
Mihail DrumeÅŸ


Claustrofobie

#4
Capitolul 2


William se uita la mine si zambeste in acelasi timp. Nu mi-am dat seama de ce putea zambi. Dupa o scurta pauza de tacere, el imi spune:
-Ti se pare ca viata nu mai are nici un rost? Ca totul ti se pare sters? Mancarea pe care o manaci nu iti poate potoli foamea pe care o ai? Totul din jurul tau ti se pare mai viu si mai frumos decat inainte?
Am ramas uimita. Nu mai aveam cuvinte. Tot ce a spus el era tot ce simteam eu. Simteam cum lumea se schimba, cum eu ma schimb. Tot ce stiam eu despre lume, despre oameni, despre totul, se schimbase. Acum priveam lucrurile altfel.
-De unde stiu? Simplu. Spuse el foarte bland, dar in acelasi timp foarte rece.
Nu mai stiam ce sa zic. Singurele cuvinte ce mi-au iesit din gura au fost:
-Ce sunt eu?
-Tu? Tu esti un vampir, datorita mie. Ti-am dat posibilitatea sa alegi ce vrei.
-Dar nu am ales. Spun eu putin speriata.
-Ba da. In noaptea aceea, cand te-ai sinucis….
Nici nu termina bine sa isi termine ideea, ca eu am raspuns taios:
-Dar nu m-am sinucis. Niciodata nu m-as sinucide.
-Nu? Atunci, Hannah, de unde ai taietura aia, de la incheietura mainii?
Ma uit sfioasa la mana mea si vad acea taietura adanca. Era adevarat. M-am sinucis. Dar cum? Cand? Mai traiam? Nici eu nu m-ai stiam acest lucru. Totul parea un vis. Nimic nu parea real.
-Deci, sunt un vampir? Spun eu speriata.
-Da, draga mea.
Totul mi se parea confuz. Numai stiam ce sunt eu. Totul s-a intamplat atat de repede.
-Mi-e foame. Spun eu putin rusinata.
-Si ce m-ai astepti? Uite, vine cineva! Spune el, in timp ce se ascunde.
Nu stiam ce sa fac. Nu stiam cum sa imi potolesc foamea.
O femeie, inalta si blonda se plimba linistita pe strada. Ma indrept spre ea si dintr-o data incep sa plang.
Ea se indreapta spre mine si imi zice bland:
-Te-ai ratacit, copila?
-Da. Spun eu printre lacrimi.
Ea ma ia in brate si incearca sa ma linisteasca. O imbratisez si eu si dau de gatul ei alb si delicat. Imi apropi buzele, usor, de gatul ei. Acum stiam ce sa fac.
O musc puternic de gat si simt cum sangele tasneste din corpul ei. Aud cum tipa. Un strigat de ajutor, de frica. Nu bag in seama tipatul si continui sa sorb sangele. Sange. Atat de….delicios.
Simt cum inima ii bate cu putere, cum se zbate, cum vrea sa pompezele sangele pe care il absorb cu lacomie. Inima se opreste, iar eu la fel. A murit. Am omorat un om. Niciodata nu credeam ca voi face asa ceva. Dar nu mi-a parut rau pentru ea. Mi s-a parut ceva normal si natural. Ca si cum un leu omoara o zebra pentru as satisface foamea.
Ma ridic de pe trotuarul rece si plin de sange, acum, si ma uit in jur. Il vad pe William zamind.
-Bravo! Spuse el mandru.
-Mai vreau! Spun eu nesatula.
-Succes in continuare! Si nu uita: nu bea sange din corpul unui mort! Spuse el serios.
-Unde pleci? Spun eu oarecum trista.
-Trebuie sa plec! Mai putin si rasare soarele! Soarele ne topeste!
-Dar eu? Eu de ce nu m-am topit, atunci, in ziua aceea?
-Tu ai avut noroc. Tu poti rezista pe timpul zilei. Ai devenit vampir chiar cand soarele rasarea. Esti speciala! Spuse el, dupa care disparu.
Din ochi imi cadeau lacrimi. Ma simteam cu adevarat bine dupa tot ce s-a intamplat in viata mea. Stiam ca nu mai sunt cea dinainte. Acum stiam cine eram, ce eram. "Speciala" acest cuvant mi-a umplut sufletul de bucurie. In sfarsit nu mai eram considerata o ciudata.

http://i254.photobucket.com/albums/hh106...ommale.png: William
http://i340.photobucket.com/albums/o345/...e_girl.jpg : Hannah

#5
Capitolul 3

E dimineata deja. Noaptea s-a scurs asa de repede, desi as fi vrut sa tina o vesnicie. Acea noapte a fost pentru prima oara cand nimeni nu m-a considerat o ciudata, cand pentru prima oara am stiut ca totul va fi bine si pentru mine.
Ma ridic din patul meu alb ca zapada, ca si mine, si ma indrept spre oglinda de pe perete, ca sa imi pieptan parul. Cand ma uit in oglinda, nu se vede nimic, doar camera mea. Nu ma reflect in oglinda. „Ce ciudat!” gandesc eu, lasand la o parte ceea ce vroiam sa fac. Nu ma mai interesa cum aratam. Nu imi mai pasa ce spun alti despre mine.
Ies din casa si constat ca soarele abia acum rasare. Ce frumos! Nu am mai vazut niciodata un rasarit atat de frumos, atat de…..plin de sperante.
Dupa ce soarele se afla in intregime pe cer, ma plimb prin gradina din spatele casei. Ajung in dreptul bancii de marmura alba si ma asez pe ea. Era rece, dar pe mine nu ma dereanja. Ma uit in jur, iar privirea mi-a ramas atintita asupra unei pete rosiatice, ce se afla pe alea de marmura alba. Ma indrept spre acel loc si ma aplec sa ating lichidul rosu.
Brusc, Harrieta, menajera noastra, ma trezeste la realitate.
-Hannah, masa este gata! Zise ea politicoasa.
-Acum! Spum eu din instinct.
Ma ridic si ma indrept spre menajera noastra. Mintea imi este goala, nu mai reactionez la nimic, ci doar imi continui drumul spre ea. Ajung in dreptul ei si o imbratisez. Ea este surprinsa de gestul ei si fara sa stie ce sa urma sa fac, imi raspunde la imbratisare.
O strang in brate, pana ce gura mea da de gatul ei fin. La inceput doar imi plimb usor buzele de pielea ei, dupa care o musc lacom de gat. Sangele tasneste. Ea incepe sa tipe de durere. Inima incepe sa bata cu putere.
-Te rog! Imi spune ea printre lacrimi.
Dar eu nu bag de seama cuvintele ei. Eu imi continui treaba fara mila. Ii sug sangele fara sa imi pese de srigatele ei de disperare. In cele din urma inima ii cedeaza, iar eu ma opresc. In secunda urmatoare, parintii mei si toti angazatii casei, se aflau in fata mea si priveau cu groaza acea imagine. Se uitau la Harriete si apoi s-au uitat spre mine. Nu se mai uitau la mine ca la o ciudata, ca la o dezamagire. Acum in priviriile lor aratau frica, groaza. Imi placea acea senzatie. Imi placea ca inspir frica.
-Ce ai facut? Ma intreaba mama mea.
Nu raspund. Stiu ca ma invinuiesc pentru moartea menajerei, dar mie nu imi mai pasa ce credeau despre mine. Acum ma simt libera.
Acea privire de frica pe care mi-o arunca mai devreme, acum era plina de ura si dezamagire.
Doi dintre vizitii calestiilor noatre, ma prinsera. Nu puteam sa fac nimic.
-Ma doare! Spun eu, uitandu-ma in ochii parintiilor mei.
-Si pe noi, draga mea. Imi spusera ei.
Ma minteau. Tot timpul m-au mintit. De ce? Eu nu puteam sa stiu adevarul?
Cei doi ma duc intr-un turn inalt. Ma inchid acolo.
-Ne pare rau, dar nu putem sa te lasam sa mai faci asta. Adio! Spun asta parintii mei, in timp cei eu ii vad pentru ultima oara.
Nu mai zic nimic. Nu mai am putere sa mai zic ceva. Acum eu sunt cea dezamagita. Nu credeam ca parintii mei mi-ar face asa ceva..
Eram cufundata in gandurile mele. Nu mai auzeam si nu mai simteam nimic.
Deodata, William imi spune nerabdator:
-Hannah! Hai sa plecam de aici!
-Cum? Unde? Spun eu putin confuza.
-Ti-ai dorit sa nu iti mai vezi parintii, sa pleci undeva departe, iar aceasta dorinta tia fost indeplinita. Acum eu voi avea grija de tine. Haide sa mergem!
-De unde sti ce mi-am dorit? Il intreb cu frica in glas.
-Iti pot citi gandurile. Dar tot ce vreau sa stiu este daca vrei sa vi cu mine.
-Da, vreau. Spun eu, fara sa mai stau pe ganduri.
Iesim din turn, iar cand ajungem afara, ii vad pe parintii mei intr-o balta de sange. Nu erau morti, stiam ca ma priveau. Nu imi parea rau de ce li se intamplase.
-Imi pare rau, dar nu va pot lasa sa imi mai faceti rau. Adio! Spun eu in timp ce plec cu William.
Acum ma simteam mai bine ca niciodata. Ma simteam libera. Stiu ca nu meritau sa moara, dar nu mai puteam sa indur toate privirile de dejamagire si toate jignirile pe care mi le aminteau in fiecare zi. Acum stiu ca viata mea abia acum incepe.

#6
Oaw, super si capitolele astea. Foarte interesante.
De data asta nu mai ai greseli, iar naratiunea, descrierea si dialogul sunt:bv:
Imi place poza cu Hannah, dar pe cea a lui William nu merge sa o vad. Cand o sa pui urmatorul capitol te rog frumos sa pui din nou poza cu William.[-o<
:bye::bye::bye: si spor la scris in continuare.

#7
Capitolul 4

In acea seara am mers la William. Nu stiam daca era bine ce faceam, dar parca nu imi pasa. Ma simteam ciudat de bine.
Am ajuns la casa lui. Nu era o casa foarte mare si foarte sofisticata, dar acea modestie cu care era proiectata casa, dadea un aer de eleganta si bun gust.
Dupa ce am intrat in casa lui, m-am simtit pentru prima oara ca acasa. Acum ma simteam in siguranta.
William m-a condus pana in fata unei usi din lemn masiv. Mi-a zis ca aceea va fi camera mea. Am deschis usa sfioasa si am intrat. Era o camera destul de mica. Era complet alba. Peretii, dulapurile, patul, totul era alb. Era impecabil. M-am asezat pe patul moale si priveam in jurul meu. Eram uimita.
-Culca-te! Vei avea nevoie de energie. Maine vom pleca! Zise el serios si foarte impunator.
-Unde?
-In Italia! Imi zice el in timp ce iese din camera.
„In Italia?” ma spuneam intruna. Eram foarte nedumerita.
M-am pus in pat si m-am invelit cu patura de culoarea alba. Am vrut sa adorm mai repede, sa vina ziua urmatoare, dar nu puteam face nimic. Am adormit cu greu.
Dimineata, William m-a trezit si mi-a zis pe un ton, oarecum, vesel:
-Hai sa mergem!
Nu am zis nimic. Era liniste. Ma uit la el si vreau sa inteleg de ce vrea sa plecam. Ma schimb repede si ies din camera care a fost a mea doar cateva ore. Dupa ce cobor scarile de marmura alba, ajung, in cele din urma, in fata usii principale. Nu stiam ce sa fac. Sa merg cu William? Nu stiam ce ma astepta, dar stiam ca William nu imi va face rau, asa cum parintii mei mi-au facut de cand m-am nascut. Am ezitat putin, dar, hotarata acum, am apasat pe clanţa usii si am iesit afara. In fata mea se afla o caleasca trasa de doi cai negri si puternici. William ma indemna sa urc si asa am facut.
Ieri invatam un nou cantec la pian, pe care parintii mei mi-l impuneau, iar azi ma aflu intr-o caleasca regeasca alaturi de William, de un necunoscut. William era un necunoscut. Dar niciodata nu l-am considerat asa. Desi il cunosteam de cateva zile, mi se parea ca il cunosc de o vesnicie. Il consideram ca un prieten, ca un frate, sentiment pe care nu il cunosteam daca ar fi fost acel Craciun, Craciunul ce mi-a schimbat viata, Craciunul in care am murit.
Ma uitam pe geamul calestii si priveam cum ne indepartam de tot ce cunosteam, de locul in care m-am nascut si in care am copilarit. Desi mi-era greu sa ma despart de el. De ce? De ce imi era greu sa ma despart de acel loc, de acel loc in care m-am simtit o straina…o ciudata? Acum stiu ca unde am sa merg nu ma voi m-ai simti asa. De ce? Pentru ca stiu ca William va fi langa mine, si daca nu va fi, am sa fac ce m-a invatat el, sa cred in mine.

#8
Buna!

Imi plac vampirii, tocmai de aceea scriu si eu unul despre ei, asa ca nu are cum sa nu imi placa ficul tau. Dar, cum intotdeauna exista si un dar.... sa trecem la lucrurile serioase.


Ai o mare problema. Faci propozitiile extrem de scurte si este deranjant la citit. Leaga-le cumva.
Acest lucru da senzatia de actiune foarte grabita, nu ca nu ar fi.

Ai inceput foarte frumos a ne expune povestea... ca mai apoi sa ma lasi cu ochii in soare.

Nu spun ca este rea, dar nu prea ma atrage cu nimic. Ne-ai cam spus totul in primele 3 capitole... nu ne ti deloc in suspans, nu ne descri sentimentele personajelor... ca sa nu spun ca nu descri deloc.
In consecinta, incearca sa folosesti descrierea, dezvolta propozitiile sau leaga-le cumva intre ele si nu in ultimul rand, foloseste un vocabular mai elevat.

Sper sa nu te fi deranjat comentul meu. Mult mult mult succes in continuare si astept urmatorul capitol.

#9
Capitolul 5

A trecut o saptamana. Sapte zile pe mare, dar in sfasit am ajuns in Italia. William mi-a spus sa iau bagajele si sa il urmez, de indata ce coboram din vas. Zis si facut.
Mergem incet pe o alee intunecata si ingusta. Dupa putin timp ajungem in fata unei case derapanata si parasita.
-Aici vom sta de acum incolo. Imi spune William, zambind.
Nu prea stiam cat va insemna „de acum incolo”, dar aveam incredere in el.
Doi ani au trecut facandu-ne din acea casa aproape demolata, o cladire numita „acasa”. Am cunoscut mari nobili si oameni foarte bogati. Mergeam la petrecerile baroniilor, unde recitam oricare cantec vroiam, la pian. Eram o legenda in acea tara. Acolo nu eram evitata din cauza infatisarii mele, acolo parul meu alb devenise o frumusete rara. Imi placea. Imi placea sa fiu tratata cu respect si sa fiu insfarsit buna la ceva.
Intr-o zi, Will imi zise in graba, dar foarte hotarat:
-Fa-ti bagajele! Mergem in Portugalia.
Nu stiam ce sa zic. Ma luase prin surprindere, dar nu am comentat. Mi-am facut bagajele linistita si le-am imbarcat in alt vas.
Drumul catre acea tara nu fusese asa de lung ca si cel dinainte. Imediat ce am ajuns, am fost intampinati de cateva persoane. Nu le cunosteam, dar William spunea ca sunt foarte importante. Dupa cunoasterile de rigoare, am mers intr-un conac, ce dupa cateva luni urma sa fie casa noastra.
Am trait in lux timp de trei ani, avand toata hrana de care aveam nevoie, sangele. Am inceput sa ma plictisesc. Voiam sange proaptat si cald. Dar ziua nu puteam face nimic, William nu putea iesi afara.
Venise insfarsit noaptea. Ce linistita era noaptea! Mandra luna era deja pe cer. Veghea asupra orasului scaldat in intuneric, nici stele nu se mai vedeau. Eu ma plimb linistita din parcul de langa periferia orasului. Imi placea acel parc. Era linistit si lipsit de galagia din centrului orasului. Ma plimb uitandu-ma la cer. Era atat de negru…
Nefiind atenta la drum, m-am ciocnit de cineva. Ma uit la acea persoana inalta si imbracata intr-un palton negru si lung.
-Ma scuza-ti. Nu am fost atenta. Zic eu putin nedumerita.
-Nu e nimic. Te-ai ratacit? Imi zise el bland.
Voiam sa zic „nu” , dar nu stiu de ce am spus „da”. Dupa ce am raspuns, acel domn se oferise sa ma duca acasa.
Neapucand sa mergem mai mult de zece pasi, ma opresc. Nu ma mai misc deloc. Se opreste si el. Se apropie de mine si ma intreaba:
-Ce s-a intamplat?
-Mi-e foame! Zic eu inocent.
-Vrei sa mananci ceva?
-Da! Zic eu, in timp ce pe buze imi apare un zambet sadic.
Ma apropii de el si il starng in brate. El pare foarte surprins de ce am facut, dar nu stia ce urma sa fac. Buzele imi erau acum lipite de gatul lui. Ne mai putand rezista, l-am muscat cu putere de gat. Sangele incepea sa curga. Imi placea acea senzatie, ca pot controla cand se va sfarsi viata cuiva.
Inima ii batea deja cu putere. Se zbatea sa traiasca, dar eu nu aveam mila. I-am scurs pana si ultima picatura de sange din corp. Inima se opri, dar si eu. A murit. Nu imi pasa acest lucru. Foamea mea a fost potolita. Acum plec acasa, ca si cum nimi nu s-ar fi intamplat, lasand trupul pe pamantul rece.
In cele din urma ajunsesem acasa. Intrasem in casa si urcam fericit pe scarile din marmura alb, pentru ajunge spre camera mea.
-Unde ai fost? Ma intrebase Will.
-Pana afara. Spun eu cu gura pana la urechi.
William isi daduse seama ce facusem si imi zise zambind:
-Sterge-te! Te-ai murdarit.
Am facut ce mi-a spus. M-am sters de pata de sange ce se afla langa gura mea.



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  O dragoste vesnica trece peste orce obstacol(SasuXSaku love) Sasuke-love-forever-sakura 12 15.604 23-04-2009, 10:56 PM
Ultimul răspuns: Sasuke-love-forever-sakura


Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)