Plouă. Fulgeră. Tună.
Sunt cufundată în întunericul camerei, cu ochii pe jumătate deschiși, încercând să mă trezesc din adâncul somn în care căzusem cu o seară înainte. Liniștea din cameră este tulburată de ticăitul ceasului și de picăturile de ploaie ce lovesc fereastra.
Ora opt. Nu sunt deloc încântată de faptul că în curând va trebui să plec spre școală. Aș vrea să rămân în această liniște de groază. Ceva mă cheamă să rămân aici. Ceva straniu... Și nici nu cred că am de gând să mă ridic din pat în această mohotâtă zi.
Și nici nu cred că va mai fi nevoie. N-am reușit să trec peste un obstacol imens, și acum aștept. Aștept să intru într-o altă lume, una veșnică. N-am spus nimănui prin ce trec. Sunt singură pe lume, și la urma urmei, cui i-ar păsa? În foarte puțin timp, boala mă va doborî. Simt asta, îmi simt sfârșitul aproape. Încep să simt cum viața începe să mi se scurgă, exact ca nisipul printre degete. Voi pleca din această lume, exact așa cum am venit: într-o clipă.
Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei. N-am apucat să-mi realizez nici măcar jumătate din visurile mele. Dar sunt mândră de puținul realizat. Sunt mândră că nu am trăit degeaba. Încep să respir tot mai greu. Inima funcționează tot mai prost. Încerc să îmi ridic o mână, dar parcă o greutate apasă pe ea. Stropi de sudoare apar pe fruntea și tâmplele mele. Pleoapele îmi cad tot mai mult. Încerc să respir, dar nu pot. Las în urmă tot ce îmi este drag.
Adorm încet la loc. Acel ticait al ceasului și acele picături de ploaie se aud tot mai încet, tot mai încet. Sunetele dispar, precum și existența mea.
Sunt cufundată în întunericul camerei, cu ochii pe jumătate deschiși, încercând să mă trezesc din adâncul somn în care căzusem cu o seară înainte. Liniștea din cameră este tulburată de ticăitul ceasului și de picăturile de ploaie ce lovesc fereastra.
Ora opt. Nu sunt deloc încântată de faptul că în curând va trebui să plec spre școală. Aș vrea să rămân în această liniște de groază. Ceva mă cheamă să rămân aici. Ceva straniu... Și nici nu cred că am de gând să mă ridic din pat în această mohotâtă zi.
Și nici nu cred că va mai fi nevoie. N-am reușit să trec peste un obstacol imens, și acum aștept. Aștept să intru într-o altă lume, una veșnică. N-am spus nimănui prin ce trec. Sunt singură pe lume, și la urma urmei, cui i-ar păsa? În foarte puțin timp, boala mă va doborî. Simt asta, îmi simt sfârșitul aproape. Încep să simt cum viața începe să mi se scurgă, exact ca nisipul printre degete. Voi pleca din această lume, exact așa cum am venit: într-o clipă.
Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei. N-am apucat să-mi realizez nici măcar jumătate din visurile mele. Dar sunt mândră de puținul realizat. Sunt mândră că nu am trăit degeaba. Încep să respir tot mai greu. Inima funcționează tot mai prost. Încerc să îmi ridic o mână, dar parcă o greutate apasă pe ea. Stropi de sudoare apar pe fruntea și tâmplele mele. Pleoapele îmi cad tot mai mult. Încerc să respir, dar nu pot. Las în urmă tot ce îmi este drag.
Adorm încet la loc. Acel ticait al ceasului și acele picături de ploaie se aud tot mai încet, tot mai încet. Sunetele dispar, precum și existența mea.