Un figurant in viata reala - yaoi [18+]

[Beatrix LaVey]

Hei hei hei! >:D<
Greseli:
mile = mi le
creeata = creata

Chiar mi-a placut cum ai descris totul, insa Ryan spune totul unui necunoscut asa de rapid, ceea ce e ciudat :-s. Ma rog!
Partea cu Lynn e geniala, imi place. Nu ma asteptam sa fie sotia lui. Ma suprinzi intr-un mod placut.
Spor la scris in continuare >:D<

[Reveuse]

Mulţumesc pentru comm-uri. Jacob avea o soţie, scrie în capitolul 1. :))
Apropos, gabytsswh (ce nick complicat!), o să vezi şi motivul pentru care Ryan spune totul unui necunoscut.
Cum am spus, capitolul ăsta are o anumită istorie şi, încercând să-l scriu mi-am dat seama ce simte bietul personaj când e urmărit de ghinion. Într-o seară, mai precis 29.12.2010, m-am apucat să scriu. Am scris jumătate, dar eram prea obosită aşa că pe la 3 n-am mai putut. Eu nu salvez capitolele în PC ca să nu dea nimeni peste ele şi nici arhiva de la mess nu păstra totul atunci aşa că i l-am dat cu copy/paste unei prietene, cu gândul că va fi păstrat în arhivă.
Ceva mai târziu, când m-a lovit iar cheful de scris i l-am cerut. S-a apucat să caute, îi apăreau toate discuţiile, la una singură blanc, nimic, nada şi aia una era discuţia din 29.12.2010.
M-am apucat să-l rescriu. Discutam în paralel cu încă cineva aşa că am fost cam distrasă, totuşi scrisesem vreo jumătate de pagină şi cred că toţi ştim că un lucru scris a doua oară din amintiri nu iese la fel de bine. Oricum, încântată mai degrabă de discuţie decât de rescrierea capitolului, pe la ora 2 eu aveam tot jumătate de pagină aşa că eram gata să i-l trimit pe mail aceleiaşi prietene. Cum am făcut nu ştiu, dar din greşeală l-am şters. Atunci am realizat că era destinul şi că Providenţei nu îi plăcea capitolul meu aşa că m-am gândit la altceva şi am găsit ideea asta.

[DeDal N.]

Intrebari si iar intrebari :)) chiar nu mai inteleg nimic.
Asa, intai o sa iti multumesc pentru ca m-ai anuntat in legatura cu faptul ca ai postat un capitol nou. Am asteptat ceva vreme dupa asta.
Totusi nu inteleg cum bietul baiat, de fiecare data cand se trezeste baga de seama ba ca ii lipsesc hainele, ba ca ii e prea foame pentru agandi, ba ca nu stie unde e. Imi e mila de soarta lui dar ma si amuza.
Nu am vazut vreo greseala de nici un fel. Naratiunea si dialogul sunt echilibrate, deci nu am ce comenta in legatura cu asta. Astept urmatoarea parte sa ma mai dezmeticest putin.
Gambatene and Buh Bye !!!

[Reveuse]

Îmi cer scuze că nu am mai scris de atât de mult timp, dar pur şi simplu nu am avut chef. Vă voi dezamăgi căci partea a II-a e foarte scurtă. Sper să vă placă totuşi ce am scris.

Capitolul 3

Partea a II-a

Casa lui Ryan era mare şi foarte luminoasă. Ferestrele erau încadrate de draperii de diverse culori, tablouri erau atârnate pe toţi pereţii. O scară de marmură albă făcea legătura cu etajul, unde era camera mea. Vila avea în total şase dormitoare. Nu ştiu cine dormea în ele pentru că nu am văzut pe nimeni pe aici. E ciudat să ai o casă aşa mare şi să locuieşti singur: tu şi o fetiţă de trei ani.
De cum am ajuns aici, am înţeles un lucru: că nu voi sta mult. Nu am eu norocul să rămân în paradisul ăsta!
Camera mea avea pereţii de culoare bleu. Patul era spaţios şi moale cu aşternuturi albe şi imprimeuri cu buline de diferite culori şi mărimi. O măsuţă de scris într-un colţ, un dulap al cărui uşă era acoperită cu oglindă, un televizor imens şi un fotoliu confortabil completau mobilierul. Aveam, de asemenea, un computer pe care am ştiut din prima clipă în care l-am văzut că nu îl voi folosi.
Am dormit atât de adânc şi bine încât nici razele soarelui trecând prin draperia albastră nu m-au trezit şi m-am deşteptat pe la unu. Deşi îmi adoram camera, nu am rămas în ea nici măcar un minut mai mult decât era nevoie să pun pe mine nişte haine noi (cele mai puţin sofisticate pe care le-am găsit în dulap) şi am coborât în living, unde mă aştepta Ryan.
Ţinând-o în braţe pe micuţa Amanda, care scâncea şi dădea din picioare, băiatul mă salută şi îmi indică bucătăria, invitându-mă să iau micul dejun.
Nu o să plictisesc pe nimeni prezentând mâncarea şi pofta cu care am devorat-o, mă voi limita la a spune că a fost bună.
Am făcut cunoştinţă cu Amy. E o fetiţă drăgălaşă, dar se supără uşor şi întreabă mereu de mama ei. Câteodată îmi mai trec mâna prin părul ei blond, şoptindu-i că o va vedea pe mama curând, deşi nu cred o iotă din ce spun.
Zilele mele aici sunt însorite, frumoase. Parcă ar fi viaţa altcuiva. Dimineaţa plecăm toţi trei la plimbare în parc, ne luăm câte o îngheţată la cornet, apoi mergem la cumpărături sau vizităm prieteni de-ai lui Ryan, iar seara ne uităm la televizor, plângându-ne de durerea de cap (rod al îngheţatei zilnice).
Sunt aici deja de o săptămână. Lucrurile sunt la fel în fiecare zi. Totul mi se pare un vis frumos şi mi-e frică să nu mă trezesc.
Îmi place să-mi petrec timpul alături de Ryan. Îl simt apropiat ca pe un frate, deşi îl cunosc de atât de puţin timp. Am impresia că trebuie să-i protejez surâsul senin şi luminile infantile pe care ochii lui de ciocolată le crează. Uneori mă trezesc la ore infernale, cobor şi îl privesc în timp ce doarme. Oare toţi oamenii arată angelic când dorm?
***
Nu ştiu de ce m-am trezit în miez de noapte. Mă simt privit...Mai e cineva în cameră? Mă frec la ochi şi mă încrunt. Disting într-adevăr o siluetă cu un contur prea vag pentru a-mi da seama cine e. Ce tot spun? Cine poate fi? Suntem doar trei persoane în casa asta şi în mod clar e prea înalt să fie Amy.
-Hmmm... Ryan? şoptesc destul de tare să fiu auzit.
Umbra se apleacă şi îi fac loc în pat. Se aşează, învelindu-se. Punându-şi capul pe umărul meu şi braţele în jurul abdomenului, adoarme. E cald şi bine aici. E prea frumos ca să adorm. Simt răsuflarea ritmică şi fierbinte pe gât şi inima accelerându-şi ritmul. Trebuie să-mi repet de câteva ori cuvântul „frate” ca să îmi alung toate gândurile murdare. Chiar vreau să fiu din nou demonul? Frământat de gânduri, nu reuşesc să dorm. Totuşi, dacă nu am dormit .. cum de m-am trezit? De ce îmi frec ochii încercând să-i obişnuiesc cu lumina diurnă? Senzaţia asta e ciudată.
Mă ridic şovăitor din pat, întinzându-mi oasele. Nu mai e nimeni lângă mine. Un miros sănătos de omletă cu brânză îmi inundă nările şi, aruncând la repezeală un tricou pe mine, cobor scările. Desigur că mă împiedic în ultima treaptă şi cad cu nasul la picioarele mesei, provocând râsul cristalin al Amandei, care îmi spune arogantă:
-Eu ştiu să melg mai bine!
Ryan chicoteşte şi mă invită să iau loc. Mă ridic dintr-un salt şi mă aşez binevoitor înfulecând fără să mă folosesc de furculiţă.
-Pari vesel în dimineaţa asta!
-Am visat un înger! spun rânjind cu subînţeles.
Ryan îmi întoarce zâmbetul, replicând:
-Poate nu a fost un vis...
-Poate...Sper că va veni şi la noapte!
-Vleau şi eu să văd îngelaşul! tresare Amy.
-Dar tu l-ai cunoscut deja! îi spun eu.
Disting alarmarea de pe chipul prietenului meu aşa că îmi completez afirmaţia:
-E îngeraşul din rugăciunea ta de culcare!
-Dal eu vleau să-l văd!
-O să-l vezi la noapte, în vis.
***
Parcul nu avea nimic deosebit azi, mă simţeam la fel de bine ca de obicei, dar toată această rutină...Uitasem oare ce fac aici? Uitasem unde sunt? Dacă se întâmplase asta, mi-am reamintit azi când am zărit silueta înaltă, părul roşcat lăsat liber şi privirea intrigată.
M-am luat după ea (Lynn sau Anna nici eu nu ştiam sigur). M-a văzut şi, oprindu-se în mijlocul aleii, a aşteptat să ajung în dreptul ei şi m-a privit întrebător.
-Anna? am întrebat nerăbdător.
A zâmbit de complezenţă şi a răspuns „Nu.”, întorcându-mi spatele (Şi ce spate frumos!).
Am admirat priveliştea până nu s-a mai văzut şi atunci am realizat că însoţitorii mei dispăruseră. Eram sigur că erau acasă, dar...parcă nu voiam să merg. Ceva se rupsese când am întors capul şi nu am mai recunoscut niciun chip, nicio siluetă în masa de oameni grăbiţi sau veniţi la plimbare, pe care îi preocupau diverse griji, dar nu se gândeau la mine şi nici nu le păsa. Am realizat: chiar îi păsase cuiva? Amy, Ryan...fuseseră reali? Eram în parc sau singurătatea îmi afectase mintea şi chiar acum o asistentă de la ospiciu se chinuia să-mi îndese legume fierte pe gât?
Nu am avut curaj să mă întorc în casa mare de frică să nu o găsesc goală. Ar fi fost prea trist, aş fi izbucnit în plâns, ajungând în bucătărie şi văzând totul aranjat ca şi cum micul dejun din dimineaţa aceasta nu avusese loc niciodată. Aşa că...am plecat. Iată-mă din nou pe drumuri, din nou singur, căutând ceva fără nume şi formă într-o lume dominată de nume şi forme...

[Addeh]

Ohh, frate! Chiar a plecat? Adica.. din nou ?! O.o
:[[
Btw, chiar ma bucur ca ai postat, intotdeauna o sa trec pe aici cu cate un comm, la fiecare capitol. ^^ Si, revenind, mi-a starnit curiozitatea tipul acela misterios. :-? Ma rog, ingerul lui Jacob. :> Soo, parca devine din ce in ce mai misterios. Viata tanarului chiar este ... "palpitanta", dupa parerea mea. : ))
Darling, sper sa nu mai intarzii atat de mult. Te pup si`ti urez spor la scris. :*

[.Dudiii]

Hai mai!Esti rea,il chinui pe saracul personaj,dar rau de tot.Imi place idee,chiar e originala si as vrea sa vad ce o sa se intample pana in final,adica n-o sa hoinareasca asa toata viata,nu?Nu esti asa diabolica incat sa-l chinui asa de rau,oricum ma bucur ca macar a stat si el intr-un loc anume si nu i s-au mai furat hainele:]]
Pot sa ghicesc,defapt nu pot,dar zic asa,te pomenesti ca Ryan defapt e fostul lui amant sau ceva de genu,nu vreau sa pun de la mine,caci tu esti scriitoare,deci astept cu nerabdare sa vad ce o sa se intample in continuare.
Probabil mintea sa e infectata cu ganduri negativiste de aceea pleaca mereu si se simte nedorit :-?.