True friend

[Abbeh.]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Helăău lume. Eu cu Sasu_Saku_Night_Rose am decis să scriem un fic. Va fi povestit din punctul de vedere a două fete, cele mai bune prietene. Însă, una dintre fete nu e în totalitate sinceră, dar asta veţi descoperi singuri, dacă veţi dori să citiţi.


Anne’s P.O.V.

Capitolul I

-Deci vi, da?
-Sigur. Voi fi acolo pentru tine.
I-am spus că voi fi acolo pentru ea, dar oare chiar voi fi? Sunt o ipocrită, adică ea mă consideră cea mai bună prietenă a ei şi îmi spune totul, şi eu ce fac?
Eu îi spun şi eu totul, sau...aproape totul... Îi ascund un lucru, şi uneori mă simt vinovată că nu-i spun, însă nu vreau să o pierd. Nu vreau să-i fie milă de mine, eu vreau prietenia nu mila ei. Îmi amintesc şi acum...
Flashback.
-Ştii Maia, ţi-am ascuns asta destul, sper să nu te superi pe mine...
-Deea, ce s-a întâmplat?
-Eu nu am părinţi, îmi pare rău că nu ţi-am spus până acum, dar îmi era teamă că tu...
-Că-mi va fi milă de tine? Nu scump-o. Acum m-ai pierdut şi pe mine.
Apoi a plecat, nepăsându-i de mine şi dânduşi arama pe faţă, arătându-mi că ea nu a fost o adevărată prietenă.
End Flashback.
Acum sunt doar amintiri, pe care eu le-am ascuns într-un mic cufăr aruncat în colţul sufletului meu. Le-am aruncat acolo, pentru că sunt şi acum conştientă că nu aş fi trecut peste. Încă îi simt lipsa Maiei, aş vrea să mai vorbesc cu ea, dar îmi dau seama că astea sunt numai nişte vise, poate amăgiri.
Am încetat să visez, mi se pare o tâmepnie. Când părinţii mei au murit, mi-am dat seama că viaţa este pur şi simplu o luptă în care nu ai voie să fi moale, în care trebuie să lupţi şi prea puţin să-ţi pese de cei din jurul tău. Am ajuns la concluzia pe care am luat-o de mult. Până la urmă viaţa nu este decât un drum spre moarte. Este inevitabil, se termină benzina şi nu avem ce face.
Urăsc viaţa asta, urăsc să mă plâng, şi cred că voi întârzia la servici. Mi-am luat un măr şi am părăsit garsoniera în care locuiesc. Tot drumul am fost gânditoare şi m-am uitat la oamenii care păreau atât de fericiţi. Oare ei chiar au motive să fie fericiţi? Pentru că eu nu am astfel de motive.
Deodată am simţit o lovitură ca lumea, iar rucsacul meu a facut impact cu asfaltul.
-Idiotule, tu nu te uiţi pe unde mergi?
-Imi cer...scuze. A spus el pierdut.
Ce idiot, unii oameni chiar nu se uită pe unde merg, fir-ar ei să fie. Ajunsă la serivici, şefa m-a anunţat că e inventar, şi că nu e neapărată nevoie de mine, aşa că mi-a spus să mă duc să mai învăţ.


Robert’s P.O.V.

Îmi vedeam liniştit de drum, când o voce m-a jignit. Eram foarte hotărât să o insult înapoi pe ostroveanca, dar când am ridicat capul şi am întâlnit acei ochi verzi spre galben, total inumani, tenul său perfect şi părul său negru strălucitor total ireal.
Am rămas uimit şi abia am reuşit să murmur o scuză stupidă, care oricum nu cred că valorează ceva pentru ea.
Îmi continui drumul meu plictisitor şi încerc să îmi i-au gândul de la ea. Nici măcar nu îi ştiu numele, ce Dumnezeu...
Beverly Hills este un oraş uriaş şi cred că am şanse una la un milion s-o revăd pe frumoasa diavoliţă, că nu-i pot spune altfel, având în vedere că vorbeşte aşa.
Când o vezi, te aştepţi să fie un îngeraş, dar când colo, e un mic drăcuşor. Adevărul e că mi-a rămas gândul la ea, ce n-aş da să o mai văd o dată şi să îi spun ceva mai mult decât acea scuză idioată.
Dar unde îmi e capul? Mi-am dat şi singur seama că visele sunt subiecte tabu, sunt pur şi simplu nişte miraje, sau nici nu ştiu sigur cum să mă exprim. Am învăţat doar că dacă visez îmi fac mie mai mult rău. Visez şi apoi sper ca prostu', şi trec zile, săptămâni, luni şi ce-am visat nu s-a întâmplat.
Acum îmi este teamă să visez la ea, îmi e teamă că va fi ca şi până acum. Voi visa la ea şi nu o voi avea niciodată. De fapt nu ştiu nimic despre ea, şi ea la rândul ei va deveni un miraj...
Plus că ea avea problemele ei, nu prea cred că îşi va aminti vreodată de mine, eu sunt doar unul din băieţii ce visează la ea probabil, ea e mai ceva ca Naomi Campbell. Bine, poate am exagerat, dar să zicem că sunt scriitor şi că am folosit o hiperbolă.
Mda, pe cine încerc eu să păcălesc aici? Adevărul e că încă îmi e gândul la ea şi aproape îmi vine să plâng gândindu-mă că nu o voi mai revedea vreodată.
E aiurea, eu nu cred în dragoste la prima vedere, ce pufuleţii mei se întâmplă?