Trăind după propriile reguli

[Miss M]

Asteptam sa apari cu next-ul la povestea asta, merci!:*
Capitolul e scurtut(eu vorbesc:))?), dar se intampla destule. Ce impresie mi-a lasat mie aceasta zi de marti? Sa vedem...
Megan e enervanta. Nu enervanta. Oribila de-a dreptul. S-a bagat in sufletul bietei Mickaela din prima. Chestia cu tatal devine din ce in ce mai deranjanta. Dar nu m-ar mira ca blonduta sa-i devina cea mai buna prietena, cine mai stie?
Incep sa inteleg cat de nesuferiti erau colegii tipei, dar nici ea nu-mi pare usa de biserica. Din contra, e chiar rautacioasa cand vrea, desi ceilalti o obliga sa fie asa. Vrea sa iasa din tipare ca sa nu mai aiba nimeni asteptari, dar se intampla exact invers. Mi-e mila de ea :|.
In legatura cu ultima propozitie, parca intrevad eu ceva... M-am facut si clarvazatoare, ce mai?:> Pe Chris nu l-ai scos in evidenta cu nimic, deci presupun ca e ceva legat de el...
Descriere parca s-ar fi putut putin mai multa, in rest totul bine, mi-a placut partea cu "Poate sa stea si pe tavan..." :)) Nu stiu ce e de comentariul meu, dar sunt obosita rau, sorry.
Spor la scris si astept continuari si la celelalte ficuri!>:D<

[crazy little red]

diriginta profa de mate, dura.. :)) imi pare cunoscut, stii ca-s in aceiasi situatie, nuh?
un capitol lung, pe placul meu, desi ma surprins cand am vazut ca se termina, scoti reactia asta de la mine tot mai des :D
actiunea nu a fost grabita, sper totusi ca fata aceea se va schimba, oarecum, cu timpul... desi ceva imi spune ca fratele ei va avea un rol mai important in povestioara :D
descriere a fost suficienta, adica numai bine, no coment :P
greseli, una am vazut sigur,aaaa.. nu o mai gasesc, dar se intelegea oricum, poate altii nici nu au observat-o :)
imi pare rau pentru tipa, imi dau seama ca ii e greu, adica nimanui sa nu-i pese de cum esti tu cu adevarat... ii oarecum trist :|
desi recititnd titlul fic-ului gasesc mai multa razvratire, ceea ce ma incanta de altfel :X
aaa, cam atat cred
scuze de comentariul penibil dar nu sunt in cea mai buna stare de sanatate (am vrut totusi sa citesc ce ai scris)
poveste luunga... :))
oricum, multa inspiratie in continuare :*

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Fara alte introduceri va aduc capitolul patru al povestii, ca deh, m-a lovit inspiratia la aceasta poveste :)) Stiu ca ar trebui sa le continui si pe celelalte doua si o voi face imediat ce voi avea niste idei pentru ele, deci nu va faceti griji :P
Sper sa va placa :*

Capitolul 4

Când m-am trezit primul meu impuls a fost să mă prefac a fi bolnavă pentru că nu aveam niciun chef să merg la şcoala şi să o întâlnesc pe noua mea colegă de bancă. Şi nici vocea nu voiam să i-o aud. Vocea aia mult prea veselă care pe mine mă zgâria pur si simplu pe creier. Nu voiam decât să stau acasă, să mă uit pe pereţi şi să mă joc cu cei doi pisoiaşi ai mei. Ce frumos suna totul...
Dar, evident, nu exista nimeni suficient de fraier în casa asta care să mă şi creadă. Iar cu Matilde nu aveam ce discuta pe tema asta. Asta nu m-a oprit însă din a încerca. Rezultatul? Am sfârşit pe podea, exact cum se întâmpla de obicei când încercam să găsesc scuze pentru a sta acasă.
În momentul ăsta Matilde se uita urât la mine şi mai avea şi o undă de dezaprobare pe chip.
- Datoria ta este să te duci la şcoală şi să înveţi, domnişoară! Nu poţi să lipseşti de la cursuri fără motiv.
- Of, dar tu cine te crezi? Mama?! Am zis dându-mi ochii peste cap. Nici măcar ea nu-mi ţine asemenea predici.
- Asta se datorează faptului că nu are suficient timp. Acum, hai, pregăteşte-te altfel vei întârzia.
Zicând acestea m-a ridicat de pe podea şi m-a expediat în baie. Am fost tentată să ripostez, dar apoi am realizat că nu aş rezolva nimic oricum şi că mi-aş irosi doar energia. Asta pentru că Matilde era de neclintit, mai ales când era supărată.
Am oftat din greu, după care am început să mă pregătesc. Peste cinsprezece minute eram gata.
Am ieşit din baie, mi-am luat geanta şi am ieşit pe uşă cu Matilde pe urmele mele. Am ieşit din casă fiind convinsă că după aceea nu mă mai va urma. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că, deşi ieşisem în stradă, ea tot nu plecase de lângă mine.
- Ce crezi că faci?
- Am de gând să mă asigur că vei ajunge la şcoală.
- Ştii, nu mai am şase ani, am zis exasperată.
Nu s-a clintit, aşa că m-am întors pe călcâie şi am luat-o din loc.
Toată chestia asta era foarte jenantă pentru mine. De când ajunsese să mă dădăcească în asemenea hal?
Ajunsă în faţa liceului m-am întors spre ea şi i-am spus că poate să plece acum. Am aflat apoi că nu avea de gând să se mişte până nu mă vedea intrată pe uşa liceului. Mi-am dat ochii peste cap şi am intrat în liceu simţind că intru în pământ de nervi. Nici măcar mama nu mi-ar fi făcut una va asta!
Am urcat scările automat fără să fiu de fapt atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. În momentul în care am deschis uşa clasei o voce, mult prea bine cunoscută mie, mi-a zgâriat urechile.
- Bună, Micki! Ce mai faci?
Am privit în direcţia din care venise vocea doar pentru a o vedea pe blondină stând în picioare lângă bancă, privindu-mă cu o figură mult prea fericită pe faţă.
Micki?! Chiar mă strigase Micki? Asta m-a făcut să devin şi mai furioasă, iar având în vedere starea de spirit pe care o aveam deja, simţeam că mai am puţin şi explodez. Să fim serioşi. Micki? Eu aveam o pisică pe care o botezasem aşa!
Cred că mi-a văzut figura de pe faţă deoarece expresia i s-a schimbat, deşi aporape împerceptibil.
- S-a întâmplat ceva Micki?
Când i-am auzit tonul nevinovat al vocii nu am mai putut rezista şi am răbufnit.
- Micki?! Să nu îndrăzneşti să-mi mai spui aşa! Îl distrug pe cel care îmi va mai spune aşa! A, şi şterge-ţi figura aia fericită de pe faţă, că îmi provoci greaţă!
Când am terminat am văzut că părea de-a dreptul şocată acum. Ca să nu mai zic că toate feţele din clasă erau acum aţintite asupra mea. Dar nu îmi păsa nici cât negru sub unghie. Încetase să-mi pese acum mult timp. Puteau să se holbeze cât voiau. Asta nu avea să mă facă să mă simt prost pentru ceea ce zisesem, chiar dacă realizam că exagerasem totuşi şi că spusesem totul din cauza nervilor.
Şi-a lăsat ochii în podea şi a îngăimat un „Îmi pare rău” cu o voce pe care abia dacă am auzit-o, asta deşi era o linişte mormântală în clasă.
M-am dus glonţ la bancă şi m-am trântit pe scaun, mai apoi băgând nervoasă geanta în bancă.
Ea a continuat să stea în picioare privindu-mă confuză.
- Nu cred că era necesar, am auzit o voce care venea din spatele meu.
M-am întors pentru a constata că cel care vorbise fusese fratele blondei. Stătea cu capul sprijinit în mâna stângă şi mă privea plictisit. Tonul cu care vorbise fusese calm fără niciun fel de apropouri.
- Poftim?
- Nu era necesar să reacţionezi aşa. Nu a făcut altceva decât să-ţi scurteze puţin numele. Sau te-a enervat vreun servitor azi dimineaţă?
Ultima propoziţie a fost spusă pe un ton ironic. Ideea în sine aproape că m-a făcut să izbucnesc în râs. Fără să vrea nimerise la fix motivul pentru care eram atât de prost dispusă. Nu i-am răspuns. Asta în parte deoarece nu mi se părea că ar fi aşteptat vreun răspuns din partea mea. Al doilea motiv pentru care nu i-am dat niciun răspuns era că nu voiam să se răspândească ideea că aş avea servitori. Nu că nu s-ar fi presupus deja chestia asta, dar nu voiam să fiu considerată şi mai înfumurată decât se credea la momentul actual. Nu aveam chef şi de alte remarci răutăcioase la adresa mea.
- Vrei să mai ştii ceva? Ea nu vrea altceva decât să fie prietena ta.
Această ultimă propoziţia a făcut să dispară tot ceea ce mai rămăsese din furia cu care venisem azi la şcoală. Mi-am lăsat ochii în jos, acel sentiment fiind înlocuit de o oarecare tristeţe combinată cu deznădejde şi dezamăgire.
Prietena mea...am gândit cu amărăciune.
Mai auzise de foarte multe ori acest lucru. De mult prea multe ori.
Cred că în acest moment toţi se aşteptau ca eu să-mi cer scuze faţă de blondă şi să încep să fiu mai prietenoasă cu cei din jurul meu. Deci pot presupune că ceea ce a urmat i-a dezamăgit pe toţi.
L-am privit din nou pe şaten înainte de a vorbi.
- Zău? Vrea să fie prietenă cu mine sau cu fiica celebrului cântăreţ Fernandez True?
Tonul meu ar fi trebuit să fie tăios, rece, dar nu a ieşit deloc aşa. Într-un fel trăda tot ceea ce simţeam eu în acest moment.
Nu am stat să observ reacţia lui sau a surorii lui. M-am întors, mi-am luat căştile de la telefon şi mi le-am înfipt în urechi lăsând muzica să-mi invadeze mintea. Nu mai voiam să ştiu ce se întâmplă în jurul meu. Nu voiam decât să fiu lăsată singură cu propriile gânduri.
Am privit pe geam gândindu-mă la cât de uşor ar fi fost să evit toate aceste lucruri. Tata îmi propusese acum ceva timp să-mi angajeze un profesor care să facă cursuri cu mine acasă. Evident, ideea nu mi-a convenit deloc şi am insistat să merg la o şcoală normală aşa cum fac toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de multe probleme vor apărea la o şcoală normală. Şi chiar şi după ce am realizat nu am vrut să renunţ la a merge la o şcoală normală. Să fac asta ar fi însemnat să accept faptul că ideea tatălui meu fusese una bună, iar eu nu voi admite niciodată acest lucru. Chiar şi de-ar fi fost să rămân repetentă tot nu aş recunoaşte că el avusese dreptate de la bun început. Ştiam că e o prostie, dar aveam şi eu orgoliul şi mândria mea. Nu aveam să recunosc niciodată că am greşit, nu faţă de el. Nu faţă de cel care nu fusese niciodată lângă mine când avusesem cea mai mare nevoie de el.
Întotdeauna fusese ceva ce avusese mult mai multă importanţă decât mine. Dacă nu era un concert era o sesiune de autografe, iar dacă nu era asta era înregistrarea unui nou album. Sau orice altceva. Orice şi oricine altcineva picase în prim plan în timp ce eu rămăsesem pe planul doi. Poate că nu asta fusese intenţia lui, poate că doar încercase să ne facă viaţa mai bună şi să nu-şi dezamăgească fanii, dar după un anumit timp acest lucru nu a mai contat pentru mine. Nu am mai încercat să-i caut scuze pentru fiecare promisiune pe care nu o ducea la bun sfârşit. Încetul cu încetul am început să mă îndepărtez de el. Am încetat să încerc să mă ridic la aşteptările celor din jur. Pentru că orice aş fi făcut tot nu era suficient de bine pentru ei. Iar la un moment dat am obosit. Am obosit să tot încerc. Şi, în cele din urmă, am renunţat. Apoi lucrurile chiar că au luat-o razna definitiv.
Singura persoană care nu îmi reproşase niciodată faptul că m-am schimbat atât de drastic a fost mama. Nu am văzut niciodată nicio undă de dezamăgire în ochii ei. Nu mi-a spus niciodată cum ar trebui să fiu. Şi chiar dacă nu tot ceea ce am făcut i-a plăcut niciodată nu mi-a reproşat nimic.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o carte pe care cineva a trântit-o pe bancă. Am ridicat ochii pentru a o vedea pe profesoara de fizică. O materie pe care eu o urăsc de altfel. Se uita la mine cu o privire din aceea care sugerează imediat cât de supărată este.
Mi-am scos căştile din urechi şi am privit-o în continuare, fără însă să-mi cer scuze pentru faptul că nu o văzusem când intrase în clasă şi pentru că ascultam muzică în ora ei.
- Mă bucur că aţi decis să reveniţi cu picioarele pe pământ, domnişoară True, a spus pe un ton aspru. Aş vrea ca tu să rezolvi problema ce se află pe tablă.
- Nu ştiu să o rezolv, am spus, deşi nici măcar nu mă uitasem la datele problemei.
- Nici măcar nu ai citit problema, a spus încercând să fie cât mai calmă.
- Oricum nu aş ştii cum să o rezolv, am răspuns plictisită.
- Ieşi afară! A spus arătându-mi uşa. Şi astăzi la materia mea ai un trei!
M-am ridicat şi am păşit afară din clasă, închizând uşa în urma mea. Nici măcar nu-mi păsa de acea notă, deşi probabil că ar fi trebuit. Dar de obicei o scoteam eu la capăt cumva.
Am luat loc pe gresia de pe jos şi mi-am băgat căştile înapoi în urechi. De obicei cineva era trimis să mă cheme înapoi în clasă, deşi de cele mai multe ori asta nu se întâmpla. Profii, cel puţin majoritatea, nu mă prea înghiţeau. Dar nici eu nu făceam cine ştie ce eforturi pentru a le face viaţa ceva mai uşoară. Ce-i drept, de obicei stăteam pur şi simplu în bancă fără să scot niciun cuvânt, dar când eram într-o stare de spirit proastă, ca astăzi de exemplu, mă purtam cam necuviincios şi atunci eram dată afară din clasă. Iar uneori mai primeam şi câte o notă mică în catalog.
Nici nu am observat când s-a sfârşit ora de fizică. Am observat la un moment dat că cineva stătea în picioare lângă mine şi mi-am ridicat ochii pentru a o vedea pe profesoara de fizică. Mi-am scos căştile din urechi şi m-am ridicat în picioare. Abia apoi am observat că nu mă privea supărată sau ceva de genul. Pur şi simplu părea nedumerită.
- Ştii, tu ai putea fi o elevă foarte bună dacă te-ai strădui. De ce nu încerci? Toţi profesorii se plâng din cauza ta, iei note mici din caza dezinteresului tău, dar cu toate acestea nu faci nimic pentru a schimba situaţia.
- Nu prea mă interesează părerea celor din jur.
- Asta am observat. Ştii, poate că tu crezi că e mai bine să fii aşa şi să nu te conformezi aşteptărilor, dar uneori nu este cel mai bun lucru. Am impresia că dacă cineva s-ar arunca de pe un pod şi s-ar aştepta ca tu să nu o faci ai face-o tocmai pentru a nu te conforma.
- Haideţi să nu dramatizăm totuşi.
- Eu nu dramatizez. Asta este imaginea pe care ţi-ai format-o, poate fără să vrei neapărat să ajungi aici, şi nu cred că îţi va fi uşor să o menţii.
Zicând acestea s-a întors pe călcâie şi a plecat.
Ce vrusese să-mi spună oare? Şi, mai important, de ce îmi vorbise aşa? Credeam că nu mă place. Şi, cu toate acestea, ea tocmai îmi dăduse un sfat. Sau cel puţin încercase. Un zâmbet trist mi-a apărut pe buze. Oare chiar avea dreptate? Oare chiar aş sări de pe un pod doar pentru a nu mă ridica la aşteptările celor din jur? Voiam să cred că nu aş fi chiar atât de proastă încât să fac o asemenea prostie, dar într-un fel nici măcar eu nu ştiam ce aş face într-o asemenea situaţie.
Am scuturat din cap pentru a scăpa de aceste gânduri fără noimă. Bineînţeles că nu aş sări. Nu eram chiar atît de încâpâţânată încât să-mi risc viaţa doar pentru a nu mă conforma aşteptărilor. Eram mai bună de atât.
M-am întors în clasă şi am luat loc în bancă.
Tot restul zilei Megan nu mi-a mai adresat niciun cuvânt, iar când am plecat de la şcoală nu a insistat să mă însoţească. De fapt, nici măcar nu m-a mai urmărit ca în ziua precedentă. Tot drumul până acasă l-am parcurs de una singură.

[crazy little red]

aaa, pai am citit capitolul
cum mai sunt doar cateva minute pan' la miezul noptii, cred ca nu te astepti la mare lucru de la comentariul meu :))
"Evident, ideea nu mi-a convenit deloc şi am insistat să merg la o şcoală normală aşa cum fac toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de multe probleme vor apărea la o şcoală normală. Şi chiar şi după ce am realizat nu am vrut să renunţ la a merge la o şcoală normală."
aaa, stiu ca nu-i in aceiasi propozitie, dar repetitia cu "scoala normala" ma deranjat :-?
ai mai ratat o virgula la un moment dat, nu mai gasesc fraza, oricum, nu-i asa grav :D
in rest, actiunea e ok, imi place cum evolueaza lucrurile, adica modul ei de gandire si tot :P
descrierea, e buna, nimic de comentat
dialogul, nu a fost in cantitati foarte mari, desi e mai mult decat in alte capitole, e bine totusi, nu ma plictisit :)

spor la scris ca nu mai stiu ce sa comentez :))

[Miss M]

Am ajuns si eu *aleluia*. In capitolul asta Mickaela si-a dat drumul cu totul. Si e bine ca a facut asta, in fond fiecare rabufneste la un moment dat.
Megan e prostuta fara sa vrea, dar tot mai am ceva sperante de la ea. Bona devine enervanta, foarte enervanta. Cat despre colegi, ea nu-i suporta, ei n-o suporta. Everybody is happy:)).
Christian este... este cum este, nu stiu ce sa zic de el. N-a inceput cu dreptul, cel putin din punctul meu de vedere. Dar se intelege, trebuia sa-i ia apararea surioarei lui, nu-i asa? Faza cu profesoara m-a cam pus pe ganduri, e foarte desteapta, a avut perfecta dreptate tipa. Poate se intampla o minune si Micki devine ceva mai preocupata.
A fost putin mai mult dialog decat de obicei, dar n-a fost sec asa ca e bine. Parca ar mai fi mers putina descriere, putina de tot dupa discutia cu profesoara de fizica. Sa intelegem si noi putin mai bine ce gandea, sau macar daca ii parea rau catusi de putin pentru ce i-a facut bietei blonde.
Cam atat si astept nextu(rile)!>:D<

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii >:d< Mda, stiu ca pun acest capitol la o ora destul de tarzie, dar nu am ce-i face :)) Acum l-am terminat.
Sper sa va placa :*

Capitolul 5

Ei bine, se poate spune că ziua începuse destul de bine. Cel puţin nu mă mai certasem cu Matilde. Asta dacă nu se pun la socoteală privirile ucigătoare. Dar, chiar şi aşa, eram convinsă că ziua asta nu va fi una prea bună. De ce? Simplu. Cu o seară înainte îmi dădusem unghiile cu o ojă de un albastru mat. Asta în condiţiile în care regulamentul specifică destul de clar faptul că nu este permisă prezentarea elevilor la cursuri cu o astfel de ojă, sau orice fel de ojă dacă e să o luăm aşa.
Şi totuşi, eu făceam destul de des acest lucru. Erau foarte rare ocaziile în care nu primeam observaţii din partea profesorilor din cauza chestiilor de genul. Uneori mă gândesc că poate dacă aş avea puţină minte nu aş mai avea atâtea probleme tot timpul. Dar, după cum v-aţi dat probabil seama deja, nu am.
Şi mai nimerisem şi ziua în care să folosesc o asemenea ojă. Asta pentru că azi aveam oră cu doamna dirigintă.
Evident că nu au trecut nici cinci minute din oră până să observe. Puteam să jur că femeia aceea avea nişte ochi de şoim.
- Domnişoară True, la tablă!
M-am ridicat din bancă fără prea mare tragere de inimă şi m-am dus la tablă. Mi-a dat o problemă destul de grea, dar, din fericire, din cauza stării de spirit aveam chef să-i demonstrez că nu sunt chiar proastă. În concluzie peste zece minute terminasem problema fiind convinsă că am rezolvat-o corect.
Profesoara s-a ridicat de la catedră şi a privit toate calculele pentru ca la sfârşit să mă privească chiorâş.
- Ştii, domnişoară True, eşti o fată deşteaptă, iar acest exerciţiu impecabil demonstrează acest lucru. Cu toate acestea din cauza dezinteresului tău total rişti să pierzi foarte multe. Nu ştiu ce anume te determină să te comporţi astfel şi chiar nu este treaba mea, dar sper să te trezeşti cât mai curând şi să realizezi că acest comportament nu te ajută cu nimic. Treci la loc.
Vorbise dur, ca de obicei, dar ceva din vocea ei m-a făcut să cred că într-un fel o deranja faptul că eram atât de... ei bine, aţi înţeles voi. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Nu o auzisem niciodată vorbindu-mi aşa până acum. Dar, chiar şi aşa, asta nu mă va determina să mă schimb.
Cred că cel mai ciudat lucru la mine este faptul că deşi realizez şi sunt complet conştientă de faptul că nu voi ajunge absolut nicăieri dacă voi continua să mă comport astfel asta nu mă determina şi să schimb situaţia. Mă gândisem de foarte multe ori la acest aspect şi la un moment dat chiar ajunsesem la concluzia că nu merită să pierd atât de multe lucruri care m-ar fi putut ajuta doar din cauza acestei încăpăţânări. Că există un mod de a nu mă conforma fără să dramatizez atât de mult. Dar de fiecare dată apăruse ceva care să mă determine să renunţ la acest raţionament. Ştiam că e o prostie, dar îmi era greu să renunţ la acest comportament.
Restul orei profesoara a continuat să predea şi să explice fără a se mai lua de mine. După aceea urma ora de educaţie fizică. Ne-am schimbat cu toţii la vestiare şi ne-am îndreptat spre sala de sport. Ora nu era tocmai favorita mea, dar nici nu mă deranja neapărat. Asta dacă nu eram pusă în situaţia de a face genoflexiuni. Eram jalnică la genul acela de chestii.
Din fericire ora a decurs destul de calm. Profesorul ne-a lăsat să jucăm volei, iar eu mi-am permis să iau loc pe bancă. Nu aveam chef de acest joc. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar pur şi simplu nu aveam chef să particip.
Am fost suprinsă să constat că nu eram totuşi singura care trăgea chiulul. Cel care stătea lângă mine pe bancă era fratele blondei, Christopher parcă. Stătea pur şi simplu acolo privindu-i pe ceilalţi cum joacă volei. De obicei eu eram singura care nu se implica. Am privit pe teren şi am observat că sora lui juca destul de energic.
Am privit în altă direcţie gândindu-mă că nu era treaba mea şi că nu ar trebui să mă intereseze ce face el. Iar dacă profesorul nu observa că trăgeam chiulul, deşi eram echipată corespunzător, lucrurile ar fi trebuit să fie destul de calme.
Desigur, nu am eu un asemenea noroc. Proful s-a afişat în faţa noastră cu o figură nu tocmai fericită pe chip.
- Voi doi chiar credeţi că puteţi pur şi simplu să staţi pe bancă la ora mea fără vreun motiv întemeiat? Ei bine, vă înşelaţi. Veniţi cu mine.
Mi-am dat ohii peste cap şi i-am urmat ordinele. Un lucru învăţasem şi eu şi anume că nu merita să te iei la ceartă cu un asemenea profesor. Aveam destule probleme cu el şi când tăceam din gură, nu voiam să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă mai şi comentam.
Ne-a dus în curtea şcolii şi ne-a spus să facem câteva ture de teren. Iar terenul în cauză nu era tocmai mic. Dar, cum evident nu aveam de ales, am făcut ceea ce spusese.
Era destul de înnorat afară. Îmi spusese mie Matilde de dimineaţă că s-ar putea să plouă astăzi. Şi îmi dăduse şi o umbrelă, ca să fiu sigură că nu voi răci.
După vreo două ture deja nu prea mai aveam energie. Şi se pare că nici puştiul nu stătea prea bine la capitolul ăsta. Acest aspect m-a făcut să mă întreb ce fel de băiat mai era şi el, din moment ce obosise la fel de repede ca mine. Adică, să fim serioşi, el ar fi trebuit să reziste mai mult decât mine.
Din fericire, ora luase sfârşit aşa că am scăpat de chin. Mi-am pus mâinile pe genunchi încercând să-mi recapăt respiraţia. M-am uitat spre el şi am rămas uimită să constat că, spre deosebire de mine, el se aşezase direct pe asfalt respirând din greu şi cam sacadat pe deasupra.
De obicei nu-mi bag nasul, dar mi se părea puţin cam palid, ceea ce nu mi-a plăcut prea tare. Eram eu cam nepăsătoare în general, sau cel puţin mă străduiam să par aşa, dar când vedeam ceva ce chiar mi se părea ciudat nu puteam să nu reacţionez.
M-am îndreptat spre locul unde stătea şi am îngenuncheat lângă el. De aproape mi se părea şi mai palid.
- Eşti în regulă? Am întrebat, deşi era clar că nu era în regulă.
- O să fiu bine, a spus printre respiraţii. Nu-ţi face griji.
- Nu prea am cum să nu-mi fac griji când eşti alb precum o stafie.
- Deci poţi fi şi îngrijorată pentru cei din jur, a spus pe un ton ce se voia a fi amuzat. E bine de ştiut că nu ai inima chiar de piatră.
Asta m-a făcut să mă încrunt. Tipul ăsta mă cam enerva. Adică, după ce că recunoşteam că sunt îngrijorată mai avea şi tupeul să mă ia peste picior. Cine naiba se credea?
- Glumesc. O să îmi revin repede, ok?
Zicând acestea s-a ridicat în picioare. Puţin clătinându-se ce-i drept, dar s-a ridicat. Mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă ridic la rândul meu, dar dintr-un anumit motiv şi la cum arăta mă cam îndoiam că m-ar fi putut susţine. M-am pus pe picioare privind în altă direcţie. Nu-mi plăcea să fiu motiv de glume şi aşa mai departe. Bine, poate că exageram totuşi puţin, ok puţin mai mult, dar având în vedere faptul că odată la nu ştiu cât timp mă interesa şi pe mine ce se întâmpla cu cei din jur, nu-mi plăcea faptul că se făcea mişto de acest lucru.
- Ok, ok, îmi pare rău. Nu am vrut să te supăr. Nu credeam că vei lua lucrurile atât de în serios. Mă ierţi?
L-am privit neîncrezătoare pentru a vedea dacă e într-adevăr serios sau nu. Părea destul de convingător. Mi-am dat ochii peste cap înainte de a răspunde.
- Scuze acceptate. Hai să mergem să ne schimbă.
Zicând acestea am luat-o din loc. Dar nu mă puteam abţine să nu-l privesc cu coada ochiului. Nu-mi plăcea deloc cum arăta. Ce-i drept părea că se ţine ceva mai bine pe picioare, dar tot palid era. L-am întrebat dacă nu ar trebui cumva să se ducă până la cabinet, dar a ridicat detaşat din umeri spunând că nu crede că e cazul şi că îşi va reveni repede.
Aş mai fi insistat, dar nu voiam să fiu pisăloagă plus că acest lucru nu mă privea în mod direct. Iar dacă nu voia să se ducă era complet problema lui.
Când am ajuns în clasă am constatat că blonda s-a albit puţin la faţă când l-a zărit. S-a dus imediat la el şi a început să-i spună tot felul de chestii. Nu am fost atentă pentru că nu mă interesa.
Am luat loc în bancă aşteptând ca următoarea oră să înceapă. Peste câteva minute au luat şi ei loc, iar blonda mi se părea destul de îngrijorată pentru fratele ei. Am observat acest lucru pentru că am privit-o cu coada ochiului. Asta m-a pus pe gânduri. Din moment ce era evident că ea este îngrijorată mă întrebam oare ce putea fi atât de rău. Mai ales că el spusese că îşi va reveni repede. Nu am avut prea mult timp să analizez situaţia deoarece am fost întreruptă de profesorul ce intrase în clasă pentru a-şi ţine ora.
Restul zilei a fost destul de plină şi când orele au luat sfârşit aproape că uitasem complet ceea ce se întâmplase la ora de educaţie fizică.
Am coborât scările, fiind ultima care părăsea clasa din cauza profesorului care mă oprise pentru a-mi face observaţii în privinţa ojei, aşteptând cu nerăbdare să ajung acasă. Când am ajuns în dreptul ieşirii am observat că turna cu găleata.
Minunat, am gândit sarcastic.
Abia atunci am observat că mai se aflau două persoane acolo. La o privire mai atentă am observat că cei doi erau noii mei colegi. Stăteau pur şi simplu acolo privind deznădăjduiţi parcă ploaia ce nu părea că s-ar sfârşi prea curând.
- Voi ce-aţi păţit? Am întrebat.
Blonda s-a întors spre mine părând foarte suprinsă de faptul că le pusesem această întrebare. Mi-a explicat că nu aveau umbrele şi că dacă ar fi mers pe jos până acasă s-ar fi udat destul de rău. Se pare că locuiau destul de departe. I-am întrebat dacă nu pot chema pe cineva să-i ia şi mi s-a spus că nu şi că aveau de gând să aştepte ca ploaia să se sfârşească.
Am privit ploaia ce cădea necontenit fiind convinsă că nu avea să se sfârşească prea curând. L-am privit pe şaten, dar, deşi mai căpătase puţină culoare în obraji, tot nu mi se părea a fi ok.
Nu-mi vine să cred că voi face într-adevăr asta...
Am scos umbrela din geantă şi i-am întins-o blondei, care în secunda următoare mă privea cu ochii cât cepele.
- Luaţi-o, am spus privind în altă direcţie.
- Dar tu nu vei avea nevoie de ea? A întrebat ea.
- Voi aveţi mai multă nevoie în acest moment. Şi apoi eu stau destul de aproape plus că pot să chem un şofer să vină să mă ia. Doar am un tată celebru, nu-i aşa?
De obicei nu mă foloseam de renumele tatălui meu, dar în acest caz mă îndoiam că i-aş fi putut convinge altfel. După câteva minute de gândire blonda a luat umbrela din mâna mea îngăimând un „mulţumesc” cu o voce pe care abia am auzit-o. A deschis-o, s-au înghesuit amândoi sub ea, după care au ieşit pe poarta liceului.
Am aşteptat până când au dispărut din aria mea vizuală înainte de a îndrăzni să plec de acolo. Asta pentru că nu voiam ca ei să observe că-i minţisem. În primul rând, nu aveam şofer. Şi chiar dacă ar fi existat unul tot nu l-aş fi chemat. Nu-mi plăceau astfel de lucruri. Şi apoi, stăteam destul de aproape.
Mi-am tras gluga de la hanorac pe cap şi am început să alerg prin ploaie până când am ajuns acasă. Desigur că în momentul în care am ajuns eram udă până la piele. Imediat ce a văzut cum arătam, Matilde m-a dus în camera mea unde mi-a dat nişte haine de schimb, iar după ce le-am înlocuit pe cele ude cu cele uscate mi-a pus o pătură în jurul umerilor şi mi-a uscat cât de cât părul cu un prosop, asta deşi am insistat că puteam să fac asta şi singură, după care mi-a făcut un ceai cald şi mi-a dat ordin să stau în pat.
În mod normal nu o ascultam, dar eram destul de obosită plus că tremuram din tot corpul aproape. Mi-am sprijinit spatele de perete, trăgând pătura mai strâns în jurul corpului şi am pornit televizorul sperând să găsesc ceva interesant la care să mă uit. M-am oprit pe un canal la întâmplare, unde rula un film, după care am început să beau ceaiul făcut de Matilde cu sorbituri mici. Era încă fierbinte, dar era atât de bun... Şi mă ajuta să mă încălzesc.
Cred că cei doi pisoiaşi au realizat că nu mă simţeam prea bine deoarece au sărit pe pat şi s-au aşezat la picioarele mele privindu-mă parcă cu nişte ochişori îngrijoraţi. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc. Mă întrebasem de câteva ori dacă animelele puteau simţi când ceva nu era în regulă cu stăpânul lor. În acest moment tindeam să cred că răspunsul era da.
Asta mi-a amintit de acel băiat şi m-am întrebat dacă era în regulă. Apoi m-am gândit că urma să aflu oricum următoarea zi la şcoală.
Ce bine că mâine e vineri.
Abia aşteptam weekend-ul. Nu voiam decât să stau în pat şi să dorm până pe la ora zece, după care să mă joc cu cei doi pisoiaşi care acum stăteau foarte cuminţi lângă mine.
După ce am terminat ceaiul am pus ceaşca pe noptieră şi m-am întins pe pat simţindu-mă destul de obosită după toată acea alergătură prin ploaie. Aveam nevoie de odihnă.
Speram totuşi să nu fie nimic serios.

[crazy little red]

stii ca nu are rost sa te astepti la un comentariu prea stralucit, nuh?
oricum, imi zicea un amic ca ne place o carte sau o poveste in care ne regasim, si ii dau dreptate
parte buna, ma regasesc in povestea asta, chiar daca numai putin, sunt unele parti care stiu ca ma ating fix la punctele sensibile :))
acum, descrierea, a fost buna :P
actiunea nu e grabita, a fost si un capitol destul de lung, cum ai spus si tu, nu au ce sa s intample atat de multe in primele capitole, desi imi plac unele aspecte de aici :X
greseli, nu ai avut, sau nu le-am zarit eu, nu conteaza....
dialogul, nu mi s-a parut mult, nici nu am stat sa-i calculez dimensiunile :))
stii ce stare am, cam atata ii de comentariul asta, oglinda mea :))

spor la scris si multa multa inspiratie :*

[Miss M]

Dar ai inspiratie cu duiumul, mamica draga :X.
Imi place capitolul, se pare ca Mickaela nu e chiar asa rea pana la urma. Atitudinea rebela o face sa para asa, dar cand colo e si desteapta, si stie sa-si faca si griji pentru altii(vorba lui Chris).
M-ai cam bagat la banuieli(clasic:))) cu starea de sanatate a tipului, maine-poimaine ma trezesc ca sufera de stiu-eu-ce.
Dar le-a dat umbrela, le-a dat umbrela *dance*. Pentru mine asta inseamna mult, incepe sa-i pese de ei, ceea ce e bine. Ti-am mai zis de presupunerile mele idioate, ceva ceva tot trebuie sa se intample cu gemenii astia, altfel ce rost ar mai avea in peisaj?
Stiu ca nu e mare lucru de comentariul meu, ca nici n-am de ce greseli sau alte astfel de chestii sa ma leg. Astept nextu(rile)!>:D<

[Lithium-Angel]

Ok. Imi place? De ce? Pentru ca multi aleg sa infatiseze celebritatile sau copiii lor ca find super idolizati. Tu ai ales sa mergi pe o cale mai putin abordata, si anume... Mickaela nu e rasfatata, nu profita de statusul tatalui ei, nu e tratata nici OMFG e fata unei celebritati. De fapt, ma bucura enorm ca nu ii place sa fie vazuta asa si ca adopta o atitudine mai rece fata de cei ce o trateaza asa pentru cine e tatal ei. Are un anume rasfat specific adolescentilor, si aici ma refer la faptul ca e rebela si pare sa nu prea o ingrijoreze regulile. De fapt, ar fi trebuit sa ma astept la asta dupa ce am citit titlul.
Totusi... Acum ma astept sa faca lucruri si mai nepermise, sa isi seteze un cod propriu de reguli si sa le cam desconsidere pe restul si, daca asta nu se va intampla intr-o oarecare masura, titlul isi va pierde relevanta.
Despre el si ea, cei doi frati a caror nume inca nu le-am retinut pentru ca nu au devenit importanti pentru mine inca. Inca le vad ca si second thing, pentru ca de abia au aparut.
El pare un pic ciudat. Are o personalitate puternica, insa un fizic slabit si asta ma duce cu gandul la o posibila boala. Presimt ca va aduce un pic de 'sare si piper' acestei povesti€
Pe ea... Nu stiu inca cum sa o iau. E cam lipicioasa de felul ei sau un pic naiva. Inca ma mai decid.

Pana acum numai idei bune si originale. Povestea nu s-a dezvoltat prea mult asa ca nu prea am ce sa urmaresc din punct de vedere al firului narativ.
Sfaturile mele se repeta, totusi, si stii la ce sfaturi ma refer.
Am observat anumite repetitii, fie de cuvinte, fie de idei.
Cum sa numai repeti cuvintele? Simplu. Cauti alt cuvint sau o serie de cuvinte ce ar putea inlocui ce vrei tu sa spui.
Lucruri de genul;
Ce mai faci? M-a intrebat
Intrebarea lui blabla bla
E un exemplu. Nu prea suna bine. Aproape orice cuvant, orice fraza se poate schimba. Poti incerca aproape orice. Poti sa folosesti sinonime, poti doar sa dai senzatia de acelasi lucru legandu-te, aparent, de altceva.
Cu alte cuvinte... Poti parafraza ceea ce ai tu ai de spus.
Legat de repetitia ideii... E in regula atunci cand vrei sa scoti ceva in evidenta. Daca e important, poti sa o repeti fara probleme. Bineinteles , cu alte cuvinte. Dak nu e vitala, ca sa spun asa, atunci poate e mai ok sa o atingi doar, sa mangaii ideea, sa o faci prezenta, dar sa prinda o tenta vaga.

Mai multe nu am de spus momentan.

Astept ca povestea sa devina mai complexa si apoi voi reveni.
Pana atunci, presimt 4 posibile directii. Nu e ca esti tu prea previzibila ci ca am scris eu prea mult la viata mea si am si imaginatia bogata. Sunt curioasa pe care cale vei merge.


Kisses

[Akane Hime]

Bun!
Am ajuns si eu pe aici din pura intamplare...
L-am gasit, l-am citit si mi-a placut :D
Iar acum vine partea a doua....

De zis, pot sa zic ca ideea ta e destul de interesanta si imi place stilul pe care-i l-ai facut. Destul de original. Lucrul care imi place cel mai mult la ea (fizic) sunt suvitele rosii :x.

Cat despre celelalte amanunte si detalii sunt bine organizate.
Iar de greseli, nu prea am ce zice...

Un lucru e nasol in intreaga ecuatie... si ma refer la tatal ei. Pai hallo! Ea e singurul copil pe care-l are! De ce n-are timp pentru el?
GOD! Daca eu as fi in locul lui mi-as cere iertare de la Micki. O merita. Nimeni nu ar trebui sa suporte asa ceva. Parerea mea....

Asta e tot pana acuma. Iti urez spor la scris si te rog sa ma anunti si pe mine cand pui continuarea, ok? :)

Ciao!

P.S. Ai vrea sa fim bune prietene (gen BFF) ?:* :x >:d<