The Power of Love [ Metal & Nya ]

[akadella]

Hello:>
Mda am aterizat si eu aici...ce sa fac vremea rea,avionul sa prabusit la ficul vostru si eu imi fac prezenta:!!
Ficul vostru mi se pare minunat,stilurile voastre se imbina perfect si din acesta reusita "combinatie" a iesit unul dintre ficurile mele preferate:p;;)
Asa Nya deci pur si simplu ador cum scri si respect munca pe care o depui,imi place de Eireen foarte mult caci e mai...ei bine nu stiu cum dar e mai diferita,cred.

Metal:Sti ca te ador,nu?:))ah mai bine tac ca ma dezmembreaza Nya.Orcum imi place cum scri8->
Nya daca nu pui odata nextu' vin peste tine:ha:(ce va benoclati asa?visez si eu ca orbul de vedere:)))
La cat mai mare inspiratie Nya!(*)(*)(*)

[Nya.]

După muuuuu~lt timp, am venit și eu cu nextu`. ;;] Îmi pare rău pentru pauza colosală, dar nu prea am avut timp și inspirație. D: Oricum, sper ca acest capitol să vă placă. Enjoy . . .

[center]Capitolul 17
Eireen P.O.V.[/center]

Când i-am văzut trupul prăbușindu-se pe pământ, m-am lăsat în genunchi lângă el. Lacrimile îmi curgeau pe corpul lui, nepăsându-mi că elfii se uitau la mine. Nu murise, nu murise, nu avea cum. Încă îi simțeam pulsul, deci era bine, deocamdată. Chipul îi era mai palid decât niciodată. Mi-am lăsat capul pe el, plângând și mai tare. Cineva – probabil Migorn – m-a tras de acolo. M-am lăsat dusă, privind cum l-au ridicat doi tineri pe Derik. Elful m-a dus în încăperea în care îl cunoscusem pe Derik. M-am lăsat pe pat, nevenindu-mi să cred ce se întâmpla. Îmi era frică pentru ce i se putea întâmpla blondului. Și când te gândești că doar cu puțin timp în urmă – oare era o lună ? – eram acasă, fumând în disperare. Acum plângeam pentru cel pe care îl iubeam și care nici măcar nu era ca mine. Am închis ochii, dorind să dorm puțin. S-a dovedit că era destul de greu, având în vedere că eram îngrijorată pentru elful meu, plus că Migorn respira destul de zgomotos. O femeie a intrat pe ușă, având mai multe comprese și niște bandaje. S-a așezat lângă mine, curățându-mi fața de sânge uscat și mizerie. De abia când mi-a atins fața am simțit o durere puternică, datorată tăieturii de pe obrazul stâng. Nu știam dacă mă zgâriasem într-o creangă de copac sau mă lovise Ayno. Nenorocitul ală prost ! Îmi doeam să moară, să sufere cum sufeream și eu. Femeia a plecat, lăsându-mă singură cu Migorn. Acesta și-a dres glasul. Mi-am întors fața spre el.
- Îți datorez niște scuze. Știu că m-am comportat urât cu tine și Derik. Cât despre el, sunt sigur că o să se facă bine. După ce te odihnești puțin, te duc la el. Ayno nu te va răni aici, mi-a spus zâmbind ușor.
A ieșit din cameră, fără să mă lase să îi mulțumesc. Am tras pătura de pe pat peste mine, încercând să mă încălzesc. Deși corpul îmi era cald, eu mă simțeam înfrigurată. Și însetată, de fapt. M-am uitat în jur și am văzut un pahar cu apă. L-am dat pe gât imediat. După aceea, m-am simțit destul de mulțumită, așa că am încercat să adorm. Se auzeau glasuri în afara camerei, așa că m-am prefăcut că dorm. De fapt, nu am putut să adorm, dar cu ochii închiși mă puteam gândi la mai multe chestii. Trebuia să fac cumva să scap de puterea asta de a trece prin bariere. Dacă prostia asta îl făcea pe Ayno să îl rănească pe Derik, nu aveam nevoie de nicio nenorocită de putere. I-o dădeam pe tava. Era o modalitate de a o scoate din mine, nu ? Mă hotărâsem să îl întreb pe elf mâine.
Când am binevoit să mă ridic din pat, era noapte. Nu știu sigur cât era de târziu, dar nu voiam să mă culc aici. Am văzut și sursa zgomotului enervant ce îmi inundase urechile. Migorn mă păzea de pe un scaun, dar adormise și acum sforăia zgomotos. Am încercat să îl scutur un pic, apoi când l-am văzut că a deschis ochii, i-am cerut să mă ducă la Derik. Acesta m-a condus – împleticindu-se în propriile picioare – către o încăpere din apropiere. A deschis ușa pentru mine, apoi m-a lăsat singură cu elful meu. Am pășit pe vârfuri spre patul unde stătea. M-am așezat lângă el, mâgâindu-i fața perfectă. Respira regulat, în ciuda durerilor ce le avea. I-am sărutat pleoapele reci. Când m-am dat înapoi, el încerca să își deschidă ochii. Când a reușit într-un final, mi-a zâmbit în felul acela special, care mă lăsa fără respirație pentru câteva secunde. Chiar părea că nu îl durea așa tare. M-am întins lângă el, deși patul nu era prea încăpător. Dar nu suportam să nu fiu aproape de el, mai ales după ce aproape murise în brațele mele. Mi-am lipit trupul de al lui și l-am cuprins cu brațele. El mi-a căutat buzele, apoi m-a sărutat când de bine a putut în condițiile date. Eu nu mai puteam dormi, dar speram că el încă putea să o facă, nu voiam să îl deranjez. Am încercat să mă ridic, dar m-a ținut lângă el. Rahat, ce mult îl iubeam. Atât de mult încât numai o separare fizică m-ar fi durut ca naiba. Și probabil că și pe el, din câte mi-am dat seama. După câteva minute, mi-am dat seama că adormise. L-am privit și perfecțiunea lui m-a lăsat fără cuvinte. Părul blond îi era răsfirat pe fața palidă, dar într-un fel frumos. Un sentiment de moleșeală m-a cuprins și m-am lăsat pradă somnului.
Razele soarelui m-au orbit. Mi-a luat ceva timp până ce mi-am acomodat ochii cu lumina. Când am putut să țin ochii deschiși fără probleme, l-am căutat cu privirea pe elful meu. Era în picioare – chiar nu îl mai durea deloc ? –, uitându-se pe geam. Am sărit repede din pat, ducându-mă în fața lui. L-am sărutat ușor, simțindu-i buzele mai calde decât ieri. Și-a înfășurat brațele în jurul meu, iar eu mi-am lăsat capul pe umărul său.
- Te iubesc, i-am șoptit.
- Totul va fi bine, iubito, mi-a răspuns la fel de încet.
Îi simțeam respirația caldă în ceafa mea, și chiar am crezut că totul va fi bine. De ce nu ar fi fost ? Trebuia să fie o cale să îl omorâm pe Ayno și presupun că fiul său nu va mai face nimic fără el. Nu voiam să spun nimic acum când eu și Derik eram așa fericiți – într-un mod foarte ciudat, dar eu, cel puțin, eram. M-am uitat în jur și mi-am văzut rucsacul în care aveam hainele. Nu m-am întrebat cum fusese găsit ; probabil că un elf l-a adus, era destul de simplu cine se îmbrăca cu astfel de haine, aici în pădure. Mi-am luat niște haine din el – niște pantaloni negri și un tricou de aceeași culoare – și le-am îmbrăcat repede. Pe cele murdare le-am pus la fundul ghiozdanului. M-am așezat pe pat, observând o tavă cu niște mâncare pe o masă de lângă. Am luat tava, mirosind cu atenție hrană. O bucată măricică de carne și niște legume ce semănau cu cartofi, doar că aveau o ciudată nuanță de gri. Am început să mănânc, mai întâi cu teamă, apoi am devorat totul cu poftă. Era mult mai bună decât mâncare ce obișnuiam să o consum. Oare de ce totul aici era mai frumos decât în lumea mea ? Am oftat din răsputeri și mi-am întors capul spre blond. El mă privea amuzat, așa că am vrut să mă iau de el, cum aș fi făcut cu oricine. Dar privindu-i chipul, ceva m-a oprit. Cum aș fi putut să îi zic lui ceva ce l-ar fi supărat ? Nu aș fi putut să îi distrug aura aceea pură ce parcă o avea în jurul lui. Nu puteam să distrug totul chiar acum. S-a așezat aproape fără să simt, lângă mine. Eu m-am ghemuit aproape de el, fiind atât de fericită. Eram fericită atâta timp cât el era lângă mine, strângându-mă în brațe și încălzindu-mă. Niciodată nu îl voi răni, indiferent de cât de beată sau drogată aș fi. Mereu o să am grijă să se simtă perfect. Mi-am întors chipul spre el și l-am sărutat într-un mod deloc platonic, încercând să îi transmit tot ce simțeam în acel moment. Și când el mi-a răspuns sărutului, mi-am dat seama că simțea același lucru.

[Reine]

WOW! A fost superb capitolul asta:chuu:
L-am asteptat foarte mult:ask: dar a meritat.
Ma bucur ca Derik si-a revenito//o. Cat despre Ayno...am un glont cu numele lui pe el:ha:
Astept next-ul si multa inspiratie in continuare( si muuuuult timp liber).
:bye:

[Me�al.]

Scuze de-ntârziere. Îți mulțumim pentru comentariu, Yume, și te mai așteptăm cu părerile tale !
Lectură plăcută !

Capitolul 18
Derik P.O.V.

Nu știam cât am dormit fiindcă nu dormeam, ci mă aflam într-o stare intermediară. Undeva între somn și treaz, între viață și moarte. Auzeam zgomotele din jur destul de tare și simțeam atingerile, dar toate păreau neînsemnate și, parcă, nu-mi dădeau imboldul necesar pentru a mă trezi. Doar o atingere simplă parcă m-a curentat și atunci am știut a cui era și că acela era impulsul ce-mi trebuia. Era Eireen. Am știut asta fără să mă uit fiindcă ea era singura persoană care, când mă atingea, mă făcea să mă simt altfel. Am deschis lent ochii, știind că odată cu „trezirea” mea, avea să apară și durerea. Totuși, nu a fost atât de mare pe cât mă așteptam și, cu Eireen lângă mine, a fost chiar suportabilă. A sărit lângă mine, pe pat, și i-am căutat flămând buzele, dorind să le simt savoarea, gustul unic. Mirosul părului ei mă îmbăta și mă făcea să-mi doresc să nu mai opresc niciodată sărutul. O strângeam în brațe nepăsându-mi dacă mă dureau sau nu rănile. Ah, o voiam ! Îmi plimbam mâinile pe spatele ei, trăgând adânc în piept mirosul ei unic. Dar ceva mă oprea și, nu după mult timp, am căzut pradă unui somn adevărat.
M-am trezit la răsăritul soarelui. Păsările care ciripeau voiase nu m-au lăsat să dorm. Totuși, nici eu nu doream asta. Chiar dacă nu doream să recunosc, îmi era dor de vechea mea viață de la Curte, când auzeam sunetul produs de păsări și de foșnitul frunzelor. M-am sprijinit de perete, privind pe geam. Rănile nu mă mai dureau atât de tare, iar eu încercam să le ignor, canalizându-mi atenția asupra altor lucruri. Auzul meu foarte bun m-a făcut să aud numele lui Eireen și al meu spuse de câteva ori. M-am uitat înspre ea, care stătea înfășurată în așternutul alb, de spital, al patului. Era atât de calmă și dulce când dormea, cu tot părul răsfirat pe față și pernă. M-am apropiat de pat și am dorit să-i dau firele rebele de pe frunte, dar imediat ce am atins-o a tresărit, iar eu mi-am retras degetele, întorcându-mă și privind pe geam. Dar, în tot acest răstimp, n-am putut să-mi alung imaginea ei din minte.
După câteva ore, am auzit un fel de mârâit încet și m-am întors, privind-o pe Eireen care își întindea mâinile în aer. I-am oferit un zâmbet cald, iar ea a căscat pentru o ultimă dată, după care a articulat două cuvite care m-au făcut să tresar:
-Te iubesc.
I-am promis că totul o să fie bine, deși nici eu nu eram extrem de sigur de acest lucru. Totuși, speram că aveam dreptate. Eireen a privit prin cameră și, când a văzut ghiozdanul ei într-un colț, s-a repezit și și-a schimbat rapid hainele, graba sa făcându-mă să râd. După aceea, a observat tava cu mâncare de pe masă și s-a repezit, mâncând rapid și având o față extrem de amuzantă. După ce a pus tava pe noptieră, m-am așezat lângă ea, săturându-mă să stau în picioare. De fapt, nu acela era motivul primordial fiindcă eu doream să fiu cât mai aproape de ea căci aici, la Curte, nimic nu avea să ne amenințe. Buzele noastre s-au căutat și s-au contopit într-un sărut pasional în care eram amândoi extrem de implicați. Mi-am strecurat ușor mâna pe sub bluza ei, iar ea a tresărit, dar nu a întrerupt sărutul. Auzind niște zgomote, mi-am ciulit urechile și i-am aranjat tricoul lui Eireen, rupând, din păcate, sărutul. Chiar în clipa aceea, Migorn a intrat în încăpere.
-Ayno strânge armată.
Ce am auzit m-a înfiorat teribil și am putut simți frica lui Eireen. Aceasta a început să tremure din toate încheieturile, iar eu i-am aruncat o privire urâtă lui Migorn, înainte ca acesta să se îndrepte spre ușă. Înainte să iasă, a adăugat :
- Sunteți așteptați la consiliu peste o oră.
Apoi, ușa se închise ușor în urma lui, dar tensiunea rămânând în cameră. Mi-aș fi dorit ca aceasta să fi plecat împreună cu el, dar era peste puterile mele. Și acum ce puteam face ? Simțeam stresul lui Eireen prin fiecare fribră a corpului meu. Ar fi fost perfect dacă i-aș fi putut absorbi teama și stresul, nu doar să le simt. Erau doar dorințe și atât.
Am privit pe geam. Elfii se agitau prin curte îmbrăcați în hainele obișnuite de piele cărând arme, iar femeile se duceau să întindă hainele din coșurile de rufe curate sau – cele mai tinere – se preumblau cu arcurile noi ca să exerseze. Trebuia să o scot pe Eireen din cameră fiindcă simțeam cum cei patru pereți de fildeș mă apăsau și se strângeau treptat. Am apucat-o pe adolescentă de mână pentru ca, mai apoi, să o iau în brațe cu o mișcare smucită și să sărim pe geamul destul de larg al camerei. Ar fi fost mai bine dacă alegeam să coborîm pe trepte, dar abia așteptam să scap de închisoarea pereților și să mă cufund în liniștea naturii. Rana începuse să mă înjunghie ușor de la săritură, dar nu mă afecta foarte tare. Am luat-o pe Eireen de mână și am început să ne plimbăm tăcuți, priviți de întregii elfi din curte. Unii se uitau mirați, alții supărați, iar alții ne priveau bucuroși.
Am ajuns lângă zidurile Curții și am tras aer în piept, simțind mireasma amețitoare a lui Eireen. Mă bucuram nespus că se afla aici, lângă mine și nici Ayno nu mi se mai părea atât de înfricoșător. Știam că aș putea face orice pentru Eireen – să-mi dau viața, de pildă – așa că nu mă înspăimânta războiul ce avea să vină.
- Te iubesc, am șoptit încet, încât să mă audă numai ea.
S-a înroșit, iar eu m-am aplecat încet înspre ea, căutându-i buzele. Tot acel moment magic a fost întrerupt de o săgeată ce a șuierat pe deasupra capetelor noastre, înfigându-se în inima unui elf bătrân. Acela a urlat ceva, prăbușindu-se, mai apoi, pe pământ. Atunci s-a dezlănțuit haosul, toți alergând și urlând ca niște disperați. M-am desprins de Eireen, alergând spre elful ucis și am analizat atent săgeata. Pe ea era scrijelit un „A” încercuit, semnul avut de toate armele lui Ayno. Migorn a venit lângă mine, gâfâind.
- Ce e ? Ce naiba se întâmplă ? A întrebat elful disperat.
- Ayno.
Răspunsul meu simplu l-a făcut să se cutremure și a căscat ochii uimit. Imediat după aceea, privirea i-a căzut pe Eireen care stătea aparent calmă în spatele meu. Dar îi puteam simți teama cum îi trece prin întreg corpul. Îi era frică. Și, sincer să fiu, cui nu-i era frică de un monstru precum Ayno ? Toți știau ce periculos era.
Migorn a sunat dintr-o trompă mare, care, spre bucuria mea, i-a făcut pe toți să amuțească.
- Toți, haideți la consiliu! Rapid ! A anunțat.
Toți cei ce fuseseră chemați la consiliu au început să alerge înspre sala mare a castelului. Am luat-o pe Eireen de mână și am început să alergăm înspre locul unde fusesem chemați. Mâna îi tremura ușor, așa că i-am strâns-o ușor, șoptindu-i că totul o să fie în regulă. Nici eu nu eram prea sigur de spusele mele, dar nu-mi plăcea să o văd atât de speriată. Am intrat în clădire și ne-am croit drum printre elfii agitați, alergând pe culoarele nu foarte mari. Ușa sălii s-a deschis, lovindu-se de perete, și făcându-ne loc să intrăm înăuntru. Pe pereții ca de fildeș tronau picturi cu diverși regi ce au domnit asupra Curții. În mijlocul sălii se întindea o masă lungă, masivă, alături de care erau puse multe scaune.
- Războiul va începe curând, iar armata lui Ayno se pare că este deja pregătită de bătălie pentru a o captura pe Eireen. Ce propuneți să facem ? A întrebat Migorn serios, privindu-i pe cei așezați la masă.
Urlete au început să se audă, toți elfii vorbind în cor și spunându-și părerile. Am oftat, dând din cap dezaprobator. Migorn a dat cu pumnul în masă, cerând să se facă liniște și a fixat-o pe Eireen cu privirea. Adolescenta era încruntată și părea că se gândea intens la ceva.
- La ce te gândești, Eireen ? Am întrebat-o, curios să aflu ce idee îi venise.

[Nya.]

Mulțumim de atâtea comentarii. Putem vedea cât de mult ne apreciați munca. -.-

[center]Capitolul 19
Eireen P.O.V.[/center]

Toți elfi se agitau în jurul meu. Unul dintre ei murise. Deși nu eram ca ei, am simțit o imensă cantitate de jale făcându-și loc în sufletul meu. Nu puteam suporta să știu că cineva murise datorită mie. Nu am ascultat ce vorbeau toți în jurul meu și m-am lăsat luată de Derik pe sus, spre nu știu ce cameră de consiliu – sau ceva de genul. Mi-am lăsat capul pe umărul lui, părul lui blond mângâindu-mi fața. M-a lăsat jos imediat ce am intrat în cameră. Impunătorul Migorn – ce totuși părea să aibă inimă și să nu fie un nenorocit, cum îl crezusem la început – a luat cuvântul. Da, geniule, ne cam dădusem și noi seama că războiul va începe în curând. Acum ce voia ? Să fim toți Nuuuu ! Serios ? Nu aș fi crezut niciodată !. M-am așezat pe mânerul fotoliului pe care stătea elful meu și am meditat o secundă asupra pericolului. Nu puteam lăsa ca o întreagă specie să moară din cauza mea. Oare de ce Derik mă salvase la început de gnomii ăia ? Acest lucru se întâmplase relativ curând, probabil o lună și ceva, dar părea îndepărtat. Atâtea lucruri se schimbaseră. Inclusiv eu.
Mi-am analizat opțiunile. Îi puteam lăsa pe ei să lupte, iar eu să mă ascund ca o lașă. Exclus, eu nu fugeam de pericol. Sau mai puteam lupta. Deși puterea mea – să trec prin porți, mare chestie – era minoră, m-am gândit că poate aș putea avea mai multe puteri. Nu se putea să nu îi ajut cumva. Desigur, dacă nu va ajuta la nimic lupta mea, mă voi oferi pe tavă lui Ayno, înainte să îmi ucidă . . . nu știam cum să le zic. Familie ar fi fost exagerat ? Am hotărât să mă gândesc la asta mai târziu. Derik m-a întrebat la ce mă gândesc. Am zâmbit superior când s-a făcut liniște în încăpere. Deci eram importantă.
- Din moment ce eu pot deschide porți, sau ce naiba pot face, presupun că mai am vreo putere, nu ? Și dacă nu, tot aș vrea să lupt și eu. Tu să taci ! i-am spus răspicat blondului când am văzut că vrea să mă întrerupă. Ayno nu e prost. Știe că dacă voi fi acolo, nu are voie să omoare pe nimeni sau așa voi muri eu, deci adio putere pentru el.
Toți se uitau la mine de parcă aș fi fost vreo ciudată. Migorn avea o față de zici că voia să mă sărute, atât de fericit era. Da, geniilor, nu eram proastă. Nu am știut dacă să mă simt jignită de presupunerea lor nerostită sau să râd de fețele lor. M-am mulțumit să stau cu mâinile încrucișate la piept și să aștept verdictul. Marii elfi din consiliu s-au strâns într-un colț, chemându-l și pe Derik. Oh, da, perfect ! Lăsați`o pe fata cu idei pe din afară și voi discutați. Nu am putut înțelege ce vorbeau, erau prea rapizi, dar era clar despre ce anume se certau – căci și ei erau ca oamenii, dacă ridicau vocile însemna că se certau. Știam că, dacă printr-o minune, el m-ar fi lăsat să lupt, nu trebuia să îi zic despre planul meu de a mă sacrifica pentru toți. Nu m-ar fi lăsat și probabil m-aș fi topit și aș fi renunțat. Dar nu puteam renunța. Nu îmi stătea în fire. M-am întors la realitate când toată lumea și-a reluat locul. Un elf mai bătrân, cu părul de un alb strălucitor, s-a ridicat în picioare, m-a privit cu atenție și a spus pe un ton sec :
- Eu sunt Valandil. Cu aprobarea acestui elf, ce se pare că te iubește mai mult decât viața, eu te voi învăța să te lupți și poate vom da și de niște puteri noi.
Am aprobat ușor din cap, luându-i mâna lui Derik. Am simțit tensiunea ce pusese stăpânire pe el, așa că m-am aplecat în față și l-am sărutat ușor. Știu că probabil nu eram foarte politicoasă față de cei din încăpere, dar nu mă puteam abține. Am revenit la poziția mea inițială, iar el a zâmbit. Valandil mi-a făcut semn cu capul să îl urmez. Văzând că blondul nu mă urma m-am panicat puțin. Se părea că la antrenament nu voi fi decât eu și elful acesta. Am expirat zgomotos, atrăgând niște priviri încruntate, și am coborât scările castelului. În curtea uriașă nu era nimeni. Elful m-a dus într-un loc umbrit. M-a analizat puțin, apoi mi-a cerut să întind palma. A închis ochii ușor, iar asta aproape m-a făcut să râd. Așa făceau toți în filme. Într-un final, a deschis ochii brusc.
- Ce ești tu ? a șoptit contrariat.
- Om, presupun. Ai vreun dubiu privind acest aspect ? l-am întrebat la rându-mi.
- Nu ești nimic din ce am mai întâlnit până acum și crede-mă că am cunoscut o grămadă de creaturi. Ai sentimente umane. Asta nu arată nimic, totuși, căci și noi le avem. Ai magie în tine mai multă decât un elf obișnuit. Dar, mai ales, ai un spirit ciudat. Nu e pur, dar nici rău. Dar mai mult decât atât, acesta nu este un spirit de muritor. Și nu pot înțelege.
Era destul de enervat de faptul că nu înțelegea. Am chibzuit puțin asupra acestui răspuns. Era interesant, evident. Să aflu după nouăsprezece ani de viață că aș putea să nu fiu doar musca de pe pânza de păianjen, mă făcea să mă simt superioară. Dar crezusem eu vreodată că sunt la fel ca ceilalți ? Ceva probabil era cu mine. Mama, când era în viață, îmi spunea o poveste despre niște spirite ale pădurii. Îmi zicea că pot fi rele și bune. Iar apoi râdea ușor și îmi spunea cu vocea ei blândă : Așa cam ca tine, draga mea. Dar dacă așa ceva chiar exista ? Dacă poate mama știuse mai mult decât îmi putuse explica ? Ah, câte întrebări aveam acum pentru ea. Dar plecase . . .
Am vrut să îi spun lui Valandil despre aceste creaturi, dar am preferat să vorbesc cu Derik mai întâi. Elful s-a apropiat de mine și mi-a dat o sabie. Am prins-o destul de stângaci. M-am gândit că probabil voia să îi arăt dacă măcar știu să mă apăr de loviturile lui. Ei bine, nu eram chiar așa fraieră. Mă descurcam eu. A ridicat sabia, dar chiar când voia să mă lovească, i-am parat lovitura. A zâmbit mulțumit, apoi m-a lăsat să atac. Am fugit cu sabia ridicată spre el, încercând să țintesc la capul lui, dar m-a împins înapoi. Am rămas ținuită locului. Nu făcuse nimic, dar totuși eu mă dusesem cu câțiva metrii mai în spate. Deci el avea puteri. Am chicotit ușor, așezându-mă pe iarbă. M-am lăsat pe spate, iarba moale mângâindu-mi fața. Valandil a plecat, salutându-mă, dar Derik a venit imediat după el. S-a așezat lângă mine, sărutându-mi fruntea. Ah, ce sentiment plăcut. Știind că el era aici cu mine, mă relaxa. Mi-am pus capul pe abdomenul lui, simțindu-mă destul de adormită, deși încă nu era seară. M-am gândit să îl întreb pe elf despre povestea mamei.
- Ai auzit vreodată de niște spirite ale pădurii ? l-am întrebat încet.
Acesta m-a privit uimit. Cred că știa ceva. Vedeam cum încerca să își aleagă cuvintele pentru a-mi explica. Am încercat să nu îmi pierd răbdarea, dar într-un final, am realizat că urma să îmi spună. M-a privit ușor trist și a început povestea.

[Reine]

:ha: Prezenta la datorie! Eu una va apreciez munca extraordinar de mult dar nu am ajuns cu un comm pana acum din cauza unor probleme cu net-ul...
O iubesc pe Eireen! E curajoasa, amuzanta si desteapta, desi nu ma incanta ideea ei(cel putin partea cu sacrificiul).

Da, geniule, ne cam dădusem și noi seama că războiul va începe în curând. Acum ce voia ? Să fim toți Nuuuu ! Serios ? Nu aș fi crezut niciodată !.

faza asta a fost hilara:))
Imi place ca il tine pe Derik sub papuc ca sa spun asa:thumbup:
Ador felul in care descrii sentimentele fetei si sper sa o ti tot asa in continuare:bv:
Felicitari si astept next-ul!
Kiss you:*

[Me�al.]

Îţi mulţumim pentru comentariu şi sper să ne mai ' vizitezi ' ! Scuzaţi întâtzierea, dar iată că am venit cu continuarea.
Lectură plăcută !

Capitolul 20
Derik P.O.V.

După plecarea lui Eireen, s-a mai discutat puţin în consiliu pe tema războiului ce avea să înceapă. Propunerea roşcatei fusese luată în considerare de către Migorn şi care se declarase mulţumit de ce spusese ea. Chiar dacă eram împotriva faptului ca Eireen să lupte, aceasta era singura noastră şansă de izbândă. Ayno nu ne-ar fi omorât pe toţi dacă printre noi s-ar fi aflat persoana pe care voia să o captureze.
Două ore mai târziu, s-au încheiat discuţiile, dar nici o decizie nu fusese luată. Voturile erau împărţite: cei de voiau ca Eireen să lupte şi cei ce nu. Până la urmă, se hotărâse ca să fie întrebată roşcata, un lucru cu care am fost de acord imediat. Ştiam că va accepta, dar, în fond, este alegerea ei, iar eu nu o pot împiedica. Am ieşit din imensa încăpere şi m-am îndreptat înspre curte, unde bănuiam că se aflau Eireen şi Valandil. I-am găsit cu uşurinţă pe iarbă şi am stat ceva timp, privindu-le antrenamentul. Nu era foarte pricepută la mânuitul sabiei, lucru ce era de aşteptat pentru o fată ce şi-a trăit întreaga viaţă în oraş.
Valandil probabil mă observase fiindcă oprise antrenamentul şi a trecut pe lângă mine rapid, salutându-mă. M-am apropiat de Eireen care stătea pe iarbă, cu picioarele încrucişate. Mi-a zâmbit călduros şi m-am aşezat lângă ea. Am stat aşa ceva timp, privind cerul albastru şi persoanele ce se fâţâiau prin curte, agitate.
- Ai auzit vreodată de nişte spirite ale pădurii ? m-a întrebat ea dintr-o dată.
Iniţial, am fost uimit de întrebare fiindcă povestea aceasta era veche şi ştiută de puţini elfi. Nu mă aşteptam ca Eireen să ştie despre ele. Încercam să-mi aleg cu grijă cuvintele fiindcă voiam să ocolesc acea parte a poveştii. Într-un final, mi-am dat seama că nu puteam să nu o spun, lucru ce mă deranja enorm. Am tras aer în piept şi am privit-o. Era nerăbdătoare, deşi nu înţelegeam de ce. Nu era o poveste aşa frumoasă, precum cele cu zâne şi prinţese.
- Spiritele pădurii au fost create acum mii de secole de către primii elfi. În acea perioadă, pădurile erau distruse de către oameni fiindcă aveau nevoie de lemne de foc. Elfii, iubind pădurea atât de mult, au căutat o cale pentru a opri aceste lucruri, fără ca specia umană să afle de ei. Cel mai bătrân şi înţelept dintre ei, a apelat la o vrăjitoare foarte puternică. Aceasta a dat viaţă întregii păduri. Însă, după ceva timp, elfii malefici au apărut şi spiritele pădurii au început să dispară, copacii devenind la fel de vulnerabili. O descendentă a vrăjitoarei a înzestrat nişte oameni ce treceau prin pădure cu puteri magice. Ei, practic, deveniseră nişte spirite ale pădurii şi natura lor umană se pierduse, chiar dacă trăiau printre oameni. Erau fiinţe magice. Pentru ca aceste spirite să nu dispară niciodată, gena se transmitea din generaţie în generaţie.
Am făcut o pauză şi am privit-o pe Eireen. Părea concentrată. S-a uitat la mine pentru o secundă, pe faţa ei citindu-se înţelegerea.
- Şi ce puteri au aceste spirite? Adică, vreau să spun, au anumite abilităţi, nu ? Şi cum pot fi spirite ale pădurii dacă ele trăiesc printre oameni? a întrebat.
- În principal, spiritele pădurii au puteri numai când se află în casa lor, codrul. Ele pot trece prin portale, pot comunica cu copacii şi, dacă abilităţile lor sunt exploatate la maxim, pot fi cei mai puternici luptători. Vraja făcută de vrăjitoare spunea că cincisprezece ani spiritele pădurii vor trăi printre oameni şi, după ce depăşesc această vârstă, acestea treceau portalul şi natura lor umană se pierdea definitiv. Acesta era destinul fiecărui om ce poseda gena aceea.
- Deci... eu sunt... şopti încet şi tremurat.
- Un spirit al pădurii, am spus cu o voce scăzută.
A început să tremure încet, dar perceptibil. Am înconjurat-o cu braţele mele, iar ea a oftat. Nu părea aşa de supărată, ci surprinsă. Văzusem mulţi oameni care aflau că erau spirite ale pădurii, dar niciunul nu reacţionase ca Eireen. Majoritatea se uitau îngroziţi în jur, se speriau, parcă înnebuneau. Însă, ea nu. Era o persoană tare, care nu se speria aşa uşor. O admiram pentru asta şi puteam admite că ea este un spirit al pădurii adevărat, nu ca toate plângăcioasele de dinainte.
- Cât despre război, Ayno nu ştie ce eşti şi... am început să spun.
- Astfel îi vom putea învinge, a terminat. Se pare că devin indispensabilă pentru tine şi pentru această Curte, a şoptit senzual.
S-a aşezat pe abdomenul meu şi m-a privit zâmbitoare. Şi-a trecut mâna prin părul meu, iar eu i-am atins uşor chipul alb. Era atât de frumoasă încât aş fi putut muri pentru ea. I-am dat părul roşcat, precum flăcările, de pe chip şi i-am zâmbit.
- Viaţa mea ar fi oribilă fără tine. Îmi eşti cu adevărat indispensabilă, am şoptit.
A zâmbit din nou şi ne-am unit buzele într-un sărut tandru. Mi-am strecurat limba în gura ei şi am început să cercetez fiecare colţişor în timp ce-mi strecuram mâinile sub tricoul ei. Buzele noastre se mângâiau atât de tandru şi-mi doream ca acest moment să nu se termine niciodată. Visele tot timpul sunt spulberate şi aşa a fost şi în cazul nostru. Cineva şi-a dres glasul şi Eireen s-a dezlipit de mine, înroşindu-se la faţă. Migorn stătea lângă noi, cu aceeaşi expresie dură pe chip. Nu părea şocat de ce văzuse – sau aşa dădea impresia. Îl cunoşteam destul de bine şi el considera aceste „perversităţi” oribile. Le dezgusta şi, poate, de aceea nu avea o soţie.
- Mi-a spus Valandil despre ce este ea, a spuns Migorn cât de încet a putut.
Apoi, a scos o hartă şi a întins-o pe iarbă. Pe materialul din bumbac din care era făcută, am văzut toate ţinuturile magice. Însă, spre deosebire de celelalte hărţi, pe aceasta erau desenate puncte negre ce se apropiau de ţinutul nostru. Am analizat puţin situaţia şi mi-am dat seama că armata lui Ayno era mult mai aproape de noi decât trebuia. Îmi puteam imagina ostaşii înalţi, cu armuri şi pelerine negre defilând cu mândrie spre Curte. Parcă vedeam cum stindardul se mişca trufaş din cauza vântului. Mi-am alungat rapid imaginea din minte.
- Două zile. În două zile vor fi aici, am spus.
Şocul se citi pe faţa lui Eireen, dar nu şi pe cea a lui Migorn. Se aştepta la un astfel de răspuns.
- Derik, având în vedere că tu ai mai învăţat spirite ale pădurii să-şi folosească puterile, trebuie să o ajuţi şi pe Eireen. E singura noastră scăpare, a spus rapid, după care a plecat.
M-am întors înspre Eireen şi i-am spus serios:
- Trebuie să începem antrenamentele.