05-03-2011, 03:37 PM
Buna, pai am venit cu capitolul III mai repede decat cu capitolul II dar eu sper sa va placa. Cred ca e mai lung decat celelalte doua dar am incercat sa nu il fac plictisitor eu sper ca am reusit. Pai va multumesc tuturor pentru comuri.
Cap. III: Revenirea
Samanta:
Aud o voce, putin cam groasa, care ma indeamna sa deschid ochii. Inceerc sa-i implinesc dorinta dar amorteala care a pus stapanire pe mine ma opreste si nu ma lasa sa mai vad macar odata lumina de afara. Imi propun in minte, mai mult ca o porunca, sa lupt. La urma urmei eu chiar nu vreau sa mor, sa nu o mai pot vedea niciodata pe mama, sa nu imi mai pot mangaia niciodata pisica, dar cel mai important, sa nu mai pot fii un copil la fl ca ceilalti. NU, chiar nu vreau sa renunt la toate astea, nu vreau ca viata mea sa fie condusa de un piuit, care deaja devine de-a dreptul enervant. Cu greu reusesc sa deschid ochii si las ca lumina orbitoare, ce umple camera, sa imi strapunga ochii care, inspaimantati de strania reusita, au inceput sa lacrimeze. Ma uit in jur si nu prea reusesc sa deslusesc mare lucru. Camera este foarte mare si foarte goala, nu reusesc sa vad decat un pat, paralel de al meu, o noptiera, si o usa de culoare alba. Dupa cateva minute de tacere in incapere intra un domn cu o expresie foarte batrana pe chip, putin cam inalt si imbracat cu un halat alb foarte lung. In mintea mea ma intreb de ce atata alb, dar aceasta intrebare este repede inlocuita de alta "Unde sunt?" care este si ea inlocuita de intrebarea cine este acel domn, care pot adauga ca se indrepta spre mine si se uita foarte ciudat la ochii care il priveau speriati.
-Domnisoara? ma intreaba acesta sperand ca intradevar m-am trezit.
-Da! rapund eu foarte hotarata.
-Cum va simtiti?
-Putin cam ametita si foarte confuza. Unde sunt? Ce s-a intamplat? Cine sunteti? il bombardez eu cu intrebari pe domnul care, acum, sta incremenit in fata mea. Dupa ce isi revine incepe sa imi explice ce s-a intamplat, unde sunt si cine este dansul. Din tot ce imi spune realizez ca domnul este doctor si ca ma aflu intr-un spital doar ca nu inteleg de ce sunt aici.
-Domnisoara, ati fost lovita de fulger. Ma lamureste doctorul urmarind, in acelasi timp, fiecare reactie a mea.
Tocmai am fost lamurita dar sincer acum ca stiu as fi preferat sa nu fi intrebat. Deci e adevarat, am fost lovita de fulger. Intr-un sfarsi, nu prea am de ales asa ca accept cu greu ce s-a intamplat si intreb unde e mama. Doctorul se ridica si pleaca, lasand in urma lui usa deschisa. Pentru un moment raman cu privirea atintita la aceasta. Dupa cateva minute, pe usa intra o persoana, micuta de statura, cu parul desprins, care lasa ca razele soarelui sa-i faca culoarea,de un negru sters, sa para mai stralucitoare. Fata ei,care pana acum era vesela, acum e plina de lacrimi si scoate la iveala un chip trist dar in acelasi timp fericit. Mama incepe sa fuga spre mine si sa ma ia in brate fara sa imi mai lase macar putin aer. Incep sa ma zbat iar ea isi da seama ca ma sufoca si imi da drumul. Pentru un moment, peste noi se asterne linistea.
-Mama, vreau sa merg acasa. Spun eu, spulberand calmul care se asterne usor in aer.
-Sigur ca da, scumpa mea. Imi confirma aceasta in timp ce se ridica si se indreapta agale spre usa.
Raman iar singura. Incerc sa ma dau jos din pat dar, deindata ce ridic capul de pe perna, o ameteala puternica pune stapanire pe mine. Renunt la aceasta idee si imi propun sa o astept pe mama in liniste. Intr-un sfarsit, mama intra iar pe acea usa de culoare alba. Ma ajuta sa ma ridic si imi da niste haine ca sa ma imbrac.
Ma indrept spre baie, iar peste cateva minute ies din aceasta imbracata cu o pereche de blugi albastri, putin largi, cu un maieu alb, foarte outin decoltat, pe care scria cu litere colorate "Love and Dead'. In picioare am o pereche de opincute negre cu o fundita pe o parte. Ma indrept spre aceeasi usa pe care au intrat mama si acel doctor si ma indrept spre iesirea din spital. Bucuria ca las ingropate adanc in spital clipele de teroare prin care am trecut, pune stapanire pe mine si pentru un moment uit ca mama a ramas cu mult in urma mea. Desi in minte mi-am propus sa ma opresc, pentru a o astepta, picioarele mele nu mai vor sa primeasca aceasta comanda asa ca imediat imi vine ideea de a o astepta afara. Vad usa de iesire care pare atat de departe asa ca grabesc mai mult pasul, cu gandul ca voi scapa din aceasta "inchisoare". Mai am doar cativa pasi iar mersul meu, care pana acum parea linistit, acum s-a transformat in fuga. Pun mana pe usa, o imping si las ca vantul sa imi treaca prin par. Fac un pas peste prag iar in neatentia mea dau peste o asistenta care, dupa ce o ajut sa isi ridice hartiile de pe jos, imi arunca o privire speriata si pleaca. In apropierea spitalului se afla un parc. Ma indrept spre el si ma asez pe o banca sa o astept pe mama. Dupa ce ma ard bine la soare o vad pe aceasta care ma cheama la ea. Cand ajung langa masina mama incepe sa vorbeasca dar nu reuseste sa termine pentru ca o intrerup eu foarte suparat la vederea bagajelor.
-Ai zis ca vara asta nu mai plecam, ii spun eu in timp ce ma urc in masina.
Mama ezita sa imi raspunda asa ca ma trateaza cu tacere fiind atenta la drum. Peste noi se asterne din nou acea liniste de mormant care nu prea apuca sa persiste.
-Stiu ce am spus, dar nu putem ramane acasa vara asta. Ma lamureste mama.
-Unde mergem?
-La bunica voastra.
Pentru un moment am ramas putin mirata "Cum adica mergem la bunica?". Nu am mai fost la ea de cand aveam eu sapte ani si in plus mama nu se intelege deloc cu ea. Incep sa ma ingrijorez si sa ma intreb daca s-o fi intamplat ceva.
-Bunica voastra a spus ca vrea sa va vada pentru ca ii este dor de voi, asa ca am hotarat sa petreceti vara la ea.
-Dar Alan unde e? El nu vine?
Ala este fratele meu mai mic, intre noi este o diferenta de doar doi ani dar eu sunt putin invidioasa pe el pentru ca primeste mereu tot ce isi doreste si scapa mereu nevinovat.
-Pe el l-a dus Michel cu masina imediat dupa ce a terminat cu premierea.
Michel este un prieten de familie pe care mama il cunoaste de mai bine de doi ani. De cand tata a murit, acum un an si jumatate, ne este destul de greu sa ne descurcam doar noi, asa ca mama l-a gasit pe Michel cu care ne intelegem extraordinar de bine.
Drumul spre bunica nu este asa de lung ceea ce inseamna ca ar trebuii sa ajungem destul de repede.
-In drum, trebuie sa trecem pe la veterinar sa o luam pe Kety.
Era sa uit de preferata casei. Sincer pot sa spun ca dintre toti mai dor mi-a fost de Kety, ea este singura care ma poate linisti. Dupa ce o luam de la veterinar mai facem in jur de jumatate de ora pe drum si ajungem in fata unei case destul de mare, de culoare albastra asezata in mijlocul unei curti pline de copaci infloriti. Cu o enorma bucurie cobor din masina si ma indrept spre poarta care ma oprea sa ajung la persoana pe care deabea asteptam sa o vad. Cu o oarecare emotie in glas o strig, cat pot eu de tare, pe biunica.
-Samanta! Striga ea mirata din curte in timp ce se grabeste sa ne dea drumul. Nu rezist tentatiei si sar de gatul ei sa o strang in brate.
-Buna mama. Samanta vrei sa o lasi sa respire si sa vii sa ma ajuti cu bagajele?
-Da mama.
"Vara abea a inceput", imi spun eu in minte in timp ce ii dau drumul bunicii si ma indrept spre bagaje pentru a le duce in casa.
Pai cam asta este capitolul eu sper sa va placa si astept critici.
Cap. III: Revenirea
Samanta:
Aud o voce, putin cam groasa, care ma indeamna sa deschid ochii. Inceerc sa-i implinesc dorinta dar amorteala care a pus stapanire pe mine ma opreste si nu ma lasa sa mai vad macar odata lumina de afara. Imi propun in minte, mai mult ca o porunca, sa lupt. La urma urmei eu chiar nu vreau sa mor, sa nu o mai pot vedea niciodata pe mama, sa nu imi mai pot mangaia niciodata pisica, dar cel mai important, sa nu mai pot fii un copil la fl ca ceilalti. NU, chiar nu vreau sa renunt la toate astea, nu vreau ca viata mea sa fie condusa de un piuit, care deaja devine de-a dreptul enervant. Cu greu reusesc sa deschid ochii si las ca lumina orbitoare, ce umple camera, sa imi strapunga ochii care, inspaimantati de strania reusita, au inceput sa lacrimeze. Ma uit in jur si nu prea reusesc sa deslusesc mare lucru. Camera este foarte mare si foarte goala, nu reusesc sa vad decat un pat, paralel de al meu, o noptiera, si o usa de culoare alba. Dupa cateva minute de tacere in incapere intra un domn cu o expresie foarte batrana pe chip, putin cam inalt si imbracat cu un halat alb foarte lung. In mintea mea ma intreb de ce atata alb, dar aceasta intrebare este repede inlocuita de alta "Unde sunt?" care este si ea inlocuita de intrebarea cine este acel domn, care pot adauga ca se indrepta spre mine si se uita foarte ciudat la ochii care il priveau speriati.
-Domnisoara? ma intreaba acesta sperand ca intradevar m-am trezit.
-Da! rapund eu foarte hotarata.
-Cum va simtiti?
-Putin cam ametita si foarte confuza. Unde sunt? Ce s-a intamplat? Cine sunteti? il bombardez eu cu intrebari pe domnul care, acum, sta incremenit in fata mea. Dupa ce isi revine incepe sa imi explice ce s-a intamplat, unde sunt si cine este dansul. Din tot ce imi spune realizez ca domnul este doctor si ca ma aflu intr-un spital doar ca nu inteleg de ce sunt aici.
-Domnisoara, ati fost lovita de fulger. Ma lamureste doctorul urmarind, in acelasi timp, fiecare reactie a mea.
Tocmai am fost lamurita dar sincer acum ca stiu as fi preferat sa nu fi intrebat. Deci e adevarat, am fost lovita de fulger. Intr-un sfarsi, nu prea am de ales asa ca accept cu greu ce s-a intamplat si intreb unde e mama. Doctorul se ridica si pleaca, lasand in urma lui usa deschisa. Pentru un moment raman cu privirea atintita la aceasta. Dupa cateva minute, pe usa intra o persoana, micuta de statura, cu parul desprins, care lasa ca razele soarelui sa-i faca culoarea,de un negru sters, sa para mai stralucitoare. Fata ei,care pana acum era vesela, acum e plina de lacrimi si scoate la iveala un chip trist dar in acelasi timp fericit. Mama incepe sa fuga spre mine si sa ma ia in brate fara sa imi mai lase macar putin aer. Incep sa ma zbat iar ea isi da seama ca ma sufoca si imi da drumul. Pentru un moment, peste noi se asterne linistea.
-Mama, vreau sa merg acasa. Spun eu, spulberand calmul care se asterne usor in aer.
-Sigur ca da, scumpa mea. Imi confirma aceasta in timp ce se ridica si se indreapta agale spre usa.
Raman iar singura. Incerc sa ma dau jos din pat dar, deindata ce ridic capul de pe perna, o ameteala puternica pune stapanire pe mine. Renunt la aceasta idee si imi propun sa o astept pe mama in liniste. Intr-un sfarsit, mama intra iar pe acea usa de culoare alba. Ma ajuta sa ma ridic si imi da niste haine ca sa ma imbrac.
Ma indrept spre baie, iar peste cateva minute ies din aceasta imbracata cu o pereche de blugi albastri, putin largi, cu un maieu alb, foarte outin decoltat, pe care scria cu litere colorate "Love and Dead'. In picioare am o pereche de opincute negre cu o fundita pe o parte. Ma indrept spre aceeasi usa pe care au intrat mama si acel doctor si ma indrept spre iesirea din spital. Bucuria ca las ingropate adanc in spital clipele de teroare prin care am trecut, pune stapanire pe mine si pentru un moment uit ca mama a ramas cu mult in urma mea. Desi in minte mi-am propus sa ma opresc, pentru a o astepta, picioarele mele nu mai vor sa primeasca aceasta comanda asa ca imediat imi vine ideea de a o astepta afara. Vad usa de iesire care pare atat de departe asa ca grabesc mai mult pasul, cu gandul ca voi scapa din aceasta "inchisoare". Mai am doar cativa pasi iar mersul meu, care pana acum parea linistit, acum s-a transformat in fuga. Pun mana pe usa, o imping si las ca vantul sa imi treaca prin par. Fac un pas peste prag iar in neatentia mea dau peste o asistenta care, dupa ce o ajut sa isi ridice hartiile de pe jos, imi arunca o privire speriata si pleaca. In apropierea spitalului se afla un parc. Ma indrept spre el si ma asez pe o banca sa o astept pe mama. Dupa ce ma ard bine la soare o vad pe aceasta care ma cheama la ea. Cand ajung langa masina mama incepe sa vorbeasca dar nu reuseste sa termine pentru ca o intrerup eu foarte suparat la vederea bagajelor.
-Ai zis ca vara asta nu mai plecam, ii spun eu in timp ce ma urc in masina.
Mama ezita sa imi raspunda asa ca ma trateaza cu tacere fiind atenta la drum. Peste noi se asterne din nou acea liniste de mormant care nu prea apuca sa persiste.
-Stiu ce am spus, dar nu putem ramane acasa vara asta. Ma lamureste mama.
-Unde mergem?
-La bunica voastra.
Pentru un moment am ramas putin mirata "Cum adica mergem la bunica?". Nu am mai fost la ea de cand aveam eu sapte ani si in plus mama nu se intelege deloc cu ea. Incep sa ma ingrijorez si sa ma intreb daca s-o fi intamplat ceva.
-Bunica voastra a spus ca vrea sa va vada pentru ca ii este dor de voi, asa ca am hotarat sa petreceti vara la ea.
-Dar Alan unde e? El nu vine?
Ala este fratele meu mai mic, intre noi este o diferenta de doar doi ani dar eu sunt putin invidioasa pe el pentru ca primeste mereu tot ce isi doreste si scapa mereu nevinovat.
-Pe el l-a dus Michel cu masina imediat dupa ce a terminat cu premierea.
Michel este un prieten de familie pe care mama il cunoaste de mai bine de doi ani. De cand tata a murit, acum un an si jumatate, ne este destul de greu sa ne descurcam doar noi, asa ca mama l-a gasit pe Michel cu care ne intelegem extraordinar de bine.
Drumul spre bunica nu este asa de lung ceea ce inseamna ca ar trebuii sa ajungem destul de repede.
-In drum, trebuie sa trecem pe la veterinar sa o luam pe Kety.
Era sa uit de preferata casei. Sincer pot sa spun ca dintre toti mai dor mi-a fost de Kety, ea este singura care ma poate linisti. Dupa ce o luam de la veterinar mai facem in jur de jumatate de ora pe drum si ajungem in fata unei case destul de mare, de culoare albastra asezata in mijlocul unei curti pline de copaci infloriti. Cu o enorma bucurie cobor din masina si ma indrept spre poarta care ma oprea sa ajung la persoana pe care deabea asteptam sa o vad. Cu o oarecare emotie in glas o strig, cat pot eu de tare, pe biunica.
-Samanta! Striga ea mirata din curte in timp ce se grabeste sa ne dea drumul. Nu rezist tentatiei si sar de gatul ei sa o strang in brate.
-Buna mama. Samanta vrei sa o lasi sa respire si sa vii sa ma ajuti cu bagajele?
-Da mama.
"Vara abea a inceput", imi spun eu in minte in timp ce ii dau drumul bunicii si ma indrept spre bagaje pentru a le duce in casa.
Pai cam asta este capitolul eu sper sa va placa si astept critici.
http://farm3.static.flickr.com/2496/4202...a4a1_b.jpg
infrunt furtuna si ma gandesc
oare cat mai trebuie sa supravietuiesc
visele se sting usor
la fel ca un gand de dor
se duc departe si dispar
ca umbra dintr-un suflet amar
si nu raman decat regrete
fara sperante sau chiar secrete
lolix kid, chibi-ul lui lolix
infrunt furtuna si ma gandesc
oare cat mai trebuie sa supravietuiesc
visele se sting usor
la fel ca un gand de dor
se duc departe si dispar
ca umbra dintr-un suflet amar
si nu raman decat regrete
fara sperante sau chiar secrete
lolix kid, chibi-ul lui lolix