Teh`s oneshots

[Berry.]

Hi!:D
''negreu'' - negru

''Uitătura îi era superioară.'' - nu prea imi place cum suna, cred ca mai bine ar fi: Privirea îi era superioară.

'' omai'' - o mai

''drmul'' - drumul

''îmrbăţişeze'' - îmbrăţişeze

''preingeau'' - prelingeau

''săut.'' - său

Minunat.:X Totul a fost descris superb, nu mai am cuvinte.
Ce m-a atras cel mai mult inca de la inceput a fost titlul, eu ador nespus de mult trandafirii.
Ai avut unele greseli de tastare, dar ti le-am spus mai sus.^_^
Sfarsitul a fost pe masura continutului, inca putin si imi dadeau lacrimi de fericire.
''Aşa , şi? Asta nu însemna că viaţa mea se termina. Ipocrit , nenorocit, idiot şi cretin .Asta era. Şi vroiam să îmi vărs furia asupra sa .''
Aici mi-a placut faptul ca fata nu a inceput sa planga sau sa-l roage sa fie impreuna, a avut caracter, pana la urma trebuie sa ai orgoliu si sa nu te injosesti.
Acest oneshot a fost diferit deoarece a avut un final fericit si iubirea a castigat si cei doi au ramas impreuna...nu?
Astept urmatorul oneshot si spor la scris^_^

[Aylin]

Uite ca am apucat sa citesc si ceva soft scris de tine, thx for the link darling <3
Mi-a placut enorm de mult, mai ales.. ghici care parte :)) Da, da, aia cu sarutul 8-> Imi plac si cele violente, nebune, stii tu. Dar asta a fost.. nu stiu, atat de sweet, overdose of sugar <33
Mi-a placut si restul continutului, normal. Leo was a bastard :/ Mi-ar fi placut sincer sa-l vad tarandu-se la picioarele Karinei <3 Stiu, sunt rea. Dar asa sunt eu XD
Will era parca prea perfect si tandru <33 aww I so like him ^__^

Sper sa mai scrii si alte lucrari scurte si sweet, ca asta <3 Happy ending is a must :-w
Besc nebuno :X if you were a boy.. bwahaha. ma abtin, ca doar suntem pe un forum :))

:*

[Teh]

Uau! Mulţumesc tuturor pentru comentarii şi aprecieri. Mă bucur foarte mult... pentru că aţi comentat. Merci.
Cât despre acest nou one shot, îl scrisesem ca o încercare primă pentru duel, dar am zis să scriu altceva şi nu l-am şters. Aşa că m-am gândit să îl postez. Sper să vă placă : - " .
La titlu chiar nu ştiam ce să aleg.

Cicatrice

Am crezut că te cunoşteam.
M-am înşelat... Şi aş vrea să plâng. Îţi jur! Dar nu mai am lacrimi.

- Trezirea! Tre-zi-rea!
Ochii mi s-au deschis leneş , cu mişcări uşoare şi încete. La contactul cu lumina s-au închis cu o rapiditate extraordinară. Mi-am acoperit trupul cu pilota, ascunzându-mi chipul . Picioarele îmi erau îngheţate şi la fel şi degete mâinilor. Am oftat, văzând că nu puteam scăpa de persoana din cameră.
Capul mi-a fost descoperit şi lumina mi s-a revărsat pe faţă. Am privit vag ferestrele mari ale camerei şi am văzut zăpada de afară.
- E frig.
Am articulat sec ridicându-mă din pat. Pijamaua mea gri era şifonată iar bluza deschisă. Am închis nasturii plictisită şi am părăsit camera. Picioarele goale îngheţau la contactul cu gresia din unica baie a apartamentului. Am luat singura pereche de papuci aflată în încăpere şi oglinda mi-a acordat doar mie atenţie.
Părul era de aceaşi lungime cu a mâinilor, negru şi sclipitor.
Am văzut vag în oglindă imaginea mea trecută şi am renunţat, mişcându-mă leneş spre duş. Deşi dădusem drumul la apa firbinte, simţeam că ceea ce îmi alina trupul era constituit din ţurţuri de gheaţă. Am îndurat, deşi dinţii mei deja începuseră să tremure în gură.
După duşul rece de dimineaţă am fugit în camera mea, fără a da importanţă oamenilor din bucătărie. Chiar dacă era şi el acolo. Am tăcut, vrând să par mai matură decât eram. Adevărul era că durea, mai tare decât orice.
Åži chiar ÅŸi aÅŸa, nu puteam face nimic.
Mi-am găsit dulapul din micuţa încăpere şi am scos primele haine ce mi-au venit în mână. Ceasul arăta ora unsprezece, de parcă timpul era important... Am decis să îmi privesc corpul întreg, în oglinda întinsă pe una din uşile dulapului înainte să ies. Înălţimea medie, pe care o cunoşteam de mult, era afişată. Ochii negri şi fără vlagă mă ţintuiseră iar părul scurt albastru strălucea. Şi totuşi, eu îl vedeam mort. Cercelul din sprânceană mi se părea vechi şi monoton; dar mă reprezenta. Nu renunţasem nici la cel din buza superioară, era al meu. Am oftat, auzindu-mi numele strigat.
- Momo!
Nu am răspuns, cuvintele au fost dintotdeauna de prisos. Au fost? Trebuie să se fi întâmplat aşa; dar eu nu îmi mai aminteam prea multe dinaintea acelui lucru. Sau al acelor întâmplări... Nici pe mine însumi, şi nici nu doream să o fac. Era mai uşor să pretind că am fost aşa mereu.
Poate era mai simplu să dau vina pe altcineva pentru „ ce ” devenisem. Însă asta durea şi mai tare.
M-am aşezat la masă , pe acelaşi scaun ca întotdeauna şi am tăcut. Era o obişnuinţă.
- Cred că ar fi timpul să renunţi la acei cercei scumpa mea. Nu sunt atât de potriviţi pentru tine şi...
Privirea mi s-a aţintit asupra mamei mele. Tocmai îmi aşeza farfuria în faţă. Se aşteptau probabil să ţip şi să fac aceleaşi crize isterice, cum o făceam în trecut. Deşi aş fi vrut să uit, le ţineam minte. Inima îmi bătea încet, vlăguită de puteri şi m-am conformat doar cu încruntarea sprâncenelor.
O tăcere îngrozitoare spulbera atmosfera. Am înţeles că asta era datorită lipsei mele de replică. Însă am refuzat să fac vreo mişcare în a schimba asta. Vroiam să sufere, odată cu mine. E şi vina voastră! Şi chiar era.
Mi-am tras scaunul printr-o mişcare uşoară , copleşită vizibilă de încercările groaznice făcute de mama pentru a mă antrena în discuţii.
- Am plecat.
Am zis pe tonul amărât şi distrus; cel pe care îl păstram de luni întregi şi de care inima mea nu se poate lepăda. Atunci braţul meu a fost prins de o mână puternică şi cunoscută. Am zărit parcă pentru prima dată în acea zi adevărata încăpere. Aragazul vechi , frigiderul imens şi de abia cumpărat, masa şi scaunele aceleaşi de ani de zile.. Fereastra ce acapara bucătăria de lumină şi fiecare mică unealtă folosită pentru gătit. Am oftat, lăsându-mi privirea spre legătura strânsă ce nu mă slăbea. A trebuit să analizez şi chipul îndurerat al fratelui meu. Ochii săi negri şi părul asemenea străluceau, într-un fel pe care niciodată nu l-am putut înţelege.
- Moms, cred că ai face bine să stai jos şi să discuţi cu noi despre asta. Am înţeles că ultimele luni au fost îngrozitoare pentru tine; dar uite ce ţi-ai făcut.
Mi-a dat drumul printr-o mişcare elegantă şi eu m-am văzut nevoită să fiu atentă.
- Părul tău e ciudat, albastru şi urât . Ce aveau firele tale naturale? Cercelul din sprânceană nu îţi stă deloc bine, nici cel din buză – pentru Dumnezeu, nu mai arăţi a fată. Şi de ce a trebuit să te tunzi băieţeşte? Nu înţeleg Moms, eşti o fată deşteaptă. Cum crezi că o să găseşti o slujbă arătând în halul ăsta? Tonul i se ridicase. Nu o să o faci! Ascultă-mă, trebuie neapărat să iei măsuri. Am înţeles că s-a dus. Dar ce mai contează? Tu ai rămas aici , ai o viaţă şi trebuie să o duci mai departe!
Puteam răspunde, ştiam asta. Însă nu mai aveam puterea să o fac. Energia şi dorinţa pe care le avusesem odată erau stinse. Nici extravaganţa mea ce mă plasa în centrul atenţiei nu mai dădea semne de existenţă. Nu mai eram inteligentă, nu mai vroiam să fiu aşa. Pur şi simplu, nu dădeam semne de ceea ce ei numeau „ viaţă ” . Asta pentru că nu vroiam; căci puteam.
Bătrânul meu tată m-a analizat.
- Momo, cred că ar fi bine să stăm să discutăm despre asta. Ştii bine că ne gândim doar la ceea ce îţi poate aduce ţie beneficii.
- Draga mea, fratele ÅŸi tata au dreptate. Ia un loc , te rog.
Însă răspunsul meu clar şi răspicat nu a sosit. Iar paşii mei au refuzat să se mişte în faţă, refuzând să fie aproape de aceştia.
- De ce?
Am scos într-un final, deşi eram convinsă că nu avea niciun sens. Nu au ştiut să răspundă, aşa că am plecat. Nu are sens. Niciodată nu a avut.
Fiind abia ora prânzului am decis să mă refugiez în aceaşi clădire părăsită ca întotdeauna. Cu singurii mei prieteni. Şobolanii ce erau într-adevăr destul de drăguţi cât să stea în preajma mea... Atâta vreme cât mângâiam corzile chitarei mele... Era singurul lucru ce îl mai ştiam a face.

– Nu ! Nu... Nu o face. Te rog.
Degeaba imploram cu vocea ridicată, trântită pe suprafaţa albă şi implorând. Ceream tot ceea ce nu trebuia şi ceea ce era nevoie , dar nimic nu mi se dădea.
- Iartă-mă Momie, ştii... te-am iubit. În felul meu.. Am făcut-o. Dar nu mai pot.
Am văzut trupul său căzând peste pod într-un mod atât de voluntar că inima mea a luat-o razna. Bătăile se accentuaseră, fără a se putea opri. Cu fiecare secundă ce trecea , inima mea bătea şi mai tare . De parcă un uragan era produs înăuntrul meu şi eu nu puteam face decât să îl înteţesc. Printre lacrimile ce curgeau fără oprire pe obrajii mei roşiatici. Fulgii de nea cădeau sălbatic peste trupul meu fragil, în timp ce acest corp inutil nu se putea ridica. Forţa mă părăsise, fizic şi psihic. Am întins mâna spre cel ce tocmai sărise, dar nu mai era acolo. Nu realizasem când m-am mişcat, aflându-mă pe balustradă.
- De ce?
Am urlat cât să mă audă întregul oraş, ca Cerul să îmi simtă suferinţa pe când lacrimile amare mi se scurgeau pe faţa blândă. Ura începuse să se contureze pe expresia mea, apoi indiferenţa îşi făcea un cuib adânc; fără a putea fi înlăturată.
- De ce?
Repetam , deşi ştiam că nu mi se va răspunde. Niciodată.
Realizam în sinea mea... „ Nu a făcut-o pentru mine. Şi nici din cauza mea. Nu mă simt vinovată.” Nu o făceam, şi nici nu eram. Însă ceea ce am aflat mai târziu... M-a făcut să îmi doresc ca negaţiile să fi fost adevărate.

< - Îţi vine să crezi? Cash s-a sinucis. S-a aruncat chiar de pe podul din centrul oraşului. Locul ăla era atât de frumos. Eu şi Mark mereu ne plimbăm pe acolo; acum nu mai vezi niciun îndrăgostit.
- Da. Şi oricum, de ce a făcut-o?
- Nu ştiai? O a treia voce le-a acompaniat pe cele două necunoscute.
- Pentru că era falit, pentru că a umblat cu o tipă plină de bani ,s-a culcat cu ea ca să o stoarcă de verzişori şi într-un final : bum, a părăsit-o. Tatăl ei a aflat, l-a lăsat cu hainele de pe el şi zbang. Nu a putut rezista . Era un nimic fără lux.
Au amuţit ascultând acel ton grav, indiferent şi rece. Dând din cap au murmurat nişte scuze şi condoleanţe falsat îndurerate. Iar eu nu am mai zis nimic. Îmi era destul să ştiu că nu contasem pentru el într-atât încât să renunţe la o bogătaşă. Vrusese să fie şi cu ea şi cu mine; în special cu banii acesteia.
Nu putea trăi fără avere... >


Amintirile mi s-au revărsat vag prin gânduri. Erau încă vii... Chipul alb, părul şaten şi ochii verzi.. Îi simţeam şi îi vedeam în fiecare zi. Nu aveam o poză pentru că le rupsesem pe toate. Poate că aş fi rupt-o şi pe cea din inima mea dacă aş fi putut. Însă ceva îmi spune că nu aş fi făcut-o.
Chitara mea stătea aşezată în husă, proptită în spatele meu micuţ. M-am ridicat de pe bancă, privind fulgii de nea aşezându-se în întunericul sadic al nopţii. Luminile artificiale nu îmi încălzeau ochii cruzi.
Aş vrea să pot plânge...
Şi am mai trecut o ultimă dată pe acel pod prezicător de nenorociri. Apa nu se mai scurgea în aceasă seară; deşi cu un an în urmă trecea necruţător şi plină de gheaţă. De parcă destinul ei era să ucidă oameni. Nu fusese....
Cerul părea să nu plângă cu mine în această noapte, dar ceaţa aşezată în oraş mă acompania în drumul spre „ dulcea mea casă ” . Am bătut de două ori înainte să îmi răspundă cineva. Bărbatul înalt şi nebărbierit îmi răspunsese. Îmbrăcat neglijent şi neîngrijit, mă pofti înăuntru.
- Momo dragă, unde ai fost până la această oră?
Iar eu nu mă simţeam obligată să îi răspund tatălui meu vitreg. Poate că asta urma să mă coste încă o altă violenţă verbală.
- Aşa deci? Nu te mai interesează să îţi petreci timpul cu mine...
Niciodată nu mă interesase. Mi-a prins trupul cu braţele sale jegoase şi m-a tras spre el. Buzele acestuia mi-au sărutat faţa, aruncându-mi geaca.
Nu am ţipat căci vocea îmi dispăruse. Singura dată când putusem da glas acestei întâmplări fusese când îi povestisem mamei şi fratelui meu . Aceştia nu mă crezuseră şi de atunci mă aruncasem într-un abis sfâşietor al tăcerii. Singura mea alinare fusese Cash, dar după moartea sa aflasem că nu îi păsa câtuşi de puţin că tatăl meu vitreg mă viola.... Aâtata vreme cât şi el se putea culca cu mine. Aş fi vrut să pot da viaţă acelui lichid amărui ce mi se prinsese înăuntrul ochilor. Însă nu vroia să iasă.
Am apucat chitara, aproape inconştient, şi am aruncat-o asupra capului acestuia. Nu i-am zărit expresia, ci atenţia mi-a fost revărsată asupra chitarei. Ruptă şi plină de sânge... Şi am fugit, pentru că nu mai puteam suporta.
Nu aveam ce să las în urmă, nu cunoşteam ceva ce aş fi vrut să iau cu mine. Pentru că acele corzi ce îmi alinau puţin câte puţin durerea sufletească erau rupte şi îmbibate de sângele violatorului meu. Patetic . Mi-am zis în timp ce fugeam, fără a mă uita înapoi.
Nu mă puteam sinucide. Nu puteam pleca din lumea asta pentru că nu ştiam dacă mai există ceva în Lumea de Apoi. Şi nu puteam să mă întorc căci mi-era teamă să fiu închisă . O pasăre prinsă în colivie şi al cărui glas fusese furat. Fără ciripitul de dimineaţă şi fără aripile sale ce o puteau duce oriunde...
Era mai dur decât ceea ce cunoscusem până atunci. Şi la dracu, aş fi vrut să ştiu a plânge. Măcar puţin...

Şi nu mai puteam... A fost vina lor pentru că mi-au luat ceea ce aveam?
Sau eu fusesem cea ce nu ştiuse să revină la ceea ce avusese înainte?
Întrebări fără sens mă agasau în timp ce îmi măream paşii, încercând să îmi alung greşelile din minte.

Nu mai ştiam nimic. Eram un „ nimeni” fugind de responsabilităţi... Sirena ambulanţei şi maşinile de poliţie fugeau nebuneşte în direcţia locuinţei mele, dar eu nu am privit înapoi.
Nici spre apartament ÅŸi nici spre pod.

Pentru că nu îi puteam plânge...

[Minnie]

Salutik!:D

hmm.. sunt surprinsa ca nu a comentat nimeni pana acum, enfin..
ti-am citit toate oneshoturile, ce pot sa spun sunt de-a dreptul superbe, impresionant modul tau de a relata intamplarile si de-a descrie sentimentele atat de bine accentuate, dialogul bine plasat ce contine replici foarte bine alese, iar actiunea curge lin.. cu alte cuvinte, ai idei foarte originale si foarte bune! felicitarile mele^^
am vazut ca in general te axezi pe povesti triste, te descurci minunat, m-a impresionat enorm lucrarea "Anne.." chiar mi-au dat lacrimile; reusesti sa transpui cititorul in acel mediu, sa simta toate trairile personajului creat, iar totul este invaluit intr-un aer de mister; mi-a placut in mod special si "Trandafirul fara spini", titlul a fost foarte inspirat si mi-a atrans atentia, iar happy end-ul a fost pe masura :X

acum ca am terminat cu generalul ^^, sa ma axez pe ultimul oneshot :D
well... titlul imi crease o altfel de perspectiva despre lucrare si sincer m-a surprins ce a urmat, ai scris excelent asa cum ne-ai obisnuit si nu am vazut greseli de tastare (btw imi place ca scrii cu diacritice sper ca in curand sa pot sa-mi setez si eu tastatura in rom :">:]] ); mi-a placut mult acel inceput si faptul ca l-ai pus ca un fel de motto

Am crezut că te cunoşteam.
M-am înşelat... Şi aş vrea să plâng. Îţi jur! Dar nu mai am lacrimi.

- cu toate ca a fost o poveste trista, m-a impresionat, mai degraba m-a lasat masca prin toate lucrurile prin care a trecut si pot sa zic ca Momo( sau Moms, dmnn foarte sweet numele:X) este chiar puternica, desi mi s-a parut poate putin "tras de par" finalul... aa si mi-a placut acea ultima fraza de la sfarsit, a fost foarte profunda..

altceva... spor la scris in continuare, multa inspiratie pe viitor si poate o sa te "prezinti" cu o lucrare ceva mai vesela, comica ( stiu din alte ficuri ca te descurci la ascest capitol destul de bine :3:)
kissuuu&byeeee

[Teh]

Mulţumesc Minnie Mouse D: . Mă bucur foarte tare că îţi plac one shot-urile mele.... şi chiar mă surprinde, dar mă bucur! Mulţumesc şi pentru comentariu / părere. ... O să scriu şi ceva vesel or comedy, dar pentru moment am scris altceva.. Pentru că, vedeţi voi, ascultam o melodie şi m-a inspirat aşa puţin [ titlul este constituit din nişte versuri din această melodie ~ numită Corazon salvaje de Mijares ] . În fine, nu ştiu cât de bine a ieşit, însă sper că am descris esenţialul... Sper să vă placă!
Mulţumesc încă odată <3 !

Porque los caminos tan distintos
En algun momento el tiempo los unio

Înapoi în trecut, unde această realitate nu mă putea atinge, am crezut în destin.
Întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare, ci inimile noastre s-au strigat, s-au căutat şi s-au găsit. Picăturile de ploaie aveau menirea de a ne face trupul să semene. Tunetele ne marcau întâlnirea iar fulgerele ne făcea sufletele să strălucească...
Da, înapoi atunci am crezut că acelor ochi negri le-a fost scris să mă privească doar pe mine, iar că braţele mele aveau să le atingă doar pe ale tale....

În trecut... Am crezut că doar mie îmi vei zâmbi aşa....

A fost destin, oare?

Gândurile ei păreau departe, deşi se aflau chiar în mintea ei. Făcând parte din aceasta.
Degetele sale subţiri se propagau pe clapele pianului. Tonurile erau armonioase şi dureroase, învăluind camera cu un sunet înăbuşitor. Te prindea în pânza sa, făcându-te să pluteşti în atmosfera dureroasă . Uşor, tonalitatea a scăzut şi mişcările mâinilor au fost mai lente, lăsând clapele să respire. Încet, lăsând o lacrimă să i se scurgă pe obraz, apăsă pentru o ultimă dată. Braţele sale stăteau nemişcate, iar părul său flutura în adierea uşoară a vântului. Fereastra deschisă lăsa aerul să pătrundă . Norii de pe cer acoperiseră lumina, şi nu se mai cunoştea perioada amiezii.
Îşi ridică trupul şi merse către fereastră. Faţa fetei era rece şi impenetrabilă. Albă de parcă ar fi fost văruită, iar ochii ei verzi scânteiau în paloarea chipului. Părul şaten încă flutura în uşoara adiere a vântului. Era cald şi frig în acelaşi timp. Rochia ei albă se aşeza pe întreg corpul, până la pantofii de aceaşi culoare, lăsând în spate trena să se târască după fiecare pas. Închise printr-o mişcare absentă geamul, şi se întoarse pe scaunul din faţa pianului. Apăsă clapetele, încet ca altădată. Ca întotdeauna.
Acelaşi cântec crud începu să se audă, umplând iar încăperea de note splendide.

Fereastra se deschise, adierea începând iar să îşi facă jocul. Ochii fetei erau pierduţi în vid, continuând să privească acel punct inexistent. Degetele ei se mişcau inconştiente de picăturile ce intrau în cameră. Ploua, iar zgomotul produs de acest fapt nu deranja tonalităţile dulci şi spintecătoare ale pianului. Părul său buclat se mişca în diferite părţi, făcând atmosfera mai tristă decât era.

Tăcere. Ambele freamăte au încetat în acelaşi timp, pentru o secundă lungă şi sfâşietoare în care fata s-a trezit din reverie. A privit noaptea pe fereastra deschisă.
Era neagră şi foarte întunecată, de parcă ar fi fost gata să mănânce fiecare ticăit, fiecare voce ce îndrăznea să nu i se supună.
Picăturile au început să cadă iar , bătând acum solul cu o forţă mai mare ca înainte. Degetele ei s-au mişcat iar pe pian, făcându-l să răsune aici, înăuntru cât şi afară, în negura nopţii. Începuse să urle, printre vuietul groaznic provocat de natură. Ambele atmosfere se îmbinau, făcând mai multe nimicuri să devină un tot.
Iar lacrimile ei au început să curgă.
Era exact ca altădată. Nu. Nu mai era la fel. Era singură iar ea nu putea vorbi. Căci inima nu îi dădea voie, să spună cuvinte ce odată le folosise împreună cu el. Şi împărţiseră totul, fuseseră aceaşi persoană.

Fusesem...? Oare? Nu mai ţin minte.
Credeam că totul urma să fie doar pentru tine şi mine. Fără altcineva. Aici, pentru totdeauna.
Împreună.

Faţa scăldată de lacrimi încremeni, văzând geamurile zbătându-se şi transformându-se în cioburi. Fusese brusc, iar clapelte nu mai erau atinse de mâinile sale fragile. Sunetul pianului se opri dar furtuna de afară se înteţea. Ochii ei erau iar plini de lichidul amărui, făcând-o să se simtă mai mizerabil ca oricând.
Fugi. Căci părea să nu aibă altă alternativă. Scările casei, ce duceau spre holul principal , erau lungi.. Trepte mari şi într-un număr mare o aşteptau. Însă nu le dădu atenţie. Braţele i se mişcau în jurul trupului fragil în timp ce păşea. Nu, nu mergea ci fugea.
Ajunse curând în faţa uşii de la intrare. Era imensă, pe lângă trupul ei fragil. O deschise, la bătăile insistente ce se auzeau atingând-o. Dar inima ei bătea foarte tare, mai tare ca niciodată. Îi era teamă şi totodată avea o dorinţă extraordinară de a afla cine se afla dincolo de lemnul vopsit în alb.
Tic. Tic. Tic.
Îşi putea auzi acceleraţia crescându-i . Pulsul i-o luase razna.

Mi-aÅŸ dori...

Dar nu apucă să îşi ducă gândul la capăt, căci deja trupul îi fusese atacat de un glonţ. Inima sa făcuse contact cu micul proiectil pentru armă... Era rece, şi parcă îngheţase toată, exact în timpul în care cădea, uşor, de parcă totul se petrecea cu o viteză încetinită.
Şi se prăbuşi, simţind o durere îngrozitoare. Lacrimile se blocaseră, funcţiile încetiniseră dar ochii nu i se închiseseră. Un corp înalt de bărbat se afişă lângă ea. Aplecându-se, vărsă două lacrimi îndurerate. Părul negru făcea ca acea noapte să pară şi mai îngrozitoare. Ochii săi , de o aceaşi culoare, nu mai străluceau. Erau morţi. Prinse una din mâinile ei şi o trecu sub buze. Ducându-şi faţa la acelaşi nivel cu al decedatei, o sărută. Pentru ultima dată.
Luând arma ce o aruncase inconştient pe podea, o duse la tâmplă. Închise ochii , pentru a prinde mai mult curaj. Degetele i se mişcară pe pistol, în timp ce trăgaciul era apăsat cu rapiditate. Impactul a fost iute şi necruţător.

Moarte. Pentru aceia ce fuseseră destinaţi să fie împreună.
Două suflete şi-au făcut apariţia de-asupra celor doi, dar nu se puteau distinge. Erau doar două pete albe ce se ridicau la cer, unindu-se.

__

* Titlul este în spaniolă şi se traduce astfel : Căi atât de diferite, într-un anumit moment, timpul le-a unit.

[Minnie]

Hy!:D

wouw... deci sa-mi revin intai de toate (inspira-expira:)) )
oki.. deci a fost un oneshot foarte profund, mi-a placut ca ai renuntat la dialog si te-ai axat in principal pe descriere si acel monolog cu persoana proprie prin care ai reusit sa exprimi foarte bine sentimentele personajului :D; vreau sa spun ca asta pot sa numessc un oneshot adevarat ^^
titlul si chiar ideea propriu zisa sunt foarte inspirate si originale, ai avut un inceput promitator, viu, intens :X(ma opresc aici :]]) mi-a placut mult partea asta

Înapoi în trecut, unde această realitate nu mă putea atinge, am crezut în destin.
Întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare, ci inimile noastre s-au strigat, s-au căutat şi s-au găsit.

altceva.. as putea spune ca ai imbinat frumos starea fetei cu vremea si faptul ca ea canta la pian, nu stiu i-a dat un aer misterios, captivant; am ascultat si melodia cat am citit si scris (chiar de doua ori ;)) )

succes in continuare! aaa... si inca ast acel oneshot mai vesel(sper ca nu ti-am dat bataie de cap :-S)
kissuuuu&byeee

[Teh]

Scuze că nu am mai trecut pe aici. Nu am mai avut inspiraţie pt. one shots :3 şi scuze că nu am scris ceva vesel , comedy - iar, nu am avut inspiraţie pt aşa ceva.
Sper să vă placă totuşi şi creaţia aceasta....

[center] Eu ţi-am pictat sângele...

Te-ai întrebat vreodată „ de ce eu?”
Sigur că ai făcut-o!
Însă, ţi-o zic fără pic de remuşcare, niciodată nu ţi-a trecut prin capul acela frumos întrebarea : „ de cel el?”.
Exista prea mult egoism, narcisism şi orgoliu. Mândrie.
Sau poate că eu nici nu am existat pentru tine.
Nu mai contează.
Deja te-am uitat. Da. De când ai plecat, am învăţat şi să mint.
Ai uitat?
Tu m-ai învăţat să arunc sinceritatea la gunoi. În sacul negru menajer, care urma să fie aruncat la pubela de gunoi. Chiar acolo mi-am băgat şi eu onestitatea.
Åži ghici ce?
Nu mă simt mai bine acum...[/center]

În urmă cu doi ani, un bărbat în vârstă de douăzeci şi patru de ani s-a îndrăgostit de o fată . Era frumoasă. Ba chiar mai mult de atât. Cu acea faţă inocentă, o pereche de ochi negri mari, atât de minunaţi. Te făceau să te pierzi în aceştia. Dădeai la o parte totul, doar pentru a avea ocazia să îi priveşti. Faţa ei uşor roşatică, atât de drăgălaşă atunci când pomeţii i se înroşeau din cauza timidităţii presupuse. O pereche de mâini albe ce păreau extraordinar de fine. Atingându-le, realizai că aşa şi erau. Degetele îi erau subţiri, potrivindu-se perfect cu trupul înalt, ca cel al unui fotomodel. Părea scoasă dintr-o revistă, cu acele picioare lungi, mărimile specifice unei persoane ce practica modelajul. Părul creţ şi brunet; de parcă era o făptură a perfecţiunii. Te făcea să uiţi că perfecţiunea nu există .
Aceea era o femeie ambiţioasă, deloc timidă şi puternică. Astea, bărbatul le-a aflat mult mai târziu. Cam la un an după ce a cunoscut-o. Nu fusese niciodată sinceră cu el, şi nici în clipa în care s-a dat în vileag, dintr-o greşeală absurdă a propriei personalităţi oribile, nu a recunoscut adevărul.
Era prea târziu pentru negare. Căci el deja înţelesese cum era.
Nu a iertat-o, pentru că nu a găsit nimic de iertat. Ci doar a primit-o în braţele sale, exact aşa cum era. Se gândea acum că o merita într-adevăr. Deoarece, mereu îşi pusese problema aceasta : dacă nu sunt destul de bun pentru ea? E doar o festă , nu-i aşa? Soarta se joacă cu mine.
Era mai degrabă o minciună. El niciodată nu crezuse în destin. Se juca cu propria minte şi închidea ochii lucrurilor absolut evidente. Ce amuzant era. De fapt, nu era. Căci el nu îşi dădea seama. Era prea prins în acea dragoste ce, încetul cu încetul, îi aducea moarte propriului suflet. Şi de unde să fi ştiut acela? Avea o inimă îndrăgostită.
Nu era o crimă să iubeşti.
Nu , acela nu era un delict...
„ - Te iubesc!” Zicea adesea îngâmfata. Iar el chiar punea botul, printr-o exprimare vulgară şi plină de masculinitate. Şi orgoliul lui se ridica, pentru că se simţea apreciat. „ Sunt tare, cel mai tare.” Îşi spunea adesea , deşi conştiinţa lui încerca să îl munstre. Nu asculta de nimeni şi nimic, în afara zeiţei lui. Era chiar o muză pentru el. Tot ceea ce făcea , îi dedica ei.
Nu fusese niciodată un om obişnuit, ci pur şi simplu un artist. Picta, îi plăcea asta. De fapt, adora. Întotdeauna fusese iscusit cu pensula. În clipa în care o avea în mână, nu îi mai putea da drumul. Aruncând culori pe pânză sau chiar pe simple coli. Foi ce erau poate pentru scris, el le-ar fi pictat. Orice era bun. Şi un simplu creion alături de un caiet de matematică. Ar fi făcut schiţe până i-ar fi obosit mâna. Apoi, ar fi schimbat-o. Învăţase să deseneze şi cu stânga.
De când ea intrase în viaţa lui, nu îşi abandonase pasiunea. Ci o convertise în acea fiinţă. Orice făcea, era asemenea acelui chip, ca şi gesturile fragile acelei creaturi fabuloase. Debenise evident pentru toată lumea. Era îndrăgostit. Iubea, şi asta îi închidea ochii.
Mulţi au încercat să i-i deschidă. Avusese prieteni. Nu îi pierduse, dar pe unii îi izgonise.
„ – Edwin, deschide ochii prietene. Nu e ceea ce pare!” îi ziceau adesea prietenii. Îi asculta, şi chiar le răspundea. De regulă, aşa sunau replicile sale : „ – Ştiu camarade. E a mea. Doar asta contează. Vreau să ţin pleoapele închise. Am nevoie de odihnă.” Se putea continua aşa ore în şir, el zicea mereu că ştie ce rău îi pricinuie şi totuşi se bucură.
De fapt, era idiot. Prost şi imbecil. Recunoştea ceva ce nu era. Nici măcar nu înţelegea adevăratul sens al cuvintelor amicilor săi. Voia să fie suprem, superior. Să se creadă că îşi face rău singur; doar ea să nu mai fie învinuită.
O iubea aşa mult . . . Doar de aceasta mai era sigur în viaţa lui.
Fusese o persoană onestă. Nu spusese niciodată ceva neadevărat; nici măcar în glumă. De când o cunoscuse pe Eimere, lucrurile păruseră a se schimba. Toată lumea i-o zicea : „ – Obişnuiai să îmi zici lucruri; acum le păstrezi pe toate pentru tine. Ce-i drept, şi scuzele tale sunt urâte. Unde e francheţea ta? S-a evaporat.... Unde e, oare, pictorul nostru adorat? Nu mai e....” . Bărbatul râdea. Credea că este o glumă.
În adâncul lui , de fapt, nu considera nimic. Nu lua în seamă nimic. Trăia doar pentru a-i vedea zâmbetul. Curând, şi operele lui au devenit banale. Aveau aceaşi temă... Fericirea supremă în centrul căreia se afla muza Eimere.
„ E” şi „E” . Acum începuse să creadă în destin, bietul om. Doi „ e” ce erau meniţi a fi împreună. Ce vis. Ce teroare. Nu era adevărat.
Ar fi făcut orice pentru ea. A înghiţit totul , chiar fără să mestece.
Până în clipa în care a găsit-o cu altcineva. Era frumos să îi asculte minciuna, dar nu mai avea pleoapele în timp de odihnă. Era dimineaţă, soarele răsărise şi totuşi se ascunsese repede după nişte nori îngrozitori. Nici măcar nu mai erau cenuşii, deveniseră negrii.
Începuse să plouă.
Altcineva stătea în patul în care obişnuia să stea el. Bruneta a spus o scuză jalnică. Nu a mers. Înţelegea acum banalitatea propoziţiilor ei. Vocii sale extraordinar de dulci. Buzele roşii , atât de calde... Erau o iluzie extraordinară.

Totul s-a terminat. Ea a plecat, el şi-a continuat viaţa. A pictat, şi acum operele îi erau triste. Sadice. Moarte şi totodată existente, pline de strălucirea unei vieţi macabre.
S-au vândut mai bine ca cele de dinainte.
„ – Bine ai venit înapoi!” Ziceau cu toţii. Edwin era altul, o simţea. Nu voia, totuşi, să o arate bunilor lui camarazi. Stătuseră aproape de el. Nu o meritase... Şi atunci, a ştiut ce trebuie să facă.
Era o noapte frumoasă, destul de caldă. Îşi terminase ultimul tablou plănuit în acea perioadă. Trecuseră luni de când plecase zeiţa. Nu avea însă unde.. Aşa că s-a gândit, probabil, să se întoarcă. Înapoi în apartamentul în care locuia înainte să fie primită în căminul acelui bărbat. Aflase şi pictorul.
Dar nu o vizitase. „ Pentru ce?” Îşi zicea şi continua să mişte pensula.
Acum privi capodopera. Era o femeie , aceaşi pe care o pictase de nenumărate ori. Nu mai era la fel de veselă, plângea. Stătea singură pe un scaun într-o încăpere imensă. Oglinzile predominau ca şi pereţi. I se vedea chipul peste tot, în mii şi mii de variante. Se vedea acum, ipocrită şi rea ca întotdeauna. Era şi o uşă acolo, de unde se zărea bărbatul ce o iubise. Înainta cu un chip trist şi o pereche de ochi înnebuniţi. Semăna cu un dement. Venea spre ea, şi ceva ascuţit lucea ; stătea în mâna lui. Ea îl putea vedea, şi de aceea lacrimile îi dăduseră...
Ieşi din încăpere, rapid ca mintea să nu îl oprească. Fugi , repede-repede pe străzile luminate artificial. Văzu o grămadă de lume, şi unii cunoscuţi. Nu se opri, nu putut. Ştia că, astfel, nu avea să îşi ducă la bun sfârşit sarcina. Când ajunse la destinaţie, îşi analiză ţinuta, apoi oftă. Nu asta conta. Era plin de culori, probabil şi faţa o avea pictată. Bătu de două ori.
Niciodată nu folosea soneria.
Curând, uşa se deschise. Tânăra era la fel ca întotdeauna. Avea părul dezlegat, la fel ca în portret. Purta o rochie drăguţă şi simplă, folosită doar pentru atunci când stătea acasă. Ghicise un amănunt atât de simplu... Poate pentru că o ştia.
Intră, aproape neinvitat. Aceleia îi scăpară două lacrimi sfâşietoare, arzătoare şi amare pe obraji. Era roşie, şi nu se putea opri. Probabil inima ei bătea la fel de tare ca a lui . O apropie de el , căută obiectul în buzunar... şi o făcu.
Fusese fără emoţie, ar zice unii. Dar nu era aşa . Îi dădură lacrimile şi lui. O ura şi totodată o iubea.
O ierta, dar nu o putea uita.
De fapt, minţea. Nu o iertase niciodată.
De aceea a decis să o omoare. Nu a ţipat, poate pentru că se aşteptase la asta. Şi-a dat duhul , căzând pe podea... Cuţitul îi străpunsese inima. Iar aceea nu avusese curajul nici măcar să scoată un scrâncen.
Bărbatul nu a zâmbit, nu a râs. Nu a făcut nimic. Şi-a şters lichidul ce i se scurgea pe faţă, şi atunci a auzit un zgomot dintr-o altă cameră.
Nu ştia ce poate fi, nu putea distinge nimic. Inima îi bătea nebuneşte, instinctele nu îi mai erau la fel. Era distrus. Acum chiar nu mai era el. Nu mai gândea, nu mai simţea, Era pierdut . Voia să moară.
Ceea ce găsi în cealaltă încăpere fu un mic trup de copil , o fetiţă cu păr brunet şi ochi verzi... Era atât de drăgălaşă. Ochii nu îi putea deduce. Erau asemenea lui. Erau perfect identici, ca şi semnul în formă de jumătate de lună de pe gât.
La fel.
„ – Este a mea?” Se întrebă fugitiv, pierdut deja în nebunie. Nu îi răspunse nimeni.
Luă micuţa creatură între braţe şi începu să o legăne, să îi cânte şi să o alinte. Nu ştia cine e . Dar o iubea...

Aşa a fost găsit după ceva vreme de poliţie. Stând cu un copilaş în braţe , o spledoare de fetiţă. Aşa îl târâseră în închisoare, îl aruncaseră acolo şi el nu protestase.
„ – Sunt vinovat!” strigă către cei ce îl arestaseră, cu ochii încă pe fiinţa de abia cunoscută...
Nu... Nu mai vorbesc despre un „ el”. Eram eu. O omorâsem pe Eimere. Eram o persoană îngrozitoare.. Oare? Şi-o făcuse cu mâna sa. Aşa îmi plăcea să cred.
Şi cum aş putea uita, totuşi, faţa ei în clipa aceea ? Nu o înţelesesem din prima. Am ştiut că nu vrea să urle căci şi-ar fi trezit copila. Şi putea să o facă. Nu percepea oare care avea să fie reacţia mea? Probabil aş fi ucis-o oricum. Mă scutise de o altă remuşcare, nu-i aşa?
Probabil că da.
Îmi şterg lacrimile ce se aşează în colţul ochilor şi mă ridic de pe pat. În faţa celulelor a apărut un poliţist.
- Edwin, ai un vizitator.
Dau din cap şi mă retrag cu acela. În încăperea respectivă mă aşteaptă o fetiţă ce are nu mai mult de şapte ani. Mă aplec către aceasta şi o sărut pe obraz.
- Bună tati.
Îmi zice dulce şi începe să îmi povestească ce a mai făcut.
Încă nu înţelege. Nu mă urăşte. Dar o să crească. . . Şi când o să priceapă că tatăl ei i-a ucis mama, probabil că mă va detesta. Poate că da. Sau poate că nu.
Săvârşisem o crimă. Un delict. Aşa urma să îmi strige în faţă.
Iar eu încă nu ştiu ce îi voi spune....
„ Este ceva rău să iubeşti atât de mult încât să înnebuneşti?”
E uşor să fug acum şi doar să mă bucur de ea. Până ce acel timp va veni... Şi poate, eu nu voi mai fi atunci.
Şi mă va ierta. Aşa cum eu nu am fost capabil să o fac...

[Teh]

Bună : ) merci de comentariu și de apreciere... and so! apreciez și sper să citești în continuare și să îmi dai părerea ta > : d< .

Îmi cer scuze că nu am mai postat un one shot de așa multă vreme, dar am venit acum cu un nou one shout, de abia scris... nu l-am corectat, deci sper să nu am prea multe greșeli.

Și poeziile sunt scrise tot de mine, cum s-ar zice, inspirație proprie = )) sper că nu sunt prea eșuate. Astea fiind spuse... lectură plăcută!!

Un el și-o ea...

A fost odată, așa cum s-a mai întâmplat adesea, un băiat și-o fată...

Ei nu se iubeau, nici măcar nu se cunoșteau... și totuși, destinul i-a făcut să se întâlnească.
O dată, de două ori... și încă odată, până ce au fost puși față în față. Nu știau, nu conștientizau, că se mai văzuseră și altădată. Ea poate că și-ar fi dat seama, dacă nu ar fi fost prea prinsă de brațul altui băiat; iar el... El, el - cel care o observase de atâta vreme; și totuși, ce nu realiza că se întâlniseră ( și nu doar din pură întâmplare! ) și altădată... Nu, nu într-o altă viață, necunoscută lor și fără amintiri! Tot într-aceea, ce a fost și până atunci... Doar că nu au știut cum să se prindă unul de altul, ca legătura lor să devină puternică și aproape indestructibilă.
Nu! Nici măcar nu creaseră o legătură. Nici la aceste punct nu ajunseseră. Și totuși, o iubea! N-ar fi putut-o spune nimănui , niciodată! Doar ei, când s-ar fi aflat singuri, privindu-se adânc în ochi, unul lângă celălalt, sorbind unul din ființa celuilalt.... Nu ar fi putut grăi nimănui, nicicând, că o iubea, o dorea și și-ar fi dat și viața pentru acea făptură; o fată înaltă, slabă, cu pielea delicată și albă. Așa cum visau cu toții, o frumusețe rară. Da, căci asta era ea. Era frumoasă, cea mai splendidă creatură pe care o zărise vreodată! Tenul său catifelat, buzele mari și roșii, ochii expresivi și negri, asemenea părului ușor buclat și des, ce părea ai ajunge aproape de talie, atât de lung și magnific era. Pentru el, ea era totul!
Iar el... El se credea un biet băiat fără valoare; nu dintr-aceea morală și intelectuală; căci nu avea preocupări de acest gen; nu se credea un prost, cu sau fără diplomă.Cuvântul „normal” părea să îl definească, în viziunea sa. De fiecare dată când se privea în oglindă, părea că vede o creatură hidoasă, pentru el - în comparație cu acel înger pe care îl zărise odată, de de-mult, și totuși - parcă fuseseră acum două secunde! și trecuse, poate, o oră! Și nu era un băiat urât, înalt, cu părul lui șaten și lung, ochii ca două smaralde verzi, strălucind de fiecare dată când zăreau soarele mult prea iubit... Da, așa îl vedeau toate fetele din jurul lui. Toate îl iubeau, îi trimiteau scrisori de dragoste, îl căutau, îi făceau declarații.. îl iubeau! Și el ! El nu o vedea pe niciuna, ci o căuta întotdeauna pe aleasă; aleasa inimii sale... Singura ce avea loc acolo, în sufletul și inima sa...

*

Iar ea?
Ea era o făptură gingașă, frumoasă cu adevărat și îndrăgostită. Însă, nu de băiatul acela șaten care căuta să îi intre în grații; nu acel adorabil băiat ce era iubit de o mulțime de fete... Ci de un alt bărbat. Unul brunet, cu un corp masiv și lucrat, o privire dură și impunătoare, fără pic de delicatețe și emoție... Un barbar al timpului modern... După care ea se topea. Murea să îi strângă brațul, să fie lângă el, să îl sărute, să fie a lui... Și ar fi vrut să fie așa pentru totdeauna! Pentru ea, acel băiat romantic, într-un fel drăgălaș, nu era decât un copil. Deși o întrecea în vârstă cu doi, sau poate trei ani! Era ... Era pentru ea un biet băiat stupid, pierdut în fanteziile lui ... Și totuși, îl credea simpatic pentru visele lui și pentru prietenia sa nețărmurită. Îi știa atât de bine sentimentele și se juca cu el într-un fel odios, îl tachina, îi aducea mereu aminte de ceea ce era și cum ar putea să-l distrugă în orice secundă. Râdea și era fericită pentru asta, că avea la picioarele ei o lume aproape întreagă... Să știe că o singură dată ar pocni din degete și el s-ar arunca fie și în văzduh pentru domnia sa... O îngâmfată fără margini!
El niciodată nu i-a cerut să fie îngăduitoare, să îi dea fie și doar o singură sărutare...
- Să fim prieteni, atât îți cer!
I-a strigat într-o zi, când fata devenise exasperată de aparițiile lui repetate. Aceasta aproape a râs și nici ea nu și-a dat seama cum a consimțit. De atunci, o amiciție ciudată s-a înfiripat între ei. Legătura se crease!
Când aceasta îi spunea : la șase să fii la mine, acesta venea la șase fără un sfert. Și când ajungea la aceasta nu făcea decât să o ajute; ori cu vreo lucrare pentru facultate, ori cu ... anumite lucruri, ce putea să și le facă și singură! Devenise sclavul iubirii, al acelei femei ce devenise, voluntar sau nu, un monstru ce îi călca pe toți în picioare. Era conștientă de forța ei, de cât de manipulatoare putea fi..
Și legătura devenise strânsă între ei, băiatul nu suferea; din contră, o fericire ciudată îl năpădise. Putea fi cu acea fată, chiar dacă ar fi fost doar amici. O putea îmbrățișa adesea când se certa cu Telur, iubitul ei ce părea scos dintr-un ring de box... Și chiar dacă îi zicea : „ O să fie bine, o să vă împăcați! O să vezi...”, tot era fericit... înțelegea că ea avea încredere în el. Chiar dacă nu pricepea faptul că îl manipula..
Doar într-o zi, acesta nu a mai putut suporta. O scenă l-a destrămat; și acea fată parcă și-a aruncat toate măștile și a devenit odioasă pe dinăuntru.
- Du-te! Du-te și nu te mai întoarce, André! Nu vezi, nu vezi că doar te folosesc? Nu vreau să te mai văd! Nu te mai pot suporta! Ieși, ieși din casa mea!
Și el ce putea face decât să plece? Nu speriat! Nu! Ci mai degrabă decepționat, gata să se târască în fața morții. Ce se întâmplase cu ea? Telur o părăsise pe frumoasa Afrodita pentru o altă femeie, una mai urâtă decât ea, „ o mignonă nenorocită”, cum însăși fata o numea... Și totuși, pe acea migonă Telur o iubea, și a lăsat-o pe această Afrodită singură, părăsită de lume.... Și în sinea ei, nu știa ce să mai facă, decât să se rupă de tot și de toate..
Și chiar atunci, André nu a mai vrut să stea de-o parte, a vrut și el ceva din partea ei, fie și un singur cuvânt duios; căci trecuseră mai bine de două săptămâni de când Olive era singură, și tot în aere de Afrodită, i-a alungat pe toți din suferința ei... Chiar atunci când acest băiat s-a decis, și i-a lăsat pe măsuța din sufragerie o mică scrisorică. Nu, era de fapt o singură foiță albă, îngrijită și doar puțin îndoită la un colț. Pe aceasta erau înșirate câteva propoziții; era , de fapt, o poezie.
Chiar când băiatul traversa strada, înjunghiat parcă de tot și de toate, Olive citea acele versuri...

Tu ești o stea
Ce te cobori adesea...
Oh, cât aș vrea,
O clipă să-mi surâzi...
Să mă privești duios
Să fii a mea... să fiu al tău.

O oră, o zi, o viață

Și o secundă mi-ar ajunge!
Nu te-aș iubi atât,
Ar fi prea mult în pripă...
Căci a mea inimă lovită,
Nu te-ar uita nici când..
Nu un minut, nu o secundă.
Nici chiar o oră, sau o zi..

Ceva se întâmplă atunci în ea, cuprinsă de lacrimi și o suferință ciudată... Inima i se zbătea prea tare, cu atâta repeziciune că ai fi zis că-i va ieși din piept. Îi era frică, se temea de propria ei ființă. Avusese gândul sinuciderii, și acum ce se întâmpla? Se lăsa înduioșată de aceste versuri , lăsate de bunul ei amic.
Un amic! Dar nu... ea știa! Știa prea bine că el o iubea! Și ce a făcut atunci, nesăbuita? Cuprinsă de prea multe simțiri ciudate, de atât de multe sentimente contradictorii, a fugit atât de repede în stradă și l-a strigat.
- André ! Întoarce-te!
Ea a strigat pe un așa ton duios, cu un surâs atât de cald și blând... parcă dăruindu-se pentru o eternitate, poate mai mult de atât... Cu niște ochi înlăcrimați, și obrajii strălucindu-i, umezi de atâta plâns.... A întins brațele, parcă așteptându-l... Și el s-a întors! Oh, da! El a făcut-o! Cu pași repezi s-a grăbit să treacă strada , fără a se uita în niciuna din părți... Și s-a întâmplat, s-a întâmplat inevitabilul.....
Un pas greșit, o privire neatentă, și o mașină ce a intrat în el, doborându-l pe trotuar, fără suflare. \Cum se putea , oare, ca dintr-o singură lovitură ce nu fusese chiar atât de izbitoare, să îți dai duhul?
Și doctorii au consimțit : E mort. E mort de-a binelea, săracul! Și așa nu ar mai fi avut zile, cu cancerul ăsta! Bietul băiat...
Iar ea?
Ea nu se mai cunoștea! De aceea vrusese André să îi lase această poezie, ca fie și pentru o singură dată să fie cu ea; știa că va muri, o știa prea bine săracul! Și o păstrase doar pentru el, fără a împovăra pe alții. La drept vorbind, ar fi dat cineva atenție acestui fapt?
Fanele lui, se poate..
Dar ea, Olive cea care se credea o a doua Afrodită? Nici măcar lacrimile ei ce udă acum pământul nu pot readuce viața înapoi. Chiar dacă în continuare o să îi umple mormântul cu mii și mii de crizanteme, așa cum el adesea îi aducea... Ea nu va izbuti să îl readucă înapoi pe dragul, dragul de André , prietenul ei...
Cât o iubise acesta!
Cât se jertfise pentru ea!
Iar ea?
Ea nici acum nu îl iubea, și pentru asta îi părea așa de rău! Căci se simțea vinovată; nu doar pentru moartea lui, nu doar pentru asta ( deși știa cu certitudine că ea este singura în culpă! ) ci pentru faptul că nu a știut... Nu a știut să dăruiască iubire aceluia ce a idolatrizat-o; că nu a știut să îi surâdă, să îi fie alături....

Și da, e o poveste dintre o fată și un băiat, el o iubea, iar ea nici măcar acum nu știe ce înseamnă să-ți dai viața pentru cineva; chiar dacă acel mormânt e întotdeauna plin cu flori, de parcă ar fi viu, se simte suferința ei.... Ea câteodată se întreabă: de ce el? De ce el și nu eu? și se trezește întrebându-se și alte lucruri; fără să își dea seama, îl vrea înapoi... căci a rămas fără el, un sprijin - ba nu, mai mult de atât! Nu mai știe să trăiască, să iasă, să ceară și să profite de frumusețea ei...

O oră, un minut, poate doar și-o secundă...
De te-ai întoarce să mă vezi..
Să îmi zâmbești așa-ntr-o doară...

Mă crezi?
Mă crezi c-aș plânge?
Că te-aș iubi! Că mi te-aș dărui.. C-aș fi a ta..
Nu doar odată, și poate doar atât...

Dar nu te mai întorci..
Tu nu mă mai privești.
Te-ai dus... Te-ai dus și nu o dată;
Te-ai dus de veci mai multe ori.

Chiar dacă și-a scris răspuns scrisorii primite de de-mult, el nu o mai poate citi. Ce rost are o poezie, venită din inima ei odată rece? Le împreună pe cele două, le puse într-un plic și le lăsă pe aceași măsuță, acolo împreunate.
- Măcar voi două să stați împreună!
O zice într-un suflet și se aruncă pe fotoliul de lângă fereastră. Și privește, privește cuplurile ce trec pe stradă... Îl vede și pe Telur cu micuța lui logodnică și nu mai simte nimic. E goală, mai goală decât a fost vreodată.
Ciudat, o lacrimă i se prelinge pe obraz, chiar atunci când menajera intră să o anunțe că au venit prietenele ei în vizită. Se ridică, mândră cum era întotdeauna, și pleacă să-și trăiască-n continuare viața...

Dar fără el.

[Khonsu]

migonă - mignonă

Aceasta este singura greşeală pe care am gasit-o. în rest au mai fost unele de punctuaţie , dar nu grave . M-a impresionat povestea, şi mi-a amintit de un video care l-am văzur demult .Am observat că şi tu ai folosit punctele de suspensie, nu la fel de mult ca mine, dar pe aproape ;)).Ele au făcut ca totul sa pară mai profund . Mi-a părut rău pentru băiat ,mai ales că era şi bolnav . Presimteam de la început că o să fie un final trist, dar nu mă aşteptam la asta >.< . Poeziile m-au impresionat mult, ziceai că nu te pricepi, dar sunt foarte frumoase şi profunde .

Aştept şi alte lucrări scumpilici :*

P.S: îmi vine să te bat că m-ai făcut să plang >:P

[Teh]

Deea, merci de comentariu.
Am venit cu un nou one shot, de abia l-am scris. Nu are titlu. Sper să vă placă, mă rog.
Lectură plăcută.



Tu. Tu. Doar tu eşti de vină pentru tot ce se întâmplă.
Din vina ta picioarele-mi sunt aruncate vijelios pe trotuar şi am acest zâmbet maleifc pe chip. S-a transformat curând într-un râs isteric, hanoracul îmi flutură în bătăile vântului. Mi-a căzut gluga, nu am timp nici să închid fermuarul; şi pletele-mi sunt parcă aruncate în aer. Păr stupid. Păr idiot. Mă opresc. Scot briceagul din buzunarul blugilor. Nu văd nimic în jurul meu. Doar simt. Sufletul îmi e cutremurat, inima-mi bate prea tare, trupul îmi tremură. ŞI RÂD! Eu râd. Asta fac, fără oprire, nu pot să încetez, nu vreau. Mă eliberez. Îmi vine să zbier, să plâng, dar nu pot. Nu. Nu vreau. Eu râd. Asta fac. De amar. De suferinţă. Mâna-mi tremură, firele cad pe sol, părul meu lung dispare, se transformă curând în doar nişte fire legate de capul meu. Cap sec şi prea încărcat. Oh, da. Scurt. Scurt. Aşa cum nu îţi place. Liberă. Îmi pun înapoi gluga, îmi închid hanoracul şi fug, iar fug, mă eliberez, îmi vine să mă opresc iar şi să îmi scot pierceingul din buză. Mă doare.
Azi nu mai pot.
Azi sufăr.
Vreau să taci, să vii la mine în genunchi şi să îţi ceri iertare.
De ce nu o faci?
DE CE?
Aş vrea să am ocazia asta. Să vii, să ne certăm, să mă săruţi, să mă îmbrăţişezi şi să te arunci umil în genunchi la picioarele mele. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, ai şopti atunci prea repetat, prea duios, prea încântător. Iar eu aş râde-n continuare. M-aş amuza de tine şi dragostea ta. Căci nu mai pot. Sufletul îmi este gol, prea mâncat de moliile ce mi-au invadat corpul. De tine! Tu l-ai distrus. Tu m-ai făcut să fiu ceea ce sunt azi.
Un nimic gol, vid, abisal.
Nu e departe clădirea aia nenorocită. Oricum, sentimente nu mai am.
Ce?
ÃŽmi bate inima? Nu cred. Eu nu aud nimic. Nu simt.
Mai tremur? E frig? Bate vântul? S-a oprit. Oare? Astea sunt picături de ploaie? Nu. Mi se pare. Adierea vântului, atât de puternică, persistă. Eu continui să fug. Cu adevărat? Nu îmi dau seama de ceea ce fac.
Încă râd? Nu ştiu. Nu mai realizez.
Urc treptele în grabă, vădit nepăsătoare de tot ce era în jurul meu, lumea ce am izbit-o-n plină stradă, înjurăturile groaznice ce le ieşeau unora de pe buze, adresate mie, pentru că îi loveam. Cui îi mai păsa, la acest punct? Mie nu.
N-au decât să îmi dorească ce-i mai rău. Căci deja e prea târziu. S-a întâmplat
Viaţa e urâtă. E groaznică. E dureroasă şi stupidă şi mişelică şi eu nu mai pot. Vreau să simt. Dar am devenit impasibilă, indiferentă, crudă şi... Şi mai cum? Nu mai sunt eu. Nu mai zâmbesc. Am înghiţit şi râsul. Când am ajuns pe acoperişul clădirii? Când mi-am aruncat toate hainele pe jos? Era frig. Eram goală, cu toate zgârieturile mele.
Râzi, Irina, râzi. De ce nu o faci? Îmi şopteşte conştiinţa mea.
Scot o grimasă. Înjur.
- Du-te dracului cu tot, gând stupid şi idiot! Te duci acum şi vin şi eu după tine!
Mă arunc. Mă arunc şi simt cum aerul mă ia din plin, cum cad, cad necontenit şi vreau, vreau – îmi doresc să mor. Să dispar. Să nu mai ştiu. Ca acel sol, trotuarul plin de trecători grăbiţi să fie casa mea curând. Să îşi arunce paşii asupra mea şi eu să nu îi simt deloc. Haide, întâmpină-mă, moarte. Eu vin...
Am închis ochii. Mi-am oprit inima. M-am dus. Am regretat. S-a terminat.

* * *

După trei ani.

Afară ploua. Picături micuţe izbeau solul uşor umed şi o adiere, foarte uşoară, se putea simţi în aer. Era curată atmosfera. Venise toamna; frunzele erau îngălbenite, lumea purta haine cu glugi şi se grăbeau să ajungă acasă. Câţiva îndrăgostiţi făceau poze. Iar el de abia ieşise din maşină.
Un bărbat înalt ce nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani trânti portiera în scârbă. Fără umbrelă. Cu capul gol, ieşi. În braţe purta un buchet de flori. Era imens. Geaca lui neagră, de piele, parcă se încadra perfect cu restul piesajului. Intră în cimitir. Cineva îi ţinea o umbrelă, un bărbat ce părea umil pe lângă el.
Merse. Era dureros. Sufletul lui murise în urmă cu trei ani, odată cu surioara lui. Ajunse, lăsă acolo florile şi se închină, fără zâmbet, fără o expresie anume. Îi privi poza. Faţa ei albă, uşor roşiatică, ochii negri abisali, părul castaniu şi zâmbetul cu mult prea dulce.
O lacrimă i se prelinse pe obraz. Inima îi bătea prea tare, prea dureros şi sfâşietor. Se întoarse.
- Să mergem, rosti atât de impunător încât celălalt, servitorul, tresări.
- La el nu...
Nu reuşi însă să termine, Ianis i-o tăie prea scurt:
- E numai vina lui. Să putrezească. Să fie singur. Nu am ce căuta la mormântul lui.
Şi plecară.
În urmă cu doar trei ani, Irina, la doar nouăsprezece ani s-a sinucis. S-a aruncat, goală puşcă de pe o clădire, într-o toamnă în care vântul părea să spargă toate graniţele. În tot acest timp, Marius, iubitul, logodnicul, cel mai bun prieten al ei, orice, doar AL EI, era cu o altă femeie. Irina ştia. Nu se despărţiseră. „ Vreau libertate”, i-a zis el. Şi atunci, se culca cu alta. Ea nu a putut suporta. Nu a mai vrut. A murit. S-a dus. Trădată. Goală. Fără suflet. Înnebunise.
Marius, la două zile după înmormântarea ei, şi-a tras un glonţ în cap. Şi totuşi, nimeni nu a plâns la mormântul lui şi chiar şi azi, nimeni nu îndrăzneşte să îl viziteze şi să îi aducă flori...