Suspinuri în culori de vară [yaoi]

[Claribel]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Titlu: Suspinuri în culori de vară
Autor: Claribel
Gen: shounen-ai, yaoi, dramă, psihologic, comedy, school life, romance
Scurtă descriere:
O viaţă plină de amărăciune. O realitate înşelătoare. Două destine necunoscute care se întâlnesc la locul şi timpul nepotrivit. Cum pot duce o viaţă liniştită când, încercând să uite trecutul tragic, se adâncesc tot mai mult în el?

Alte informaţii:
1. Voi povesti din perspectiva a două personaje diferite. Sper că voi reuşi să le subliniez personalităţile… unice şi complicate, precum şi alte amănunte.
2. Aştept păreri şi critici de toate tipurile. Vreau părerea voastră sinceră în legătură cu fic-ul oricât de dură ar putea fi.
3. Cei care NU suportă acest gen (yaoi sau shounen-ai), nu le spun să nu-şi spună părerea, ci îi rog să nu facă din acest fic o glumă. Asta este valabil şi celor care au chef de ceartă. Dacă da-ţi un comentariu să fie gândit şi în legătură cu fic-ul.
4. În legătură cu evertizarea de vârstă, o voi pune doar când este cazul. Oricum, vă asigur că nu va depaşi +16.

SUSPINURI ÃŽN CULORI DE VARÄ‚

Capitolul I

Totul este o iluzie.
Poate de aceea o ÅŸi iubim.
Realitatea este atât de crudă.

HAYATE P.O.V.

Ce este realitatea? O întrebare pe care mulţi şi-o pun şi la care fiecare individ are un răspuns diferit. Poate este tot ceea ce vrea mintea noastră să creadă că este, poate este tot cea ce vedem şi ne înconjoară. Şi totuşi, acestea sunt doar supoziţii. Dar eu? Eu ce cred despre realitate? Cred că este ceva din care facem cu toţii parte, ceva care ne cuprinde şi ne ţine strâns. Se poate modifica la fiecare cuvânt, gând sau acţiune pe care o facem, deci suntem responsabili de toate schimbările ce au loc. Este raţională şi totodată iraţională. Depinde de mentalitatea fiecărui individ. Dar poate că realitatea stă la baza imaginaţiei noastre şi nu este decât produsul unei viziuni. Este posibil să fie doar asamblul a ceva ce crează omul, a tuturor eşecurilor şi reuşitelor. Însă fără să ai cunoştinţe nu poţi creea nimic, deci nu cunoşti decât ceea ce eşti. Dar ce se întâmplă cu cei care nu se cunosc? Fără o viziune clară nu poţi creea nimic. Poate acesta este motivul pentru care se ascund în spatele unei iluzii; ei nu-şi dau seama că ceea ce crează este o realitate falsă. Oare eu îmi dau seama? Sau trăiesc în spatele unei realităţi mincinoase? Da... viaţa este o realitate, aşa cum este şi trecutul meu. Fug de nişte amintiri pe care aş vrea sa le dau uitării şi totuşi nu pot. Fiecare pas pe care îl fac în prezent mă duce parcă mai aproape de trecut. Off! Toate aceste gânduri mi-au dat dureri de cap, însă mai este o întrebare de care mă lovesc. Dacă realitatea este cea în care trăim, această lume mizerabilă şi plină de gunoaie ca mine, atunci ce este iluzia? Este cea după care ne ascundem de realitate sau este cava mult mai complex?

- Scuze că te-am facut să aştepţi atâta timp. Nu mă aşteptam ca Nanami să se îmbolnăvească. Modelele astea... cred că dacă apar pe coperta unei reviste au dreptul de a anunţa în ultimul moment că nu vin.

Bărbatul din faţa mea se tot agita şi gesticula din mâini alarmat. Purta un costum gri, cu o cămaşă albă şi o cravată roşie. Era de înălţime medie, avea părul şaten şi ochii verzi. Off! Se pare că am mai bătut şi drumul de pomană. Eram deacord cu dânsul. Doar pentru că tipa cu care trebuia să fac şedinţa foto era cine ştie ce model celebru nu însemna că eu trebuia să stau după ea. Iată un alt motiv pentru care urăsc sexul feminin.

- Se pare că voi avea timp să vizitez şi oraşul. Să nu uit să dau costumul ăsta de pe mine şi să...

- Nu, nu! Am găsit pe cineva care să o înlocuiască. O să iasă perfect! Nici nu mă aşteptam să-i stea atât de bine în rochie. Nimeni n-o să observe nimic. Aşa că urmează-mă pe aici, Hayate-kun.

Merg încet spre locul unde se va desfăşura şedinţa foto şi mă întreb la ce s-a referit când a spus că Nimeni n-o să observe nimic. Nu ar trebui să îmi mai bat capul cu fiecare amănunt nesemnificativ. Vreau doar să se termine totul şi să plec. Intru într-o încăpere spaţioasă cu multe camere de filmat puse în diferite unghiuri, în jurul cărora se învârteau o mulţime de oameni. Ce nu-mi place aglomeraţia. De ce nu pot fi doar eu împreună cu suferinţa mea întunecată? Îmi întorc privirea din tavan când aud un surâs. Lângă cel care m-a condus până aici şi căruia i-am şi uitat numele, era o fată îmbrăcată cu o rochie roşie până la genunchi. În părul de un blond foarte deschis şi lung până la mijlocul spatelui, pe partea stângă, era pus un trandafir roşu. Mâna dreapta avea împleticită o pamblică roşie care era lăsată de la cot să cadă pe rochie. Trebuia să recunosc că o avantaja şi-i dădea un aer inocent şi totodată provocator fetei. Da! Nu era decât o copilă. Nici nu părea că are cine ştie ce piept, plus că era scundă. Cei doi mă privesc şi se îndreaptă spre mine.

- Mă bucur să te cunosc, Hayate-sempai. Pot sa-ţi spun sempai, nu? Ştii, eu...

Fata asta vorbea deja prea mult. Chiar şi vocea era ca cea a unui copil. Nu putea pur şi simplu să mă salute şi atât. Ce văd toate fetele aşa fermecător la mine? Eu pur şi simplu nu le suport. Nu găsesc nimic deosebit la ele. Cred că dacă au un piept uriaş şi un fund rotund pot face orice. Îmi provoacă scârbă.

- Cum te cheamă?

Se uită la mine cu o faţă de căţeluş, după care zâmbeşte fericită. Abia acum îi observ trăsăturile. Avea un chip chiar drăguţ şi acei ochi albaştrii păreau ireali, exact ca ai ei. Deodată chipul mi se încruntă şi-mi revin acele momente în minte. De ce? De ce trebuie să-mi amintesc mereu de acele zile?

- Sora! Hmm... te simţi bine?
- Nu-i nimic! Hai să începem. În ritmul acesta nu mai terminăm.

Imediat după, ni s-a explicat în ce poziţii trebuie să stăm. Această şedinţă era pentru promovarea noului catalog de ţinute de seară. Partea bună din toată povesta asta era că făceam poze numai în ţinuta care era deja pe noi.
Sora se aşează pe spate pe o canapea. O mână o ţine pe frunte, iar pe cealaltă ridicată spre mine, care mă aflam după canapea. Îi iau mâna şi o duc spre faţa. Avea pielea foarte moale şi catifelată, ca de bebeluş. Ar trebui să încetez să o asemăn cu un copil, nici nu-i ştiu vârsta. După încă câteva poze în aceea poziţie, trecem la următoarea. Acum ne aflam în picioare şi aşteptam instrucţiunile. Fotograful îmi spune să o iau de mijloc pe Sora şi să mă uit în ochii ei cu multă dragoste. Ce trebuie să facă un fotomodel ca să scape din acest chin? În fine! Mă supun, însă ceva tot nu este bine.

- Nu! Nu este bine deloc. Acel ceva special lipseşte. Ahh! Gata am găsit! Sora vino până aici!
- Bine!

Acel ceva special lipseşte! Pe dracu ceva special. Clar că azi nu am o zi bună. Vreau doar să plec de aici. Zâmbesc. Off! De ce este viaţa atât de crudă? Văd cum fotograful îi şopteşte ceva la ureche şi ea dă din cap în semn de aprobare. Ce rău poate să se mai întâmple?

- Ok! Deci să terminăm odată. Sora fii pe fază.

Ne aşezăm în aceeaşi poziţie de mai devreme. De data asta îmi pun cealaltă mâna pe chipul ei şi o privesc în ochi. Mereu am urât ochii albaştrii. Aud bliţul apăratului şi mă gândesc că în curând voi putea evada. Deodată o văd pe Sora cu un zâmbet trist pe faţă. Nu-i înţelegeam aceea reacţie. Am închis brusc ochii şi atunci i-am simţit buzele presându-se peste ale mele. Deschid uimit şi totodată speriat ochii. Era diferit de al ei. Acesta era... era atât de... Nu! Nu îl doream! Îl uram, o uram pe ea. Nu vroiam să mai fiu atins de buzele unei ei. Niciodată!


Flashback:

O cameră întunecată, luminată doar de câteva raze ce reuşeau să pătrundă prin draperia închisă la culoare.Stăteam cu capul pe pieptul mare al unei femei care îmi era atât de dragă.

- Micul meu Hayate, de ce nu mă priveşti? De ce eşti atât de gânditor? Te rog eu mult atinge-mă, peste tot.

O privesc. Era atât de frumoasă. Părul lung şi brunet, ochii albaştrii ca marea şi buzele roşii ca focul. Pielea uşor bronzată şi atât de fină. O vroiam numai pentru mine, însă nu o puteam avea.

- Hayate! Pune-Å£i limba aici!

O spunea cu atât de multă dorinţă încât eram incapabil să mai gândesc coerent. Eram sclavul dorinţelor ei. O vreau atât de mult! Îmi îndrept gura spre sânul ei moale şi voluptos. Înainte să-l ating şi să-l simt sub presiunea gurii mele...

- Te iubesc, mamă!


Vreau să dispar, vreau să mor, însă cel mai mult îmi doresc să scap de amintirea ei. Sunt un păcătos care nu-şi poate duce propria cruce în spate. Vreau ca cineva să-mi spună ce este iluzia.Vreau să mă ascund şi eu în ea. De ce este realitatea atât de crudă? Cine este acel cineva care îmi poate răspunde la întrebări? Totul este în ceaţa, dar reuşesc să disting pe cineva deasupra mea.

- Poţi fi tu îngerul care să mă scoată din acest Infern? Atunci, de ce ai aceeaşi ochii înecaţi în amar ca ai mei?