15-04-2010, 10:02 PM
Hellău! Ne bucurăm din suflet că vă place şi vă mulţumim pentru comentarii, girls ! >:d< Vă mai aşteptăm !
Băiatul pe nume Alec era învăluit în mister. Nu mi-a povestit prea multe despre trecutul lui, dar fiecare avea secretele lui. Aveam să găsesc momentul oportun şi o să-l trag de limbă. Am propus să ieşim afară, camera în care ne aflam, sufocându-mă. Niciodată nu mi-a plăcut să stau în casă prea mult. Deşi înăuntrul meu mă simţeam singură, nu aveam de ce să le arăt tuturor acest lucru. Ieşisem pe stradă şi ne plimbam agale pe trotoarul aglomerat. Oamenii care treceau pe lângă noi ne priveau şi ne făceau cu ochiul. Pentru numele lui Dumnezeu, semănam cu un cuplu? Bine, poate că nu mă deranja prea tare acest lucru. Dar, în ciuda acestui lucru, Alec părea terifiat. Mergea mecanic şi se vedea că mintea lui era pierdută pe alte meleaguri. Cu acea ocazie, puteam să-l privesc şi eu mai atentă, fără a-i atrage atenţia. Părul îi era brunet cu o şuviţă roşcată în spate şi îi sclipea în lumina strălucitoare a soarelui. Nasul în vânt îi dădea un aer copilăros, dar nu i-am văzut latura aceea. Dar ochii lui mă faşcinaseră. Erau negrii, dar sclipeau. Înăuntrul lor se vedeau sclipiri de cristale de fiecare dată când zâmbea sau râdea. Bine, poate l-aş mai fi analizat, dar vocea lui m-a trezit din starea de reverie.
-Melanie, şti cine-s tipii ăia?
La început n-am înţeles la ce se referea. Imediat după ce m-am uitat cu coada ochiului în spate, am realizat la ce se referea. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi în haine negre, cunoscuţi mie. Parcă îi cunoscusem în urmă cu câteva săptămâni în parcul Central. Nici o ameninţare, presupuneam. I-am răspuns rapid lui Alec la întrebare şi ne-am continuat liniştiţi drumul. Dar tipii ăia tot ne urmăreau şi mă călcau pe nervi îngrozitor de mult. M-am oprit şi mi-am dat şuviţele de păr de pe faţă, întorcându-mă cu faţa la ei. Tipii s-au oprit şi mă priveau uimiţi. Aveau nişte mutre hidoase şi pline de coşuri de mi-am dorit să nu mă fi oprit.
-Măi, altceva nu aveţi ce face de ne urmăriţi pe noi? Duceţi-vă şi voi în altă parte şi lăsaţi-ne în pace! Am spus eu nervoasă.
-Păpuşă, credeam că eşti cu mine, că eşti iubita mea. De ce umbli cu tipul ăsta pe care nici nu l-am văzut prin cartier? A întrebat unul dintre ei, apropiindu-se de noi.
-Idiotul mami, poate că tu nu înţelegi ce se întâmplă. Eu nu o să fiu niciodată cu un tip hidos ca tine, deci, mămică, du-te şi caută-ţi altă iubiţică.
Tipul s-a întors şi a plecat, dar nu înainte să urle că se va răzbuna. Un lucru patetic. Lângă mine îl simţeam pe Alec încordat. Privea, cu maxilarul încleştat, grupul care se pierdea prin mulţimea de oameni. Muşchii îi erau încordaţi şi ceva era schimbat la el. Privea în gol şi ceva mă făcea să cred că suferea. Ceva îl măcina înăuntru. Poate că ăla era secretul lui şi cred că suferea enorm. L-am apucat de mână şi am simţit că era rece, dar îl trag după mine până la locurile unde erau jocurile mecanice. Poate că acolo avea să îşi revină. Când am ajuns, el a rămas privind în gol, fără să vorbească cu mine.
-Aleeec! Spusesem eu cu voce tare, fruturndu-mi o mână prin faţa ochilor lui.
Abia în acel moment, a început să clipească des şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Pe chipul lui se vedea că nu dorea să discute despre trecutul lui. Am oftat şi am deschis uşa de sticlă, intrând în magazinul unde erau multe jocuri. Iau câteva fise, zece pentru fiecare, şi intrăm înăuntru. Alec tot distant părea, aşa că am propus să ne jucăm Nascar. De fapt, aveam chef să concurăm. Ne-am aşezat pe scaunul moale şi am prins volanul cu mâinile. Mi-am pus picioarele pe pedale şi am apăsat uşor pe ele. Brunetul stătea relaxat pe scaunul de lângă mine. Competiţia a început şi eu am realizat că niciodată nu am mai condus o maşină dinaceasta. Până şi în jocurile video era greu să conduci o maşină. Îl privesc cu coada ochiului pe Alec. Stătea relaxat pe scaunul moale şi conducea liniştit maşina virtuală. M-a depăşit cu uşurinţă şi am văzut cum, pe ecran, se îndepărta. Tipu ăsta chiar ştia să conducă. Jocul s-a terminat rapid, cu câştigul lui Alec, cât de mult m-am putut oftica. În fine, am continuat să jucăm basket sau, mă rog, aruncatul la coş. Îl priveam din profil şi am văzut cât de frumos putea să fie părul lui, ochii sclipitori prin care vedeai teama şi corpul lui perfect, parcă sculptat. Atracţia mea faţă de el creştea cu fiecare minut în care mă aflat lângă sau în apropierea lui. Oare chiar îl plăceam? Bună întrebare...
După jocul de basket, am mers să jucăm darts, ceva cu condusul unei motociclete şi un joc cu pilotatul unui avion. Gata, terminasem fisele şi cred că am jucat aproape tot ce puteam. Am ieşit zâmbitori de acolo, râzând non stop. Am propus să mergem să bem un suc la terasa de lângă jocuri. Eram hotărâtă să aflu „micul†lui secret şi acolo aveam de gând să-l percheziţionez. El a aceptat fără să bănuiască de micuţul şi inofensivul meu plan. Intrasem înăuntru şi, imediat după ce ne-am aşezat la masă, o chelneriţă îmbrăcată într-o rochiţă neagră şi un şorţ alb ne-a întrebat ce doream să bem. Amândoi am comandat un suc de portocale şi femeia a dispărut, apărând în mai puţin de cinci minute cu comanda. Alec a luat o gură din sucul dulceag şi m-a privit întrebător. Sfioasă, am deschis gura şi am întrebat:
-Care este secretul tău? De ce te temi?
Alec a rămas parcă îngheţat pe scaunul comod, în timp ce strângea uşor în mână paharul de sticlă. Cred că am pus întrebarea nepotrivită la timpul nepotrivit şi exista o mare probabilitate să nu-mi răspundă.
Capitolul 3
Melanie P.O.V.
Melanie P.O.V.
Băiatul pe nume Alec era învăluit în mister. Nu mi-a povestit prea multe despre trecutul lui, dar fiecare avea secretele lui. Aveam să găsesc momentul oportun şi o să-l trag de limbă. Am propus să ieşim afară, camera în care ne aflam, sufocându-mă. Niciodată nu mi-a plăcut să stau în casă prea mult. Deşi înăuntrul meu mă simţeam singură, nu aveam de ce să le arăt tuturor acest lucru. Ieşisem pe stradă şi ne plimbam agale pe trotoarul aglomerat. Oamenii care treceau pe lângă noi ne priveau şi ne făceau cu ochiul. Pentru numele lui Dumnezeu, semănam cu un cuplu? Bine, poate că nu mă deranja prea tare acest lucru. Dar, în ciuda acestui lucru, Alec părea terifiat. Mergea mecanic şi se vedea că mintea lui era pierdută pe alte meleaguri. Cu acea ocazie, puteam să-l privesc şi eu mai atentă, fără a-i atrage atenţia. Părul îi era brunet cu o şuviţă roşcată în spate şi îi sclipea în lumina strălucitoare a soarelui. Nasul în vânt îi dădea un aer copilăros, dar nu i-am văzut latura aceea. Dar ochii lui mă faşcinaseră. Erau negrii, dar sclipeau. Înăuntrul lor se vedeau sclipiri de cristale de fiecare dată când zâmbea sau râdea. Bine, poate l-aş mai fi analizat, dar vocea lui m-a trezit din starea de reverie.
-Melanie, şti cine-s tipii ăia?
La început n-am înţeles la ce se referea. Imediat după ce m-am uitat cu coada ochiului în spate, am realizat la ce se referea. Erau nişte băieţi îmbrăcaţi în haine negre, cunoscuţi mie. Parcă îi cunoscusem în urmă cu câteva săptămâni în parcul Central. Nici o ameninţare, presupuneam. I-am răspuns rapid lui Alec la întrebare şi ne-am continuat liniştiţi drumul. Dar tipii ăia tot ne urmăreau şi mă călcau pe nervi îngrozitor de mult. M-am oprit şi mi-am dat şuviţele de păr de pe faţă, întorcându-mă cu faţa la ei. Tipii s-au oprit şi mă priveau uimiţi. Aveau nişte mutre hidoase şi pline de coşuri de mi-am dorit să nu mă fi oprit.
-Măi, altceva nu aveţi ce face de ne urmăriţi pe noi? Duceţi-vă şi voi în altă parte şi lăsaţi-ne în pace! Am spus eu nervoasă.
-Păpuşă, credeam că eşti cu mine, că eşti iubita mea. De ce umbli cu tipul ăsta pe care nici nu l-am văzut prin cartier? A întrebat unul dintre ei, apropiindu-se de noi.
-Idiotul mami, poate că tu nu înţelegi ce se întâmplă. Eu nu o să fiu niciodată cu un tip hidos ca tine, deci, mămică, du-te şi caută-ţi altă iubiţică.
Tipul s-a întors şi a plecat, dar nu înainte să urle că se va răzbuna. Un lucru patetic. Lângă mine îl simţeam pe Alec încordat. Privea, cu maxilarul încleştat, grupul care se pierdea prin mulţimea de oameni. Muşchii îi erau încordaţi şi ceva era schimbat la el. Privea în gol şi ceva mă făcea să cred că suferea. Ceva îl măcina înăuntru. Poate că ăla era secretul lui şi cred că suferea enorm. L-am apucat de mână şi am simţit că era rece, dar îl trag după mine până la locurile unde erau jocurile mecanice. Poate că acolo avea să îşi revină. Când am ajuns, el a rămas privind în gol, fără să vorbească cu mine.
-Aleeec! Spusesem eu cu voce tare, fruturndu-mi o mână prin faţa ochilor lui.
Abia în acel moment, a început să clipească des şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. Pe chipul lui se vedea că nu dorea să discute despre trecutul lui. Am oftat şi am deschis uşa de sticlă, intrând în magazinul unde erau multe jocuri. Iau câteva fise, zece pentru fiecare, şi intrăm înăuntru. Alec tot distant părea, aşa că am propus să ne jucăm Nascar. De fapt, aveam chef să concurăm. Ne-am aşezat pe scaunul moale şi am prins volanul cu mâinile. Mi-am pus picioarele pe pedale şi am apăsat uşor pe ele. Brunetul stătea relaxat pe scaunul de lângă mine. Competiţia a început şi eu am realizat că niciodată nu am mai condus o maşină dinaceasta. Până şi în jocurile video era greu să conduci o maşină. Îl privesc cu coada ochiului pe Alec. Stătea relaxat pe scaunul moale şi conducea liniştit maşina virtuală. M-a depăşit cu uşurinţă şi am văzut cum, pe ecran, se îndepărta. Tipu ăsta chiar ştia să conducă. Jocul s-a terminat rapid, cu câştigul lui Alec, cât de mult m-am putut oftica. În fine, am continuat să jucăm basket sau, mă rog, aruncatul la coş. Îl priveam din profil şi am văzut cât de frumos putea să fie părul lui, ochii sclipitori prin care vedeai teama şi corpul lui perfect, parcă sculptat. Atracţia mea faţă de el creştea cu fiecare minut în care mă aflat lângă sau în apropierea lui. Oare chiar îl plăceam? Bună întrebare...
După jocul de basket, am mers să jucăm darts, ceva cu condusul unei motociclete şi un joc cu pilotatul unui avion. Gata, terminasem fisele şi cred că am jucat aproape tot ce puteam. Am ieşit zâmbitori de acolo, râzând non stop. Am propus să mergem să bem un suc la terasa de lângă jocuri. Eram hotărâtă să aflu „micul†lui secret şi acolo aveam de gând să-l percheziţionez. El a aceptat fără să bănuiască de micuţul şi inofensivul meu plan. Intrasem înăuntru şi, imediat după ce ne-am aşezat la masă, o chelneriţă îmbrăcată într-o rochiţă neagră şi un şorţ alb ne-a întrebat ce doream să bem. Amândoi am comandat un suc de portocale şi femeia a dispărut, apărând în mai puţin de cinci minute cu comanda. Alec a luat o gură din sucul dulceag şi m-a privit întrebător. Sfioasă, am deschis gura şi am întrebat:
-Care este secretul tău? De ce te temi?
Alec a rămas parcă îngheţat pe scaunul comod, în timp ce strângea uşor în mână paharul de sticlă. Cred că am pus întrebarea nepotrivită la timpul nepotrivit şi exista o mare probabilitate să nu-mi răspundă.