28-08-2012, 06:42 PM
Fiecare prizonier al navei era incercat de teama si de nebunia provocate de claustrare, de intunericul permanent al spatiului. Fiecare suflet era ravasit, fiecare trup isi pierduse vlaga.
Mutantii lergau inspaimantati pe coridoare. Se declansase alarma. Nava lovise ceva…
In urma cu doi ani, guvernul a finalizat un proiect important pentru evolutia umana. Au fost angajati savantii cei mai iscusiti, biologi si chimisti din toata America, care au lucrat zile in sir… si toate acestea pentru a distruge vieti, familii, sufletele a zeci de oameni. Proiectul atingea limitele imposibilului. Persoane izolate de restul populatiei au fost expuse la radiatii, iar in consecinta, au suferit mutatii genetice. Intentia guvernului era de a-i pune sub observatie, insa oamenii s-au razvratit si au incercat sa evadeze. Existand insa pericolul iminent de contaminare a intregii populatii, mutantii nu puteau fi eliberati. Unica solutie prin care puteau ramane in viata era aceea de a fi imbarcati pe o nava spatiala, unde sa isi petreaca restul zilelor, departe de Terra, inconjurati de intuneric si de o multime de paznici care puteau veni pe Pamant, dar numai pentru aprovizionarea cu apa, mancare si restul celor de trebuinta.
La 17 iunie 2010, nava fu lansata in cosmos. Si astfel toti cei marcati cu “semnul de recunoastere”-cum ii spuneau ei- la baza gatului, au ajuns astazi in situatia aceasta. Desi a trecut mai mult de jumatate de an, eu nu ma pot resemna, nu pot trai cu ideea ca nu-mi voi mai vedea niciodata casa, planeta, intreaga mea viata e acolo, pe Pamant. Ma gandesc la toate acestea privind panoul central de pe nava, care afisaza mica planeta albastra, careia toti cei ce au fost exploatati ii duc dorul.
Usa automata a incaperii se deschise si Azrath, unul dintre nefericitii de pe nava intra si se apropie fara prea mult zgomot de mine. Un suspin profund si apasator ma facu sa imi intorc privirea de la computerul imens care folosea una dintre cele mai avansate tehnologii cunoscute rasei umane.
- Pe Pamant trebuie sa fie deja iarna… ,am spus. Ce n-as da sa mai simt macar odata atingerea rece a unui fulg de nea! Acest om intelept si curajos, cu o stapanire a firii nemaiintalnita, acest Azrath este singurul de care m-am atasat in cele 6 luni de zile de chin, in care singurele clipe de alinare le-am trait alaturi de el.
Desi noi am suferit cele mai multe modificari ale AND-ului se pare ca suntem singurii de pe nava care nu si-au pierdut speranta si ratiunea. Metodele lor brutale au dat nastere unui monstru in interiorul lui Azrath, o creatura complet infricosatoare, care pune stapinire pe intreaga lui fiinta pentru 72 de ore, odata la 50 de zile. Prima data cand s-a transformat a distrus o parte insemnata din aparatura de laborator si a incercat sa darame zidurile, dar, esuand, s-a invartit de jur imprejurul lor cu o viteza uimitoare, scotand urlete pline de disperare.
Azrath se apropie cu pasi marunti de mine. Imi cuprinse mainile intr-ale lui si, privindu-ma direct in ochi, imi spuse:
- Nerion, trebuie sa ma ajuti. Au trecut 50 de zile de la ultima transformare. In noaptea asta ma confrunt iar cu monstrul. Nerion, tu ai fost inzestrata cu capacitatea de a controla mintile oamenilor. Poate daca vei intra in mintea mea, vei putea calma bestia iar durerile nu vor mai fi atat de sfasietoare. Eu… Vocea ii era pierduta iar ochii sai negri erau plini de durere si disperare.
- Te poti baza pe mine. Poate ca puterile astea supranaturale nu sunt chiar atat de rele, i-am spus, afisand un zambet plin de compasiune.
Azrath zambi si el si imi facu semn sa iesim din incapere. Nava avea un culoar principal la capatul caruia se afla o sala imensa unde “pasagerii” isi petreceau majoritatea timpului. In paralel cu acest culoar se aflau mai multe coridoare, caile de acces constituindu-le portalurile care te transportau in orice loc de pe nava.
Am mers pe jos de-a lungul culoarului, pana la camera lui Azrath. Desigur ca puteam folosi un portal, dar nu vroiam sa uitam nici macar lucrurile cele mai nesemnificative pe care le faceam pe Pamant.
Camera lui era foarte spatioasa, ca si celelalte camera de pe nava. Nu avea decat un pat de o persoana, doua fotolii, o masuta si un panou electronic conectat la un satelit artificial al planetei, care afisa Pamantul. Incaperea era atat de modesta doar datorita insistentelor lui Azrath, care nu putea admite ca o inchisoare sa fie primitoare si sofisticata. Deodata, o durere surda imi cuprinse tot corpul.
- Scuza-ma un moment, i-am spus, dupa care m-am indreptat catre toaleta.
Capul imi atarna greu deasupra chiuvetei. Mi-am stropit fata cu apa pentru a ma racori. Senzatia aceasta o am numai atunci cand urmeaza sa se intample ceva rau… Fir-ar sa fie! Azrath!
Am iesit alergand din baie. Azrath era intins pe podea, cu privirea pierduta. M-am repezit catre el, i-am ridicat mana si am incercat sa controlez monstrul dar, in urmatorul moment am fost izbita de masa cu o forta incredibila. Aici nu era vorba numai de mutatii. Corpul lui gazduia un demon. Dar nu inteleg… M-am ridicat de pe podea si m-am apropiat prudenta de trupul incordat al lui Azrath.
- Aah! striga el si apoi scrasni din dinti.
- Imi pare rau!, am spus inabusind un strigat de spaima, iar apoi ma podini plansul. M-am asezat langa trupul intrat in convulsii, stiind ca nu va mai dura mult pana ce transformarea va fi completa si i-am soptit:
- Te rog, ai grija de tine… Imediat dupa aceea, Azrath disparu, iar monstrul cu figura disarmonica, coltii ascutiti infipti in maxilarele inclestate , corpul imens si muschii incordati ii lua locul. Ochii lui insa erau aceiasi ochi intunecati de spaima si durere. Monstrul imi cuprinse cu grija fata in maini. Spre surprinderea mea, atingerea imi provoca placere si, impreuna cu teama de a nu pierde acest sentiment, ma facu sa inchid ochii. Dar ghearele prea putin delicate ale monstrului imi zgariara obrajii. Cand prima picatura de sange ii aluneca pe mana, se trase brusc inapoi, tulbura linistea desavarsita cu un urlet de disperare si disparu.
- Ai grija de tine…, am mai reusit sa spun inainte de a intra in stare de inconstienta.
M-am trezit a doua zi dimineata cu o durere cumplita de cap. Mi-am privit reflexia in oglinda din toaleta. Aceeasi piele alba, acelasi par negru si scurt care imi incadreaza perfect fata cu suvite rebele, aceiasi ochi de un albastru inchis, asemuit cu albastrul cerului noaptea, pe Pamant. Aceeasi persoana. Si totusi atat de diferita.
- Ne…Nerion. Cand m-am intors, Azrath statea rezemat de usa. Pletele negre ii acoperau fruntea , buzele intredeschise lasau sa se vada dintii albi si sanatosi, iar ochii lui obositi aveau inca o umbra de durere.
M-am aruncat in bratele lui cerandu-mi mii de scuze ca nu am fost capabila sa infrunt monstrul.
- Dar, Nerion, tu ai reusit! Fara ajutorul tau nu as fi fost in stare sa ma eliberez dupa doar 24 de ore.
- Dar cum? Nu am facut nimic , am raspuns nedumerita. Azrath rase scurt in loc de raspuns. Imi ridica apoi barbia, ma privi indelung, iar cand remarca cicatricea de pe obraz se incrunta.
- Ah, as vrea sa am puteri tamaduitoare acum… ,zise el si imi saruta obrazul, facandu-ma sa tresar. In imbratisarea-i calda, aproape ca uitasem de prezenta ciudata care ma izbise de masa in seara precedenta.
- Azrath, tu ai un demon inauntrul tau.
- Stiu, mi-a raspuns scurt.
-Vreau sa zic, un demon adevarat, nu o mutatie, am insistat. Azrath zambi:
- Cred ca ai dreptul sa stii, ofta el. Sunt blestemat. M-am nascut si am crescut intr-o familie neobisnuita. Din ce mi s-a spus, se pare ca strabunica mea era un soi de vrajitoare. Familia a izgonit-o si s-a razbunat aruncand un blestem asupra mea. Stiu, pare o poveste de adormit copii, numai ca de data aceasta, personajele sunt reale. Se pare ca monstrul a fost stimulat de radiatii. Dar am reusit sa il controlez, datorita tie, il controlez.
Mutantii lergau inspaimantati pe coridoare. Se declansase alarma. Nava lovise ceva…
In urma cu doi ani, guvernul a finalizat un proiect important pentru evolutia umana. Au fost angajati savantii cei mai iscusiti, biologi si chimisti din toata America, care au lucrat zile in sir… si toate acestea pentru a distruge vieti, familii, sufletele a zeci de oameni. Proiectul atingea limitele imposibilului. Persoane izolate de restul populatiei au fost expuse la radiatii, iar in consecinta, au suferit mutatii genetice. Intentia guvernului era de a-i pune sub observatie, insa oamenii s-au razvratit si au incercat sa evadeze. Existand insa pericolul iminent de contaminare a intregii populatii, mutantii nu puteau fi eliberati. Unica solutie prin care puteau ramane in viata era aceea de a fi imbarcati pe o nava spatiala, unde sa isi petreaca restul zilelor, departe de Terra, inconjurati de intuneric si de o multime de paznici care puteau veni pe Pamant, dar numai pentru aprovizionarea cu apa, mancare si restul celor de trebuinta.
La 17 iunie 2010, nava fu lansata in cosmos. Si astfel toti cei marcati cu “semnul de recunoastere”-cum ii spuneau ei- la baza gatului, au ajuns astazi in situatia aceasta. Desi a trecut mai mult de jumatate de an, eu nu ma pot resemna, nu pot trai cu ideea ca nu-mi voi mai vedea niciodata casa, planeta, intreaga mea viata e acolo, pe Pamant. Ma gandesc la toate acestea privind panoul central de pe nava, care afisaza mica planeta albastra, careia toti cei ce au fost exploatati ii duc dorul.
Usa automata a incaperii se deschise si Azrath, unul dintre nefericitii de pe nava intra si se apropie fara prea mult zgomot de mine. Un suspin profund si apasator ma facu sa imi intorc privirea de la computerul imens care folosea una dintre cele mai avansate tehnologii cunoscute rasei umane.
- Pe Pamant trebuie sa fie deja iarna… ,am spus. Ce n-as da sa mai simt macar odata atingerea rece a unui fulg de nea! Acest om intelept si curajos, cu o stapanire a firii nemaiintalnita, acest Azrath este singurul de care m-am atasat in cele 6 luni de zile de chin, in care singurele clipe de alinare le-am trait alaturi de el.
Desi noi am suferit cele mai multe modificari ale AND-ului se pare ca suntem singurii de pe nava care nu si-au pierdut speranta si ratiunea. Metodele lor brutale au dat nastere unui monstru in interiorul lui Azrath, o creatura complet infricosatoare, care pune stapinire pe intreaga lui fiinta pentru 72 de ore, odata la 50 de zile. Prima data cand s-a transformat a distrus o parte insemnata din aparatura de laborator si a incercat sa darame zidurile, dar, esuand, s-a invartit de jur imprejurul lor cu o viteza uimitoare, scotand urlete pline de disperare.
Azrath se apropie cu pasi marunti de mine. Imi cuprinse mainile intr-ale lui si, privindu-ma direct in ochi, imi spuse:
- Nerion, trebuie sa ma ajuti. Au trecut 50 de zile de la ultima transformare. In noaptea asta ma confrunt iar cu monstrul. Nerion, tu ai fost inzestrata cu capacitatea de a controla mintile oamenilor. Poate daca vei intra in mintea mea, vei putea calma bestia iar durerile nu vor mai fi atat de sfasietoare. Eu… Vocea ii era pierduta iar ochii sai negri erau plini de durere si disperare.
- Te poti baza pe mine. Poate ca puterile astea supranaturale nu sunt chiar atat de rele, i-am spus, afisand un zambet plin de compasiune.
Azrath zambi si el si imi facu semn sa iesim din incapere. Nava avea un culoar principal la capatul caruia se afla o sala imensa unde “pasagerii” isi petreceau majoritatea timpului. In paralel cu acest culoar se aflau mai multe coridoare, caile de acces constituindu-le portalurile care te transportau in orice loc de pe nava.
Am mers pe jos de-a lungul culoarului, pana la camera lui Azrath. Desigur ca puteam folosi un portal, dar nu vroiam sa uitam nici macar lucrurile cele mai nesemnificative pe care le faceam pe Pamant.
Camera lui era foarte spatioasa, ca si celelalte camera de pe nava. Nu avea decat un pat de o persoana, doua fotolii, o masuta si un panou electronic conectat la un satelit artificial al planetei, care afisa Pamantul. Incaperea era atat de modesta doar datorita insistentelor lui Azrath, care nu putea admite ca o inchisoare sa fie primitoare si sofisticata. Deodata, o durere surda imi cuprinse tot corpul.
- Scuza-ma un moment, i-am spus, dupa care m-am indreptat catre toaleta.
Capul imi atarna greu deasupra chiuvetei. Mi-am stropit fata cu apa pentru a ma racori. Senzatia aceasta o am numai atunci cand urmeaza sa se intample ceva rau… Fir-ar sa fie! Azrath!
Am iesit alergand din baie. Azrath era intins pe podea, cu privirea pierduta. M-am repezit catre el, i-am ridicat mana si am incercat sa controlez monstrul dar, in urmatorul moment am fost izbita de masa cu o forta incredibila. Aici nu era vorba numai de mutatii. Corpul lui gazduia un demon. Dar nu inteleg… M-am ridicat de pe podea si m-am apropiat prudenta de trupul incordat al lui Azrath.
- Aah! striga el si apoi scrasni din dinti.
- Imi pare rau!, am spus inabusind un strigat de spaima, iar apoi ma podini plansul. M-am asezat langa trupul intrat in convulsii, stiind ca nu va mai dura mult pana ce transformarea va fi completa si i-am soptit:
- Te rog, ai grija de tine… Imediat dupa aceea, Azrath disparu, iar monstrul cu figura disarmonica, coltii ascutiti infipti in maxilarele inclestate , corpul imens si muschii incordati ii lua locul. Ochii lui insa erau aceiasi ochi intunecati de spaima si durere. Monstrul imi cuprinse cu grija fata in maini. Spre surprinderea mea, atingerea imi provoca placere si, impreuna cu teama de a nu pierde acest sentiment, ma facu sa inchid ochii. Dar ghearele prea putin delicate ale monstrului imi zgariara obrajii. Cand prima picatura de sange ii aluneca pe mana, se trase brusc inapoi, tulbura linistea desavarsita cu un urlet de disperare si disparu.
- Ai grija de tine…, am mai reusit sa spun inainte de a intra in stare de inconstienta.
M-am trezit a doua zi dimineata cu o durere cumplita de cap. Mi-am privit reflexia in oglinda din toaleta. Aceeasi piele alba, acelasi par negru si scurt care imi incadreaza perfect fata cu suvite rebele, aceiasi ochi de un albastru inchis, asemuit cu albastrul cerului noaptea, pe Pamant. Aceeasi persoana. Si totusi atat de diferita.
- Ne…Nerion. Cand m-am intors, Azrath statea rezemat de usa. Pletele negre ii acoperau fruntea , buzele intredeschise lasau sa se vada dintii albi si sanatosi, iar ochii lui obositi aveau inca o umbra de durere.
M-am aruncat in bratele lui cerandu-mi mii de scuze ca nu am fost capabila sa infrunt monstrul.
- Dar, Nerion, tu ai reusit! Fara ajutorul tau nu as fi fost in stare sa ma eliberez dupa doar 24 de ore.
- Dar cum? Nu am facut nimic , am raspuns nedumerita. Azrath rase scurt in loc de raspuns. Imi ridica apoi barbia, ma privi indelung, iar cand remarca cicatricea de pe obraz se incrunta.
- Ah, as vrea sa am puteri tamaduitoare acum… ,zise el si imi saruta obrazul, facandu-ma sa tresar. In imbratisarea-i calda, aproape ca uitasem de prezenta ciudata care ma izbise de masa in seara precedenta.
- Azrath, tu ai un demon inauntrul tau.
- Stiu, mi-a raspuns scurt.
-Vreau sa zic, un demon adevarat, nu o mutatie, am insistat. Azrath zambi:
- Cred ca ai dreptul sa stii, ofta el. Sunt blestemat. M-am nascut si am crescut intr-o familie neobisnuita. Din ce mi s-a spus, se pare ca strabunica mea era un soi de vrajitoare. Familia a izgonit-o si s-a razbunat aruncand un blestem asupra mea. Stiu, pare o poveste de adormit copii, numai ca de data aceasta, personajele sunt reale. Se pare ca monstrul a fost stimulat de radiatii. Dar am reusit sa il controlez, datorita tie, il controlez.
Be the best of whatever you are.