Stând în ploaie

[Better Off Alone]

Bun ... Se pare că am ajuns şi eu pe-aici ... Trebuie să menţionez că este primul meu fic - deci experienţa mea e egală cu zero - . Accept orice fel de critici deoarece vreau să mă perfecţionez şi să depăşesc nivelul meu de-acum . Sunt deschisă la orice tip de sfaturi, propuneri, critici etc. Nu vă spun subiectul fic-ului, vă las pe voi să descoperiţi ^.^ .
Lectură plăcută .

Stând în ploaie

Capitolul 1. Pierdută

- Nu eşti bună la nimic !
O altă persoană s-ar fi cutremurat la auzul acestei aserţiuni, ar fi izbucnit in lacrimi nesuportând durerea pricinuită de acea fiinţă care însemna totul pentru ea ... Dar degeaba descriu sentimentele altcuiva . De ce ? Fiindcă nu le inţeleg . Niciodată nu am făcut-o şi nici nu o voi face vreodată . Efectiv nu o pot face . Poate mă consideri rece şi fără sentimente, dar nu te condamn . Ai dreptate . De ce să te mint ? Nu văd rostul acestei acţiuni . Nu te ajută nici pe tine, dar nici pe mine ... Să mint pentru a păstra aparenţele, pentru a crea o imagine falsă ce are drept scop inducerea ta în eroare ? Categoric nu . De ce să mă surprindă o afirmaţie atât de tipică lui ? Pentru a mă preface că îmi pasă ? Nu ! Mă aşteptam la asta, de fapt, chiar mă întrebam cât va mai dura până ce va da glas dispreţului faţă de mine . Întotdeauna m-a urât, dar sentimentul e reciproc, însă cu mult amplificat de mine .
Atenţia îmi este captată de încăperea complet străină mie . Nu pot distinge prea multe ... Becul ce abia pâlpâie luminează cu greu o porţiune din odaie, restul e învăluit într-o obscuritate totală . E linişte, poate prea linişte ... Pot auzi sunetul picăturilor de apă ce se izbesc de sol . După cum se prezintă lucrurile pot detecta – sau măcar presupune – locaţia şederii mele, şi anume subsolul unui bloc abandonat . Un miros dezagreabil mă izbeşte puternic în faţă, rănindu-mi astfel organul olfactiv . Într-un asemenea mediu doar cele mai josnice rozătoare s-ar putea simţi bine .
Un loc infect, neplăcut vederii umane, loc ce îţi poate provoca doar repulsie şi dezgust, exact ca şi persoana ce stătea în faţa mea . Când îmi amintesc de el, simt cum sângele îmi zvâcneşte în vene, cum fiecare moleculă de-a mea se contopeşte cu acea aversiune atât de cunoscută şi totuşi atât de dăunătoare ... Încerc să opresc acest amalgam de gânduri şi simţiri, dar nu pot ... Ştiu că îmi face rău, că din acest motiv mă dezintegrez încet, dar sigur , că elimin toată esenţa bună – atât de firească omului – din mine, că mă ucid singură ... Dar nu îl pot opri ... Nu vreau ! Nu merită ...
Îi văd trăsăturile grosolane si ochii îmi sunt învăluiţi de o durere vehementă ce îmi tulbură gândirea . El vorbeşte şi eu îmi simt urechile sângerând din cauza incapabilitaţii psihice ale acelei persoane . Persoană ... Mă întreb dacă îi pot atribui acest titlu superior şi nobil ... Categoric nu ! El umbreşte toate calitaţile fiinţei umane, ascunzând astfel notele definitorii ale omenirii . Da, îl urăsc, dar si tu ai face-o dacă l-ai cunoaşte cum îl cunosc eu . Toate aceste vorbe de dispreţ nici măcar nu pot atinge stadiul ridicat al simţirii mele .
Zgomotul produs de apropierea unor paşi mă trezeşte la realitate, captându-mi atenţia pentru câteva momente aproape imperciptibile . Uşa se deschide cu un scârţăit prelung, deranjându-mi astfel auzul . Doi bărbaţi şi un copilandru îşi fac apariţia în odaie, îndreptându-se spre acel demon cu chip uman . Toţi arată la fel : haine murdare care probabil nu au cunoscut niciodată apa, trasături vulgare şi indispensabilul miros respingător .
Băiatul, ce nu părea să aibă mai mult de nouă ani, m-a impresionat într-un mod neplăcut . Acel caracter mefistofelic si coeficientul de inteligenţă scăzut sunt complet nepotrivite vârstei lui . E atât de tânăr şi totuşi atât de pierdut. Pierdut în obscuritate totală, fără nici o şansă de evadare ... Doar el şi abisul în care e prins, abis ce nu îţi dă şansa la lumina, la căldură, la iubire ... Condamnat pe veci şi judecat de cei care au avut noroc, spre deosebire de el ... Veşnic nefericit, neînţeles şi singur ... De ce ? Pentru că alţii au decis în locul lui, pentru că el le îngreunează existenţa, pentru că a avut ghinionul de a se naşte ... Mă uit la el şi mă văd pe mine . Amândoi a trebuit să trăim aceeaşi suferinţă, aceeaşi mizerie nenorocită care a avut grijă sa ne distrugă fără milă . O vicisitudine neîntreruptă ce ne-a format caracterul . Ceilalţi oameni ne cataloghează drept nişte ciudaţi, ferindu-se din calea noastră, practic izolându-ne . El e încă tânăr şi poate că mai are o şansă de a evada, o şansă la fericire . Dar eu ? Eu ce să fac ? Mă afund din ce în ce mai mult în acel abis, iar posibilităţiile de a scăpa se micşorează constant . Cad, dar nu mă ridic ... Simt aprehensiunea intrându-mi în oase, dar nu fac nimic pentru a o stăvili ...
Ce e fericirea de fapt ? De ce trebuie să o percep ? Nu găsesc lumina . Mă întunec ...

[Little Star]

Salluty!!!

Sincera sa fiu mie mi-a placut acest prim capitol, imi pare a fi unul foarte bun, ce merita citit. Ma bucur ca are diacritici si ma bucur ca am citit capitolul. Momentan nu-mi pot face o parere despre aceasta poveste, va trebui sa astept sa citesc continuarile, iar cu timpul voi afla si subiectul acestei povesti.
Greseli n-am observat, mi-a placut continutul capitolului incat n-am dat atentie greselilor, poate ca nici macar nu ai, cine stie.
Pe moment nu prea am ce sa critic [ si ma bucur ], descrierea e destul de buna si detaliata...
Ai un stil placut de-a scrie!
Iti urez succes in continuare!!! - ganbatte -

* Z-Bye *

[Ash.]

Cum ti`am promis , sunt aici ! : >
Pai . . . in general ma atrage fic`ul tau . Ideea e originala , chiar imi place . N`ai greseli [cel putin nu le`am observat eu ] , deci ai un mare plus . Estetica este buna , nu ai folosit cuvinte care sa ma zgarie pe creier :)) . Dialog nu exista pe aici . . . decat o replica am vazut . Incearca sa mai pui ceva dialog . Nu in exces , nici sa fie sec . Atrage foarte mult . Descrierea e buna . Daca mi`ai descrie personajul in urmatorul capitol , sa stii ca as fi fericita . Naratiunea e buna . . .
Titlul atrage , dar nu stiu inca ce legatura are cu povestea . Sper sa`mi mai detaliezi in urmatorul capitol . Imi place ca scrii cu diacritice , ceea ce in momentul de fata eu nu fac >.< . E primul tau fic ? Ai inceput bine . Chiar foarte bine . Mie imi place .

Ma opresc aici :]] . Spor la scris !

[Jun]

Heeey,cum am promis iti las comm ,deci sa incepem:
Erm....ideea e destul de originala si asta este bine pentru ca asta o sa atraga cititorii:D.
Hmm....ai descriere multa si asta imi place,imi place felul tau de a descrie.Cu estetica stai bine,nu prea am vazut greseli de tastare,desi nu prea am stat sa le caut pentru ca mi-a placut povestea.De narat narezi destul de bine.Erm...dialog nu prea ai,si din cate am vazut ai doar o replica,incearca ca in urmatorul sa adaugi ceva dialog mai mult,nici chiar asa de mult incat tot capitolul sa fie plin cu dialog,dar incearca sa bagi putin mai mult decat in capitolul acesta,si incearca sa nu fie sec,sunt multe ficuri care la dialog au replici seci.Imi place ca scrii cu diacritici si asta iti da un punct din punct de vedere al aspectului.
Erm...cam atat,sper sa nu te lasi de el si spor la scris!
Ja ne!

[Better Off Alone]

Vă mulţumesc pentru comentarii şi pentru faptul că aţi avut răbdarea şi nervii necesari să citiţi . Ştiu că nivelul meu este încă foarte scăzut şi că mai am mult până mă voi perfecţiona şi îmi voi contura stilul . Nu vreau să irosesc timpul nimănui şi îmi cer mii de scuze dacă am făcut-o . Titlul are mare legătură cu fic-ul, dar asta se va observa mai târziu ... Îmi pare rău şi pentru faptul că nu am postat mai repede şi că v-am făcut să aşteptaţi . Încă o dată îmi cer mii de scuze .
Lectură plăcută ! ^.^

Capitolul 2. Disperare

Aversiune, dispreţ total, scârbă … Indiferent de ce ai spune, tot nişte sentimente rămân . Da, sentimente . Poate că nu sunt unele din cele mai pure, mai nobile, mai bune, dar tot nişte produse ale minţii umane rămân, la fel ca toate celelalte … Contează cumva dacă ceea ce creezi cu puterile minţii, ale raţiunii este un lucru frumos apreciat de toată lumea sau dacă este ceva ce majoritatea percep ca fiind incorect, greşit, total nepotrivit ? Tu cu siguranţă consideri că este, dar eu nu îţi împărtăşesc opinia . De ce ? Simplu ! Eu mă bucur că încă mai avem permisiunea de a acţiona pe cont propriu . Ţi se pare stupid, lipsit de noimă acest răspuns ? Ei bine, nu ar trebui . Spun doar adevărul . Suntem nişte marionete în mâna unora care nu sunt vrednici de a ne controla, de a ne îndruma spre o cale mai bună pentru noi, cale ce ne ajută să ne descoperim pe noi înşine, să ne perfecţionăm, să trăim …
Degeaba . Totul trebuie sa fie bătut în cuie, să ţi se spună ce să faci, cum să acţionezi, cum să gândeşti . E o porcărie ! De unde ştiu ei de ce ai tu nevoie ? Nici nu le pasă . Tot timpul ţi se repetă ce e bine şi ce e rău . De parcă tu nu îţi poţi da singur seama, de parcă eşti incapabil de a reflecta, de a cugeta . Ţi se repetă cu atâta ipocrizie aceeaşi idée de mii şi mii de ori . Ce vor să ne înveţe ? Eu chiar nu înţeleg . Nu văd că întreaga lume se duce de râpă, că oricât încercăm să facem ceva e în zadar ?
Mă miră să văd cât poate fi de oarbă omenirea, deşi am vaga impresie că de fapt nu vrea să vadă stadiul deplorabil în care ne aflăm . Ne prăbuşim tot mai mult cu fiecare minut care trece şi încă nu facem nimic pentru a opri colapsul . Trist, foarte trist ! Sper că acum îmi înţelegi punctul de vedere, iar dacă nu o faci vei ajunge să mă înţelegi pe parcurs .
Revenind la subiectul iniţial, sunt două moduri în care poţi cunoaşte aceste stări emoţionale, amândouă sunt deplorabile ce-i drept şi te distrug fără milă, dar până la urmă asta e viaţa pe care o trăim, una abjectă de care ţi-e scârbă . Te deranjează vrobele mele ? Nu ar trebui ! Recunoaşte că nu suntem într-un basm . Niciodată nu am făcut-o si nici nu o vom face . Aversiunea o poţi simţi tu, dar o poţi şi inspira celorlalţi . Una din două, poate ambele . Depinde de circumstanţe si de persoană . În cazul meu, de exemplu, am de a face cu ambele, dar nu mă plâng . Nu îi văd rostul . De ce aş face-o dacă deja m-am obişnuit cu senzaţia ? Am mai spus-o şi o repet . Pentru mine aparenţele sunt o eroare fără sens, o ipocrizie acută ce agravează mai mult situaţia iniţială .
O avalanşă ce continuă să vină, o furtună în mijlocul căreia sunt eu prinsă, ambele înteţindu-se cu fiecare moment ce se scurge, ce se evaporă sub privirile tale, cam aşa pot descrie starea în care sunt stocată de atâta timp .
Zgomot infernal, agitaţie, presiune ... Le pot simţi . E ciudat să văd cât de repede s-a schimbat situaţia . Întrebarea e de ce . Atomosfera s-a încărcat atât de brusc . Ştiam ca acea linişte mormântală nu va dura, dar nu mă aşteptam să se oprească acum . Îmi redirecţionez privirea spre sursa acestui tumult blestemat, tumult ce a ucis acea clipă de vis ... Bănuiesc că absolut tot ce mă încântă nu poate dura . E ca o conspiraţie, dar cunosc prea bine această decepţie . Voci, acele voci dezagreabile pronunţă cu ardoare vulgară cuvintele ce mi-au pecetluit mie traiul . Tonul apăsat se poate diferenţia repede . Se pare că şi eu fac parte din subiectele murdare abordate de cei trei nefericiţi .
Se îndreaptă spre mine . Acel chip repugnant mi se întipăreşte pe retină . Ochii parcă scoşi din orbite privesc disperaţi încăperea infectă . Disperare ... Cât mă bucur că o cunoaşte . Sper să îl roadă şi să îl năucească . Să simtă ce am simţit eu . Să fie distrus, să nu mai rămână nimic din el . M-a observat . Se pare că ceva îl deranjează . Oare e vorba de privirea mea sfidătoare şi plină de satisfacţie ? Probabil, dar nu am de gând să o înăbuş .
- Nenorocito ! E doar vina ta !
Când nu a fost ? Dar nu îmi pasă . Din partea mea poate să putrezească în flăcările iadului . De fapt, nimic nu m-ar face mai fericită . O palmă grea îmi cade peste faţă . Mă ustură, dar nu vreau să o arăt . Îl privesc din nou, neschimbându-mi atitudinea . Se enervează . Bine ! Mă pregătesc pentru a doua lovitură, dar aceasta întârzie să vină . Îl văd îndepărtându-se .
- Am nevoie de banii ăia ! Ce să fac ? Sunt pierdut !
Perfect . Nici nu trebuie mai mult . Încetul cu încetul te prăbuşeşti . Uşa se trânteşte violent de perete . Au plecat .
Un suspin mă trezeşte la realitate . Deci e încă aici ... Mă priveşte sfios şi totuşi cu atâta curiozitate şi uimire . Aşadar acel caracter mefistofelic era doar o mască impusă . Nu mă miră . Îl privesc atentă şi cred că îl voi lămuri puţin ...
- Crystal ...
Surprindere ... asta citesc pe chipul lui firav ÅŸi plin de funingine .
ÃŽmi continui ideea .
- Asta ai vrut să ştii, nu ? Mă cheamă Crystal .
Uimirea încă nu s-a şters . Sincer nici nu mă aşteptam să se întămple . Se dă cu câţiva paşi mai în spate, frecându-şi mâinile cu grijă . Îşi muşcă uşor buza, se apropie de mine şi îmi atinge mâna, un contact apoape imperciptibil ...
- Christian ...
O voce pierită şi încă plină de entuziasm a umplut tăcerea, contopindu-se mai apoi cu ea şi lăsând în urma ei un gust uşor amar . Pierdut şi încă aici ... Nu mă pot stăpâni . Cineva trebuie să îl scoată din acea confuzie ce îl va distruge mai târziu .
- De ce ?
Mă analizează atent, neştiind ce să spună . E atât de ciudat felul în care îl pot citi . Oare e din cauză că semănăm ? Se poate ... Dar asta nu mă va împiedica să îi spun ideea mea .
- De ce te laşi manipulat ? Nu vezi că nu merită ?
Lacrimi apar în ochii lui . Îmi pare rău, dar a trebuit să fac ceva să îl salvez măcar pe el ...
Uşa este deschisă din nou si aceleaşi monstruozităţi îşi fac apariţia . Sunt agitaţi . Ciudat ... Unul dintre ei îşi drege glasul şi spune :
- Se pare că avem musafiri .
Musafiri ? La ce se referă şi de ce mă fixează cu privirea ? Nu îi înţeleg . Eu nu am adus pe nimeni şi mă îndoiesc că cineva ar fi atât de prost încât să se arunce singur în gaura pieirii ... Doar dacă ... Nu ! Nu se poate . Nu poate fi el . Oricine, dar nu el . Doamne, te implor ! Paşii se aud din ce în ce mai apăsaţi . Inima îmi bate cu putere . Nu mai e mult şi voi afla identitatea acelei persoane . Trupul începe să îmi tremure, iar privirea îmi este tulburată . O lacrimă se sparge pe pământul rece . Tot ce pot face acum e să aştept şi să mă rog să nu fie el ... E sigurul lucru pe care l-aş mai putea înfăptui ...

[A'Svear]

Salut :]
[scuze ca a durat atat pana sa las acest comment, dar stii foarte bine ca lenea e cucoana mare :D]

Cum ti-am mai spus tie de n ori, ador modul in care scrii. Ai un stil asa plin de descriere si asa, captivant. O descriere complexa, frumoasa si extrem de atragatoare prin vocabular si sentimentele redate. Extraordinara dupa mine! Fiecare fir de praf este descris exceent si ador sa citesc astfel de descrieri.
Imi place foarte mult ideea si cum o dezvolti si mai ales misterul care il mentii fantastic. Este ca si cum ai fi pus ceata printre randuri, sa nu iti poti da seama de ceea ce va urma. Replicile care le folosesti in dialog au un efect foarte bun in text si contureaza personalitatea personajelor [and you know I like it :P]
Un aspect negativ ar fi acele peragrafe unde ai folosit foarte multe propozitii scurte. Nu stiu, poate ar fi mers mai bine legate cu niste virgule, ici - colo :]
Abia astept capitolul 3 [de care mi-ai promis ca te apuci :>]
Spor la scris si multa multa imaginatie :]
Zbye >:D<

[Teh]

Hey, am citit şi eu cele două capitole şi am zis să las un short reply , că e cam târziu şi nu ştiu ce aş putea spune prea multe :)) te lămuresc imediat de ce.

Pentru prima ta creaţie, nu e deloc rău. Chiar deloc. Surprinzător, mi-a plăcut. Destul chiar. Nu mi se pare cum că nu ai avea expereienţă, dar se vede şi că eşti cam "timidă" atunci când scrii. Nu genul de sfială obişnuită ci se vede că te străduieşti foarte mult. Din cauza exprimării , a cuvintelor mai pompoase and so. Nu e un lucru rău, doar te anunţam că se vede de la o poştă că te străduieşti, şi bravo ţie pt. asta. Nu am întâlnit nicio greşeală de tastare, ori ai corectat ori ai o mână impecabilă care nu face greşeli, oricare ar fi cazul , e bine.
Am găsit câteva iregularităţi, anume: nu îmi place spaţiul pe care îl pui înaintea semnelor de punctuaţie, ar merge fără prima spaţiere, folosirea doar celei de-a doua, dar asta ţi-am menţionat.
o poţi şi inspira celorlalţi -- şi mi se pare că ar suna mai bine: o poţi inspira şi celorlalţi. Doar dacă nu te refereai la faptul că se poate face chiar şi acel lucru, adică inspirarea celorlalţi şi nu doar inspirarea cuiva, dacă înţelegi ce vreau să spun. Adică,e nu ştiu cum şi merge să o şi inspiri altora, aşa merge exprimarea asta. Dar dacă e ceva de genul : o ai tu, o poţi inspira şi celorlalţi, atunci merge varianta asta. Sper că nu e prea confuz.
Şi : Amândoi a trebuit ... - mi se pare că merge mai bine: Amândoi am trebuit, dacă facem acordul cu amândoi, dacă facem la " trebuit", merge şi "a", doar că atunci când o citeşti parcă nu sună atât de bine.

Ceea ce voiam să spun în legătură cu ficul tău, cu excepţia faptului că se vede că te străduieşti foarte mult, este că o scrii sub forma unei filozofii, părerea mea. Îmi place ceea ce ai spus acolo, toată acea filozofie, dar acţiunea s-a pierdut în filozofie şi nu ştiu cât e de bine. Adică, dacă este o poveste gen: idei şi transmiterea unui anumit lucru, etc etc ceea ce implică multă filozofie, este ok. Dar dacă este de tipul normal, cu acţiune, dialog şi personaje, da - personaje, ar fii mai bine să o laşi mai uşor cu vorbitul escesiv despre un anumit lucru şi să te bazezi 60% pe acţiune şi 40% pe filozofie - părerea mea.
În principal , povestea îmi place. Are mister şi până în al doilea capitol, la final, nu simţisem mare lucru. Dar acolo ai descris destul de bine şi am simţit ceea ce voiai să transmiţi, tensiunea şi... poate frica, dorinţa de a nu fii acea persoană. Şi aici a intervenit şi curiozitatea mea, oare cine naiba e persoana aceea? Uite, de abia al doilea capitol şi deja ai început să progresezi.
Aştept să văd şi continuările, nu am cine ştie ce sfaturi de dat, pt. primul tău fic te descurci mai mult decât admirabil, din punctul meu de vedere. Şi când te-ai subestimat aşa de mult, eu mă pregătisem şi super pregătisem sufleteşte pt. un dezastru; uite că nu a fost niciun dezastru.
baftă la scris.

[Better Off Alone]

Vă mulţumesc mult pentru păreri şi sfaturi. Voi încerca să ţin cont de ele şi să îmi îndrept cât de cât greşelile. Vă sunt foarte recunoscătoare că citiţi şi aveţi răbdare cu mine. După cum am mai spus părerile voastre sunt foarte importante pentru mine având în vedere faptul că sunt la început ( e greu să fii începătoare :)) ) şi voi încerca să nu vă dezamăgesc, dar vă rog să nu aveţi aşteptări prea multe de la mine pentru că nu ştiu dacă le voi putea îndeplini. Vă mulţumesc încă o dată.
Lectură plăcută ! ^.^


Capitolul 3. Un înger ...

Întuneric, obscuritate totală, ceva de nepătruns, acel ceva care mă agaţă şi mă învârte, spulberâdu-mi şansele de a scăpa, de a evada din acest infern în care sunt stocată de prea mult timp, un timp ce a depăşit ... nu ... ce a rupt efectiv limitele normalului. Ceasuri nenorocite ce m-au marcat, m-au schimbat, m-au distrus ...
Mă zbat, încerc să înving măcar pentru o singură dată, dar nu are rost ... Mă întorc de unde am pornit, fără speranţă, slăbită, fără putere şi cu acel sentiment de neputinţă ce mă macină de fiecare dată. Nu mai vreau ! M-am săturat, vreau să schimb ceva, dar oare pot ? Îmi dau silinţa de atâtea ori şi tot cu un mare nimic mă aleg. Cu ce speranţă să mă ridic când stiu prea bine că tot mă voi izbi de pâmântul rece ? E inutil ...
Stau, mă gândesc, memorez totul, mă străduiesc, chiar o fac. Vreau să evapor întunericul ce mă înghite mereu, dar e prea mult pentru mine. Nu mă înţelege greşit, nu sunt slabă – cel puţin nu excesiv – încât să nu pot face nimic, dar unele lucruri nu le pot face pe cont propriu, nu singură ... Sunt patetică, depind prea mult de cineva când ştiu prea bine că tot ce fac e să îngreunez situaţia acelei persoane. O povară, asta sunt eu, dar indiferent de situaţie nu regret că am încredere în el.
E ciudat să văd cât de mult se schimbă unele lucruri, uneori în bine şi alteori în rău – depinde de circumstanţe şi de cine ajută la producerea ei –. Cel mai mult mă uimeşte faptul că s-a produs la mine, fix la mine care sunt sau cel puţin credeam ca sunt un caz pierdut. Ironic de-a dreptul, dar se pot întămpla lucruri şi mai ciudate, deci nu ar trebui să mă mire atât de mult. Şi totuşi o face ...
Lumina, niciodată nu am crezut că m-ar putea slăbi, că m-ar putea înmuia ... Nu ! Nu ea e răspunzătoare pentru starea asta, ci el, cel care a adus-o atât de brusc încât nu m-am putut obişnui, încât încă mă afectează cu aceeaşi intensitate, exact ca în primul moment. Şi totuşi mă întreb cât va mai dura această sclipire blestemată şi în acelaşi timp binecuvântată, până la urmă ziua nu dăinuie veşnic, e ceva iremediabil.
De ce să mă bucur dacă ştiu că oricum se va termina ? Ce-i drept nu sunt optimistă, nu stă în caracterul meu. Fericirea şi lucrurile bune sunt doar nişte iluzii, o ceaţă densă ce te ameţeşte în prima etapă doar pentru ca mai apoi să te sfâşie fără milă ca un animal sălbatic. Pesimistă ? Poate. Realistă ? Cu siguranţă. Nu trăiesc un basm, dar nici poveste de groază nu e viaţa asta. E doar realitatea pe care vrem nu vrem trebuie să o acceptăm mai devreme sau mai târziu.
Dezastrele se abat asupra mea încet, iar apoi se înteţesc şi mă acoperă cu totul, urmărindu-mă peste tot, nelăsându-mi cale de întoarcere, mă înghit uşor ... Sunt exact ca ploaia, mă udă până la os, nelăsându-mi altă alternativă decât să le accept şi să aştept să se oprească, dorind în continuare lumina soarelui ce întârzie să apară, dar chiar şi atunci când încetează rămâi cu senzaţia de impuritate. Da, asta ar fi o caracterizare perfectă.
Întrebarea e următoarea : să fug şi să încerc să mă ascund sau să stau acolo, să suport şi să încerc chiar să înfrunt ? Două faze distincte şi ambele se leagă de acelaşi lucru, acelaşi motiv ce le-a adus împreună. Prima sau a doua ? Nu ştiu, îmi dau seama doar de ce am făcut până acum, am acceptat, nu am suportat, ci doar acceptat sunt două lucruri diferite. Nu mi-a păsat, nu m-a deranjat, ba chiar m-am obişnuit prea repede după părerea mea, dar asta nu mai poate continua. Ce mi-a schimbat mentalitatea ? Nu e ceva, ci mai degrabă cineva, e el, doar el ...
Inima încă îmi bate cu putere, simt că pierd controlul şi nu îmi place deloc acest lucru. Tot ce văd şi ce mă interesează se află în faţa mea, din bezna totală disting doar o pereche de ochi şi nu orice pereche, ci aceea care mi-a tăiat mie răsuflarea prea des şi prea repede. Acel verde impecabil, nu şters, absolut pătrunzător şi superioritatea inconfundabilă, atât percep, atât mi se imprimă pe retină, nici nu trebuie mai mult. Pot auzi respiraţiile noastre sincronizându-se parcă, iar lacrimile continuă să cadă,dar nu vreau să le opresc. Măcar o dată, nu mai mult, să am şi eu dreptul să mă dezvălui.
Totul se încarcă şi distruge totodată acel moment chiar plăcut. Voci mânioase, furie, disperare, agitaţie, totul se ridică prea repede, mă deranjează, urechile îmi ţiuie, iar trupul încă-mi tremură.
- Nu putem avea un martor. Totul se duce de râpă şi e vina ta !
Se uită la mine cu acea privire bolnavă, tonul vocii e ridicat, nervozitatea e uşor de observat. Nu e nimic bun în asta. Palma lui grea se face simţită pe faţa mea din nou. Îmi păstrez atitudinea, nu voi claca şi nu mă voi plânge. Tumultul se face simţit din nou.
- Cum îndrăzneşti ?
A vorbit, nu ar fi trebuit sa o faca. Citesc furia în ochii lui vrezi, absolut minunaţi. I-a atras atenţia, amândoi îl privim nedumeriţi şi aşteptăm să îşi termine ideea. Sper doar să nu facă nimic prostesc care l-ar pune în pericol, dar îmi e greu să îmi dau seama, la urma urmei, mereu a fost un mister pentru mine. O enigmă fără de rezolvare şi care prin singurul fapt că există mă cutremură şi mă face să fiu eu într-un fel diferit şi totuşi atât de bun. Un înger, de asta îmi aminteşte, da, un înger, îngerul meu ...
Atenţia îmi e captată de mormăitul respingător al acestei monstruozităţi.
- Cum îndrăzneşti să îţi loveşti propria fiică ? Cum poţi să faci aşa ceva ?
A rostit totul pe un ton apăsat, sfidător şi plin de dispreţ. De ce trebuie să se întămple asta, de ce îmi aminteşte de gradul meu de rudenie cu acest om abject ? Tremur, dar nu de frică, ci de nervi, din cauza sentimentului de repulsie pe care îl nutresc şi îl trăiesc cu intensitate maximă. “ Tată “ ce cuvânt frumos şi plin de candoare, cu siguranţă nu îl defineşte, nu i se potriveşte, distruge toată semnificaţia frumoasă pe care o poate avea, el e un monstru ce m-a tras şi pe mine în dezastrul ăsta, m-a înjosit mereu, m-a făcut să mă simt ca ultimul om, m-a umilit şi a avut plăcerea de a mă distruge pas cu pas. M-a transformat într-un monstru, o tentativă de eşec uman, o epavă fără pic de inocenţă şi alte lucruri pure şi nobile. Mă urăşte, îl detest, nu e greu de priceput.
Mă uit atentă la chipul lui anost, cu acei ochi ieşiţi din orbite, buzele groase şi nasul umflat de la o lovitură cel mai probabil, toate sunt înconjurate de funingine şi nu schiţează nimic. Ciudat ... Îşi pleacă uşor capul, oare regretă ? Nu, ce mi-a venit oare în minte, aşa ceva nu e posibil, un râs nervos îl cuprinde negând astfel orice urmă de părere de rău sau altceva de genul ăsta.
Unul dintre tovarăşii acestuia se îndreaptă spre noi cu un rânjet stupid pe faţa aia deplorabilă . Are trăsături foarte asemănătoare cu monstrul ce m-a ruinat. Până şi mirosul e la fel de putred – dacă îi pot spune aşa –, doar părul îi diferenţiază, cel dintâi fiind şaten, iar acesta este brunet. După expresia feţei îmi pot da seama că nu are nimic bun în mintea lui bolnavă.
- Ce ar fi să scăpăm de aştia doi ?
Să scape ? Nu înţeleg şi nu sunt sigură că vreau să o fac. Scoate din buzunarul hainei rupte un cuţit. Aşa deci ... Sunt curioasă să văd pănă unde se va ajunge. Mi-e frică ? Nu, de ce ar trebui ? Sunt dezamăgită ? Negativ din nou. Mă uit la presupusul meu tată şi îl analizez cu mare atenţie. E confuz, nu ştie ce să facă, ce patetic ! Ia uşor arma în mână şi o priveşte încă confuz. Mă aşteptam să se decidă mai repede, nu îi înţeleg neclaritatea. A decăzut ? Nu, el a fost tot timpul un caz pierdut doar că nu a arătat-o mereu în acelaşi fel, deci nimic nu mă uimeşte.
Se îndreaptă spre mine, dar eu nu îmi schimb zâmbetul batjocoritor, nici nu mă gândesc să o fac, el nu mă sperie pe mine ! Nu o mai face.
Închid uşor ochii şi aştept lovitura finală, cea care mă va elibera de tot. Un ţipăt sfâşie cu sălbăticie tensiunea acumulată în încăpere. Dar eu nu simt nimic, atunci cine a ţipat ? Îmi deschid uşor pleoapele şi imaginea îngerului meu întins pe podea şi sângerând mă frapează, lăsându-mă fără suflare.
Totul dispare sub propria privire, timpul se scurge printre mâinile mele lăsându-mi un gust amar şi o teamă ce mă roade şi mă afectează în cel mai crud mod posibil. Sunt doar eu şi întunericul neţărmurit. Încă aud zgomotul picăturilor de apă lovind solul şi durerea se contopeşte cu aerul făcând atmosfera şi mai încărcată. Totul ia o culoare roşiatică, chipul si ochii lui verzi mă bântuie, mă acaparează.
Imaginile se preling în mintea mea şi parcă le pot atinge, dar mă rănesc, mă tai uşor, sângele prelingându-se pe mâinile mele. Simt nişte braţe atingăndu-mă, mă uit, dar nu e nimeni,dar stiu că nu îmi închipui deoarece prezenţa e încă puternică. Tremur, mi-e frig, acele braţe nu mă pot încălzi. Am nevoie de atingerea umană, de atingerea lui mai precis, doar el îmi poate oferi liniştea, siguranţa şi căldura. Sunt dependentă, stiu ... Dar când am ajuns în situaţia asta, când ?
Simt picăturile de ploaie îmbrăţişându-mă, dar atingerea lor mă doare, sângerez, plâng, mă zbat. Cu ce rost ? El nu e lângă mine, imaginea lui e din ce în ce mai departe, încerc să fug să o ajung, dar nu reuşesc. Mă împiedic, cad, dar nu mă ridic. Nu mai am putere ... Vreau să văd acea privire superioară din nou, acei ochi verzi ... O singură dată, cer prea mult ? Îmi duc mâna la piept şi încep să plâng.

[Ash.]

Uite`ma aici , cum ti`am promis . Am zis ca ador cum scrii , se vede ca te straduiesti ca totul sa fie bine . Greseli nu vad , se pare ca tu corectezi capitolul inainte de al posta , inca un plus . Descrii foarte bine , ceea ce imi place . Nu grabesti actiunea si ai pus dialog : ]] . Fic`ul este foarte interesant , ma tii in mister mereu . . . si vad ca e vorba si de ceva dragoste aici . Inca ceva : ' O singură dată, cer prea mult ? ' cred ca ar fi mers mai bine ' O singură dată, oare cer prea mult ? ' . Era ceva acolo cu nasul umflat , care nu mi`a placut , restul e bine . Exprimarea e buna , mai ai cateva scapari , dar in majoritate e bine . Ti`am spus parerea mea doar despre capitolul 3 , la 2 lenea e prea mare : ]]
Spor la scris si astept capitolul 4 >:d<

[βεκi]

Hei, baby :> Insfarsit am trecut si eu pe aici, stiu ca ti-am promis de ceva saptamani ca dau comm, dar nu am dat O_O Imi cer mii de scuze, mi-a fost greu sa citesc, deoarece am fost ocupata si o saptamana si ceva nu am avut laptop, deoarece era plin de virusi xD Scuze, acum am terminat si capitolul 3 de citit si sunt aici sa dau minunatul meu comentariu =]] Iti promit ca-l fac lung >_>

In primul rand...in primul post ai spus ca esti incepatoare si ca acesta ar fi primul tau fic, mi-e mi se pare foarte reusit pentru o incepatoare, am vazut alti scriitori care se descurca foarte nasol cu un prim fic, dar tu se pare ca ai citit si te-ai documentat foarte mult inainte sa te apuci de un fic. Asta e greaseala pe care o fac multi, nu sunt inspirati, fara imaginatie, se grabesc repede sa faca un fic si sa auda parerile altora, normal ca acestea nu vor fi foarte bune. Deci eu te felicit din acest punct de vedere, bravo si sa o ti tot asa, deoarece te descurci foarte bine. Iar pe parcurs cu siguranta vei deveni o scriitoare foarte buna, deoarece ai inceput cu dreptul. Sper sa o ti tot asa.

Cum a spus si Teh ( da am citit toate commurile de aici:> ), la un momendat te-ai pierdut in filozofie, dar nu este o greseala atat de grava, cine nu o face? Altcineva greseste din alt punct de vedere. Probabil te indrepti foarte mult pe descriere si dai in filozofie, daca ai avea mai multa actiune poate s-ar schimba ceva, zic eu :-?? Nu stiu ce sa zic exact, deoarece nu ma pricep la asa ceva, nu am scris niciodata, deci nu sunt experta in a da comentarii xD Totusi imi place faptul ca ne tii in mister, acea tensiune, ma bucur ca exista, deoarece atunci cand va veni momentul sa aflam mai multe va fi mult mai interesant, datorita acelei tensiuni, mister whatever xD Te descuri foarte bine din acest punct de vedere si este de admirat.

Abia acum ti-am terminat de citit si ultimul capitol, cum ti-am zis mi-a fost foarte greu sa citesc toate capitolele, chiar daca sunt doar 3=]] Probabil datorita descrierii tale, care trebuie sa subliniez acest lucru. Stai excelent la capitolul descriere, ( si cu filozofia =]] ) tot imi place. Eu una nu ma prea pricep la acest capitol, deoarece nu imi gasesc idei, dar ma bucur ca tu ai imaginatie si te felicit si din acest punct de vedere. Cand am citit faza " Cum indraznesti sa-ti lovesti propria fiica?" intr-un fel m-am tulburat. Nu ma asteptam ca acel tip sa-i fie tatal, iar caracterul lui este atat de dur, de neiertat. Nu vad cum as putea trece prin asa ceva, desi nu prea am inteles nici acum ce se intampla cu adevarat, deoarece tu inca continui sa ne tii in mister xD Sper ca din capitolul 4 sa aflam mai multe. Nu prea pot momentan sa-mi formez o parere despre acest fic, deoarece misterul nu inceteaza sa apara. Totusi pana acum parerea mea este una buna, imi place foarte mult cum scri, modurile de expunere, marimea capitolului, toate sunt ok si la locul lor. Deasemenea nu am vazut greseli de tastare, deci ma bucur ca inainte de a posta capitolul respectiv, te mai uiti o data pe el pentru a-l corecta.

Succes in continuare si astept capitolul 4 :3 Sper ca din el sa aflu mult mai multe si sa fie mai multa actiune, deoarece eu zic ca ar fi timpul ;)) Te pup >:D<