Spre ziuă

[Panzer]

Am găsit în arhivele mele o mică schiță cu tentă science-fiction pe care am început să o scriu acum ceva vreme. Acum m-am decis să o termin si sa-i dao forma finala. Nu știu câte capitole va avea dar pentru început vă las să delectați cu primul capitol.

CAPITOLUL I

Valurile învolburate ale oceanului se spargeau furios de baza falezei, răsunând în liniștea șoselei cu două benzi ce șerpuia de-alungul coastei trecând printr-un mic orașel. Genul acela de orașel sterotip cum vedeam în filmele vechi, format dintr-o comunitate restrânsă cu mici case pitorești și lume veselă și primitoare. Genul acela de loc unde te retragi la bătrânețe, trăind în monotonie până la sfârșitul inevitabil. Briza bătea puternic și mirosul sărat al oceanului se simțea puternic în aer. Pe cerul lipsit de nori, pescărușii se roteau frenetic asupra întenderii nemărginite de apă, cel mai probabil au găsit un banc de pești și au pornit vânătoarea. Tipățele lor ascuțite erau acoperite de vuietul motorelor a două VTOL-uri cenușii, cu însemnele Escadrilei a-Șaptea-a care se întorceau leneș spre bază. Probabil au avut vreo misiune de transport.

Mă uit la ceas. Patru și cinci minute. Mi-am oprit motocicleta la marginea balustradei care mărginea șoseaua ce trecea prin micul orașel și ducea în spre munți și îmi lăsam gândurile să se amestece în marea învolburată. Singura chestie ce îmi veni in minte în timp ce stăteam pierdut în albastrul oceanului era o simplă întrebare, dar la fel de adâncă precum întinderea din fața ochilor mei.

Ce naiba caut eu aici? O întrebare cam tâmpită și fără răspuns. În urmă cu trei ore, am primit un apel de la Brumbar, un fost camarad de arme, cu privire la o chestiune destul de importantă ce nu putea fi discutată decât în particular. Cu toate că presimțeam că ceva bun n-avea să iasă din propunerile și combinațiile lui Brumbar, am acceptat. Mă întreb oare de ce, am acceptat?

Eu și Brumbar am făcut parte din regimentul Alfa, soldați trupele aeropurtate, Unitatea 207, soldați de prima linie. Primii în luptă, primii în sacii de cadavre.Trimiși întotdeauna în zonele fierbinți, primii în linia focului inamic. După aproape trei ani, timp în care am luptat și am sângerat alături, civilia devenise pentru noi, un stil de viață monocrom și fără sens. Câmpul de bătălie și viața trăită mereu la limită era cam singura senzație care reușea să ne facă să ne simțim cu adevărat vii. Dar totuși tânjeam după un anumit de grad de stabilitate și normalite, o realitate diferită la care vrei să te trezeșeti atunci când visezi. De aceea amândoi am decis, în urmă cu doi ani, să părăsim regimentul și să nu mai avem nici un amestec cu armata și să încercăm să trăim din nou. Să dăm o șansă unui nou început.

Pentru mine, acel nou început l-am găsit acum un an și jumătate, atunci când am întâlnit-o pe Shani și ea reușit să mă trezească la realitatea pe care o visam. Însă pentru Brumbar, viața trăită pe câmpul de luptă era un drog de care nu se putea lasa, iar lipsa acestuia era la fel de dureros un glonț încasat în plin, iar în lipsa acelui stil de viață, dorința a devenit și mai mare, de aceea a decis să intre în corpurile mercenarilor, să devină un soldat fără steag, urmărind faima și banii oriunde se putea, luptând pentru cine oferea mai mult. Viața normală nu mai avea nici un sens pentru el și nu-l mai putea satisface. ”Un soldat va fi întotdeauna un soldat !”, îmi spunea de fiecare data când ne reușeam să ne vedem, încercând totodată să mă facă să fim camarazi încă odată. Dar pentru mine, timpul a reușit să schimbe lucrurile, și să mă facă să merg mai departe.Shani este acum, noul meu drog, noua mea viață.

Mă uit din nou la ceas. Patru și douăzeci de minute. Soarele bătea tot mai puternic. Nu l-am mai văzut pe nenorocit de aproape sașe luni de când a plecat într-o nouă misiune și acum, mă lasă să aștept treizeci de minute. Ce enervant !. Nici înainte nu era omul punctual, cu toate că armata a scos untul din el, văd că nu l-a dezvațat de acest obicei.
Macăr dacă aș fi avut numărul lui de telefon i-aș fi zis eu vreo două, dacă convorbirea nu ar fi fost făcută de la un telefon public. Parcă aș fi într-un film cu spioni de categoria B. Cred că mă voi să-l înjur atunci când o să-l văd. Enervantă persoană, dar ce să-i faci, a fost și este un soldat pe cinste, un camarad pe care puteam să mă bazez oricând.

Motonia era întreruptă din când în când de câte o mașină rătacită ce tranzitează șoseaua. Mi-am aprins o țigară și m-am așezat cât mai comod în șaua motocicletei, lăsând zgomotul valurilor și briza răcoroasă să mă calmeze. Mi-am zis în gând ”Ciudat loc, ți-am ales bătrâne lup. Vin-o naibii, mai repede !”.

[aurelyon]

După aproape trei ani, timp în care am luptat și am sângerat alături, civilia devenise pentru noi, un stil de viață monocrom și fără sens. Câmpul de bătălie și viața trăită mereu la limită era cam singura senzație care reușea să ne facă să ne simțim cu adevărat vii. Dar totuși tânjeam după un anumit de grad de stabilitate și normalite, o realitate diferită la care vrei să te trezeșeti atunci când visezi.

Acestea sunt sentimentele oricaruia care a petrecut prea mult intr-un loc sau cu o singura preocupare. Se simte poate ca acea pasare careia i s-a dechis usita coliviei, dar ei ii e tema sa zboare. Si da, orice om, fie el un Superman, isi doreste la un moment dat, totusi, normalitatea.

Să dăm o șansă unui nou început.

Pot s-o folosesc ca citit?

Nu l-am mai văzut pe nenorocit de aproape sașe luni de când a plecat într-o nouă misiune și acum, mă lasă să aștept treizeci de minute. Ce enervant !. Nici înainte nu era omul punctual, cu toate că armata a scos untul din el, văd că nu l-a dezvațat de acest obicei.

Poate ca se oprise sa cumpere o stilcla cu vin , ceva... Sper ca nu patise nimic....

Abia astept continuarea. Imi place cum scrii.