Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Speciala

#1
Varsta minima: 12, intrucat vor exista scene de violenta.
Gen: Fantasy si friendship predomina. Romance-ul apare fie tarziu, fie este neimpartasit, fie ascuns, sau pur si simplu este vorba de dragoste intre prieteni.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: Simpla/Avansata. Nu conteaza, desi m-ar ajuta mai mult cea avansata.

Am mai postat pe un alt site acest fic, insa am considerat ca ar fi bine sa incep aici pentru a ma putea perfectiona. Pun aici o descriere ce a fost ceruta la celelat site si pe care eu o consider utila, de aici puteti sa decidi daca veti citi sau nu in continuare.

Ce se intampla cand o printesa in devenire este rapita si obligata sa devina o criminala? Dar cand aceasta trebuie sa se intoarca acasa? Ce se va intampla cu ea cand va fii prinsa intr-un joc al mortii si al minciunii, din care doar cu ajutorul prietenului ei cel mai bun va scapa? Dar daca... acesta devine inamicul ei principal, in dorinta de a o ajuta?



Capitolul pierdut





Sunt mai multe lucruri care-i plac, copil fiind. Spre exemplu, adora sa privesca artificiile. Adora sa le faca sa se roteasca dupa cum isi misca degetele mici. Ii place sa creeze aceste flori de foc dupa cum ii zburda imaginatia. Desi mama ii spune mereu ca e prea mica pentru a se juca cu focul, ii place sa nu o asculte. De fapt, as putea spune ca adora. Astazi este o zi speciala, urmeaza parada inchinata parintilor ei, regii Notira. Slujnica a pasit usor in camera de un roz portocaliu a fetitei. Privind-o, inima ii salta de bucurie vazand-o atat de fericita.O intreba cu o voce atat de duioasa, incat si cel mai razgaiat copil ar asculta-o:
“ Cu ce vrea printesa Reiynia sa se imbrace astazi?”

I-a intins lenes degetul dupa rochia albastra cu fundita neagra. Slujnica o ajuta sa se imbrace si-i pieptana parul de foc ce aproape ii ajungea pana la fund. Fetita de cinci anisori se arata bucuroasa cand fu impodobita cu bijuterii frumoase, adaptate varstei ei. Un mot i-a fost prins cu ajutorul unei panglici de culoarea smaraldelor. Dupa ce slujnica pleca Reiynia se strecura in camera mamei sale, de unde lua un ruj rosu. Se sui usor pe scaunelul de lemn si se privi in oglinda. Isi dadu un pic cam pe langa, insa era tare mandra de acest lucru. Fugi pe coridoarele lungi in speranta ca va ajunge la timp. Din neatintie, insa, se impiedica si cazu, murdarindu-si prea iubita rochita. In momentul cand se ridica simti cum cineva ii pune la nas o batista inmiresmata. Cazu pe podeaua rece, scotant un strigat de disperare.



Capitolul I: Promisiune




In aceea dimineata devreme, da, era devreme, ora 5 dimineata, m-am trezit cu o perna in cap de la Nibor. Nervoasa pentru trezirea facuta am aruncat la randul meu cu perne dupa el, pana cand, in final, iesi din camera, asa ca mi-am pus capul din nou sub perna cea moale. Am tras plapuma peste mine doar pentru a nu-mi intra lumina timida in ochi. Era asa de bine... atat de calduros aici.As putea sa stau aici o vesnicie. Din patul meu calduros n-as vrea sa plec niciodata. Dintr-o data, m-am trezit ca un jet de apa rece ca gheata imi atinge fata. Atat perna, cat si cearceaful au fost udate instantaneu. Nu mai pot spune nimic de pijamaua mea care era fleasca toata. Rezultatul a fost cel sperat. M-am ridicat rapid din pat si am fugit catre Nibor, care se ascunsese imediat. Am fugit in directia lui insa m-am impiedicat imediat. Sau mai bine zis, el mi-a pus piedica. S-a pus in fata mea si a inceput sa ma gadile, spre enervarea mea. Ne-am gadilat reciproc pana cand maestrul a venit tipand la noi sa incetem cu prostiile.

Ne spuse sa ne asezam, caci are ceva sa ne spuna.Ne privi cu aceeasi ochi reci de criminal pe care ii are. Hainele ii erau gata de drum, si am observat de asemenea si o geanta micuta pregatita. Asadar, urma sa plecam undeva. In loc sa ne spuna despre ce avea de gand, se aseza in dreptul meu si-mi intinse o scrisoare cu insemne regale. Am asteptat cateva minute, incercandu-mi sa imi reamintesc. Cam greu. Am citit-o curioasa:



“Sisied,


Iti stim prea bine cruzimea ta, ne temem cu totii de puterile tale si stim ca tu, de cand ne-ai furat fiica ai transformat-o in ucenica ta. Stim prea bine ca ne uraste si este in stare sa-si omoare parintii doar pentru ca nu am putut sa o rascumparam atunci. Insa, te rugam, nu mai avem putere si in curand vom ajunge pe lumea cealalta. Iti cerem tie, ce odata ne-ai fost cel mai de seama cavaler, sa o convingi pe Reyinia sa ne mai vada odata, inainte de moarte.


Regii Notira.”


L-am privit intrebator pe maestru. Facu aceea privire nepasatoare si-mi lua scrisoarea. Nibor ma privi cu aceeasi ochi albastrii si calzi pe care-i stiam din totdeauna. Am schimbat cateva priviri inainte sa-mi mut privirea la maestru.Nu-mi pasa. Pur si simplu nu mai conta nimic. Eram alta persoana acum, nu mai eram o printesa de ani buni. In final, nepasatoare, l-am intrebat:

– Si acum, ce? Se asteapta sa le vin in brate si sa le spun cat de mult ii iubesc si ca nu vreau ca ei sa moara? L-am intrebat pe maestro.

– Bineinteles ca nu, insa in ultimul timp am cam multa treaba si voi doi imi stati pe cap. Plus ca ar fi interesant sa mai aflati ce face Regatul Celor Patru Anotimpurilor, asa ca va duceti amandoi. Arret, vreau sa-ti vezi parintii inainte sa moara, si apoi sa mai stai la curtea regala, printeso. Afla ce poti despre cavalerie. Nibor, o insotesti si ai grija sa nu se atinga nimeni de printesa noastra.

– Desigur, doar Arret nu-si poate purta singura de grija! spuse el sarcastic.

– Taci, creier de dulau cu trei labe, ai uitat cand te-am salvat din bratele ucigasului din Rowi's City? Sau cand…

– Taceti amandoi! Nu va mai certati ca niste copiii de cinci ani si duceti-va sa va faceti bagajele, ne vedem in cateva saptamani! Ma intrerups
e maestrul Sisied.
Dupa ce tipa pentru a zecea oara in aceea dimineata, i-am dat un picior in fund lui Nibor, spunandu-i sa se miste in camera.
Casuta noastra era micuta si modesta, iar camera noastra era in cel mai departat hol. Cand am ajuns, am privit nervoasa spre dulapul din fata mea. Ciopliturile vechi, facute de mine sau de Nibor aratau comportamentul nostru din diferite perioade. Cea dintai mazgalitura era o floare, facute de Nibor cu un cutit ascutit, pe care-l furase de la Sisied. Facuse asta in primele zile cand am fost rapita de Sisied. Eram atat de speriata incat a vrut sa ma ajute, si mi-a desenat o floare. Apoi, incet, incet, am continuat acest joc. Adeseori, cand ne certam, ne exprimam prin desene pe lemnul prafuit. Cuvintele erau astfel de prisos. Am deschid dulapul si mi-am aruncat ochii prin el.

– Ce haine sa-mi iau? l-am intrebat nerabdatoare. Nici eu nu stiam de ce.

– Stai calma, Arret. Nimeni nu se asteapta sa vii intr-o rochie pana in pamant pompoasa si cu nu stiu cate accesorii. Poarta ceva normal. Fii tu insati, surioaro. Dupa ce i-am aruncat o privire rautacioasa m-am indreptat catre dulapul meu. Pantaloni scurti, tricouri, colanti. Lenjerie. Atat o sa-mi ajunga trei saptamani cu murdarire medie. L-am privit pe Nibor ce era deja imbracat in fata mea si ma astepta.

– Melcule, asa te duci la castelul imperial? Puneti macar alte haine, nu astea de antrenament.

Am ales pantalonii scurti rupti in nenumarate locuri si o bluza de care eram foarte mandra, deoarece eu o creasem. Un material subtire si transparent acoperea doar o bucatica dintr-o panza mata de culoarea abanosului. Atat cat sa nu fiu vulgara, dar nici fetita cuminte si inocenta de acum 14 ani. Cand am terminat de schimbat, Nibor ma privi intrebator.

– Si daca pe drum suntem atacati, printesica s-a gandit ca inamici vor fi vrajiti de pieptul ei acoperit de acea tesatura minucuscula?

– Hei, tu singur ai zis ca eu nu pot sa-mi port de grija, asa ca tu o sa ma aperi.

Chicotul scos de mine l-a facut sa-mi scoata limba.Mi-am trecut mana prin parul meu extrem de scurt si de rosu si mi-am amintit cat de lung il aveam cand am fost rapita.

Cand toate bagajele au fost gata am pornit incet sper Palat. Eram atat de fericita. Atat de copil. O buna parte din zi mi-o petreceam aranjandu-mi parul si purtand zeci de rochite diferite sau cotrabaind prin fardurile mamei. Ziua mea se rezuma numai la fericire, cum o printesa in devenire trebuia sa aiba. Lectii de mers, de vorbit, ne baut ceai, si eram totusi atat de mica. Ce vremuri dulci! Insa intr-o zi fericirea mi-a fost luata. Sau, ce spun defapt? Fericirea mea era doar o iluzie. Cand maestrul Sisied m-a rapit pentru rascumparare am primit un bilet in care regii ii scriau rapitorului meu: "Iti marturisim ca este adoptata si nu avem posibilitatea sa dam atatia bani. O vom lua, odata si odata" .Trebuia sa-mi dau seama. Nimeni din familia mea nu poseda vreun par atat de roscat sau ochii albastrii-verzui. Prosti. N-am sa uit niciodata acel sentiment. Atat de tradata, atat de abandonata. La varsta aceea n-am inteles foarte bine si nu mi-a pasat. Abia cand anii au trecut am realizat. Si am devenit furioasa si nervoasa. Mi-au dat sentimentul ca sunt fiica lor, cand ei la un obstacol m-au lasat balta. Ca si copil, n-am inteles atunci cat de mult a durut asta. Insa acum fiecare clipa cand ma gandesc e un cosmat pentru mine. M-am simtit atat de tradata...

Dupa ce Sisied a vazut puterea mea de a controla focul, din ce in ce mai rara, a hotarat sa ma pastreze. Imi amintesc prima zi "acasa". M-a luat de par si mi-a spus ca asa nu merge. Eu singura mi l-am taiat cu un cutit in asa fel incat sa nu poata cineva sa ma mai traga de el. Si de atunci, asa a ramas. Bine, putin mai finisat,dar in general tot scurt. Soarele, care mi-e atat de drag, este cel care-mi alimenteaza focul. Pot crea si ma pot juca in liniste cu focul fara sa ma ard vreodata. Aceasta trasatura este foarte rara in zilele acestea. Astfel, ador sa ma joc cu focul, si nu, nu ma ard, spre deliciul meu si spre enervarea lui Nibor.

Pledoaria mea a fost intrerupta de Nibor care m-a intrebat daca sunt bine. Ma imbratisa cand i-am spus un "Desigur" si ma intreba din nou ce am. Bineinteles, de el nu puteam ascunde niciun lucru. Anii petrecuti impreuna ne-au creat o legatura aparte si o conexiunea ce se apropie de empatie; suntem amandoi la fel de constienti cand celalalt nu este bine. Asadar, stiam ca n-are nici un rost sa incerc sa ma contrazic cu el, asa ca i-am zis la ce ma gandeam. Imi afisa acel zambet cald pe care-l are din totdeauna. Rapid, ma lua in spate si imi spuse sa inchid ochii sa ma gandesc la ceva frumos. M-am lasat purtata in spate de el, arcuindu-mi trupul cat sa pot sa-i pun bratele in jurul gatului. Porni incet, verificand daca stau comfortabil. Nu stiu cum, dar am adormit. Era un sentiment atat de linistitor incat n-am rezistat tentatiei.

M-am trezit ametita cand Nibor ma gadila usor. Am privit la peisajul ce se intindea in fata mea: un cer indigo incadra un castel imens. Locul unde am copilarit s-a schimbat foarte mult. Aerul mohorat si sombru plutea in aer. Turnuri adiacente construite in alt fel stricau armonia castelului. Lacul ce odata ma racorea vara era acum inexistent.

– Esti pregatita? ma intreba el intr-un mod foarte grijuliu.

Am dat din cap usor. Nu o sa fie greu deloc.Am ucis cu sange rece. Am furat. Am fost rea, m-am maturizat. Asta este, sa nu fie prea socati de felul in care arat acuma. I-am revazut acum mult timp in urma, dar de atunci m-am schimbat. Daca atunci socul a fost mare, acum nu stiu cum o sa fie. Ne-am apropiat incet, cu pasi mici, catre garzile care erau de servici. Si-au scos sulitele si le-au indreptat spre noi, insa cu o simpla miscare ale degetelor le-am dat la o parte.

– Printesa Reyinia si prietenul sau Nibor au sosit. Anuntati-i pe regii Notira.

#2
Capitolul I: Promisiune

Garzile s-au uitat mirate la mine si am simtit ca sunt privita din cap pana in picioare. Fiecare detaliu al corpului meu era analizat. Fiecare particica din mine era urmarita. Ma simteam mai rau ca un monstru ciudat de la circ, la care toti oamenii se holbau. Am incercat sa nu ma las intimidata de privirile lor insistente. Enervata la culmea cu atatea perechi de ochi atintit asupra mea, le-am striat:

– Nu va mai holbati atata la mine, altfel veti da de dracu'!

Si asa, imediat s-au executat. Ne-au deschis portiile imense placate cu aur. L-am auzit pe Nibor chicotind usor si l-am intrebat ce-i asa amuzant.


– Nimic, printesa Reyinia! chicoti si mai tare.

– Nu, nu si tu, te rog. Le spun doar asa pentru ca asa ma stiu. Te rog, voi fi mereu Arret a ta, si nu micuta Reyinia. I-am dat un pumn in burta si s-a prefacut atat de bine ca il doare, incat aproape l-am crezut. Aproape.

– Bine, dar este numele tau din nastere. De ce nu-ti place?

– Ma leaga prea mult de trecut. L-am privit trist, gandindu-ma la durerea simtita cand am fost abandonata. Te rog, Nibor, promite-mi ca macar tu nu o sa ma abandonezi vreodata.

M-a privit bland, ochii lui de culoarea cerului exprimand sinceritate.Mi-a zambit, imbarbatandu-ma, si mi-a soptit la ureche:

– Iti promit, orice ar fi, voi fi acolo pentru tine. Iti promit ca nu te voi abandoma, Arret. Mi-a strans mana in timp ce i-am sarit in brate. Imbratisarea ne-a fost intrerupta de garzile ce se apropiau.

Cand am vazut o batrana cu riduri adanci si par balai, aproape alb, atentia mi-a cazut pe rochia lunga si pompoasa. Mi-am dat seama ca eu, in acei pantaloni scurti, eram mult mai mult decat vulgara. Perioada rochilor infloritoare, imperiale si cu multe modele era la moda. Ce sa spun ca lungimea minima era pana in pamant. Batrana ce avea o rochie modesta, de un bleumaren superb, veni si imi spuse un "Pe aici". Am urmat-o incet. Coridoarele lungi si interminabile mi se pareau o risipa. Ce rost are sa ai atatea camere poleite cu aur, daca nu sta nimeni in ele si le ti doar de frumusete? Dupa cateva minute bune de mers, mi-am dat seama ca sunt doar eu si batrana, ce mergea pur si simplu. Unde era Nibor? Nu ar fi disparut de buna voie fara sa ma anunte. De asta sunt sigura.

M-am oprit si am intrebat-o raspicat pe batrana unde este prietenul meu.

– Prietenul tau? Adica ucigasul cu sange rece? Imi spuse cu o retinere oarecare.

Pentru ei, da, este un ucigas. La fel sunt si eu. Dar pentru mine, el este prietenul meu cel mai bun.

– Da, vreau sa stiu unde este, i-am raspuns.

– Nu iti face griji, ne-am dat imediat seama ca el te tine ostatica si nu te lasa acasa, asa ca l-am inchis.

Mintea mi-a paralizat.

– Ati ce? am zbierat eu. Sunteti nebuni de legat, Nibor e prietenul meu! Nu ma tine ostatica! Sunteti dusi! Nu fac nimic pana nu e si el! Si cu asta, am fugit inapoi. Nu am privit-o pe batrana ce sunt sigura ca a avut sperietura vietii ei.

Coridoarele erau parca un labirint. Fugeam, insa nu stiam incotro. Nu imi mai amintesc drumul de intoarcere. Auzeam pasi din ce in ce mai tare. Se indreptau catre mine. Am fugit in prima camera din acel coridor. Am cercetat cu ochii un loc in care ma puteam ascunde. Sub pat? Prea clasic. In sifonier? Prea ingust. Dupa perdele? Prea copilaresc. Atunci am observat balconul. Am pasit rapid si totusi atent catre el. Minunat. Cred ca eram la etajul al patrulea. Puteam sa sar, dar faceam zgomot si ma gaseau. Asa ca m-am catarat pe zidul de culoarea stejarului. Nu puteam sa urc foarte mult, asa ca am stat intr-un loc din care nu ma puteau vedea daca se uitau la geam. Intrarea in alta camera se excludea. Am asteptat pana cand pasii s-au departat. Reusisem. Sunt un geniu, ar trebui sa primesc chiar si un premiu!

M-am apropiat usor de camera de unde venisem. Trebuie sa ma gandesc unde sunt temnitele. Amintirile mele din copilarie erau vagi, totusi mi-am amintit cand dadaca imi spunea sa nu ma duc la ultimul etaj al castelului, caci acolo sunt monstruleti. Poate la asta s-a referit. Oricum, alta varianta nu am, asa ca trebuie sa o incerc pe asta.

Cand am pasit in camera din nou mi-am dat seama ca habar n-am cum sa ajung la ultimul etaj. Am iesit usor si m-am trezit cu vreo suta de gardieni inarmati ce se uitau la mine. Tot holul era impanzit de ei. Eram inconjurata. Se pare ca ascunzatoarea mea nu a fost foarte buna. Am analizat situatia. Sa ma lupt cu ei nu-mi convenea, eram depasita numeric si nu-mi place sa-mi patez mainile cu sange nevinovat. Sa fug, n-aveam unde. Singura solutie era sa ma predau. Totusi, aceasta posibilitate nu-mi convenea deloc.

– OK, ok, ati castigat. In momentul acela in fata mea se infatisa chiar regina Notira. Inalta, impozanta, cu umeri lati, rochia aceea stramta nu o avantaja. Figura triumfatoare. Parea mai tanara ca niciodata, desi avea cateva riduri in plus. Totusi, am putut observa ca la baza scalpului se conturau usor niste fire albe. Pielea alba era acoperita de materialul scump al rochiei. Pantofi cu toc. Ochii aceia negri erau inca nestapaniti. Puteam observa ura in ei. Buzele i s-au conturat intr-un zambet malefic. Ochii au inceput sa-i straluceasca Nu era nici de cum pe moarte. Mincinoasa. Prefacuta. Ipocrita. Mama mea. Se apropie de mine incet si-mi spuse, luandu-ma de par:

– Te-am imbracat mai bine de atat, si acum esti o vulgara musculoasa.

Aproape am pufnit in ras. Dintre toate replicile pe care le putea spune la prima intalnire, aceasta era cea mai penala. I-am raspuns, incordandu-mi corpul pentru a-i dezvalui mai bine muschii mei:

– Induiosator, regina. Se pare ca cineva de aici nici n-a putut sa aiba propriul copil, asa ca a adoptat unul...

– Netrebnica nerecunoscatoare ce esti tu, te-am crescut ca pe propria mea fiica, si tu nu ai putut accep...

– Ce sa accept? Ca v-a durut mana sa ma luati inapoi? Acum, mai bine mi-ati spune unde este Nibor daca nu vreti sa aveti niste pierderi umane!

Nici nu clipi cand i-am spus asta. Am auzit doar un " Duceti-o la brunet". Perfect. Imediat ce vom fi impreuna vom evada din acest castel si nu ne vom mai intoarce vreodata. Niste paznici m-au condus pe un holul prin care intrasem in camera. Deschise un fel de usa secreta si ma pofti sa intru in ea. Am coborat mai multe trepte ce parca nu se terminau.Am ajuns intr-un loc intunecat, unde am fost practic aruncata la pamant de catre gardieni. Ce nesimtit! Simteam cum picioarele lor se asaza pe trupul meu si ma imobilizeaza. Asadar, vor bataie. Asta vor primi. Dintr-o lovitura m-am eliberat. Imediat am creat un foc pentru a lumina si am auzit un scancet slab. Inima mi-a inghetat cand l-am vazut pe Nibor incatusat.

Era o MARE diferenta intre Nibor de acum 20 de minute, si Nibor de acum. Pielea sa capatase o nuanta de mov inchis. Vanataile ii acopereau fata. Statea intins pe o saltea improvizata, arcuindu-si spatele si strangandu-si genunchii la piept. Dar nu era tot. Parea mult mai slabit. Neajutorat. Am alergat in directia lui si l-am luat in brate. Gemea de durere. Tot corpul il durea. L-am eliberat imediat, simpla mea atingere il ranea nespus…

Bratele erau amortite. Le-am tipat gardienilor ce se aflau inca acolo sa-mi spuna ce a patit. Un simplu " Nu stim" si mi-a fost indeajuns cat sa ma aprind. La propriu. Camera a fost imediat luminata de focul creat de mine. In acel moment gardienii au fugit, iar eu dupa ei. L-au ranit pe el, pe prietenul meu, si trebuie sa plateasca pentru asta. Nimeni nu se ia de vreunul dintre noi fara ca celalalt sa nu se opuna.

Imediat temnita s-a umplut de alti gardieni, iar in cele din urma, regina si-a facut aparitia. Am privit-o cu dispret, in timp ce am numit-o nenorocita fara nici macar o retinere.

– Nu o sa mai vorbesti asa cu mama ta dupa ce o sa-ti spun ca prietenul tau este pe moarte.

Am impietrit. Genunchi au inceput sa-mi tremure involuntar si am fost pusa in fata unui adevar crud: Nibor arata foarte rau. L-am analizat inca odata. Incerca sa-mi spuna ceva, insa nu a putut. Am simtit cum inima mi se sparge in mii de bucatele. Nu am fost acolo cand a avut nevoie. O clipa de neatentie si uite cum a ajuns acum. Doamne, n-a trecut nici macar o jumatate de ora! Si totusi, baiatul din fata mea era mult prea schimbat. Ce puteam sa fac? Nici macar nu stiu ce are. Judecand dupa simtomele sale nu a fost batut. Nici nu avea cand sa fie batut in conditiile in care timpul a fost scurt. Am cautat urme ale injectarii vreunei substante pe corpul sau.

Inima mi-a inghetat cand am privit pe gatul sau pe care odata il muscam in joaca doua intepaturi mici. Sarpe, asadar. Judecand dupa forma si marimea lor, un sarpe veninos si necunoscut mie. Mi-am luat inima in dinti si m-am abtinut sa nu sar la gatul ei.

– Ce vrei? am spus plin de dispret.

Zambi.

– Ce vreau? Vreau ca tu sa-ti reocupi locul de printesa al Taramului Celor Patru Anotimpuri.

Sa ce? Eu? Printesa cea buna ? Nu am apucat sa continui, caci m-a intretup:

– Reyinia, prietenul tau este foarte bolnav, nu vezi si tu? Veninul de sarpe-coral este foarte puternic si-l omoara in cateva ore. Daca vrei sa-l salvezi, trebuie sa accepti oferta mea. Bineinteles, nu iti cer imposibilul, dar atata timp cat noi vom trai, vreau ca tu sa devi printesa de odinioara. Nu-ti face griji, eu cu taicatu' o sa ne ducem in cateva luni.

Mi-am cantarit atent optiunile. Moartea lui Nibor nu era o optiune. Sa fug, luandu-l pe el cu mine? Nici nu stiu ce antidot i-ar trebui, iar cateva ore sunt insuficiente. Am respirat greoi si l-am observat pe Nibor cum se chinuie sa spuna ceva. Nu reusea in schimb. Starea i se agrava in fiecare secunda.

Nu se poate, regina asta este diabolica. Vrea sa fiu printesa. Si din nefericire pentru mine, asta este singura optiune. Dar cum? De ce vrea Regina ca eu sa fiu printesa, dupa cate morti am facut? Cum de imi propune asa ceva? Oare moartea i-a luat mintile? Monologul mi-a fost intrerupt de catre scancetul neajutoral al lui Nibor, ce-mi spunea sa nu o fac. Il puteam vedea cum se chinuie sa spuna mai multe, insa nu putea. Cuvintele nu-i ieseau. I-am pus un deget pe buzele aspre.

Am simtit un junghi in inima. Ma durea nespus sa-l privesc asa, neajutorat. Involuntar, o lacrima mi-a curs pe obrazul fierbinte.. Regina a venit mai aproape.

– Fac ce vrei tu, dar salveaza-l.


#3
Capitolul II: Intrusul




In urmatoarele clipe mai multi gardieni l-au luat pe Nibor si pe mine. Regina ne-a urmat intr-o parte a palatului destinata exclusiv pacientilor. Un fel de mini spital. Trupul aproape dezgolit al lui Nibor a fost uns cu fel de fel de unguente urat mirositoare. I s-a injectat un antidot in brat. In urmatoarele ore starea lui se ameliora putin cate putin. O slujnica mi-a spus ca va trebui sa faca injectii cu antidot zilnic, timp de doua saptamani. Desi petele vor disparea in urmatoarele zile, veninul va mai fi prezent cel putin cateva saptamani. Am oftat si el mi-a prins mana intr-a lui. Ma durea sa-l vad asa, insa nu stiam cum sa-l ajut mai bine decat sa fac ce-mi zicea regina. Am petrecut acea seara in micutul salon alb in care Nibor trebuia sa stea. Desi regina aproape mi-a ordonat sa plec si sa ma duc in camera special amenajata mie, nu am miscat un deget. Pana la urma se plictisi si ma lasa in pace. Gardieni nu ma lasau nici o clipa in pace, chiar daca stateau la usa, prezenta lor tot ma deranja. Il priveam atent, la fel facea si el. N-aveam nevoie de cuvinte, si oricum n-am fi vrut ca gardieni sa auda ce vorbeam.

Desi Nibor se stradui sa-mi spuna sa dorm in patul lui, i-am zis ca nici sa nu se gandeasca. Astfel am stat pe un scaun destul de comfortabil langa patul lui. Imi zambi cand l-am sarutat usor pe frunte.

– Daca as putea, te-as gadila.

Am ranjit si mi-am plimbat usor degetele pe pielea lui afectata. Desi nu indrazneam sa-l gadil cu adevarat, nu puteam sa nu-i ating pielea catifelata.I-am mangaiat parul negru pana cand acesta adormi in final. Abia atunci am indraznit sa inchid si eu ochii.


Urmatoarea zi m-am trezit cand regina dadu buzna in salonul in care mi-am petrecut noaptea. Cu o fata triumfatoare, aceasta-mi spuse:

– In curand va fii incoronarea, si n-am sa permit sa mai umbli in asemenea haine.

Mi-am arcuit sprancenele, nedumerita.

– Dar ce au hainele mele? Este chiar penibila. Ba nu, eu sunt. Eu sunt cea in pantaloni scurti pe langa toate doamnele in rochii pana in pamant,daca e sa privim lucrurile asa.
Ai spus ca faci ce vreau eu. Nu uita, prietenul tau este la mana mea si oricand pot intrerupte tratamentul si sa-l las sa moara. Asa ca mai bine mai urma, n-o sa dispara de acolo amicul tau.

La cat de tare a tipat, ma mir ca nu s-a trezit Nibor. I-am aruncat o privire si o soapta, mai mult pentru mine, decat pentru el: o sa ma intorc imediat. Inconjurata de tot alaiul de gardieni, regina ma conduse intr-o camera uriasa, plina de... rochii, materiale, accesori, ate si ace, si cred ca tot ce era posibil si imposibil in materie de vestimentatie. Am oftat usor. O slujnica veni si ma masura. Nu si-a retinut dezgustul fata de hainele mele rupte si patate." O sa avem de lucru, majestatea voastra" si bla bla bla. Imi lua masurile din cap pana in picioara, ma cantarii si tot felul de prostii. Nici macar o fereastra in aceasta camera, dar fiecare perete era acoperit de o oglinda uriasa. Bineinteles, te puteai observa doar intr-una dintre ele, caci celelalte ereau acoperite ba de umerase, ba de cufere pline cu accesorii sau mai stiu eu ce. Desi volumul de lucruri era imens am putut observa totusi o oarecare ordine. Nu era chiar o dezordine totala, dar asa mi se parea mie. Am privit ingrozita cand slujnica mi-a spus sa aleg cateva culori pentru rochia de astazi. Toate nuantele posibile erau acolo. Se pare ca totusi regina nu mai avea rabdare cu mine si se apropie rapid. Am privit-o in ochii plin de dispret.

– Nu vei purta o rochie mai mult de o zi, m-ai inteles?

Am aprobat dezgustata. O rochie si o zi? Nu prea merg in aceeasi propozitie. Obisnuiam sa port aceeasi pantaloni scurti si trei saptamani, dar o rochie pe zi? Cata lipsa de material, cat timp irosit pentru asemenea rochii. Slujnica imi reaminti sa aleg culorile pe care le doream pentru rochie. Fara sa ma gandesc, am spus primele culori venite in minte: rosu, negru, oranj. Slujnica stramba imediat din nas si-mi spusese ca nu sunt bune. Adica, imi spune sa aleg si dupa ca nu sunt bune? Toate aceste lucruri ma dau peste cap. O ultima varianta, rosu si negru.

– Bine, dar de maine o sa te ajut eu la alegerea culorilor.
Adica o sa alegi tu, ipocrito! Regina ii dadu indicatie pentru o alta rochie, cea in care urma sa fiu incoronata. Am ascultat atent pretentiile ei: cu trena lunga, de culoarea smaraldelor, cu fir din aur si modele de inspiratie romana. Mai insira si niste lucruri pe care nu le-am inteles, iar apoi imi spuse ca ma pot duce in salon. Aproape am fugit in directia salonului, macar invatasem unde este acesta. Coridoarele lungi si imense nu-mi erau de folos, dar alergam destul de repede, asa ca in scurt timp am ajuns.

Nibor era deja treaz. Ma intreba, cu mai multa putere in voce, dar totusi slabit, unde am fost. I-am putut citi ingrijorarea pe chip. I-am dat unul dintre zambetele mele linistitoare.

– Regina vrea sa ma transforme si intr-o papusa cu rochii lungi. Pantalonii mei nu-i prea plac.

- Arret, eu.. ma simt atat de vinovat ca tu faci astea pentru mine. Vocea ii tremura. Daca nu as fi fost bolnav, tu n-ai suportat chinurile astea. Iti promit, Arret, ca imediat ce ma pun pe picioare evadam si ne ducem acasa.

- Nu, Nibor. Am promis ca o sa fiu printesa pana la moartea lor, si criminalii adevarati isi respecta promisiunile, ai uitat?

-Si daca mor la pastele cailor? De unde stii ca-s pe moarte? incerca sa mai spuna mai multe, insa glasul i se pierdu de durere.

Imediat am fost langa el, linistindu-l.

– Ei, gata gata, nu esti inca sanatos. O sa stam aici, Nibor. Nici mie nu-mi convine sa port rochii lungi pana in pamant, dar nici sa te vad in halul asta. Ai sa vezi ca va fi bine. L-am luat usor in brate, zambindu-i. Imi ranji, si in clipa aceea degetele sale alunecau usor, gadilandu-ma.

Nu era nici pe departe gadilatul sau de odinioara, cand ma durea burta de ras, dar pentru el acum era un efort imens. L-am rasplatit in aceeasi masura. Jocul nostru, pe care-l practicam de mici copii, a fost intrerupt de o alta slujnica ce ma anunta ca rochia este gata. Dupa ce imi sopti un " abia astept sa te vad in ea" am plecat rapid sa iau rochia. Eschivam putin, totusi pasii mei o luau la goana. Poate era mai degraba dorinta de a-i arata lui cum imi sta, decat rochia in sine.

Am ajuns din nou in incaperea cu o mie de matasuri- asa am denumit-o datorita materialelor preponderente. Am ramas inmarmurita cand slujnica imi intinsa o rochie de un rosu aprins. Corsetul avea mici fundite negre, iar la brau o curea lucioasa, de culoarea abanosului, isi facea simtita prezenta. Din fericire pentru mine, aceasta rochie nu avea vreo trena lunga. Partea inferioara era decorata cu pietricele poleite pe ea. Era... minunata, trebuie sa recunosc. Insa, pentru o lupta, era mai bine daca as fi fost goala. In conditiile in care oricum nu aveam sa mai lupt o perioada, cred ca rochia nu reprezenta un mare dezavantaj.

Mi-am amintit de copilaria mea, cat de mult iubeam aceste rochite! Daca e sa fiu sincera, si acum imi plac, numai ca le gasesc inutile. Am simtit cum slujnica imi da la o parte hainele si imediat i-am luat mainile de pe mine.

– Sa nu imi spuneti ca o sa va imbracati singura cu aceasta rochie.
Am realizat imediat ca avea dreptate.

– De imbracat, nu, dar de dezbracat pot sa ma dezbrac si eu.
Am auzit un "Asta pentru ca n-ai rochie" insa am ignorat-o. Mi se parea ciudat sa ma dezbrac in fata altcuiva decat a lui Nibor. Eram atat de obisnuita cu prezenta lui, incat nici nu ne mai oboseam sa ne schimbam separat. Imi cunostea trupul la fel de bine pe cat eu il cunosteam pe-al lui. Exact ca fratii, fara vreo pudoare atinsa, desi amandoi nu mai aveam de mult 10 ani.

Astfel dezbracarea mea nu a durat mai mult de 5 minute. Ce avea sa urmeze, in schimb, a durat vreo jumatate de ora. Simteam ca innebunesc pana cand imi prinde toate firele corsetului. Dupa asta nu ma lasa sa plec imediat. Ma conduse in camera alatura.

Acolo, slujnica, al carei nume era Suddon, imi pieptana parul mult prea scurt.

– Parul dumneavoastra nu se asorteaza cu rochia.
Am privit-o ciudat. Adica pana si parul trebuie sa se asorteze? Sper ca nu se asteapta sa-l vopsesc in fiecare zi in functie de ce rochie am pe mine...

– Va trebui sa va lasati parul lung, majestate.
Nu avea nici un rost sa-i indrug ca nu imi mai voi lasa parul lung vreodata, asa ca am aprobat nepasatoare. Imi mai dadu cu un parfum dulceag si-mi contura buzele cu rosu. Ultimul pas au fost bijuteriile. O pereche de cercei mult prea grei, trebuia sa port cercei voluminosi caci “trebuie sa existe ceva care sa monopolizeze privelistea, ca lumea sa nu observe parul nepotrivit” . Un cadru oval incadra medalionul cu insemnele regale: patru trandafiri, fiecare reprezentand cate un anotimp: unul portocaliu pentru toamna, unul alb pentru iarna, unul verde pentru primavara si unul rosu pentru vara. Slujnica imi spusese ca cele patru inele vor fi purtate la incoronare, precum si medalionul. Cand ma termina de aranjat nici nu m-am uitat in oglinda; m-am reintors in culcusul meu.

Cand Nibor ma vazu, am simtit ca toata osteneala a meritat. A amutit de uimire, cred ca nu stia daca sa-mi spuna ca arat fabulos, sau ca nu se potriveste deloc cu mine. A ales a doua varianta, spre deliciul meu.

Am petrecut dupa-amiaza povestind si depanand amintiri cu el.Cand obosi, mult prea devreme pentru mine, l-am lasat sa doarma linistit in patul alb. Avean 2 posibili: fie ma holbam la el dormind, cu riscul de a-l trezi, fie faceam un tur al castelului. Am ales a doua varianta si am iesit usor din incapere. Nu puteam sa alerg din cauza rochiei mult prea grea si impopotionata, asa ca am ales o plimbare usoara.

Am incercat sa-mi amintesc unde era fosta mea camera. Etajul 3 sau 4, caci imi placea sa urc scarile. O serie de amintiri m-au cuprins si am devenit putin melancolica. A reveni aici dupa atata timp nu e ceva usor. Acum cateva zile, pe vremea asta, ma antrenam cu Nibor, sub privirile maestrului Sisied.Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci, practic, de cateva zile. Nici macar palatul asta nu mai e la fel. Toate s-au schimbat, fir-ar ele sa fie! Si eu tot nu-mi gasesc locul. Oare unde apartin? Viata mea este la Curtea Regala, domnind peste acesti supusi slabi de ingeri? Sau apartin lumii intunecate, servind raul si omorand fara scrupule? Sunt doua lucruri total opuse, de ce-mi este asa de greu sa ma decid? Am doua personalitati, ce se pot adapta foarte bine ambelor cai. Dar mie, unde mi-e lumea ce ma asteapta cu adevarat? Unde apartin intru totul? In niciuna dintre acestea, sigur. Dar alta varianta nu am.

Asadar, care imi este destinul? Sa ma zbat in aceste doua lumi paralele, chiar opuse? Sa incerc sa fac un echilibru intre cele doua? Sau pot sa aleg una, in care sa traiesc pe vecie. Dar asta ar insemna sa am mereu acel sentiment de "imi amintesc cand la..." si nu vreau. Asadar, ce pot face? Sunt doar o fata, o amarata de fata.

Ba nu, nu esti, incerca vocea mea interioara sa-ti spuna. Esti printesa, si nu una oarecare.
Ai drepturi, ai facilitati. Poti cumpara de 10 ori palatul in care te afli si sa mai ai si bani. Pe langa asta, esti o razboinica neinfricata si curajoasa. Poti dobora pe oricine, esti mai sprintena si rapida chiar decat Sisied.

Dar nu la fel de puternica! am tipat eu.

Si ce daca? Puterea nu e totul.

Mi-am ignorat vocea interioara si am continuat plimbarea mea. Etajul 4, foarte bine. Inainte de intrarea in acesta era scris pe o placuta aurita "Etajul roial" si emblema familiei noastre. Pe pariu ca aici trebuie sa fie fosta mea camera. Incearca sa-ti reamintesti, Arret. Unde era oare?

Cateva servitoare se uita la mine atat infricosate, cat si cu admiratie. Uitasem ca rochia era cea care imi dadea o aura imperiala. Le-am privit cum se departau incet, toate infara de una. O batrana cu o expresie atat de familiara imi intindea bratele catre ea. Instinctiv, m-am lasat abandonata in aceea imbratisare calda. M-am simtit, pentru prima oara, acasa. Mainile femei ma strangeau si am inceput sa zambesc. Nu am nici un habar cine este, insa prezenta acesteia imi da o stare de comfort. Cu lacrimi in ochi, batrana rupe imbratisarea si-mi spune.
- Iti mai amintesti de batrana ta doica Estelle?
Am inmarmurit. Ea, ea ce avea grija de mine, cea care ma rasfata si ma lua cu mine peste tot. Cea care imi spunea totul cand ceilalti imi ziceau" Esti prea mica pentru a intelege" . Cea care ma ingrijea ca o mama si ma iubea nespus. Cea care era acolo atunci cand am fost rapita.
-Stella, Stella! am reusit sa spun in timp ce ma intindeam din nou spre ea. Imbratisari calde, pline de dragoste materna. Era ea, doica mea, Stella, cum o porecleam adesa, desi mereu auzeam de la mama ca numele ei este Estelle. Oricum ,niciodata nu am ascultat decat de Stella, si nici decum de cei pe care ii numeam parinti.
Cand am rupt imbratisarea Stella mi-a soptit sa o urmez. Dupa un hol lung, am ajuns in ceea ce odata era camera mea. Atat de neschimbata, de parca nu ar fi trecut atatia ani. Peretii rosii erau acoperiti de picturi facute de mine. Desene abstracte si copilaresti. Mobila veche si mica, de copii. Totul era atat de copilaresc incat imi inducea o stare de bine. Nici macar patul meu cu baldachin alb nu se schimbase. Asternuturile cred ca erau indentice cu cele de acum multi ani. Am sarit in bratele Stellei, multumindu-i pentru ca m-a condus aici. Am sarit in pat, asa cum obisnuiam sa fac mai de mult. Am privit tavanul, insa mai avea stelele pe care eu personal le decupasem si le lipisem acolo. Nimic nu se schimbase, absolut nimic. Stella ma privy bland si totusi speriata; ma stranse aproape de ea. Puteam sa simt ca ceva nu este inregula cu ea. Am deschis gura sa spun ceva, insa cuvintele nu mi-au iesit. Mi se parea ca trece o eternitate, insa din clepsidra timpului se scurgeau doar minute. Ii priveam ochii atat de blanzi ce ma incalzeau nespus si numai puteam sa spun nimic.

Amintiri ce le credeam de mult pierdute mi-au revenit in cap. O fetita ce isi lasa parul extrem de lung sa fie pieptanat de o doica zambitoare. Eu si Stella. O alta scena. Eu, cam pe la 4 anisori, jucandu-ma cu un baietel cu par blond. Am incercat sa-mi reamintesc cine era, caci in visele mele mai aparea acest copil. Alta imagine. Eu, impreuna cu doua fete, la plaja. Oscilam intre a face castele de nisip si a inota. In toate zambeam si eram extrem de fericita. Urmatoarea scena era constituita din mine impreuna cu Regina, asa-zisa mama mea. Nu zambeam, stateam solemna, in asteptarea nu stiu cui om sus-pus. Trebuia sa nu ma agit sau sa zambesc prosteste. Plecaciunea mult prea repetata era indispensabila. Multe scene fara inteles. Flori. Matase. Fluturi. Zambete.

Cele mai frumoase lucruri sunt cele mai simple.

Incet, incet, visele mele au pierit usor; realitatea a luat locul fanteziei. Ma aflam in camera mea de odinioara in bratele Stellei.

-Regina nu vrea ca eu sa vorbesc cu tine, insa n-am putut. Trebuie sa plec, domnisoara, imi spuse aceasta.

Am privit-o cum pleaca si am simtit cum un junghi mi se pune in inima. De ce nu voia regina sa vorbesc cu ea? Credea ca are sa ma influenteze, sau ca am sa evadez cu ajutorul ei? Cu siguranta ma subestimeaza, nici nu stie ce pot si ce nu pot. Am stat asa mult timp in camera mea, gandindu-ma. Gandul imi zbura aiurea, la Stella, la regina, la vechea mea viata, la Sisied, la Nibor, si la multe alte lucruri . Fara sa-mi dau seama, am adormit in fostul meu pat. De cand n-am mai dormit intr-un asemenea rasfat? Poate de prea mult timp…

#4
Capitolul II, Intrusul, partea a II-a

Cand Nibor ma vazu, am simtit ca toata osteneala a meritat. A amutit de uimire, cred ca nu stia daca sa-mi spuna ca arat fabulos, sau ca nu se potriveste deloc cu mine. A ales a doua varianta, spre deliciul meu.

Am petrecut dupa-amiaza povestind si depanand amintiri cu el.Cand obosi, mult prea devreme pentru mine, l-am lasat sa doarma linistit in patul alb. Avean 2 posibili: fie ma holbam la el dormind, cu riscul de a-l trezi, fie faceam un tur al castelului. Am ales a doua varianta si am iesit usor din incapere. Nu puteam sa alerg din cauza rochiei mult prea grea si impopotionata, asa ca am ales o plimbare usoara.

Am incercat sa-mi amintesc unde era fosta mea camera. Etajul 3 sau 4, caci imi placea sa urc scarile. O serie de amintiri m-au cuprins si am devenit putin melancolica. A reveni aici dupa atata timp nu e ceva usor. Acum cateva zile, pe vremea asta, ma antrenam cu Nibor, sub privirile maestrului Sisied.Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci, practic, de cateva zile. Nici macar palatul asta nu mai e la fel. Toate s-au schimbat, fir-ar ele sa fie! Si eu tot nu-mi gasesc locul. Oare unde apartin? Viata mea este la Curtea Regala, domnind peste acesti supusi slabi de ingeri? Sau apartin lumii intunecate, servind raul si omorand fara scrupule? Sunt doua lucruri total opuse, de ce-mi este asa de greu sa ma decid? Am doua personalitati, ce se pot adapta foarte bine ambelor cai. Dar mie, unde mi-e lumea ce ma asteapta cu adevarat? Unde apartin intru totul? In niciuna dintre acestea, sigur. Dar alta varianta nu am.

Asadar, care imi este destinul? Sa ma zbat in aceste doua lumi paralele, chiar opuse? Sa incerc sa fac un echilibru intre cele doua? Sau pot sa aleg una, in care sa traiesc pe vecie. Dar asta ar insemna sa am mereu acel sentiment de "imi amintesc cand la..." si nu vreau. Asadar, ce pot face? Sunt doar o fata, o amarata de fata.

Ba nu, nu esti, incerca vocea mea interioara sa-ti spuna. Esti printesa, si nu una oarecare. Ai drepturi, ai facilitati. Poti cumpara de 10 ori palatul in care te afli si sa mai ai si bani. Pe langa asta, esti o razboinica neinfricata si curajoasa. Poti dobora pe oricine, esti mai sprintena si rapida chiar decat Sisied.
Dar nu la fel de puternica! am tipat eu.

Si ce daca? Puterea nu e totul.

Mi-am ignorat vocea interioara si am continuat plimbarea mea. Etajul 4, foarte bine. Inainte de intrarea in acesta era scris pe o placuta aurita "Etajul roial" si emblema familiei noastre. Pe pariu ca aici trebuie sa fie fosta mea camera. Incearca sa-ti reamintesti, Arret. Unde era oare?

Cateva servitoare se uita la mine atat infricosate, cat si cu admiratie. Uitasem ca rochia era cea care imi dadea o aura imperiala. Le-am privit cum se departau incet, toate infara de una. O batrana cu o expresie atat de familiara imi intindea bratele catre ea. Instinctiv, m-am lasat abandonata in aceea imbratisare calda. M-am simtit, pentru prima oara, acasa. Mainile femei ma strangeau si am inceput sa zambesc. Nu am nici un habar cine este, insa prezenta acesteia imi da o stare de comfort. Cu lacrimi in ochi, batrana rupe imbratisarea si-mi spune.

- Iti mai amintesti de batrana ta doica Estelle?

Am inmarmurit. Ea, ea ce avea grija de mine, cea care ma rasfata si ma lua cu mine peste tot. Cea care imi spunea totul cand ceilalti imi ziceau" Esti prea mica pentru a intelege" . Cea care ma ingrijea ca o mama si ma iubea nespus. Cea care era acolo atunci cand am fost rapita.

-Stella, Stella! am reusit sa spun in timp ce ma intindeam din nou spre ea. Imbratisari calde, pline de dragoste materna. Era ea, doica mea, Stella, cum o porecleam adesa, desi mereu auzeam de la mama ca numele ei este Estelle. Oricum ,niciodata nu am ascultat decat de Stella, si nici decum de cei pe care ii numeam parinti.

Cand am rupt imbratisarea Stella mi-a soptit sa o urmez. Dupa un hol lung, am ajuns in ceea ce odata era camera mea. Atat de neschimbata, de parca nu ar fi trecut atatia ani. Peretii rosii erau acoperiti de picturi facute de mine. Desene abstracte si copilaresti. Mobila veche si mica, de copii. Totul era atat de copilaresc incat imi inducea o stare de bine. Nici macar patul meu cu baldachin alb nu se schimbase. Asternuturile cred ca erau indentice cu cele de acum multi ani. Am sarit in bratele Stellei, multumindu-i pentru ca m-a condus aici. Am sarit in pat, asa cum obisnuiam sa fac mai de mult. Am privit tavanul, insa mai avea stelele pe care eu personal le decupasem si le lipisem acolo. Nimic nu se schimbase, absolut nimic. Stella ma privy bland si totusi speriata; ma stranse aproape de ea. Puteam sa simt ca ceva nu este inregula cu ea. Am deschis gura sa spun ceva, insa cuvintele nu mi-au iesit. Mi se parea ca trece o eternitate, insa din clepsidra timpului se scurgeau doar minute. Ii priveam ochii atat de blanzi ce ma incalzeau nespus si numai puteam sa spun nimic.

Amintiri ce le credeam de mult pierdute mi-au revenit in cap. O fetita ce isi lasa parul extrem de lung sa fie pieptanat de o doica zambitoare. Eu si Stella. O alta scena. Eu, cam pe la 4 anisori, jucandu-ma cu un baietel cu par blond. Am incercat sa-mi reamintesc cine era, caci in visele mele mai aparea acest copil. Alta imagine. Eu, impreuna cu doua fete, la plaja. Oscilam intre a face castele de nisip si a inota. In toate zambeam si eram extrem de fericita. Urmatoarea scena era constituita din mine impreuna cu Regina, asa-zisa mama mea. Nu zambeam, stateam solemna, in asteptarea nu stiu cui om sus-pus. Trebuia sa nu ma agit sau sa zambesc prosteste. Plecaciunea mult prea repetata era indispensabila. Multe scene fara inteles. Flori. Matase. Fluturi. Zambete. Cele mai frumoase lucruri sunt cele mai simple.

Incet, incet, visele mele au pierit usor; realitatea a luat locul fanteziei. Ma aflam in camera mea de odinioara in bratele Stellei.

-Regina nu vrea ca eu sa vorbesc cu tine, insa n-am putut. Trebuie sa plec, domnisoara, imi spuse aceasta.

Am privit-o cum pleaca si am simtit cum un junghi mi se pune in inima. De ce nu voia regina sa vorbesc cu ea? Credea ca are sa ma influenteze, sau ca am sa evadez cu ajutorul ei? Cu siguranta ma subestimeaza, nici nu stie ce pot si ce nu pot. Am stat asa mult timp in camera mea, gandindu-ma. Gandul imi zbura aiurea, la Stella, la regina, la vechea mea viata, la Sisied, la Nibor, si la multe alte lucruri . Fara sa-mi dau seama, am adormit in fostul meu pat. Decand n-am mai dormit intr-un asemenea rasfat? Poate de prea mult timp…

Somnul mi-a fost furat multe ore mai tarziu. M-am trezit buimaca, inca in rochia pompoasa, incercand sa-mi limpezesc ochii. Intuneric bezna. Am cercetat cu privirea camera obscura in cautarea unui ceas. In incercarea mea de a afla ora, am auzit un zgomot sumbru. Cineva ma urmarise in tot acest timp. Am inghetat, incercand sa ma gandesc cine ar fi avut asemenea intentii asupra mea. Intunericul ma ajuta, ochii mi se obisnuiau deja si puteam cauta cu privirea orice prezenta. Usa de la camera era deschisa. Mi-am dat jos incaltarile pentru a fi sigura ca nu fac nici un zgomot. Am pasit usor, incercand sa fiu atenta la tot ce se misca prin jur. M-am dus dupa usa pentru a observa activitatea pe timpul noptii. Sau mai bine zis non activitatea. Sigura pe mine, am iesit fara sa ma mai asigur pe usa, incercand sa gasesc pe cineva. Am facut cativa pasi pana cand m-am impiedicat de ceva, si astfel am cazut. Mai bine zis, m-am impiedicat de cineva.

Am tipat cand mi-am dat seama ca cineva se uitase tot timpul la mine in acest timp. In patru labe, un baiat cam de varsta mea se uita la mine speriat de parca vazuse o fantoma. Am continuat cu tipatul, neintelegand ce facea tipul asta la mine in camera.

Mi-a pus mana la gura si mi-a dat un branci la mine in camera.

- Taci, sau vrei sa scoli tot castelul? Imi spuse acesta.

- Cine naiba esti si ce cauti in camera mea? Am zbierat eu.

N-am apucat sa spun mai multe caci baiatul ma imbratisa. Nu inteleg nimic, ma spiona, si acum ma imbratiseaza? Cine se crede, pe bune? I-am indepartat rapid mainile de pe mine si am incercat sa-i dising trasaturile prin intunericul noptii. Un par blond, mult mai scurt decat al lui Nibor. Si mai inalt decat el. Pe putin 1,72 cm. N-am putut distinge culoarea ochilor, oricum, ceva deschis.
- Reyinia, mi-ai lipsit atat de mult! Uite-te la tine cat de frumoasa ai ajuns-

- Hei, hei, ma cunosti?am spus eu ametita. Cine era, si de unde ma cunostea?

- Nu-ti mai amintesti de mine, asa-i printesa mea? Imi sopti cu o voce suava.

Oho. Cine se crede tipul asta de ma numeste printesa lui?

- Nu am nicio amintire cu tine, in primul rand, asa ca nu stiu cine dracu’ esti si de unde ma cunosti sau ce faceai in camera mea, si in al doilea rand, nu sunt printesa nimanui!am tipat eu.

- Oho, numele de Divad iti spune ceva? Imi zambi triumfator.

Nu. Nu-mi spunea nimic. Am dezaprobat usor, incercand sa caut in sertarele creierului meu amintiri cu acest nume. Ceva vag. Baietel blond, probabil el, si ca-mi petreceam uneori timpul cu el. Nimic mai mult. L-am privit adanc in ochi- o familiaritate linistitoare, dar nimic mai mult.
Deodata, isi schimba pozitia in care se afla si ma saruta usor pe frunte. Pe bune? L-am plesnit.

- Pentru ce a fost asta? Ma intreba iritat.

- Pentru ca m-ai sarutat, idiotule! I-am raspuns la fel de iritata.

- Te cunos decand aveai cateva luni, Reyinia! Obisnuiam sa ne jucam impreuna, printeso!

Ahh. Deci el e tipul ala din amintirile mele. Nimic special pana acum. Ce voia de la mine? Un autograf, o poza cu mine, sau ce? Dintr-o data, tipul de langa mine parca intra intr-o transa adanca. Ochii nu ii mai erau atenti si mintea pierduta. Probabil se gandea la ceva, dar tocmai acum? Isi muta privirea atent la mine. Imi analiza apoi in detaliu fiecare particica. Uram asta, dar nu indrazneam sa-i atrag atentia. Deodata, realiza ceva, pupilele i se dilatau. Deschise gura sa spuna ceva, dar cuvintele nu-i ieseau. Deschisese si inchisese gura de mai multe ori, incercand sa articuleze ceva, insa nu reusi.

-Tu chiar nu stii ce se intampla, nu? Ma intreba acesta cu speranta in ochi.

Am dat din umeri.

-O sa aflii maine, printeso! Imi spuse inainte sa-mi arunce un zambet jucaus. Iesi repede din camera mea. Ma lasa nedumerita, in intunericul noptii, spre enervarea mea. Am aruncat dupa el cu primul lucru pe care l-am apucat, insa usa era demult inchisa.

Am stat pe podeaua rece mai multe minute in sir. Incercam sa fac conexiuni. Sa inteleg mistere antice. Analizam ipoteze superfantastice. Dar pana la urma, nu intr-o lume superfantastica traim cu totii?



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  SasuSaku[O iubire speciala] Deutzzyka 7 6.765 28-04-2010, 03:34 PM
Ultimul răspuns: Denny
  Steaua specială a lui Judy ^^oRiHiMe NeBuNa^^ 0 1.665 27-03-2010, 11:25 PM
Ultimul răspuns: ^^oRiHiMe NeBuNa^^


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)