Simple things

[Haribo]

Heii sunt noua pe aici si totodata incepatoare. E o creatie simpla, dar sper sa va placa. Enjoy this !

Partea intai - Solitara in obscuritate

Inaintam cu pasi mici si lenti acea poteca bine cunoscuta de mine, o suflare lina a vantului imi rasfata parul de o culoare asemenea abanosului. Ochii mari ciocolatii premiteau o durere launtrica asurzitoare. Picioarele ma dureau ingrozitor de tare, iar ochii imi erau umflati de la atata plans. Dar parca asta ar fi contat, ce ma durea pe mine cu adevarat era sufletul. Acea suferinta morala era sfasietoare. Cateodata preferam asezarile din natura mai retrase, de aceea ma indreptam din nou spre acel loc care-mi cunoastea toate ofurile, acolo preferam sa-mi plang singura de mila.
M-am oprit o clipa, am aruncat o privire iute asupra locului, se parea ca intrasem deja in padure, nici nu am observat la cat de nauca eram in momentul respectiv. Era o priveliste mai mult decat frumoasa, acea poteca ingusta inconjurata pe ambele partii de arbori cu tulpina piramidala si frunze verzi, firele de iarba ce se leganau sub adierea blanda a vantului, domina imprejur un verde viguros. Acoperisul lor apara padurea de razele intense ale soarelui, din pricina asta simteam o senzatie de frig, nici nu ma mirasem pentru ca eram imbracata doar intr-o rochita, ce imi acoperea doar pe jumatate corpu-mi zvelt.
Paseam din ce in ce mai rapid, aproape ca ma afundasem de a binelea in padure, nici nu stiu de ce nu imi era teama, poate din cauza ca acest loc imi era prea familiar. Am ajuns intr-un final in locul "acela", m-am asezat pe iarba, si mi-am lasat capul pe spate sprijinindu-l de butucul de lemn, uscat si putred, din spate. Inchisesem ochii si retraisem iar scena aceea care m-a distrus intr-un mod atat de jalnic, puneam pariu ca ma gasea ridicola in momentul acela si ca a mers apoi sa le povesteasca prietenilor sai. Aproape inecata in propria durere, mi-am sters lacrimile de pe obraji cu dosul palmii. Eram o fraiera ca plangeam dupa el, dar il iubeam si nu imi era rusine sa recunosc...


Flashback

- Matt, de ce nu ma saruti? spun pe un ton preocupat.
- Uite, Amy...nu vreau sa... sti tu, baigui el.
- Ce ar trebui sa stiu Matt? pentru numele lui Dumnezeu vorbeste odata.
- Pai nu te iubesc Amy, imi pare rau, o spuse aproape soptit.
Auzeam incontinuu in minte acelasi cuvinte spuse de el mai inainte, cum adica ii parea rau? Incremenisem. Lacrimile amare imi curgeau in siroaie pe obraji, nu mai zicea nimic. Ochii mei erau in ai lui si ii aruncau priviri ucigator de reci. Pentru cateva clipe m-am gandit ca ma tachineaza cum facea de obicei, nesigura cum eram am adaugat.
- Dar ce e cu aceasta scena? stiu ca glumesti, ii spun asta in timp ce ma apropiam de buzele sale.
Nu zise nimic. Doar ca el ma saruta bland, atingandu-si mai intai varful limbii de al meu, apoi unindu-ne gurile. Eram uimita, acum eram pur si simplu sigura ca glumise adineauri. Sarutul ma lasa fara suflu, m-am oprit. Il priveam. Ce frumos era! ochii sai albastrii exprimau seninatate, iar parul sau blond roscovan, si gura...atat de senzuala, buzele pline si frumos conturate pareau atat de dulci. Tresar la auzul vocii sale.
- Pleaca, dispari din viata mea!
- P-poftim?
Nu am terminat de intrebat si brusc m-am simtit prinsa de brat violent si tarata dupa el pana la usa, mormaind niste injuraturi, m-a impins afara si mi-a trantit usa in fata. Deschid gura, dar o inchid la loc realizand ca nu mai aveam ce spune.

End of Flashback


Stateam si priveam in gol, amintindu-mi neincetat aceea scena. Mi-am trecut o mana prin parul ravasit, apoi m-am intins dupa geanta, am deschis-o si cautam pachetul de tigari, dar la ce era prin ea nici nu era de mirare ca nu il gaseam. Scap o injuratura printre dinti si am inceput sa-mi arunc toate lucrurile din geanta pe iarba apoi am observat acelasi pachet de tigari care purta numele de Blackstone Cherry, l-am apucat cu mana si am scos o tigara din el. Am aprins-o rapid si am tras un fum indelung in piept. In urmatoare clipa am simtit o senzatie care imi umplea plamanii, am dat fumul afara si m-am uitat imprejur, apoi la tigara, constatasem ca el ma facuse sa ajung asa, sa ma apuc de tigari, de droguri, de bautura, sa incerc chiar sa ma sinucid de atatea ori, apoi certurile din familie, cand il intalnisem pe el am crezut ca alaturi de el puteam inlocui dragostea parintesca care imi lipsise intodeauna, dar nu, el nu a facut decat sa-mi sustina starea de declin moral. Ce ipocrit! Am tras doua fumuri din tigara pe urma am stins-o. M-am intins pe iarba si m-am ghemuit, deoarece era racoare si se intunecase putin. Am adormit.
Ceva ma facuse sa ma trezesc instantaneu. M-am ridicat in sezut, am aruncat o privire in jur si am bagat de seama ca era bezna. O senzatie de o usoara teama puse stapanire pe mine. Aceasta se amplificase in momentul in care un fosnet se auzi in apropierea mea. Eram intr-o stare adanca de neliniste si tulburare. Pulsatiile inimii isi marira viteza. Nu stiu cum naiba imi miscasem piciorul ca ma izbisem superficial de ceva, ma pregatisem sa imi duc mana spre picior, dar ezitasem. Mintea o lua razna iar stapanirea de sine mi-o pierdeam putin cate putin. Cu frica in san am decis sa o fac, imi spusesem deja ca nu aveam nimic de pierdut asa ca am facut-o. In secunda aia un focar de emotii si sentimente ma coplesira. Apoi iau in mana o piatra. Ce o piatra !? doar o roca banala, ce idiotenii imi trecura prin cap si acum dau de o piatra amarata. Jalnic! de fapt asta eram eu, o fiinta vrednica de compatimit. Dupa ce am scapat de frica si nervozitate am inceput sa ascult linistea deplina a noptii, probabil ca vantul incetase, doar o racoreala usoara mai simteam pe pielea-mi neteda. Cat de nebuna puteam fi, la ora aia, acolo, singura in padure, intr-o noapte neagra. Iar se auzi ceva pe aproape, iar toate acele senzatii navalira val-vartej asupra mea. Nu stiu de ce aveam impresia ca de data asta era ceva mult mai serios. Strang piatra in pumn, gandindu-ma ca totusi nu e chiar asa inutila si imi fi de folos. Pasi usori se auzeam tot mai aproape de mine. Sangele imi inghetase in vine, iar imi erau ochii mariti de frica 'La dracu`, cu bezna asta nu pot percepe nimic' mi-am spus in gand involuntar. Ridic pumnul si scap din greseala piatra din mana. La contactul sau cu pamantul un scurt zgomot se auzi. Am inchis ochii strans, si mi-am luat in dinti buza de jos, muscand-o bland. Imi asteptam sfarsitul.

[Mizantropul]

Salut Yumii ÅŸi bine ai venit pe zup!
Îţi sugerez să-ţi faci aici thread, să te cunoască lumea :)click aici

AÅŸa ÅŸi textul :
Titlul destul de okey pentru gustul meu.

Ochii mari ciocolati

Nu există cuvântul acesta, poţi spune "ciocolatii"

deobicei se scrie "de oicei" că-s două cuvinte.

Ai talent la descriere, e bogată, naraţiunea e destul de bună deşi nu mai freca timpul verbelor, ori la trecut ori la prezent, şi nu mă refer la flashback, acolo e prezentul, dar la restultextului mă refer.
Blackstone cherry spui? :X
Măi dar mi se pare exagerată povestea, adică oricum n-ai explicat mai multe, de ce, biata fată s-a apucat de droguri şi fumat din cauza lui? Cum aşa? Explică , doar din nişte săruturi s-a apucat?
Şi părinţii totuşi, nu ar fi ei de vină?
Poate totuşi lămureşti aceste aspecte în următorul capitol.
Good luck!
Bye-bye!

[Haribo]

Partea a ll - a - Ultima dorinţă


În minte îmi prevedeam sfârşitul. Deşi raţiunea mă făcea să nu accept gândul ca era imposibilă o cale de scăpare, inima era de o cu totul altă părere. Judecam toate lucrurile acestea în acele cateva secunde pe care le vedeam ca fiind singurele rămase. Eram nebună, lipsită de inţelegere. Poate că dacă până acum cateva secunde mă temeam de moarte, acum o aşteptam cu toata fiinţa, şi ştiam şi de ce. Plăsmuiam cu mintea dincolo de lumea asta ceva cu totul diferit si tânjeam după o linişte sufletească vie.
S-a apropiat. Era chiar lângă mine. Am putut simţi aceea prezenţă stranie ce habar nu aveam de unde provenea. Bătăile inimii depăşeau cu mult aceea mişcare ritmică firească. Teama îmi vibra in corp, iar acesta nu m-a mai ascultat.
- Nu ÅŸtiu ce ai putea face aici la ora asta.
Înfiorată de spaimă, mi-am ridicat încet capul, apoi privirea si mai lent. Am putut observa cu mare greutate un chip, unul ce stătea drept in faţa mea.
- Cine eşti? nici nu am ştiut dacă m-a auzit. M-am tras mai in spate, doream să mă îndepărtez cât mai mult de aceea prezenţă. Am strâns piatra în pumn şi mi-am ţintuit privirea asupra sa.
- Calmează-te, nu îţi fac nimic, şi mi-a spus toate acestea cu o voce lipsită de nervozitate.
Si de ce l-aş fi crezut? Până la urmă habar nu aveam cine era şi nici ce voia, cert era că eram absolut sigură că nu pot avea incredere in el, fără indoială a fost "un el" după acel timbrul vocal specific bărbaţilor, oricine ar fi de aceiaşi părere. Gânduri negre m-au innebunit negreşit. Dar undeva în interior am ştiut că toate acelea le doream pe de o parte. Şi-a ridicat o mână şi apoi a aşezat-o pe umărul meu, m-am cutremurat şi mi-am înăbuşit un geamăt. I-am putut simţi palma mare şi lată cum îmi incălzea zona de sub ea treptat, emana o caldură exagerată, iar eu tremuram ca varga.
- Tremuri, ar trebui sa iei asta pe tine.
A adăugat, pe urmă şi-a dezlipit mâna de umărul meu şi a luat ceva dintr-un rucsac.
- Poftim, ia asta. Apoi mi-a întins ceva.
Era un pulover cred. M-am trezit cu el în mână. Nici nu ştiam de ce am făcut-o, habar nu am avut ce mă apucase, să accept "ajutorul" unui necunoscut. Cred că spaima a contribuit şi ea la asta, sigur raţional nu am gandit. Mi-am pus haina. Parcă era mai bine, dar ceea ce nu am înţeles eu era faptul că am admis să mă ajute acel necunoscut misterios. M-am lăsat pe spate, atingând după puţin timp iarba. Am închis incet ochii. Mi-am mai revenit, eram mai liniştită, dar nu cât sa pot adormi. Gândul că acel om era lângă mine şi îmi studia fiecare mişcare nu mă prea încânta, apoi mai era şi ivirea sa neaşteptată şi ajutorul său, chiar nu aveam idee de ce mai era acolo să mă vegheze. Era de a dreptul straniu. El şi toata viaţa mea a fost o posibilă eroare. Mama m-a iubit cel mai mult, dar după moartea ei, eu şi sora mea am fost date la o parte de toată lumea, nimeni nu a vrut să ne sprijine şi să ne ofere un adăpost. Tata s-a dus cu alta, când mama era incă in viaţă, cred că asta a distrus-o cel mai mult, să il ştie pe cel care l-a iubit plecat la alta. Părinţii ei - mamei - ne-au rănit pe mine şi pe sora mea mai mult ca restul, aveau o situaţie materială destul de bună, puteau să ne ajute, dar nu, nu au mişcat un deget când au văzut că suntem luate şi duse către acel loc mizerabil - orfelinatul - l-aş putea numi infern. Toată acea trăire şi-a lăsat amprente in sufletul meu, iar acestea mă vor urmări pretutindeni toată viaţa. Apoi când am devenit majoră, m-am cărat de acolo. Eu cu sora mea ne-am luptat împreună să ne clădim viaţa cât de umil am fi putut, dar nu fără decenţă. După aceea a reapărut chipeşul Mattew Harrison - un fost prieten din copilărie. S-a oferit să ne ajute, şi după scurt timp şi-a declarat dragostea pentru mine. Pe atunci eram mai mult decât fericită, starea aceea de satisfacţie deplină o simţeam pentru prima dată, şi asta pentru că si atunci când eram o copilă il îndrăgeam, dar nu i-am spus nimic deoarece el avea o familie instărită, iar eu eram o orfană amărâtă. Devenisem un cuplu in câteva zile. Eu îl adoram de a dreptul. Şi apoi după scurt timp Mandy, sora mea, a avut un accident rutier. Atunci s-a stins până si ultima persoană care mi-a fost alături. Moartea ei m-a şocat in cel mai neplăcut mod posibil. M-a durut ingrozitor. Faţă de moarte aveam un sentiment nestăpânit de duşmanie si ură. Habar nu aveam cum am trecut si peste asta, căci peste un an de la incident eram logodită cu Matt. M-am mutat la el, şi el m-a făcut să renunţ şi la slujbă. Nunta a fost anuţată in scurt timp. Dar toată această fericire a fost o minciună. Mi-a dovedit atunci doar prin fapte. Mi-a zis că nu mă iubeşte şi m-a aruncat din casa lui ca pe un câine, şi aici s-a încheiat toată fericirea mea. Cu amintirile rămase, cu inima frântă şi ''La dracu' cu ea viaţă'', mi-am găsit alinare in bautură şi droguri. Eram o dependentă ordinară. Cerşeam pentru bani, în alte cazuri ofeream favoruri sexuale. Cred că mama era dezamăgită de mine, la fel şi Mandy. Eram o ipocrită, o laşă care a renunţat la tot din cauza unei probleme amoroase. Ştiam toate acestea dar nu voiam să schimb nimic, deja m-am resemnat cu gândul ca moartea va veni mai repede decât m-am aşteptat şi o să mă scape de viaţa asta blestemată. Cu toate acestea în gând am adormit.

Alergam fără folos, neîncetat. Trupul îmi era istovit. Şi totul în jur căpăta altă formă, tot mai abisală. La un moment dat m-am oprit şi am aruncat o privire asupra locului. Era pustiu. Negru. Întuneric. Era o întindere infinită de pustietate. Acel tărâm îmi oglindea perfect sufletul pustiit. Fiinţa mea căzută in neant. Doar acele închipuiri negre aveau posibilitatea de a mă elibera. Întreaga mea fiinţa depindea de ele. Dar până la urmă de cine să mă elibereze?


Cu respiraţia întretăiată, mi-am ridicat brusc pleoapele. Lumina dimprejur era orbitoare, se vedea clar că era dimineaţă. Am suspinat prelung. Am putut observa că necunoscutul dispăruse. Şi toată atenţia mi-am îndreptat-o asupra visului, presupuneam ca era un fel de premoniţie, adică eu căzând în negură. Era vorba doar de fiinţă şi suflet. Şi toate acele întrebări nu-mi dădeau pace. Tânjeam ca o nebună după răspunsuri.
Mi-am zărit geanta, m-am întins după ea, după care am scos o tigară din pachet. Fulgerător de iute am aprins-o şi am tras cu poftă din ea. În timp ce fumam destul de liniştită, am văzut ceva absolut tainic. Era pe iarbă aşezată un fel de piatră de o culoare gri, inconjurată de o aură albastră. Ceva aparent imposibil. Dar era real totodată. M-am apropiat de ea, voiam să mă asigur că mintea nu-mi joacă feste sau ceva. Cu cât mă apropiam mai mult cu atât parcă mintea îmi era şi mai mult captivată de acea aura mistică, aş putea spune. Stăteam şi o priveam de mai aproape , parcă nu mă saturam să practic asta, nu puteam nega că arăta al naibii de ciudat. Avea o formă circulară, şi avea un fel de pete în anumite locuri. Şi era învăluită de un nimb de o culoare albăstruie, presupun că aşa aş fi putut numi chestia aia ce o încercuia. Am dat să o ating şi am simţit în corp o caldură deloc respingătoare. La atingere era fină şi delicată, foarte placut acel simţământ. M-am înduioşat şi în minte şi-au făcut apariţia amintirile. Ce semnificau acele amintiri pentru mine? Habar nu aveam, ştiam doar că eu tot timpul le-am privit ca pe nişte noţiuni nocive. Am oftat. Jos pe pământ aproape de locul în care am descoperit pietricica, zăcea o hârtiuţă albă şifonată pe alocuri, am cuprin-o în mână. Dosul paginii conţinea nişte cuvinte, frumos ordonate şi m-am grăbit să le descifrez.

``Este vorba de „Piatra dorinţei”, cred că îţi dai seama care îi e rolul. Sper că te-am putut ajuta. Ai o singură dorinţă ce o poţi folosi după voia ta.

cu drag, Anonim ´´

Am fost şocată, impresionată, chiar nu eram o fană a supranaturalului. Dar ce mi s-a intâmplat în ultimele două zeci şi patru de ore depăşea graniţa realităţii. A trebuit să recunosc că astea nu erau nişte păţănii elementare, nu erau deloc de neglijat. Conţinutul acelei foiţe mi-a dezorientat minţile. Oare chiar putea îndeplini o dorinţă? Ce tot vorbeam? Asta chiar era imposibil. Ar fi putut fi o posibilă capcană, chiar nu îmi puteam imagina cine era capabil de o asemenea farsă aiurea. Poate necunoscutul misterios din seara precedentă. A fost ciudat modul în care a dispărut. Sau poate asta a dorit să mă facă să cred, că a plecat pur şi simplu şi mi-a lăsat drept cadou „Piatra dorinţelor”. Cât de absurd a sunat. Am fost înfiorată din cauza gândurilor acelea tulburătoare, şi am scapat hârtia involuntar din mână.
Am ridicat piatra de jos din nou, şi am privit-o urâcios. Mi-a trecut prin minte ce mi-aş putea dori. Am râs sec, a fost o încercare de a râde total nereuşită, în glas s-a auzit doar amăraciune, nu veselie. Orice mi-aş fi dorit putea fi înfăptuit, vizibil. O viaţă alături de Mattew era mai mult decât perfectă, dar toate astea aşa? Nu-mi surâdea ideea atât de mult, el nu m-ar plăcea pentru ce aş fi eu, ci pentru că aşa ar trebui sa fie. Nu, nu am vrut asta. Iar singură dorinţă ar fi aceea, de a muri. Eu scăpând de această viaţă anostă, nenorocită, iar ea - viaţa - de mine. O lacrimă searbădă mi s-a prelins lent pe obraju-mi palid. Mâhnită, mi-am dres glasul. Emotii puternice şi-au făcut loc în a mea inimă, am început să tremur. Am început să simt acea chinuială sufletească, am simţit cum m-am eliberat, am simţit tot ce poate semnifica durerea, ura şi dragostea. Apoi m-am simţit sleită de puteri si am adăugat cu un tremur în voce.
- Vreau să mor!
Şi am simţit o căldura lăuntrică, şi o pace în suflet. M-am prăbuşit la pământ greu. M-am văzut zăcând fără suflare acolo jos. Cu acelaşi chip albui, cu pleoapele închise. Cu acelaşi corp atât de cunoscut, zvelt si subţirel. Dar ce-l mai important, cu cel mai absurd zâmbet pe faţă, lipsit de sens, privat de voioşie dar şi de tristeţe, lipsit de toate, exact ca tot ce am putut numi eu viaţă.
Şi am putut-o privi cum zăcea doborâtă la pământ. Pentru câteva secunde am putut simţi exact ce a simţit ea toată viaţa ei. Am plâns fără să-mi dau seama. Şi am soptit încet de tot.
- Te iubesc!
Apoi am zbierat cat m-au ţinut plămânii.
- Amy!
Şi m-am prabuşit alături de corpul ei inert. Mi-au pus capul pe al său piept şi am plâns o veşnicie.


Pentru ce să iubeşti dacă niciodată nu i-o spui acelei persoane?

Numai o mare nenorocire ne poate arată cât de mărunte sunt nemulţumirile „insuportabile”.
(Octavian Paller)

____________________________________________________________
Astept păreri şi comentarii de orice fel :* See you next time

Aaa şi mersi Saint Ocea de comentariu. (vezi că am corectat greşelile menţionate de tine)