25-06-2009, 01:30 PM
Disclaimer: Nu detin nici-un personaj ce apartin lui Masashi Kishimoto din anime-ul/manga-ul Naruto si nu fac profit de pe urma acestor personaje/intamplari.
E primul meu fic cu Naruto, am mai scris povesti, dar abia acum m-am incumetat sa incep un fic cu Naruto Grin . S-ar putea ca unora dintre personaje sa le fi schimbat putin (mai mult) comportamentul, dar am facut-o pentru a se potrvi cu ideile mele Grin . Ce as putea sa mai spun? Povestea e scrisa din perspectiva lui Sasuke, deci imi cer scuze daca i-am schimbat prea mult atitudinea ... Va urez lectura placuta!
Simfonia iubirii
-Naruto-
Iubirea e frumoasa, dar in acelasi timp ingrozitoare. E frumoasa pentru ca te inalta in locuri in care n-ai visa sa ajungi vrodata si iti da aripi sa zbori penntru a-ti indeplini cele mai nebunesti vise. Dar e ingrozitoare, pentru ca, o data ce te considera pe deplin implinit, te arunca de acolo de unde te-a urcat, facand cazatura mult mai dureroasa decat ar fi trebuit si iti taie aripile in cel mai agonizant si grotesc mod posibil.
Dar chiar de-ar fi sa mor din cauza EI, ingerul meu, n-as putea sa o urasc pentru ca m-a aruncat din inalturi si mi-a taiat aripile! N-as putea sa o urasc, pentru ca EA e cea care imi lumineaza calea in continure, aratandu-mi din nou drumul spre inalturi si ajutandu-ma sa zbor pana acolo pentru a-mi indeplini cel mai arzator vis! (Sasuke Uchiha).
Capitolul I:
Degetele imi alunecau rapid peste clape, creeand incheierea melodiei. Intunericul in care ma pierdusem atunci cand incepusem sa cant se risipea incetul cu incetul, pe masura ce deschideam ochii. Melodia se termina cu o ultima trecere rapida a degetelor peste clape.
N-am asteptat sa se termine aplauzele furtunoase ce pusesera rapid stapanire pe incapere imediat dupa ce terminasem, ci ma ridicasem rapid, intorandu-ma spre multime. Multe dintre chipuri erau de femei, cu ochi verzi, albastri sau caprui inecati in dorinta de a ma avea, de a fi, chiar si pentru o noapte, in patul meu. Am zambit, un zambet fals, ca toate celelalte, si m-am pierdut in multime. Am reusit in scurt timp sa fac rost de un pahar de vin rosu si am iesit pe terasa.
Sunetele lente ale muzicii erau estompate, dandu-mi starea de liniste dupa care tanjeam. Am luat o gura din vinul rece si am simtit aproape imediat caldura obisnuita ce-mi invaluia corpul. Am lasat paharul pe balustrada si am injurat incet. Eram mult prea sensibil la bautura, era abia al treilea pahar si deja ma simteam molesit. Macar trecusem de partea cu cantatul... Nu era vorba ca nu-mi placea sa cant, din contra, adoram asta, dar uram sa stiu ca toate acele femei erau cu ochii pe mine, analizandu-ma din cap in picioare si nepasandu-le catusi de putin de cat de bine cant. Defapt, erau acolo doar pentru a se holba la mine, la cat de bine aratam. Si nu ma laudam deloc singur, caci mi se spusese in nenumarate randuri "cat de frumos sunt".
Am oftat usor, totusi, impotriva a ce lasam sa se vada, nu vroiam deloc viata pe care o duceam. Nu vroiam faima, putere, bani si restul lucrurilor, m-asi fi multumit si cu o casuta mica, undeva la marginea orasului, in loc de vila in care eram obligat de tata sa stau cu fratele meu mai mare.
Probabil ca v-am bagat de tot in ceata. Nu conteaza, nu o sa ma prezint acum, caci pe parcurs veti afla oricum totul despre mine, inclusiv numele. Deci voi continua: nu-mi doream nimic din ce aveam, dar nu pot spune ca nu eram recunoscator tatei ca macar se straduia... de-ar fi stat, totusi, m-ai mult pe acasa, ar fi fost si mai bine.
Dar il intelegeam si inca foarte bine! Dupa moartea neasteptata a mamei, tata a suferit foarte mult, asa ca a preferat sa se ascunda de mine si de fratele meu si a plecat prin tara "cu afaceri", dupa cum spunea chiar el. Fratele meu se refugiase in pictura, si, Dumnezeu stie, era un talent innascut in asa ceva! Daca inainte de moartea mamei picta frumos, acum picta minunat. Moartea ei il facuse mai indraznet, mai rebel si mult mai infocat intra-le picturii, ajungand, intr-un sfarsit, un pictor celebru, admirat si cautat de toata populatia feminina a Japoniei.
Cat despre mine... sunt prea multe de spus si nu le-as putea rezuma, dar totul, absolut totul, a inceput dupa moartea celei mai iubite persoane din viata mea. Inainte imi placea la nebunie si cant la pian, luam lectii de le cei mai buni profesori si treceam cu brio orice test la care eram supus. Cantatul la pian era ceva care ma incanta pe atunci, ceva care imi bucura simturile si ma apropia si mai mult de mama.
Dar dupa ce ea a murit... dupa ce ea a plecat totul s-a schimbat. Am devenit mult mai retras, m-am inchis in mine si m-am concentrat pe cantat. Am devenit rapid celebru si am inceput sa imi creez masca perfecta de care aveam nevoie: la suprafata rece si mereu indiferent la orice, in interior la fel ca intotdeauna, bland si increzator. M-am ascuns de lume si m-am refugiat in celebritate. Daca inainte cantam doar pentru a ma bucura pe mine si mama, acum cantam pentru a-mi linisti pornirile. Devenisem impulsiv si singurul lucru care ma readucea la masca de indiferenta si imi creea cat de cat pacea interioara, era cantatul. Cantatul imi devenise un refugiu si celebritatea o scuza.
Am oftat din nou si-am mai luat o gura de vin, de data asta mai mare. In clipa aia nu-mi pasa daca ma imbatam si frati-miu era nevoit sa ma care pana sus.
Am auzit usa de la tersa deschizandu-se -nici nu-mi daduse seama cand o inchisesem - , asa ca m-am intors, pregatit de cearta. Chiar nu observau ca vroiam sa fiu singur?! Ma asteptasem sa-l vad pe fratele meu in prag, dar am dat cu ochii de Neji. Nu se schimbase deloc, acelasi pe care il stiam dintotdeauna: Neji Hyuuga, saten, cu ochii de un violet ciudat si, fara sa trebuiasca sa adaug, singura persoana care imi stia adevarata fata, singura persoana care fusese mereu langa mine, chiar daca nu puteam sa ne intalnim. Ma privea zambind larg, bucuros ca in sfarsit, dupa trei ani, reusise sa ma vada din nou. Se apropie incet de mine, eu ramanand pe loc, inca privindu-l.
-Sasuke Uchiha... o plecere, ca intodeauna. Vocea ii era melodioasa, aratand clar talentul lui innascut de a canta. Cuvintele la fel ca intotdeauna si ele: politicoase, cu o urma subtila de ironie.
-Neji Hyuuga... o placere, pot spune. I-am raspuns eu cu aceiasi moneda. Probabil glasul imi sunase mai rastit decat as fi vrut, caci el stramba putin din nas, dar apoi zambetul larg ii reveni pe buze si, din doua miscari, era langa mine si ma imbratisa strans, prieteneste. I-am raspuns repede la imbratisare. Nu-l mai vazusem de atata timp, nu-l simtisem langa mine de atata timp, incat... incat acum nu vroiam sa-i mai dau drumul.
-Ai disparut... si n-am stiut ce sa fac... Am soptit eu pe un ton slab. Il lasasem de prea multe ori sa plece de langa mine si sa ma tradeze pentru ca acum sa-i pot da din nou drumul.
-N-am avut incotro... dar nu conteaza, sunt aici acum. Imi sopti si el, nedandu-mi drumul, pastrand astfel "magia" ce se crease. Il simteam mai aproape ca oricand si stiam ca de acum nu va mai pleca, nu ma va mai lasa pentru ca nu-l voi mai lasa eu. Chiar si legat, il voi tine langa mine.
-Da... dar daca mai ai de gand sa pleci fara sa anunti, iti spun de pe acum ca nu ai nici-o sansa. Si legat si tot te tin langa mine. I-am zis, dandu-i drumul. Eram sigur acum ca nu va fugi sau disparea. Ma privi putin in ochi apoi bufni intr-un ras nebun. Am zambit si eu. Nu era zambetul fals pe care il afisam in fata celorlalti oameni, era zambetul meu, zambetul de dinainte.
-Mi-a fost dor de tine si de incapatanarea ta, Sasuke. Imi zise, reusind intr-un final sa se stapaneasca.
-Si mie mi-a fost dor sa-mi tina cineva in fiecare dimineata morala ca era sa fac accident cu masina... din nou. Replica mea il facu iar sa rada, iar pe mine sa zambesc in continuare. Chiar imi fusese dor de el... de diminetile in care aparea nervos la usa mea, strigandu-mi ca se saturase sa vina dupa mine in fiecare miez de noapte si sa ma culeaga de la politie sau baruri. Nu eram cine-stie-ce bautor inrait si nici nu ma bateam des, dar imi placea senzatia de moleseala si abandon pe care mi-o oferea fiecare pahar de alcool. Dar el era in fiecare dimineata acolo, in fata usii mele, facand pe lupul moralist, chiar daca, la fie si o cerere mai insistenta a mea, ar fi venit cu mine in bar. Dar ii placea sa se dea matur, iar eu nu vroiam sa-i stric imaginea pe care si-o crease.
L-am vazut ca prin ceata cum se misca brusc si se aseaza pe balustrada, trecand cu picioarele pe partea cealalta.
-Daca tot ai de gand sa-ti petreci toata noaptea aici, macar sa ma fac confortabil. Se explica el, intorcandu-se spre mine si zambindu-mi. Intors spre balustrada, am putut vedea cele doua pahare cu vin ce stateau unul langa altul. Unul dintre ele parea neatins, convingandu-ma ca era al lui Neji, si altul era pe jumatate gol.
Privind in continuare luna ce statea demna pe cer, Neji lua paharul lui, ducandu-l la buze. Priveam fascinat cum bea din pahar, intr-un mod mult prea elegant pentru a fi el, si nu-mi puteam lua privirea din dreptul lui. Vraja se destrama o data ce se intoarse spre mine, privindu-ma ciudat: bland, dar in acelasi timp trist si furios.
-Ti-a luat cam mult, Sasuke Uchiha, pana sa ma gasesti. Imi reprosa el cu o ciudata nervozitate falsa in glas.
-N-a fost vina mea, trebuia sa termin cateva lucruri in Tokio pana sa vin in Konoha sa te caut. Am zis, ridicand din umeri. El plecase acum trei ani din Tokio, impreuna cu, mai nou, sora lui, Hinata Hyuuga si cu parintii lui adoptivi, care defapt erau unchiul si matusa lui. Era complicata povestea lui, el in sine era complicat si de fiecare data cand ma gandeam la ce i se intamplase ma durea capul. Dar pe scurt era cam asa: ambii parinti ii fusesera omorati, iar el fusese adoptat de unchiul si matusa lui, devenind fratele vitreg a-l Hinatei, vechea lui verisoara.
-Dar a durat mult, Sasuke. Nu puteam sa te sun pentru ca eram m-ai mereu ocupat si plecat in tot felul de turnee. Ajunsesem la un momendat sa cred ca parintii mei vorbisera cu manager-ul meu sa-mi programeze turnee peste turnee, ca sa ma tina la distanta de tine si am vrut la un momendat sa plec singur la Tokio, sa vin sa te vad. Povesti el trist. Il intelegeam si inca foarte bine. Daca as fi stiut unde plecase si eu as fi venit singur dupa el, doar pentru a-l vedea. Dar nu stiam! Plecase pur si simplu intr-o zi, fara un "la revedere", fara ca macar sa-mi spuna daca o sa ne mai vedem sau daca mai vrea sa fim prieteni. Dar il mai intelegeam si din alt punct de vedere: el intotdeauna se bazase pe mine, asa cum eu ma bazasem pe el. Intre noi era o legatura... ciudata, care ne facea sa ne fim aproape unul altuia, chiar daca firile noastre erau complet diferite si nimic nu ne asemana. El avea intotdeauna nevoie mai multa de mine, decat aveam eu nevoie de el. Daca ar fi fost dupa mine si daca mi-ar fi ascultat vreodata toata protestele si jignirile aduse la adresa lui, n-am m-ai fi fost prieteni de mult, ba mai mult, am fi devenit dusmani. Dar el niciodata nu lua in seama jignirile pe care i le aduceam, le ignora cu desavarsire, deoarece stia prea bine ca nu erau spuse cu intentie, ci era pur si simplu un mod de a ma linisti, de a-mi varsa nervii. Iar el accepta calm si zambitor tot ceea ce-i spuneam, fara a se simti intr-un fel jignit. Asta era ceea ce facea prietenia noastra atat de stransa si speciala. Altul in locul lui ar fi plecat de mult si m-ar fi urat, dar el... el era inca acolo si va fii intotdeauna.
-Atunci cand ai plecat am crezut ca ai plecat din cauza mea. Am crezut ca te saturasei sa tot auzi tot ce spuneam si ca ai plecat ca sa scapi de mine. Dar, Neji, daca ar fost asa, crede-ma ca te-as fi inteles si n-as fi venit dupa tine. De asta a durat asa mult! A trebuit sa ma conving ca n-ai plecat din cauza mea! A trebuit sa aflu de ce plecasesi intra-devar! Si, crede-ma, habar n-ai ce greu e sa afli ceva, atunci cand cineva plateste persoana respectiva sa nu spuna nimic! Am protestat si eu. Ajunsesem acum sa ma tin strans cu mainile de balustrada, mai mult pentru a nu cadea din cauza moleselii care pusese stapanire pe mine de la ultima gura de vin luata -pe care habar n-aveam cand am luat-o! - .
Neji se uita mirat la mine, cu ochii lui violeti mariti de umire. Se parea ca nu stia ca parintii lui platisera toti servitorii pe care ii avusese in casa sa nu spuna nimic despre locul unde plecasera...
Se dadu jos de pe balustrada - nu stiu cum, pentru ca ma concentram mai mult la el si nu la ce facea- si se apropie de mine. Nu ma atinse, ci doar se uita in ochii mei.
-Ai crezut... ai crezut ca am plecat din cauza ta? Ma intreba el, glasul fiindu-i plin de uimire. Am aprobat usor din cap, incapabil sa scot vre-un cuvant. In astfel de momente, toata masca si apararea mea erau undeva pe jos, sparte si asteptand ca totul sa se termine si sa fie reconstruite la loc.
-Prostule... murmura el si facu o pauza, lasand capul in jos, ochii fiindu-i acoperiti de parul saten, apoi continua, n-as putea sa plec din cauza ta. Nu ti-ai dat seama pana acum?! Nu-mi pasa de tot ce-mi spui, nu-mi pasa ca ma injuri si ma faci in toate felurile atunci cand esti beat sau pur si simplu nervos si eu "iti stau in cale". Nu-mi pasa pentru ca tu esti prietenul meu si asta nimeni, nici chiar eu sau tu, nu o va putea schimba vreodata! Deci inceteaza sa m-ai fii asa prost si gandeste, macar o data in viata ta! Spuse el, glasul inaltandu-i-se cateva octave. Ridica capul, iar in ochii lui am putut vedea lacrimile ce straluceau la lumina artificiala ce venea din incaperea de langa noi.
Ramasesem fara cuvinte, fara sa mai pot spune ceva. Dar nu era nevoie, caci el ma imbratisa strans inca o data de cand ne vazuseram, lasandu-si capul pe umarul meu.
-Prostule... Repeta el soptit, la urechea mea. Nu-mi pasa ca nu-i raspundeam la imbratisare si ca-mi tineam mainile pe langa corp, in momentul ala vroiam doar ca stare mea de liniste sa dureze vesnic si sa nu fie deranjata de nimic.
Dar n-a fost sa fie. Am auzit infundat cum usa transparenta a terasei se deschide si m-am indepartat automat de Neji, masca parca plutind de jos, complet refacuta, reasezandu-se pe fata mea.
M-am intors indiferent si in acelasi timp nervos spre cel sau cea care indraznise sa ne deranjeze si ce am vazut m-a socat. In prag statea o femeie... ba nu, o fata, imbracata cu o rochie mult prea eleganta pentru ea, dar care ii venea de minune, mulandu-se perfect pe trupul ei, de un rosu inchis. Inafara de rochie nu prea era nimic interesant la ea. Nu era frumoasa ca toate celelalte din camera, nu avea parul de un negru intens, lung, care sa-i cada pe umerii albi, perfect rotunzi si nici o pereche de ochi negri sau albastri care sa te inebuneasca cu o singura privire. Ba chiar era... banala, cu parul de un roz usor inchis, prins intr-un coc ce nu i se potrivea nici-cum - parul ala statea mult mai bine despletit - si cu ochii de un verde sters, lipsiti de orice urma de sclipire vie.
Dar chiar si asa, spunandu-mi intruna ca era banala, urata si pur si simplu o adolescenta naiva si proasta, ceva, totusi, se nastea incet-incet in mine. Nu intelegeam pe atunci si nici nu-mi dadeam seama ca masca mea, de obicei implacabila, acum pierdea incet-incet o piesa, ce se desprindea din ea, lasandu-mi o particica din suflet neacoperita. Lasat fara nici-o aparare, acea fata avea sa intre prin acel loc liber si avea sa puna stapanire, incet-incet, pe tot sufletul meu.
~Va urma~
Sper ca va placut si astept pareri :D . Bey-Bey :)
E primul meu fic cu Naruto, am mai scris povesti, dar abia acum m-am incumetat sa incep un fic cu Naruto Grin . S-ar putea ca unora dintre personaje sa le fi schimbat putin (mai mult) comportamentul, dar am facut-o pentru a se potrvi cu ideile mele Grin . Ce as putea sa mai spun? Povestea e scrisa din perspectiva lui Sasuke, deci imi cer scuze daca i-am schimbat prea mult atitudinea ... Va urez lectura placuta!
Simfonia iubirii
-Naruto-
Iubirea e frumoasa, dar in acelasi timp ingrozitoare. E frumoasa pentru ca te inalta in locuri in care n-ai visa sa ajungi vrodata si iti da aripi sa zbori penntru a-ti indeplini cele mai nebunesti vise. Dar e ingrozitoare, pentru ca, o data ce te considera pe deplin implinit, te arunca de acolo de unde te-a urcat, facand cazatura mult mai dureroasa decat ar fi trebuit si iti taie aripile in cel mai agonizant si grotesc mod posibil.
Dar chiar de-ar fi sa mor din cauza EI, ingerul meu, n-as putea sa o urasc pentru ca m-a aruncat din inalturi si mi-a taiat aripile! N-as putea sa o urasc, pentru ca EA e cea care imi lumineaza calea in continure, aratandu-mi din nou drumul spre inalturi si ajutandu-ma sa zbor pana acolo pentru a-mi indeplini cel mai arzator vis! (Sasuke Uchiha).
Capitolul I:
Degetele imi alunecau rapid peste clape, creeand incheierea melodiei. Intunericul in care ma pierdusem atunci cand incepusem sa cant se risipea incetul cu incetul, pe masura ce deschideam ochii. Melodia se termina cu o ultima trecere rapida a degetelor peste clape.
N-am asteptat sa se termine aplauzele furtunoase ce pusesera rapid stapanire pe incapere imediat dupa ce terminasem, ci ma ridicasem rapid, intorandu-ma spre multime. Multe dintre chipuri erau de femei, cu ochi verzi, albastri sau caprui inecati in dorinta de a ma avea, de a fi, chiar si pentru o noapte, in patul meu. Am zambit, un zambet fals, ca toate celelalte, si m-am pierdut in multime. Am reusit in scurt timp sa fac rost de un pahar de vin rosu si am iesit pe terasa.
Sunetele lente ale muzicii erau estompate, dandu-mi starea de liniste dupa care tanjeam. Am luat o gura din vinul rece si am simtit aproape imediat caldura obisnuita ce-mi invaluia corpul. Am lasat paharul pe balustrada si am injurat incet. Eram mult prea sensibil la bautura, era abia al treilea pahar si deja ma simteam molesit. Macar trecusem de partea cu cantatul... Nu era vorba ca nu-mi placea sa cant, din contra, adoram asta, dar uram sa stiu ca toate acele femei erau cu ochii pe mine, analizandu-ma din cap in picioare si nepasandu-le catusi de putin de cat de bine cant. Defapt, erau acolo doar pentru a se holba la mine, la cat de bine aratam. Si nu ma laudam deloc singur, caci mi se spusese in nenumarate randuri "cat de frumos sunt".
Am oftat usor, totusi, impotriva a ce lasam sa se vada, nu vroiam deloc viata pe care o duceam. Nu vroiam faima, putere, bani si restul lucrurilor, m-asi fi multumit si cu o casuta mica, undeva la marginea orasului, in loc de vila in care eram obligat de tata sa stau cu fratele meu mai mare.
Probabil ca v-am bagat de tot in ceata. Nu conteaza, nu o sa ma prezint acum, caci pe parcurs veti afla oricum totul despre mine, inclusiv numele. Deci voi continua: nu-mi doream nimic din ce aveam, dar nu pot spune ca nu eram recunoscator tatei ca macar se straduia... de-ar fi stat, totusi, m-ai mult pe acasa, ar fi fost si mai bine.
Dar il intelegeam si inca foarte bine! Dupa moartea neasteptata a mamei, tata a suferit foarte mult, asa ca a preferat sa se ascunda de mine si de fratele meu si a plecat prin tara "cu afaceri", dupa cum spunea chiar el. Fratele meu se refugiase in pictura, si, Dumnezeu stie, era un talent innascut in asa ceva! Daca inainte de moartea mamei picta frumos, acum picta minunat. Moartea ei il facuse mai indraznet, mai rebel si mult mai infocat intra-le picturii, ajungand, intr-un sfarsit, un pictor celebru, admirat si cautat de toata populatia feminina a Japoniei.
Cat despre mine... sunt prea multe de spus si nu le-as putea rezuma, dar totul, absolut totul, a inceput dupa moartea celei mai iubite persoane din viata mea. Inainte imi placea la nebunie si cant la pian, luam lectii de le cei mai buni profesori si treceam cu brio orice test la care eram supus. Cantatul la pian era ceva care ma incanta pe atunci, ceva care imi bucura simturile si ma apropia si mai mult de mama.
Dar dupa ce ea a murit... dupa ce ea a plecat totul s-a schimbat. Am devenit mult mai retras, m-am inchis in mine si m-am concentrat pe cantat. Am devenit rapid celebru si am inceput sa imi creez masca perfecta de care aveam nevoie: la suprafata rece si mereu indiferent la orice, in interior la fel ca intotdeauna, bland si increzator. M-am ascuns de lume si m-am refugiat in celebritate. Daca inainte cantam doar pentru a ma bucura pe mine si mama, acum cantam pentru a-mi linisti pornirile. Devenisem impulsiv si singurul lucru care ma readucea la masca de indiferenta si imi creea cat de cat pacea interioara, era cantatul. Cantatul imi devenise un refugiu si celebritatea o scuza.
Am oftat din nou si-am mai luat o gura de vin, de data asta mai mare. In clipa aia nu-mi pasa daca ma imbatam si frati-miu era nevoit sa ma care pana sus.
Am auzit usa de la tersa deschizandu-se -nici nu-mi daduse seama cand o inchisesem - , asa ca m-am intors, pregatit de cearta. Chiar nu observau ca vroiam sa fiu singur?! Ma asteptasem sa-l vad pe fratele meu in prag, dar am dat cu ochii de Neji. Nu se schimbase deloc, acelasi pe care il stiam dintotdeauna: Neji Hyuuga, saten, cu ochii de un violet ciudat si, fara sa trebuiasca sa adaug, singura persoana care imi stia adevarata fata, singura persoana care fusese mereu langa mine, chiar daca nu puteam sa ne intalnim. Ma privea zambind larg, bucuros ca in sfarsit, dupa trei ani, reusise sa ma vada din nou. Se apropie incet de mine, eu ramanand pe loc, inca privindu-l.
-Sasuke Uchiha... o plecere, ca intodeauna. Vocea ii era melodioasa, aratand clar talentul lui innascut de a canta. Cuvintele la fel ca intotdeauna si ele: politicoase, cu o urma subtila de ironie.
-Neji Hyuuga... o placere, pot spune. I-am raspuns eu cu aceiasi moneda. Probabil glasul imi sunase mai rastit decat as fi vrut, caci el stramba putin din nas, dar apoi zambetul larg ii reveni pe buze si, din doua miscari, era langa mine si ma imbratisa strans, prieteneste. I-am raspuns repede la imbratisare. Nu-l mai vazusem de atata timp, nu-l simtisem langa mine de atata timp, incat... incat acum nu vroiam sa-i mai dau drumul.
-Ai disparut... si n-am stiut ce sa fac... Am soptit eu pe un ton slab. Il lasasem de prea multe ori sa plece de langa mine si sa ma tradeze pentru ca acum sa-i pot da din nou drumul.
-N-am avut incotro... dar nu conteaza, sunt aici acum. Imi sopti si el, nedandu-mi drumul, pastrand astfel "magia" ce se crease. Il simteam mai aproape ca oricand si stiam ca de acum nu va mai pleca, nu ma va mai lasa pentru ca nu-l voi mai lasa eu. Chiar si legat, il voi tine langa mine.
-Da... dar daca mai ai de gand sa pleci fara sa anunti, iti spun de pe acum ca nu ai nici-o sansa. Si legat si tot te tin langa mine. I-am zis, dandu-i drumul. Eram sigur acum ca nu va fugi sau disparea. Ma privi putin in ochi apoi bufni intr-un ras nebun. Am zambit si eu. Nu era zambetul fals pe care il afisam in fata celorlalti oameni, era zambetul meu, zambetul de dinainte.
-Mi-a fost dor de tine si de incapatanarea ta, Sasuke. Imi zise, reusind intr-un final sa se stapaneasca.
-Si mie mi-a fost dor sa-mi tina cineva in fiecare dimineata morala ca era sa fac accident cu masina... din nou. Replica mea il facu iar sa rada, iar pe mine sa zambesc in continuare. Chiar imi fusese dor de el... de diminetile in care aparea nervos la usa mea, strigandu-mi ca se saturase sa vina dupa mine in fiecare miez de noapte si sa ma culeaga de la politie sau baruri. Nu eram cine-stie-ce bautor inrait si nici nu ma bateam des, dar imi placea senzatia de moleseala si abandon pe care mi-o oferea fiecare pahar de alcool. Dar el era in fiecare dimineata acolo, in fata usii mele, facand pe lupul moralist, chiar daca, la fie si o cerere mai insistenta a mea, ar fi venit cu mine in bar. Dar ii placea sa se dea matur, iar eu nu vroiam sa-i stric imaginea pe care si-o crease.
L-am vazut ca prin ceata cum se misca brusc si se aseaza pe balustrada, trecand cu picioarele pe partea cealalta.
-Daca tot ai de gand sa-ti petreci toata noaptea aici, macar sa ma fac confortabil. Se explica el, intorcandu-se spre mine si zambindu-mi. Intors spre balustrada, am putut vedea cele doua pahare cu vin ce stateau unul langa altul. Unul dintre ele parea neatins, convingandu-ma ca era al lui Neji, si altul era pe jumatate gol.
Privind in continuare luna ce statea demna pe cer, Neji lua paharul lui, ducandu-l la buze. Priveam fascinat cum bea din pahar, intr-un mod mult prea elegant pentru a fi el, si nu-mi puteam lua privirea din dreptul lui. Vraja se destrama o data ce se intoarse spre mine, privindu-ma ciudat: bland, dar in acelasi timp trist si furios.
-Ti-a luat cam mult, Sasuke Uchiha, pana sa ma gasesti. Imi reprosa el cu o ciudata nervozitate falsa in glas.
-N-a fost vina mea, trebuia sa termin cateva lucruri in Tokio pana sa vin in Konoha sa te caut. Am zis, ridicand din umeri. El plecase acum trei ani din Tokio, impreuna cu, mai nou, sora lui, Hinata Hyuuga si cu parintii lui adoptivi, care defapt erau unchiul si matusa lui. Era complicata povestea lui, el in sine era complicat si de fiecare data cand ma gandeam la ce i se intamplase ma durea capul. Dar pe scurt era cam asa: ambii parinti ii fusesera omorati, iar el fusese adoptat de unchiul si matusa lui, devenind fratele vitreg a-l Hinatei, vechea lui verisoara.
-Dar a durat mult, Sasuke. Nu puteam sa te sun pentru ca eram m-ai mereu ocupat si plecat in tot felul de turnee. Ajunsesem la un momendat sa cred ca parintii mei vorbisera cu manager-ul meu sa-mi programeze turnee peste turnee, ca sa ma tina la distanta de tine si am vrut la un momendat sa plec singur la Tokio, sa vin sa te vad. Povesti el trist. Il intelegeam si inca foarte bine. Daca as fi stiut unde plecase si eu as fi venit singur dupa el, doar pentru a-l vedea. Dar nu stiam! Plecase pur si simplu intr-o zi, fara un "la revedere", fara ca macar sa-mi spuna daca o sa ne mai vedem sau daca mai vrea sa fim prieteni. Dar il mai intelegeam si din alt punct de vedere: el intotdeauna se bazase pe mine, asa cum eu ma bazasem pe el. Intre noi era o legatura... ciudata, care ne facea sa ne fim aproape unul altuia, chiar daca firile noastre erau complet diferite si nimic nu ne asemana. El avea intotdeauna nevoie mai multa de mine, decat aveam eu nevoie de el. Daca ar fi fost dupa mine si daca mi-ar fi ascultat vreodata toata protestele si jignirile aduse la adresa lui, n-am m-ai fi fost prieteni de mult, ba mai mult, am fi devenit dusmani. Dar el niciodata nu lua in seama jignirile pe care i le aduceam, le ignora cu desavarsire, deoarece stia prea bine ca nu erau spuse cu intentie, ci era pur si simplu un mod de a ma linisti, de a-mi varsa nervii. Iar el accepta calm si zambitor tot ceea ce-i spuneam, fara a se simti intr-un fel jignit. Asta era ceea ce facea prietenia noastra atat de stransa si speciala. Altul in locul lui ar fi plecat de mult si m-ar fi urat, dar el... el era inca acolo si va fii intotdeauna.
-Atunci cand ai plecat am crezut ca ai plecat din cauza mea. Am crezut ca te saturasei sa tot auzi tot ce spuneam si ca ai plecat ca sa scapi de mine. Dar, Neji, daca ar fost asa, crede-ma ca te-as fi inteles si n-as fi venit dupa tine. De asta a durat asa mult! A trebuit sa ma conving ca n-ai plecat din cauza mea! A trebuit sa aflu de ce plecasesi intra-devar! Si, crede-ma, habar n-ai ce greu e sa afli ceva, atunci cand cineva plateste persoana respectiva sa nu spuna nimic! Am protestat si eu. Ajunsesem acum sa ma tin strans cu mainile de balustrada, mai mult pentru a nu cadea din cauza moleselii care pusese stapanire pe mine de la ultima gura de vin luata -pe care habar n-aveam cand am luat-o! - .
Neji se uita mirat la mine, cu ochii lui violeti mariti de umire. Se parea ca nu stia ca parintii lui platisera toti servitorii pe care ii avusese in casa sa nu spuna nimic despre locul unde plecasera...
Se dadu jos de pe balustrada - nu stiu cum, pentru ca ma concentram mai mult la el si nu la ce facea- si se apropie de mine. Nu ma atinse, ci doar se uita in ochii mei.
-Ai crezut... ai crezut ca am plecat din cauza ta? Ma intreba el, glasul fiindu-i plin de uimire. Am aprobat usor din cap, incapabil sa scot vre-un cuvant. In astfel de momente, toata masca si apararea mea erau undeva pe jos, sparte si asteptand ca totul sa se termine si sa fie reconstruite la loc.
-Prostule... murmura el si facu o pauza, lasand capul in jos, ochii fiindu-i acoperiti de parul saten, apoi continua, n-as putea sa plec din cauza ta. Nu ti-ai dat seama pana acum?! Nu-mi pasa de tot ce-mi spui, nu-mi pasa ca ma injuri si ma faci in toate felurile atunci cand esti beat sau pur si simplu nervos si eu "iti stau in cale". Nu-mi pasa pentru ca tu esti prietenul meu si asta nimeni, nici chiar eu sau tu, nu o va putea schimba vreodata! Deci inceteaza sa m-ai fii asa prost si gandeste, macar o data in viata ta! Spuse el, glasul inaltandu-i-se cateva octave. Ridica capul, iar in ochii lui am putut vedea lacrimile ce straluceau la lumina artificiala ce venea din incaperea de langa noi.
Ramasesem fara cuvinte, fara sa mai pot spune ceva. Dar nu era nevoie, caci el ma imbratisa strans inca o data de cand ne vazuseram, lasandu-si capul pe umarul meu.
-Prostule... Repeta el soptit, la urechea mea. Nu-mi pasa ca nu-i raspundeam la imbratisare si ca-mi tineam mainile pe langa corp, in momentul ala vroiam doar ca stare mea de liniste sa dureze vesnic si sa nu fie deranjata de nimic.
Dar n-a fost sa fie. Am auzit infundat cum usa transparenta a terasei se deschide si m-am indepartat automat de Neji, masca parca plutind de jos, complet refacuta, reasezandu-se pe fata mea.
M-am intors indiferent si in acelasi timp nervos spre cel sau cea care indraznise sa ne deranjeze si ce am vazut m-a socat. In prag statea o femeie... ba nu, o fata, imbracata cu o rochie mult prea eleganta pentru ea, dar care ii venea de minune, mulandu-se perfect pe trupul ei, de un rosu inchis. Inafara de rochie nu prea era nimic interesant la ea. Nu era frumoasa ca toate celelalte din camera, nu avea parul de un negru intens, lung, care sa-i cada pe umerii albi, perfect rotunzi si nici o pereche de ochi negri sau albastri care sa te inebuneasca cu o singura privire. Ba chiar era... banala, cu parul de un roz usor inchis, prins intr-un coc ce nu i se potrivea nici-cum - parul ala statea mult mai bine despletit - si cu ochii de un verde sters, lipsiti de orice urma de sclipire vie.
Dar chiar si asa, spunandu-mi intruna ca era banala, urata si pur si simplu o adolescenta naiva si proasta, ceva, totusi, se nastea incet-incet in mine. Nu intelegeam pe atunci si nici nu-mi dadeam seama ca masca mea, de obicei implacabila, acum pierdea incet-incet o piesa, ce se desprindea din ea, lasandu-mi o particica din suflet neacoperita. Lasat fara nici-o aparare, acea fata avea sa intre prin acel loc liber si avea sa puna stapanire, incet-incet, pe tot sufletul meu.
~Va urma~
Sper ca va placut si astept pareri :D . Bey-Bey :)
Se spune ca Iubirea se naste din Speranta si Speranta din Iubire. O fi, oare, chiar atat de adevarat?