Sa zburam

[Ana.]

Iata-ma! Mi-am luat inima-n dinti si am postat.

Introducere

Ma gandesc cum trupul si sufletul formeaza o masinarie complexa si perfecta, condusa de instinctele subrede ale inimii. Cum cad in prapastia inselatoare a vietii si inchid ochii de spaima. Si totusi nu ating solul, prapastia asta nu are fund, lasandu-ma sa plutesc o vesnicie, gravitand in jurul chipului vietii de marmura.
Lupta marsava intre ratiune si soapta inimii se da in mine, acolo unde nimeni nu poate vedea acel zbucium. Sufletul tanjeste sa iubeasca... dar intelectul refuza sa-i dea voie.
Pentru mine viata e ca un drog. Si am ajuns la concluzia ca la oricate prapastii voi ajunge, chiar daca nu m-am nascut cu parasuta, o sa zbor.
As vrea sa fiu un nor. Sa plutesc linistita peste intreg pamantul. N-am unde ma duce in infinit. Doar plutesc. Nu am o destinatie, oriunde ma aflu este destinatia mea. Nu am un anumit scop, sa fiu este scopul meu. Vantul ma poarta pe aripile sale si ma las luata de briza.
Eu acum aleg sa fiu un nor, mai bine decat om. Si chiar daca ma risipesc eu tot voi fi acolo. Apar si dispar ca o fantasma, desi totul spune ca exist. Insa e imposibil sa aleg calea de a fi nor. Ar fi inca o decizie de luat.
Dar pot sa ma las purtata de inima, ca norul de vant. Si asta am sa fac. O sa plutesc pe strazi, printre oameni si am sa le spun ca sunt un nor, sa nu ma ia in seama.
Am sa-mi presar viata cu stropi de fericire.
Sa zburam!

Capitoul 1 – ‘Spre mai bine!’

-Laila Álvarez! imi aud numele.
Cu pasi mici ma indrept spre podium. Merg incet si lent, nesigura pe mine, nu cumva sa ma impiedic in roba care mi se taraste pe jos. Culoarea ei neagra este acum plina de praf, am calcat pe ea. Palaria de absolvire sta sa cada de pe capul meu. Profesoara Serrano imi da diploma si imi zambeste tare calduros. Ii zambesc la randul meu. O sarut pe ambii obraji, la fel si ea si imi iau la revedere, daca ne vom mai intalni vreodata.
Cand vreau sa plec ma prinde de maneca si imi sopteste la ureche:
- Álvarez, sa sti ca ai fost preferata mea! zice dupa care ma strange puternic in brate.
Profa Serrano a fost intodeauna morocanoasa. Am avut impresia ca ma uraste inca de la inceput. O sa tin minte figura ei rautacioasa, mai ales cand intarziam la cursuri. Acum stiu ca imi vroia doar binele. Este scunda, indesata, cu o pereche de ochi negri si patrunzatori.
Ma mai uit odata la chipul ei si imi dau seama ca am fost ultima strigata. Vad palariile celorlalti in aer. O arunc si eu, prea tarziu deoarece a ramas singura pe cerul albastru.
Noi, colegii, formam un cerc. Ne invartim de cateva ori si ne spunem la revedere. Ei au ramas sa faca poze. Eu plec. Amintirile cu ei sunt imprimate deja in mintea mea ca intr-un aparat foto. Si oricum, viata imi rezerva noi persoane cu care sa traiesc.
Ajung acasa si bat la usa. Simt mirosul picant in aer. Mama ma intampina fericita in pragul usii de la bucatarie. Poarta un sort cu gaste, rosu. Imi spune ca a pregatit salsa picanta, mancarea mea preferata. O imbratisez si ma felicita. Ochii ei sunt blajini, nu cred ca ar rani nici o musca. Nu seman cu ea. Mereu imi spune ca seman cu tata. Daca semanam cu el o lasam balta si plecam. Si mereu imi spune ca tata a fost un om incredibil de bun. Da, de-aia ne-a lasat singure.
Urc lenes scarile pana la camera mea. Ma schimb in haine lejere. Niste pantaloni de trening negri si un tricou lalai alb. Parul lung de un negru precum pana corbului il prind in coada de cal. Privesc cerul melancolica cu ochii mei albastri precum marea inghetata.
Imi pun castile in urechi si ii spun mamei ca ma duc sa alerg. Iau drum spre locul meu de alergat, o strada lunga, nesfarsita pe langa casele de langa rau. Dau drumul la muzica si incep sa alerg usor pe drumul prafuit. Gafai in surdina. Pasii mei raman imrpimati in stratul gros de praf de pe jos. Locuiesc in orasul Zaragoza, Spania.
Dupa o jumatate de ora de alergat ma misc alene spre casa, ca o lipitoare. Mama ma asteapta cu salsa picanta pe masa. Nu ma mai spal, ma asez direct la masa. Ma apostrofeaza, spunandu-mi ca am o suma de microbi pe maini. Stiu mama, stiu, doar am douazeci si doi de ani. Nu mai fi atat de protectoare, in curand voi pleca oricum.
Totusi ma ridic si ma spal fugitiv pe maini. Ma asez si incep sa pun pe mine tot ce-am dat jos. Ador gustul macarii facute de mama. O sa-mi fie dor de asta. Salsa picanta calda facuta in casa de mainile harnice ale mamei. Imi spal farfuria si urc rapid in camera mea. Ma arunc in pat. Scot un caietel de sub perna. Caietul meu cu dorinte de cand eram mica. Prima mea dorinta a fost sa zbor si nici acum nu ma reusit s-o tai de pe lista. Am avut si am atat de multe dorinte. Intodeauna am fost lacoma, am vrut mai mult decat aveam. Cea mai arzatoare dorinta din copilarie a fost ca tata sa se intoarca. Chiar credeam ca se va intampla, ca-l voi vedea la usa si ma va imbratisa. Defapt asta se intampla, dar nu in postura de tata.
Bate la usa, aud eu.
-Adriano! spune mama cu un glas care ma uimeste de fiecare data, parca se simte implinita cand il vede.
Cobor in graba scarile si il vad in pragul usii. Inalt, bine-facut si puternic. Asta era tata. Par negru si ochi la fel de negri. Ii zambesc mecanic si-mi zambeste la randu-i cu toata gura. Imi pare tare superficial. Sentimentul meu de repulsie fata de el creste treptat cu cat il vad rapindu-i mamei minute din viata. N-are nevoie de el. Ce spun, ba are. Cand voi pleca, va ramane pustiita, fara nimeni langa ea.
-Ce e cu vizita asta subita? intreb eu pe un ton dezinteresat.
-Am ceva pentru tine, bobocel! Doar ai absolvit ! imi spune el foarte entuziast.
Parca mai entuziast ca-mi da ceva, decat mine sa primesc. Zambesc din nou fortat si ma trage de mana afara spre masina lui. Deschide mandru masina lui de nu stiu cati euro si o mica cutiuta de culoare rosu aprins si o felicitare cu numele meu, Laila. Prind cutia in maini si ezit sa o deschid. Da incantat din sprancene semn ca trebuie neaparat s-o deschid. Inauntru observ un delicat lantisor din argint cu un pandativ de cristal in forma de inimioara. Cantaresc in minte valoarea sentimentala a acestuia si il accept cu un zambet simpatic si adevarat. O sa-mi fie bun de acum inainte. Imi va aduce aminte de chipul dulcilor mei parinti.
Il sarut pe tata dulce pe obraji si spun ca mi-e somn. Ambii ma saruta pe crestet si imi ureaza noapte buna. Ma arunc in pat si meditez. Ma gandesc daca alegerea pe care urmeaza s-o fac e buna. Daca asa imi dicteaza inima inseamna ca asta mi-e mai bine.
Ma fac mica sub patura calduroasa si ma uit prin ochi-mi impaienjeniti de intuneric. Pe perete disting diferite forme neconventionale. Le studiez in tacere si-mi las pleoapele mai apoi sa cada. Destinul ma cheama!
*
-Sti, ma duc sa ma plimb cu Maria! ii spun eu mamei care isi sterge sudoare de la aburi.
Maria Domínguez, cea mai buna prietena a mea, cea care mi-a fost alaturi timp de ani buni pe parcursul vietii. A fost vecina mea de la patru ani si de atunci suntem nedespartite. Ma rog, acum s-a mutat. Nu pot sa spun ca suntem identice, dar pot spune ca ne completam reciproc. Defapt suntem la poli opusi. In relatia noastra de amicitie eu sunt fata rece, brutal de sincera si cu capul pe umeri. Ea este fata cu capul in nori, distrata si niciodata serioasa.
Ies si la usa din fata casei o vad, asteptand. E o fata mignona spre deosebire de mine care am fost destul de inalta pentru varsta mea. Are parul tuns bob, roscat precum sangele curat si pur cu nuante de abanos. Ochii ei sunt migdalati, de un negru crunt. Imi zambeste de la cativa metri distanta si-mi dau seama ca m-a asteptat de cateva secunde bune. Mult, pentru firea ei nerabdatoare si vulcanica.
Tin minte cand se certa cu profu’ de mate. Acesta ii spunea ca matematica e importanta, o intalnesti mereu in viata, iar ea ii repeata la nesfarsit acel citat prafuit de amintiri: “Stii sa spui cata dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu stii, nu? Si atunci, da-o naibii de matematica!” Si el tacea resemnat cu un suras discret pe buze. Pana la urma nu toti avem aceleasi pasiuni. Scriitoarea ei preferata e Giulia Carcasi, din cartea ei cunoaste si citatul. A insipirat-o oarecum.
Zambesc silita de ranjetul ei gigantic intimparit pe fata sa. Imi bag mainile in buzunarele pantalonilor lejeri si adopt pozitia de ‘lasa-ma sa te las’ obisnuita a mea. Ea isi uneste mainile si si le indreapta, se fataie pe picioare cand in fata, cand in spate. Ridic o spranceana intrebatoare si rade ca deobicei.
-Deci, ceva nou? intreaba ea plictisita de atata liniste.
Dau din umeri semn ca totul a ramas la fel ca inainte, obisnuit. Monotonia de zi cu zi este ca o pelicula a unui film a carui fir epic s-a oprit. E ca si cum am trai aceeasi zi numai ca in circumstante diferite. In aceleasi locuri, cu aceiasi oameni, cu aceleasi obiceiuri. Aceleasi trairi… Banalul face parte din viata mea. Viata mea e banala.
Maria ma trezeste din visare. Imi pune aceeasi intrebare, zapacita. Ii dau acelasi raspuns, numai ca de data asta i-o spune in cuvinte. Nimic nu s-a ma intamplat, dar va avea loc in curand. Ce am in minte? Vrea sa intalnesc noul, sa-l simt cum ma imbratiseaza pe nepregatite. Daca el nu vine singur, il voi cauta in lung si-n lat, fara a ma tine nimic in loc. Ma voi adanci intr-o noua experienta, una diferita de obisnuitul care-l traiesc in prezent. Acum ca am implinit varsta la care-mi iau singura decizile, pot sa-mi impun propriile-mi limite. Pot sa stabilesc cate reusesc sa fac. Imi pot fi propriul stapan, nimeni sa nu ma mai controleze ca o papusa in sforiile vietii.
Ma iau fiorii cand in minte imi rasuna cuvantul ‘schimbare’. Vreau sa ma schimb, sa am o alta viata. Oare nu mi-e bine indeajuns acum? De ce am sentimentul acesta de repulsie fata de plictisitoarea ruta a vietii mele? Nu o sa merg drept pe acelasi drum prea bine cunoscut. O sa cotesc la dreapta sau la stanga, pur si simplu nu conteaza daca e necunoscut. Nici n-o sa ma intorc. Ce-a fost a fost si nu va mai putea fi.
Ma stramb oarecum la intentiile mele bine fondate. Desi am o varsta matura, la care trebuie sa gandesc rational, chiar daca imi ascund copilul din mine sub o masca a maturitatii, am dorinte si vise infantile care le vreau duse la un bun sfarsit. Si chiar voi reusi. Planurile mele marete le voi implini si voi face tot ce vreau cu viata mea. O sa mi-o modelez dupa bunul meu plac.
-Bau ! imi urla Maria in urechi.
-Ce-i cu tine? spun eu.
Doar stie de firea mea foarte irascibila. Ma uit cu repros la ea, ma sperii foarte tare la zgomote ascutite. Se uita cu o privire de catelus plouat. Nu-mi raspunde la intrebare. O las asa, nu-mi trebuie raspuns. O mustru inca un pic din priviri si o mangai plapand pe cap. Imi zambeste fericita ca am iertat-o, stie ca nu-i de glumit cu mine. Totusi nu-si pierde scanteia intrebatoare din ochi. Spun un ‘ce’ iritat. Imi zic in gandul meu <<Ce te uti asa la mine!?”, dar fiindca lenea-i sora cu mine nu ma sinchisesc sa deschid gura.
-Vrei sa-mi spui ceva? zice ea, facand o pauza scurta intre fiecare cuvant.
Parca mi-ar citi gandurile. Chiar ma cunoaste. Dau intr-un hohot prostesc de ras, cum n-am mai facut-o pana acum. Surprinzator nu ma acompaniaaza cu rasul ei colorat. Rad haotic, singura. Sa-i spun ca iau curba? Nu cred ca ar intelege. Sa-i spun ca plec? Nu cred ca ar accepta. Sa nu-i spun? Cea mai buna solutie. Zambesc melacolic si dau din cap dezaprobatoare cu privire la gandurile mele ciudate si intortocheate.
Soneria telefonului suna si la celalalt capat al firului aud glasul dulce al mamei.
-Scumpa mea, te duci tu la gara sa-l iei pe Miguel? Am treaba la servici. Multumesc, pa-pa!
Si-mi inchide telefonul in nas. Tipic mamei. Dupa ce concediul i s-a terminat, trebuie sa mearga la lucru. Lucreaza ca asistenta la spitalul local si casnica acasa. Nu stiu de ce se strofoaca cu banii. La cat de putred de bogat e tata, care ne si intretine, am putea fi miliardare fara sa facem nimic. Vrea totusi sa se simta independenta.
Miguel e frati-miu, zgatia mica care mereu ma calca pe nervi. Cel care ma enerveaza in fiecare dimineata devreme din cine stie ce motive tampite. E in clasa a treia si a fost plecat in tabara de matematica. Ma mir ca ii place materia asta. Oftez in surdina, numai pentru mine, si ii explic situatia Mariei. Aceasta intelege si ne luam la revedere, daca ne vom mai vedea. Ma indrept cu pasi grabiti spre gara, acolo unde trenul lui Miguelito ( asa il alinta mama ) opreste. Intodeauna am fost gelos pe pustiul asta. Mereu am fost invinuita de toate boacanele lui. Mie mi s-a reprosat mereu ca de ce nu face Miguel aia, de ce a facut Miguel aia. Ce sunt eu, dadaca? Daca nu as fi fost eu cine ar fi avut grija de el? N-o invinuiesc pe mama, trebuie sa-i fie tare greu singura, dar totusi. Eu am fost dintotdeauna sora mai mare, cea care trebuie sa dea dovada de multa multa responsabilitate mai ales in privinta ‘fratelui mai mic’. Oricum m-am obisnuit.
Ajung exact cand trenul suiera la oprire. Usile se deschid si primul care iese din tren disperat e fratele meu. A inceput sa tipe la vedere mea la genul ‘ Sora mea draga, mi-ai lipsit!’ si alte aiureli lipsite de logica. Imi sare in brate. Ii raspund la imbratisare, ce era sa fac? Chiar daca nu ne prea suportam, inca e fratele meu mic pe care mi l-am dorit mereu. Ii scuip o replica acida si incep sa rad. Macar pe fratii mai mici poti sa-i tachinezi. Se incrunta la mine si scoate limba sub forma de repros.
Ii prind mana firava intr-a mea si ne indreptam spre casa. Normal ca trebuie sa-i car bagajul, asta ca un supliment in relatia frate-sora. Incepe sa-mi povesteasca cu entuziasm tot ce a facut el acolo. Ma bucur cand il vad atat de plin de fericire. Eu, la varsta mea, pot sa spun ca nimic nu ma surprinde placut. M-am plictisit, mai bine zis, de viata. Imi face placere sa-l vad cat de bucuros e la cele mai simple intamplari posibile.
Il duc pana acasa. Il trimit sa se schimbe si sa despacheteze cat timp ii fac ceva de mancare. Pun din spaghetele de ieri la cuptorul cu microunde. Sfaraie cu cat timpul trece. Il vad pe micutul spiridus, coboara scarile. Ii pun spaghetele pe masa si ii ofer si tacamurile. Isi freaca burta si isi linge patimas buzele. Infinge furculita in preparat si incepe sa manance necontenit in timp ce eu spal vasele ramase aici de dimineata.
In timp ce apa de la robinet curge, eu doar stau si ma gandesc. Gandul imi fuge departe, printre norii albi ca de nea. Sunetul apei care curge, vajaie insistent, provocand un tsunami in tot sirul rationamentului meu. Nici nu mai stiu ce gandesc. Este atat de greu sa-mi deslusesc proprile-mi idei. Pe parcursul vietii a devenit complicat si sa ma cunosc pe mine. Am ajuns sa ma intreb ca pe o straina cine sunt si nici eu sa nu mai stiu. E oare posibil sau doar aberez? Si Miguel mi-ar putea da un raspuns: sor-mea cea enervanta. Macar stie sa ma caracterizeze dupa prorpiul lui punct de vedere. Mai bine decat nimic. Dar eu nu pot sa-mi spun o parere despre mine. Pot spune despre oricine altcineva cu exceptia mea. Stupid, cam asa.
Ranjesc luminata de ideea ce-mi trece prin cap. Ii prind capul lui Miguel in maini si-l mozolesc cu sosul de spaghetii ramas , asta pentru ca nu si-a spalat singur farfuria. Il apostrofez ca e un dezordonat si-mi zice ca sunt maica-mea. Nu sunt ea, dar trebuie . Imi arat dintii perfecti, cu el imi permit sa fiu mai copilaroasa. Iubesc sa-l tachinez. Face urat.
Incepe sa ma alerge prin casa ca un nebun. Ii spun sa ma scuteasca de toate tampenile lui si sa ma lase in pace. Ma refugiez in camera mea, lacasul meu de meditatie. Inchid usa pe dinauntru ca nu cumva sa fiu intrerupta de un anumit individ care-mi poarta pica. Deschid laptop-ul curioasa daca a mai aparut ceva interesant pe-aici. Maria e ca deobicei pe mess la aceste ore tarzi, zece noaptea. Gandul ca maine nu mai trebuie sa ma trezesc devreme sa plec la cursuri ma linistete .
Nu deschid bine mess-ul ca Maria deja incepe sa-mi povesteasca ce-a mai facut in cele cateva ore dup ace am plecat. E ca fratimeo, o melita care vorbeste continuu. Nu te lasa sa rasufli. Dar m-am obisnuit. Imi va fi greu sa n-am pe nimeni cu care sa vorbesc. Imi vor lipsi frazele fara noima pe care le spune Maria si bocetele lui Miguel cand ma invinuieste de vreo prostie pe care a facut-o. Imi va fi dor, chiar daca momentat nu le suport.
Aud usa de la intrare cum se tranteste. Descui usa si cobora s-o intampin pe mama. Simt deja mirosul bolnavicios din spital. Dar asta e, cu toate greutatile m-am obisnuit. O imbratisez calduros si o sarut pe obraz de bun -venit acasa. Ma saruta la randul ei, si pe Miguel si se duce la dus. Nici ea nu prea suporta mirosul, dar daca asta e meseria ei trebuie sa indure tot ce este nevoie.
Ma intreb cat de puternica va fi cand voi pleca. N-o vad sa fie in stare sa ma uite. N-o sa-i dau explicatii. Doar o sa-i spun ca voi pleca. Ce mai conteaza? Cu o explicatie sau nu in plus nu o voi ajuta. Miguelito o va sustine. Trebuie sa treaca peste toate. Oricum el va sti ca mi-e mai bine. Ma cunoaste mai bine decat mama. Draga mea fiinta ce m-a nascut o sa fie vulnerabila. O sa incerce sa ma inteleaga. Si desi e mic, Miguel ii va spune ca e degeaba. O va usura intr-o oarecare masura. Am incredere in el. Este fratele meu destept pana la urma, cel mai tare fratior! Miguelito…
Trebuie sa ma pregatesc spiritual. Schimbarea e aproape aici. Termenul limita soseste. Maine va fi ziua cea mare!

De postat voi posta in week-end. :D Ja ne!:-h

[Elena.]

Imi place, sincer. Ideea este originala, titlul este atragator, cam simplu dar imi place. Actiunea nu este deloc grabita. Dialogul nu predomina si nu este sec, ceea ce imi place. Descriere ai avut, frumoasa dar tot mai trebuie lucrat si misa parut ca ai stat foarte putin la momentul in carte ea a absolvit, mai aveai cu siguranta ce sa mai descrii daca te mai gandeai putin. Naratiune ai. Greseli, nu pre am vazut, de fapt nu am vazut aproape deloc. Cam atat, in general capitolul este bun, dar ca la orice fic totul mai trebuie lucrat ca nimik nu este perfect.


Zbye,
a trecut p'aci nebuna Helen

[Ana.]

Stiu ca e simplu. Asa vor fi cele 2-3 capitole introductive. :D Apoi (sper ca) va deveni mai complexa actiunea. Defapt in capitolul asta vroiam sa arat viata simpla a fetei, banalul prin care trece. Si absolvirea, sincer nu m-am gandit sa dezvolt momentul pentru ca pe Laila (personajul principal) nu o prea intereseaza. Asa am creat-o eu, sa fie mai indiferenta. :D Si asta nu iti explic numai tie, le explic si eventualilor cititor (daca exista:))).
Multumesc ca te-ai abatut pe-aici Helen! Bye! :-h

[Zăpă]

Heya(*.*)


Sa zburam? Interesant titlu si totusi atat de simplu, insa pot spune ca imi place. Este ciudat, dar in acelasi timp foarte atractiv. Cat despre acest capitol pot spune ca imi place, a fost bun. Descriere ai avut, insa as vrea si mai multa daca se poate. Naratiunea a fost buna si mi-a placut. Dialogul, nu cred ca l-ai folosit foarte mult, daca nu ma insel au fost cam 2-3 replici. Actiunea a fost buna, grabita putin la inceput, insa apoi a decurs normal. O idee despre fic-- imi place si sper sa-l continui. Laila, este un personaj foarte bine cladit si imi place personalitatea ei. Bravo!Greseli de tastare sau exprimare nu am vazut. Cam atat am avut de zis.Astept capitolul doi si repede.

Ja ne`!

[Lori.]

Helău!
Titlul mi s-a părut destul de atractiv şi mie, însă măcar dacă puneai semnul exclamării...cred că era mai bine.
Capitolul per total mi s-a părut foarte încărcat. Mi-a fost cam greu să citesc, pentru că mintea îmi zbura în toate părţile. În introducerea ta care chiar a fost reuşită am observat câteva repetiţii, printre care era şi cea a cuvântului destinaţie. Revenind la capitol (care mi-a plăcut că a fost lung). Am observat foarte multe propoziţii scurte. Te-ar ajuta foarte mult dacă le-ai dezvolta. Încearcă să faci fraze.
Singurele trăsături pe care le-am observat eu la personajul principal, Laila au fost irascibilitatea şi indiferenţa şi faptul că ea este foarte sinceră. Mai mult am aflat despre prietena ei. Revenind la ea, nimic din portretul fizic. Nu am reuşit să îmi creez o impresie despre personalitatea ei, poate cea de fată dură fără prieteni care vrea să fugă de acasă pentru că s-a plictisit de viaţă. Oricum la douăzeci şi ceva de ani să stai cu mama...
Atunci când a sunat-o mama ei să se ducă să îl aducă pe fratele ei, ea la început îl numea zgâtie, că el o enerva în fiecare dimineaţă şi că toate greşelile pe care le făcea el se revărsau asupra ei, mai spune că nu îl suportă şi altele. Apoi la sfârşit a zis ceva de genu' că de doar până la urmă el este fratele meu deştept. Este un contrast foarte puternic între cele două sentimente, stări...Eu până la urmă nu m-am prins. Îl iubeşte, urăște sau altceva ?
Oricum, ideea este foarte originală. Chiar sunt curioasă cum o să arate următorul capitol.

[Abbeh.]

Helăău Ana.
Încep prin a-ţi spune că mi-a plăcut foarte mult acea introducere. Chiar nu mă aşteptam şi sincer, m-a surprins într-un mod plăcut. Capitolul e luung, chiar kilometric aş putea spune :))
Îmi place ideea, nu am mai întâlnit-o până acum şi sincer abia aştept să văd ce are Laila de gând. Îmi place personalitatea ei, este o persoană hotărtă care ştie ce vrea.
Dialogul nu e sec, descriere ai ...
Nu ştiu dacă ai fraţi sau surori, însă la scenele cu Miguel ai punctat foarte bine. Adevărul e că fraţii sau surioarele mai mici sunt foarte stresanţi şi îţi dau bătăi de cap [am şi eu un specimen feminin], mereu dau vina pe tine şi aşa mai departe. Dar atunci când nu eşti lângă ei o perioadă îţi lipsesc chiar foarte mult.
Aştept să văd cu ce surprize ne mai încânţi.
Spor la scris.
Ja! :*

[Ana.]

Ma scuzati de intarziere, dar calculatorul meu a fost mort. Oricum am revenit. Multumesc pentru comentarii. >:D<

Loula a zis ca este un contrast foarte puternic intre acele sentimente fata de Miguel. Dupa cum vad eu lucrurile (si cam asa sunt si eu cu mama), ma cert cu ea si am momente cand spun ca nu o suport, dar pana la urma imi dau seama ca totusi este mama mea si nu trebuie sa-i vad doar partile negative.

Capitolul 2 - Cerul e limita

Razele de soare se napustesc prin crapatura ferestrei si ajung pana pe chipul meu schimonosit. Am fata aceia de “atat de devremeee” pe care intodeauna o foloseam cand ma trezeam in zilele aglomerate de scoala.
Daca stau sa ma gandesc, pentru mine scoala n-a fost cine stie ce chin, decat in clasele mici cand eram cam mediocra. Dar dupa ce acei ani au trecut, scoala a devenit decat o plimbare pe care toti o facem in viata. Doar faptul ca trebuia sa ma trezesc cand soarele rasarea si sa bag viteza pentru a nu intarzia ma calca pe nervi. Eu am fost norocoasa. Am inceput sa-mi dau cat de cat silinta si am reusit sa-i ajung pe cei mai destepti din clasa. Insa mi-am mentinut mereu si statutul de fata cool sa nu mi se spuna tocilara sau alte chestii d’astea de prost-gust. Deci eram desteapta, frumoasa, populara, ce-si mai poate dori o adolescenta in clasele gimnaziale? Nimic. Si cu cat am inaintat in viata m-am lovit continuu de scoala. Imi aduc aminte cum incercam sa prefac pauzele in eternitate cu ajutorul rasetelor puternice ale Mariei. Ce vremuri…
Iata-ma acum la varsta de douazeci si doi de ani, lenevind in pat. Ma ridic in sezut si casc puternic parca vrand sa scot afara toata dorinta aceea nebuna de a ramane in pat. Sunt sigura ca ochii mei sunt cat doua cepe umflate cu pompa. Cearcanele mele troneaza cu aceea culoare pala de violet. Nu prea am putut sa dorm. Gandurile m-au macinat inca de cand am inchis ochii seara trecuta.
Usa camerei se deschide si in prag apare mama cu o fata intrebatoare:
-Ceva neobisnuit?
-Nu! De ce intrebi asta?
Ea da din umeri.
Rad si nu-i mai dau raspuns. Defapt astazi este ceva neobisnuit. Daca ar sti ea, mama, mi-ar da toate planurile peste cap. M-ar tine langa ea, strans asa cum facea cand eram mica. “Laila mea scumpa!” imi zicea ea mereu. M-a dadacit de cand ma stiu. M-a sufocat cu atata afectiune. Era ca si cum dragostea materna si iubirea ce-o avea inauntrul ei pentru tata erau doar pentru mine. Era agonizant sa sti ca ajungi acasa si trebuie sa-ti ingrijesti propria-ti mama. A fost atat de zapacita din cauza lipsei lui tata. Pe atunci nu divortasera numai ca el era totdeauna plecat si ea cadea in depresii urate. A incercat idea de a face un alt copil, poate asta ar fi intarit casnicia. Pe atunci eram destul de mare. “Nu mai plange atat si incearca sa fi independenta. Acest alt copil o sa-ti ingreuneze situatia! Tata va pleca!” tipam eu in gandul meu, vrand s-o spun cu voce tare. As fi fost o fiinta meschina daca as fi zis tot ce-mi repetam in mintea mea. As fi demoralizat-o si mai rau decat era. Si asa s-a nascut Miguel. Si apoi tata a divortat si mama a ramas pe langa situatie timp de ani buni. Am fost de baza in casa. Si a trebuit ,chiar daca vroiam sau nu, sa-mi dau silinta, sa umplu golul din sufletul mamei. Cred ca am reusit.
Dar acum ca voi – pleca se va goli din nou, stiu prea bine. Inghit in sec. N-as vrea s-o mai vad niciodata plangand. Pur si simplu mi s-ar rupe sufletul sa fiu eu cea care-i provoaca suferinta. Dar mi-am jurat ca nimic nu-mi va sta in cale, nici un ocean plin de lacrimi amare in care ma voi inneca. Cumva voi invata sa innot. Dau la o parte toate acele ganduri negativiste ce-mi bantuie mintea. “Voi reusi cumva!” ma motivez eu.
Mama ma cheama la micul-dejun. Cobor rapid scarile din marmura rece. Imi pune in farfurie omleta cu cremvursti. Apuc tacamurile si incep sa infulec tot ce mi s-a oferit. Termin numai decat si cer inca o portie. Sunt studiata de cele doua perechi de ochi din incapere. Rostesc un “ce?” grosolan cu gura plina si cei doi dau din umeri. Ce le pasa lor?
Ma uit la ceas si-mi dau seama ca nu m-am trezit atat de devreme cum credeam. Este ora trei dupa-amiaza. Conform planului meu se pare ca am intarziat, sunt in urma cu etapele actiunii. Ma duc tiptil la pusculita mea. Cum afacerea lui tata a prosperat si el ne intretine, mi-a dat pe fiecare luna o gramajoara frumusica de bani. Si cum inca de atunci aveam acest plan in minte, am economisit fiecare banut minuscul. Ii indes brutal intr-o geanta. Ma duc sa ma imbrac rapid in ceva lejer si apuc cheile de la masina. Urc in aceasta si apas drastic acceleratia. Ah, iubesc viteza! Imi place sa conduc ca o nebuna pe sosele.
-Alo, Maria? soptesc eu la telefon.
-Da! imi raspunde aceea voce prea bine-cunoscuta, radianta.
-Coboara, am venit sa te scot in parc, ce zici? ii spun pe un ton smecheresc.
Nici nu opresc bine motorul masinii ca in pragul usii o vad pe Maria. Ii fac semn sa pofteasca pe scaunul copilotului, cel din dreapta mea. Tranteste portiera cu putere si-si cere scuze. Gonesc pana in parcul din apropiere si parchez brusc intr-o pozitie ciudata. Iesim din masina si ne idreptam spre cea mai apropiata banca.
Imi place acest parc. Aici veneam amandoua cand eram mici. Locul asta e o amintire vie. Copacii au prins culoare deja. Verdele crud al frunzelor de diferite nuante este hipnotizant. Cerul nu ascunde nimic. Norii au disparut ca prin minune. Maria mi-a oferit un zambet sincer, inseninand bolta cerului. Albastrul lui s-a oglindit intodeauna in ochii mei, asa aveam impresia cand eram mica si inca o am. Culoarea ochilor mei seamana izbitor cu cea a intinderii infinite de culoare rece.
Bancuta rigida este scorojita de timp, nu cred ca a mai fost intretinuta asa cum era pe vremuri. Petice de vopsea au picat. Picioarele metalice au ruginit. Dar tot imi place sa stau aici alaturi de Maria. As vrea sa opresc timpul. Bancile sa nu se mai deterioreze. Sa nu vina toamna si sa fure culorile proaspete ale primaverii. Sa imortalizez chipul Mariei in timp si permanent in sufletul meu. As putea oare? Sunt indeajuns de speciala sa pot sa fac lucruri supra-omenesti? Nu, sunt doar o simpla fiinta ce-si duce veacul pe acest pamant. Ca o frunza. Ma nasc sub forma unui mugure, infloresc, ma ofilesc si cad plapand, lasandu-ma dusa de rafala de vant. Cand ating solul stiu ca mi-am trait viata.
Deci mi-e imposibil sa pretind ca sunt ce defapt nu sunt.
Suvitele negre de par imi intra in ochi, desi am incercat sa-mi prind catdecat parul. Deschid bine ochii si sorb peisajul din priviri. Respir greu printre buzele-mi intredeschise. Parca ceva imi sparge pieptul., imi deregleaza respiratia. Este inima mea, batand nebuneste.
-Pleci, nu?
Replica ei instaleaza linistea care-mi tiuie in urechi. Tensiunea atinge cote maxime si inima mai ca vrea sa-mi rupa coastele. Aud bataile, pulsand ca niste pasi greoi. In ochii ei negri si migdalati incoltesc doua lacrimi. Si le sterge repede cu maneca camasii.
Ochii mi-au secat. Si chiar daca lacrimile ar fi iesit la iveala le-as fi zdrobit sub grautatea pleoapelor mele. “Nu indrazni sa plangi!” imi dicteaza creierul. Ii urasc pe cei slabi. Rahat, nu vreau sa-mi urasc propria-mi persoana. Maria isi ingroapa nasul in camasa. Se ascunde, cred. Respir adanc si imi reglez glasul. O intreb calm ca si cum n-ar fi nimic iesit din comun:
-De unde sti?
Ii zambesc si imi zambeste la randul ei, destul de chinuit. Aud suspinele ei in surdina, acompaniate de vuietul vantului printre crengile incarcate ale copacilor. Isi sterge al nu stiu catelea rand de lacrimi cu degetele ei groase si butucanose. Ii ofer batista din buzunar si isi sufla zgomotos nasul. Ii ridic barbia si ii observ ochii rosi si umflati de la datul apei la soricei.
-Bine! sopteste ea parca fara vlaga. Sti acel caiet al tau cu ce vrei? L-am citit si am gasit aceasta dorinta! Ai scris si data cand aveai de gand sa-ti pui planul in aplicare, adica astazi. Si mi s-a parut ca ai venit la mine atat de subit, ca pentru un “la revedere”. Am facut pur si simplu legatura…
-Ti-am spus vreodata cat de desteapta esti? am spus eu cu iz de gluma.
Ranjeste la mine. Rasuflu usurata ca situatia s-a mai calmat. Ii explic ca plecarea mea imi va face bine si ar fi o ocazie sa-si faca noi prieteni, sa construiasca noi legaturi.
-Chiar daca nu voi mai fi prezenta fizic, spiritual voi fi in permanenta cu tine. Stiu ca o sa-ti fie greu sa mergi mai departe fara mine, insa continua sa-ti faci noi amintiri. Da-ma uitarii si adu noi personae care sa-ti coloreze viata. Mai sunt multi ca mine care asteapta cu nerabdare sa te cunoasca! Plus ca n-o sa mai ai vanatai pe frunte! spun eu, razand in timp ce ii dau un bobarnac.
Ea da ascultatoare din cap precum un copil mic care va ramane singur acasa pentru prima oara si mama ii da sfaturi. Da, Maria cea copilaroasa. Imi va fi nespus de dor de ea. Dar si eu voi intalni noi persoane. O vad ca-si da jos bratara de argint de la mana care mereu mi-a facut cu ochiul. Mi-o intinde si-mi spune ca imi va aduce aminte mereu de ea, ca sa n-o uit. Cum as putea-o uita?
O imbratisez cu caldura si nu vrea sa-mi mai dea drumul, defapt nici eu. Ma dezlipesc de ea si fug pana la masina, de unde ii mai arunc o singura privire peste umar. Pornesc din nou clepsidra timpului, nisipul curge cu incetinitorul exact cand eu vreau sa mearga cel mai repede posibil. Sa plec departe, departe, unde nu cunosc pe nimeni pe care sa mai ranesc.
Trantesc portiera si apas pe acceleratia, iau drum spre gara. Parchez si spun unui om care lucreaza acolo sa sune la numarul tatei, sa vina sa recupereze masina. Cumpar rapid un bilet si urc grabita in tren, era gata sa plece. Vad in ce compartiment am loc si vreau sa aflu destinatia pe care am ales-o. Grozav! ma indrept spre necunoscut. Deschid usa compartimentului si vad ca am doi oameni ce ma acompaniaza. Un om batran, scofalcit si intrat la apa care sforaie de zor. Parul care il mai are in cap este carunt si slinos. Mereu m-am intrebat de ce batranii in cap nu prea mai au par, dar au padure in nas si-n urechi. Oricum mosul are o fata uracioasa, sper sa nu-l trezesc cumva.
Celalalt este un baiat cam de varsta mea sau cu un an mai mare. Este dragut, asta inseamna ca am noroc inca de pe acum. Are parul destul de latos si ravasit, de un ciocolatiu apetisant. Ochii lui mari si bulbucati au culoarea aceea verde a primaverii. Pare inalt, mai inalt ca mine. Observ ca ranjeste si ii zambesc politicos.
-Ma numesc Carlo! ma informeaza el.
-Ok, Carlo, eu sunt Laila! Incantata!
-Si eu! spune acesta pe un ton interesat.
Il intreb care este destinatia trenului si da din umeri nestiutor, imi spune ca el merge oriunde unde n-a mai fost, ca mine de altfel. Este curios unde ma duc si ii spun pe scurt planul meu. Ma asez langa el, pe partea cu fereastra.
-Ce misto! exclama el entuziast. Cam asta vreau sa fac si eu asa ca hai sa calatorim impreuna!
-S-a facut! zic eu.
De ce sa-l refuz? E frumos, prietenos, sociabil, pare in regula. Oricum trebuia sa gasesc pe cineva cu care sa merg, m-as fi plictisit singura. Bat palma cu el, iar apoi imi sprijin falca pe fereastra. As vrea sa atipesc deoarece cascatul lui Carlo ma molipseste si pe mine si il mai vad si pe batran cum savureaza somnul.
*
Deschid incet ochii si observ ca nu-mi mai e cunoscuta locatia noastra. Arunc o privire pe fereastra si vad cum muntii rigurosi se inalta in vazduh. Imi place multitudinea de culori cu care padurile sunt acoperite, toate minunatele nuante ale verdelui. Calea ferata a trenului pare ca se opreste acolo unde pamantul se uneste cu cerul si as putea sa zbor. Acolo unde m-as plimba prin rocvaivul fresh al naturii, as putea trece ca printr-o usa prin prospetimea si originalitatea fiecarei culori. Sa aud culorile.
Imi dau seama ca acum numai cerul e limita!

Cam atat. :)

[Ana.]

Am observat ca nimeni nu mi-a lasat vreun comentariu, dar eu o sa postez urmatorul capitol. Este mic.

Capitolul 3

-Hai sa bem ceva! ii propun eu lui Carlo.
Trenul a oprit undeva intr-un loc pustiu, fara copaci, fara nimic, un fel de desert. Am decis sa ne oprim aici. Acum trenul a plecat si noi am ramas aici. Oare de cate zile calatorim tot cu trenul, patru, cinci? Pe marginea soselei nesfarsite este un local deschis, un local gen western, parca nici nu mai suntem in Spania. Intram in interior si ne indreptam spre tejghea.
-Doua pahare de whisky! comand eu. Fac cinste! ii spun lui Carlo, facandu-i cu ochiul.
Barmanul indesat ne ofera repede paharele pline ochi si ne asezam la o masa retrasa, in coltul incaperii. Imi arunc privirea, nu este prea mare desi e normal, nu stiu cati omanei trec prin pustiul asta. Totul pare facut din lemn. Ca decoratii au fost folosite animale impaiate, fie ele infricosatoare sau nepradatoare. In spatele tejghelei se aflau tot felul de bauturi alcolice, preferatele oamenilor.
-Auzi, acum cu ce mai mergem? ma intreaba Carlo.
Sincer nu mi-am pus problema asta. N-avem tren, n-avem masina. O avea cineva pe-aici vreun vehicul, vreun mijloc de transport ca altfel suntem morti. Ma interesez, intrebandu-l pe barman. Imi face semn sa-l urmez. Ma duce in spate, unde acestia tin toata marfa. Imi ofera o bicicleta de doua persoane. Cand intind mana s-o apuc imi spune ca nu-i pe gratis.
-Carlo, e randul tau sa platesti, eu am facut cinste deja!
Cand omul ii spune pretul enorm lui Carlo acesta izbucneste in reprosuri. Omul ranjeste la noi si zice:
-Nu-mi dai bani, nu-ti dau bicicleta!
Amicul meu scoate banii necesari pentru bicicleta si ii ofera cu greu santajistului. Luam bicicleta si ne intoarcem la masa pentru a ne termina bauturile. Carlo bolboroseste despre faptul ca a ramas lefter, fiind recalcitrant cu privire la pretul colosal pe care a trebuit sa-l plateasca.
-Nu te mai plange ca o baba si hai sa mergem! N-avem toata viata la dispozitie!
-Ba da! mi-o taie el scurt si tace.
Dau pe gat stropul de alcool si pun paharul pe masa. Ii fac semn lui Carlo sa ne imbarcam la drum, fiindca va trebui sa calatorim cat de mult posibil. Da din cap increzator si-mi zambeste smechereste. Se pune pe locul din fata al bicicletei, eu pe al doilea.
-Pedaleaza! ii ordon eu in gluma.
Incep sa dau nebuneste din picioare. Deja incep sa gafai, e-atat de greu sa te misti cu bicicleta, desi Carlo pedaleaza deasemenea. Imi ridic picioarele de pe pedale, el e baiatul puternic. Nu observa si eu stau linistita fara a depune cel mai mic efort. Imi convine asa.
Sentimentul ce infloreste in mine este minunat. Ma simt ca o pasare, libertatea imi curge prin vene. In fata ochilor vad doar marea intindere a soselei, spre necunoscut. Imi intind bratele larg si-mi inchipui norii in jurul meu. Pace, iubire, intelegere, aceste lucruri ar trebui sa fie singurele care mai conteaza acum. Dau uitare trecutului, suferintei ce-am trait-o si ma axez pe prezent. Voi inceta sa traiesc in trecut sau in viitor, ce a fost a fost, ce va fi va fi. ‘Acum’ este cuvantul de baza dupa care ma ghidez. Alaturi de Carlo sigur nu-mi va fi greu.
Cand cerul va plange ii voi oferi o batista, cum am mai spus: “Cerul e limita”. Lunii ii voi canta chiar daca stiu ca nu ma aude. Voi dansa pentru stele, sub cerul intunecat. Soarelui ii voi zambi si ma va ocroti de toate cu lumina lui pazitoare.
-Esti surprinzator de incantatoare! il aud pe Carlo cum abereaza.
-Cu mine vorbesti? intreb eu, razand. Multumesc! Nici tu nu arati foarte rau! ii intorc eu avansul.
-Cred ca o sa ne distram foarte bine! spune el.
Dau afirmativ din cap.
Daca ma aude cineva, ma simt foarte bine. A trecut destul de mult timp de la plecarea mea. Eu am intalnit o persoana speciala care cred ca-mi va fi alaturi mereu. Mi-e dor de cei pe care i-am lasat in urma, mai ales de cei foarte apropiati mie.
Amintirile mele inca va vor tine vi in mintea mea. Veti dainui mereu in coltisoarele sufletului meu. O sa las deoparte tot ce-a fost. Va fi ca o usa a unui sicriu. Daca o voi deschide, fantasmele trecutului ma vor bantui necontenit, insa le voi invinge. Sunt destul de puternica sa infrunt direct toata durerea, toate lacrimile varsate candva.
Dupa un scurt dialog cu Carlo imi continui monologul interior:
Voi imbratisa viitorul, cu bune cu rele. Cine stie, poate ca voi gasi marea dragoste la care am asteptat inca de cand eram mica cu sufletul la gura. Inca sper. Poate chiar cel cu care calatoresc imi va fi pereche. Ce melodios suna cuvantul dragoste.
Intodeauna mi-am spus ca dragostea e siropoasa si e pentru prosti desi stiam ca eu sunt cea proasta. N-am vrut sa admit niciodata ca pot sa iubesc. Toti acesti ani la rand nu am fost om, am trait mecanic. Metalul mi-a curpins inima inversunata care vroia sa simta pasiunea. Nu cred ca am trait atatea momente fericite pentru ca doream sa fiu fata matura, cu capul pe umeri, admirata de toti, cea perfecta. Pot sa spun ca urasc perfectiunea. Am incercat sa fiu ce nu eram si am reusit.
Din pacate nici nu stiu cine sunt. Nu mi-am creat o personalitate diferita fata de ceilalti. Dorinta mea categorica a fost cea de a fi cea mai buna. Oare nu stiam zicala “Nimeni nu-i perfect!”? Vroiam sa contrazic tiparele. Si totusi n-am reusit sa fiu perfecta. De ce? Nu eram perfecta pentru ca eram perfecta. Stiu ca suna stupid, ma ciocneam cap in cap cu mine, intr-un fel.
Dar in adancul sufletului meu simt caldura radianta pe care orice suflet omenesc o poseda. Sunt o persoana iubitoare defapt, chiar daca pana acum am incercat sa ascund asta sub o masca care curand s-a contopit cu mine, devenind alticineva.
Si ce motiv prostesc mi-a schimbat complet modul de a gandi. Eram in liceu. El a fost singurul baiat de care m-am indragostit. I-am marturisit sentimentele mele puternice si – m-a refuzat. Am fost socata. Tot liceul ma placea. Cred ca era singurul care nu ma agrea. Si acum imi dau seama ca a fost doar un refuz, nu s-a sfarsit toata viata. Insa, ca sa-l faca sa regrete am incercat sa-mi cladesc o noua personalitate enigmatica si interesanta. Curand el s-a mutat in America si n-am mai auzit de el. Ce naiva am fost si imi pare rau ca abia acum imi dau seama.
-Rahat! soptesc eu printre dinti-mi inclestati.
-Ce ai patit? ma intreaba Carlo, grijuliu.
Regrete pline de amar, asta am. Capul meu e plin de tarate, am fost o proasta. Jur ca totul se va schimba. Jur ca voi fi un om mai bun, bine-voitor si iubitor care ii va ajuta pe ceilalti. Ma voi gasi si voi castiga lupta cu mine insami, doar sunt o invingatoare.
Undeva in departare globul in flacari arzatoare se coboara din inaltul cerului. Dispare treptat sub valul dur al pamantului. Imprastie peste tot fascicule minuscule de lumina care ma orbesc partial. Imi micesc ochii pentru a privi acest peisaj, apusul. Se contopeste cu ce-i dincolo de pamant. Cine stie ce miracole nebanuite se afla in taramurile neexplorate!
-Imi zici ce s-a intamplat? vorbeste insistentul Carlo pe care parca-l cunosc de-o viata.
-Tine minte, iubirea e esentiala!

Bye.:-h

[Ana.]

Hei, cineva sa-mi inchida ficul, please. :D Vine vara si stiu sigur ca n-o sa-mi stea cpaul la scris. Deci daca se poate, multumesc anticipat. E posibil sa-l continui candva.
Goodbye si vara placuta tuturor. :> Sa va distrati ca doar e fara scoala, no stress. :))