Robro & Suzana

[Yaku-chin]

Sti doar ca eu ti-am adorat povestea, si continui sa o ador, insa imi pare foarte rau pentru Suzana:(
E foarte greu, pt mn ar fi , ca cineva sa ii pronunte numele cosntanta, sa ma probeze ca sa zic asa sa vada dak imi amintesc...
Totusi e bine k nu i-a putut sterge memoria, asta e un lucru bun, nu e asa?
Succes la scris si sper sa vi repede cu urmatoarele capitole, ca sa aflu si eu restu povesti

Kissu, hugs:X bye bye

[bastard_in_love]

Tnx pentru comment Yaku-chin!!:*

15

Suzana se pregatea sa iasa pe usa, dar a fost strigata de mama ei din bucatarie. S-a intors, pregatindu-si “masca” de fetita fericita.
-Draga mea, vrei sa vorbim despre ceva?
-Poftim?
-In ultimile zile te-ai comportat de parca mi-ai fi ascuns ceva. Nu am dat importanta, insa mi-am permis sa-ti “violez intimitatea” si m-am mirat ca nu mi-ai spus.
Fata deja se albise la fata. Mama ei descoperise jurnalul? Dar cum…? Il tinea cu ea orice facea. Iar noaptea dormea cu el sub perna.
-Am verificat lista ta de apeluri si am fost socata sa observ ca sensei-ul te-a sunat in nestire, iar tu nu i-ai raspuns. S-a intamplat ceva?
-Nu… doar ca eu tin telefonul pe silentios la scoala si cand il aduc acasa uit sa schimb profilul si nu am auzit.a mintit fata, bucuroasa ca mama nu-i descoperise scrierile.
-Bine scumpa mea, sa fii atenta la ore.
-Da, mama!i-a raspuns, iesind pe usa.
Ii era din ce in ce mai greu sa zambeasca, insa trebuia sa reziste, altfel i-ar fi mers mult mai rau, daca asa ceva era intr-adevar cu putinta.
Avea pleoapele grele, ochii parca i se inchideau pentru ca de fiecare data cand adormea se pomenea fata in fata cu Robro, apoi cu o durere sfasietoare. Drumul spre scoala il era strain, numai pasii o purtau catre acea cladire.
Clopotelul a anuntat inceperea orelor de curs, iar ea a intrat in clasa, salutandu-si colegii si asezandu-se in banca. Si-a spijinit capul pe maini si s-a uitat afara pe fereastra. Curtea era imensa si foarte frumoasa, insa a privit-o deja de mult prea multe ori ca sa i se mai para deosebita de aceasta data. S-a straduit sa urmareasca miscarea frunzelor purtate de vant. Isi imaginea suierul soptit, dar tresarea si isi pierdea concentrarea.
-Suzana? Yuhu?!
Matei o striga deja ce ceva vreme, insa ea nu remarcase.
-Scuze, ce spuneai?
-Prof de germana. Ce parere ai?
-Nu stiu, ce prof?
-Cel cu ochi albastri, visatori si privire calda, corp superb etc!
-Nu am idee despre ce vorbesti.
-Ei bine, eu tot apreciez ca nu esti ca celelalte. Toate au inceput ca tatele: “Frumosul, incredibilul” si o tin asa de vreo 20 de minute. Robby in sus, Robby in jos.
-Robby? Avem un prof caine sau tipul a avut parinti cazuti in cap? Cum sa-l cheme Robby?
-Ah, dar numele lui real era… ah, imi scapa acum. Irina, cum ziceai ca-l cheama pe “Robby”?a intrebat acesta o colega, punand un accent evident peiorativ pe ultimul cuvant.
-Robro, draga, Robro! Si tu ai face bine sa-i spui “Minunatul Robro”.
Matei s-a intors ranjind batjocoritor catre Suzana, insa i-a pierit zambetul de pe fata cand a observat ca fata avea ochii bulbucati si respire greu, apasand cu mana dreapta pe inima, vrand parca sa-si perforeze pieptul.
-Suzana. Te simti bine?
Fata insa nu i-a raspuns, se holba la colega care rostise acel nume cu nonsalanta si care acum o privea speriata.
Suzanei i se inundara ochii, insa nu plangea, nu avea forta, o durea mult prea tare pieptul si simtea nevoia sa strige, strigat care era parca blocat de un nod imens din gat.
Matei era mai mult decat speriat, insa nu stia ce sa faca, iar in jurul lui se instalase o stare de agitatie, colegii se inghesuiau sa vada ce s-a intamplat.
-Suzana, ce ai, ce te doare?intreba Matei fara oprire.
-Totul.a raspuns ea cu un glas sfarsit si i-a cazut ca un bolovan in brate.
Era ca si lesinata, insa sughita si respira zgomotos. O fata a chemat si infirmiera, care a sosit imediat si a i-a cerut Suzanei sa se calmeze. Insa Suzana era mult prea obosita ca sa mai poata gandi lucid. A lesinat, iar Matei mai avea putin si dispera cu fata in brate.
Infirmiera i-a pus ceva rece pe frunte, apoi s-a asezat o liniste mormantala. Atat a mai retinut Suzana inainte sa-si piarda cunostinta cu totul.

Cand s-a trezit era intinsa pe un pat din cabinetul scolii, iar langa ea se invartea cu agilitate infirmiera, facand diverse treburi.
-Oh, te-ai trezit!a exclamat aceasta, oprindu-se langa patul fetei. –Suzana, asa te cheama?
-Da.
-Draguto, tu nu ai mai mancat nimic in ultima vreme? Esti foarte slabita. Ai lesinat pentru ca, pe langa faptul ca erai in stare de anxietate, ai suferit si un soc. Ce te-a surprins asa de tare? Vreun coleg nesimtit?
-Nu stiu. Cred ca a fost doar imaginatia mea, ceva cu un professor nou, m-am speriat crezand ca domnul Kettler a patit ceva si…a inceput Suzana sa developeze o noua minciuna.
A fost intrerupta de clopotelul care anunta terminarea primei ore, apoi a completat asistenta:
-Of, copila, domnul Kettler este bine, insa a fost trimis pentru cinci luni la perfectionare in Germania. Se va intoarce, iar noul domn e foarte dragut, chiar si-a facut griji pentru tine, te-a adus chiar dansul aici si m-a rugat sa-ti transmit ca ii pare rau… ciudat, ti-a facut dansul ceva?
-Dansul? Cine? Si cand?
Usa a fost deschisa, iar Matei si-a facut aparitia, ingrijorat.
-Cum te simti? a intrebat acesta.
-Mult mai bine, a mintit Suzana, ridicandu-se putin.
-Ma bucur. Ghici ce s-a intamplat.
-Ce?
-Cand a intrat profu' toata lumea parca a uitat de ea. Oricat de ciudat ar suna asta, mai ales ca vine si de la mine, tipul chiar arata ca si cum ar fi modelat in lut. Cand te-a vazut a afisat pentru cateva secunde o fata exact ca aia pe care ai facut-o tu, apoi i-a dat pe toti la o parte si a inceput sa dea ordine in dreapta si in stanga. Desigur, toate astea in timp ce se invartea cu tine in brate. Mie unul mi-a venit sa si rad, iar fetele nici nu stiau cum sa-i mai faca pe plac. Sa nu fii prea socata daca o sa se puna bine cu tine. Desteptele chiar isi fac planuri sa lesine si ele intr-o zi. Iti vine sa crezi?
Suzana a pufnit si ea in ras. Se simtea intr-adevar mai bine, iar prezenta unei persoane nu o mai indispunea. Chiar nu mai avusese asemenea placere de a discuta cu un coleg de ceva vreme. Uitase pana si ce insemna sa zambesti sincer. Ceva insa o nelinistea. Genul asta de calm, luciditatea, forta, parca retraia scenariul cand fusese atacata de Stefan. Si-a amintit chiar si de Robro si n-a mai resimtit asa puternic durerea.
-Dar de ce ai lesinat? Si de ce te-ai comportat asa in ultima vreme?
-Nu ma intreba, nu vreau sa-mi amintesc.
-Fie cum vrei tu. Ah si vezi ca mai vor vreo zece tate sa te viziteze, ce le spun?
Suzana i-a zambit cu subinteles, iar Matei a sarit parca de pe scaun, scotand capul pe usa si strigand:
-Dragi nevastuici, va rog sa va plimbati…
Insa s-a oprit brusc, privind in sus. Suzanei chiar ii venea sa rada de stupida reactie pe care a avut-o colegul ei.
-Matei? Ti s-a aratat Sfantul Duh?
Baiatul a dat hipnotizat din cap.
-Tipa de pe coperta de la Playboy?
-Imi pare rau… adica nu am stiut ca sunteti… Eu…
Ceva ca o soapta l-a speriat pe Matei, insa Suzana nu a deslusit despre ce era vorba pentru ca sute de tipete stridente au acoperit orice fel de alt zgomot. La scurt timp insa s-a asternut tacerea totala, iar Matei i-a facut cu mana Suzanei ca o mumie si a plecat, la fel ca si restul colegelor ei.
Apoi a mai deslusit si o conversatie destul de scurta, insa murmurul care ajungea la ea aproape a adormit-o. Deabia acum isi dadea cu adevarat seama ca nu dormise ceva vreme si ca ii era somn. A inchis ochii, insa in acelasi timp a fost inchisa si usa de la cabinet. In acel moment fata s-a relaxat total, ca si cum o stare de liniste si calm ar fi cuprins-o din cap pana in picioare si i-ar fi alinat sufletul descompus. Nu mai avea destula forta incat sa isi desparta pleoapele, era deja la poarta unui somn fara vise. Exact inainte sa adoarma a simtit o mangaiere blanda si o pereche de buze calde pe frunte. Nu stia daca viseaza, insa era atat de fericita incat nici nu mai voia sa afle.

[bastard_in_love]

16

Suzana s-a trezit brusc, fara vreun motiv si s-a uitat buimacita in jur, recompunand in gand scenariul de acum cateva ore. Afara se intunecase, iar la birou statea o alta infirmieta, mai tanara decat cea care o ingrijise.
-Buna ziua.a rostit fata, cascand.
-Buna. Dupa ce te simti mai bine, domnul Rosenberg te asteapta la cabinetul de germana.i-a spus femeia cu o doza de nemultumire si invidie in glas, pe care Suzana nu le intelegea. S-a ridicat si, in timp ce se incalta, a analizat-o pe femeie. Parea sa aiba in jur de 30 de ani, avea parul vopsit intr-o nuanta de rosu tipator, buzele rujate si ochii acoperiti de fard. Corpul nu a avuit sansa sa i-l “examineze”, insa nici nu i s-a parut necesar. A salutat cu jumatate de gura si a iesit pe usa inainte sa primeasca vreun raspuns.
Isi recapatase cat de cat din buna dispozitie, insa ii era mai foame decat ii fusese vreodata. A urcat la etajul doi si a mers pana in capatul holului, unde a batut la o usa alba. Dupa cateva secunde, o femeie plinuta si foarte luminoasa i-a deschis usa si a poftind-o inauntru.
-Buna ziua. Sunt…
-Suzana, stiu, domnul Rosenberg m-a rugat sa mai stau cateva minute ca sa se poata duce sa ia ceva de mancare si sa nu fii nevoita sa stai pe hol.
O sonerie cunoscuta de Nokia a intrerupt-o, iar femeia a scos un mobil modest din geanta.
-Mai intarzii putin. Da, am inteles. Ok. Pa!
-Am auzit ce ti s-a intamplat.
-Da...
-Ar trebui sa ai mai multa grija de tine.
-Stiu. Doar ca uneori viata e de asemenea natura incat propria persoana nu iti mai este cunoscuta si te instrainezi pana si de instincte ca mancatul si dormitul.
Femeia a privit-o blocata pret de o secunda, apoi si-a impachetat niste carti, pregatindu-se de plecare.
-Mai stau pana vine domnul Rosenberg.
-Daca va grabiti puteti pleca.
-Si sa te las singura?
-Domnul Rosenberg se va intoarce in curand. Si oricum, in cabinetul de romana zaboveam ore in sir de una singura, citind cronici.
-Bine. Uite, poti sa arunci o privire peste asta si daca iti place ti-o dau cu imprumut ca s-o citesti. Sunt poeme de-ale lui Goethe. Probabil sunt inca grele pentru tine, insa sunt frumoase chiar daca nu le intelegi pe deplin, poate chiar asta e farmecul lor.
-Multumesc si la revedere!
-La revedere!
Femeia a iesit pe usa, iar Suzana s-a asezat pe un scaun studiind coperta cartii. Nu avea de gand s-o citeasca, era prea ostenita ca sa se mai ocupe de asa ceva.
A stins luminile ca sa faca ceva economie si ca sa scape de stresul becurilor, apoi a deschis geamul si a privit cerul. Se intunecase, era innorat si curand avea sa ploua, iar aerul era perfect, avea o temperatura medie si umiditate crescuta, exact cum ii placea Suzanei.
Fata a remarcat ca cineva intrase in camera deabia dupa ce luminile au fost aprinse din nou. A mijit ochii si s-a intors, asteptand ca “domnul Rosenberg” sa-si faca aparitia.
Dupa ce s-a obisnuit cu lumina a deschis larg ochii si s-a uitat atent in jur. A vrut sa se intoarca din nou, insa a inghetat cand a simtit pe sineva strecurandu-se pe la spatele ei si soptindu-i grav:
-Ma mai tii minte?vocea aceea care rasuna in interiorul ei precum niste coarde deabia atinse de bas a cutremurat-o si a umplut-o de entuziasm, fericire, incantare, tristete si dor in acelasi timp. Pret de cateva momente s-a luptat cu senzatiile care nu-i mai dadeau pace, apoi, cu o pirueta eleganta, s-a intors si a rostit:
-“ E totuna dacă rosteşti adevărul sau minciuna, amândouă sunt contrazise.”
-“ Fiecare aude numai ceea ce înţelege”i-a raspuns Robro, in timp ce o cuprindea in brate si o strangea cu putere.
Caldura corpului lui, parfumul, glasul, privirea, gesturile, nimic nu se schimbase, chiar daca Suzana era sigura ca totul fusese diferit. Niciodata n-a mai fost atat de fericita.
-Ti-am adus ceva de mancare.
-Nu vreau mancare.i-a raspuns morocanoasa Suzana.
-Trebuie sa mananci ceva.
-Nu dau doi bani pe ce “trebuie” si ce nu. Ai facut ce a “trebuit” sa faci si m-ai adus la paroxism.
-Ce vrei sa spui cu asta?
-Nu fa pe prostul cu mine.
-In fine, mai bine mi-ai spune cum ai reusit sa scapi de “stergerea memoriei”?
Cei doi s-au asezat pe cate un scaun, iar Robro a inceput sa despacheteze mancarea proaspat cumparata de la McDonald’s-ul de peste drum. Suzana a cedat in cele din urma si a luat si ea din meniul oferit.
-Ei bine… stii, cand mi-ai explicat procesul?
-Da.
-Mi-ai spus ca se bazeaza pe “amortire”. Adica ingheata niste emotii innascute si universal traite la un moment dat. Insa nu ai mentionat ce se intampla in cazul celor cognitive mai elevate. Mi-am dat seama ca procesul este inca in stadiu de dezvoltare si ca se aplica numai pe agenti. Deabia atunci am inteles de ce sunt “racolati” de la varste fragede si de ce le este interzis sa dezvolte sentimente de prietenie, iubire, etc. Sunt invatati ca niste androizi, stiu doar de frica, furie, bucurie si tristete. Exact emotiile pe care ei le pot controla pana acum. Cand am inteles asta am inteles si ca era imposibil sa te uit. Intr-adevar, nu mai stiu multe despre Organizatie. Dar cu siguranta dispretul si iubirea nu au fost extirpate.
-Wow. Sunt chiar impresionat.
-Mda. De ce te-ai intors?
Robro a tacut, ezitand sa raspunda la intrebare, apoi a reluat nesigur:
-Dupa ce am fost trimis in respectiva misiune, Werter si-a pus agentii sa se asigure ca imi fac treaba cum trebuie. Dupa sase luni a slabit paza, pentru ca a crezut ca nu voi intentiona sa plec. Apoi, cand ma asteptam mai putin, a luat legatura cu mine si mi-a comunicat ca memoria ta a fost stearsa cu succes si ca ti-ai reluat viata. Nici nu stii cat m-am bucurat sa aud asta. Apoi, mi-a spus ca Stefan nu va putea sa te supravegheze decat la karate si ca eu ar trebui sa-mi iau postul de profesor la scoala asta din doua motive, primul, ca te cunosteam cel mai bine, iar al doilea, ca sunt printre putinii care au urmat pedagogia si care au calificarile necesare pentru un asemenea post. Apoi, a tras sforile pentru plecarea fostului tau profesor si in fine… iata-ma aici.
-Cel putin tu ai avut o poveste fericita, chiar ma bucur.
-Dar pana la urma, de ce ai lesinat?
-Nu mai conteaza...
-Sigur ca e important! Spune!
-Pai din cate am inteles, faptul ca nu am mancat aproape nimic saptamana trecuta si faptul ca nu am dormit deloc au fost cauzele. Eu insa ma indoiesc. Sincer, cred ca depresia si socul de apoi au avut cea mai mare greutate.
-Depresie? Soc? Nesomn? Fara mancare? Dar ce-ti veni?
-Nu stiu. Dar am doar un singur lucru pentru care sa-ti multumesc din ultimile luni.
-Anume?
-Ca nu ai luat jurnalul de la mama ta cu tine inainte sa pleci. Chiar voiam sa-mi cer iertare pentru ca l-am luat, dar daca nu-l luam eu poate cadea pe mainile lor.
-Cu placere si nu ai de ce sa-ti ceri scuze. Dar de ce ma rog ti-a fost atat de util?
-Uneori si eu ma intreb. Dar poate apocalipsa poate fi intarziata cu niste pagini scrise.
Cei doi au terminat de mancat, iar Robro a decis s-o duca pe fata cu masina acasa. Suzana nu s-a opus, a urcat in vehicul si au pornit la drum. Au ajuns in scurta vreme la destinatie. Era ora opt seara, insa mama fetei nu ajunsese inca.
Au intrat, iar Suzana l-a rugat sa mai ramana. Nu s-a opus. Cei doi au urcat in camera fetei. Robro s-a asezat pe pat si a asteptat ca fata sa se imbrace. Dupa ce a iesit din camera pentru a se duce la baie, Robro s-a intins ostenit pe pat, dar a observat ca perna nu era asezata comod. A ridicat-o, iar cand s-o puna la loc a gasit jurnalul, sau, mai bine zis, si-a gasit jurnalul. Coperta era exact cum si-o amintea, doar ca pe alocuri fusese decolorata. Petele ce-au imprastiat culoarea maronie erau uniforme, ca si cum cineva l-ar fi stropit. Cand l-a deschis, a remarcat ca nu era un jurnal propriu-zis. Fata incepuse sa scrie cateva fraze, apoi ganduri, dar dupa primele cateva pagini, hartia era din ce in ce mai proasta, iar cerneala era diluata si imprastiata pe intreaga pagina. Nu se intelegea mai nimic. Mai departe nu mai scria nimic. A dat filele inapoi si a inceput sa citeasca numai fragmentele marcate cu data, ceea ce credea el ca erau insemnari ale unor zile. Primul fragment l-a induiosat. Chiar a fost fericit sa afle ca fata a recuperat jurnalul si ca nu l-a luat Stefan. Fara sa vrea, l-a cuprins un sentiment de teama si de furie in acelasi timp. Intr-un fel si-a dorit ca fata sa-l dea uitarii, dar a dedus, dupa ce a citit respectivul fragment, ca fata l-a uitat deja de mult si ca acum a picat ca un oaspete neinvitat. A dat apoi pagina si a citit urmatorul fragment. L-a impresionat ideea fetei si faptul ca a vorbit cu Bill. Dar nu ideea in sine i-a placut atat de tare, ci faptul ca si el facea acelasi lucru, dorindu-si ca macar el sa-i poata spune Suzanei noapte buna. A zambit si in acelasi timp l-a intristat faptul ca fata parea sa fi suferit din cauza lui. Nu mai traise asa ceva. Era tristete, amestecata cu fericire, mandrie si o dorinta de a proteja aceasta copila cu orice pret.
La ultimul fragment insa au disparut toate sentimentele ce pusesera stapanire pana atunci pe el in afara de furie si tristete. Sangele era pompat parca in suvoaie de sute de ori mai mari si mai furioase. Venele-i plesneau si mainile-i tremurau. A mai citit o data ca sa fie sigur, insa nici nu mai intelegea ce era scris acolo, literele si cuvintele ii fugeau de sub ochi in acelasi timp cu mainile inclestate care nu mai conteneau sa se miste. A scapat jurnalul pe jos, apoi si-a cuprins capul cu palmele, infigandu-si unghiile in piele, in vreme ce sughita si isi simtea ochii precum doua baraje gata sa cedeze din clipa in clipa.
Gatul i se uscase si un nod imens parca se dezvolta inauntrul lui si crestea cu fiecare clipa. Se inrosise si ii era cald. A suportat durerea de pana atunci fara macar sa aiba unde sa-si scrie oful, insa ideea ca Suzana suferise il innebunea de-a dreptul.
Brusc, s-a ridicat, a luat jurnalul si l-a ascuns din nou sub perna, apoi a fugit pe hol si s-a oprit in fata usii de la baie. A inceput sa bata cu pumnii in tocul usii, lipindu-si fruntea de suprafata rece a geamului.
Dupa cateva secunde, clanta a fost apasata si cu un “click”, care parca durase prea mult pentru rabdarea dusa la limite a lui Robro, usa a fost deschisa.
Suzana a aparut in prag, cu un prosop infasurat neglijent pe corp, Robro a cedat, muschii i s-au relaxat si a cuprins-o in brate. Era singurul lui sprijin, atat moral cat si fizic.

[Sushiiushii]

Pentru inceput imi cer mii si milioane de scuze ca nu am sosit mai devreme, insa din pacate sunt foarte ocupata cu scoala si nu am prea mult timp. =[

Ti-am citit capitolul cu mare placere, de si am vazut cateva greselutze, dar mi-a placut =]

Ah..cel mai mult mi-au placut replicile date de Suzana la intalnirea cu Robro. Chiar ma bucur ca e din nou prezent in actiune. Sunt curioasa cum au sa actioneze si ce intamplari ne astepta.

Abia astept sa vad ce urmeaza, avand in vedere ,,imbracamintea" Suzanei :-"

Kiss and hugs, si imi pare rau ca postul meu nu este mai lung, insa eu acum profit de putinul timp liber si scriu si eu putin la fan ficul meu... T^T [unde bate vantu` >.<]

Kiss ya =]

[bastard_in_love]

Kagome, tnx de feedback. Sper să-ţi placă şi continuarea.:*

17


-De ce plangi?a intrebat Suzana, strangandu-i capul intre brate si presandu-l cu putere la pieptul ei.
Nu si-a primit raspunsul, il simtea doar pe Robro sughitand, lucru care ii displacea total. Suferise si asa destul, nu era necesar sa se mai verse lacrimi. Pe deasupra, cu fiecare secunda parca ii insufla si ei durerea lui. La gandul acesta fata s-a cutremurat. Nu de teama sa sufere din nou, ci doar gandul ca Robro ar indura ce a indurate ea a inceput s-o macine mai rau decat insasi suferinta si golul din piept.
-De ce plangi?!a intrebat, de aceasta data pe un ton rastit. Ii tremura vocea, iar in ea crestea dorinta de a omori cateva persoane pe loc, daca ar fi putut.
Robro respira greu si des, sacadat.
Nu mai gasea forta sa-l tina si a cazut alaturi de el pe pardoseala rece. Robro nu-i daduse drumul si nici nu slabise stransoarea. Suzana aproape disperase.
S-a lasat pe spate, insa Robro a cazut odata cu ea.
-ROBRO! Destul!a strigat fata. –Am spus destul…a continuat apoi dupa o scurta pauza cu un glas tremurat si parca stins.
O usa trantita a anuntat sosirea Danielei. Robro si Suzana au uitat brusc de toate si au inceput sa se agite.
-Robro, cada. Stricata. Prefa-te ca o repari.
Intre timp, Suzana a fugit in camera ei, a arunct niste haine pe ea si a scos capul pe usa pentru a-si saluta mama.
-Mamii! Avem musafiri.
Apoi a coborat pe scari in jos si a iesit la intampinare.
-Scuze ca nu te-am anuntat. Dar azi la scoala nu m-am simtit bine, iar domnul Rosenberg, profesorul de germana, a avut mare grija de mine. Ca sa-i multumesc l-am invitat la noi.
-Oh. Doamne-Dumnezeule! Eu nu am pregatit nimic!a exclamat intr-un mod oarecum fals mama fetei, apoi a continuat. –Unde-i R… domnul Rosenberg?
-E sus. El…
-Buna seara, doamna!s-a auzit o voce melodioasa din varful scarilor. Robro cobora catre ei. Suzana nu stia ce-i clocise mintea, insa cu siguranta a folosit pieptenul si si-a aranjat hainele inainte sa coboare. Chiar nu observase ca acest om era capabil sa farmece pe cineva numai cu o privire calda si un zambet ucigator.
-Buna seara. Incantata. Eu sunt Daniela Stoian.
Robro a dat mana politicos cu femeia pe care o fulgera cu privirea, desi ea era prea “prinsa” ca sa-si dea seama. Era de-a dreptul incantat de reactia femeii. Il vazuse de zeci de ori, insa se lasa dusa de val de fiecare data.
-Ei bine, chiar ma bucur ca am ocazia sa vorbesc cu dumneavoastra. Chiar doream sa aflu… ce ati spune de niste lectii particulare cu fiica mea? Ii cunosc pasiunea pentru literatura si intelegeti…
-Desigur. Vom discuta detalii alta data. Acum trebuie sa plec pentru ca se face tarziu.
-Sunteti sigur ca nu vreti sa ramaneti la noi?
-Absolut sigur. La revedere Suzana. Ai grija de sanatatea ta!
A dat mana cu fata, strecurandu-i o hartie printre degete, apoi a parasit casa cu un mers leganat nu foarte alert, care o vrajise pe mama fetei pentru cateva secunde.
-Iti place noul professor?a intrebat mama distrasa.
-Da. Pana acum pare… in regula.
Suzana incerca sa nu para prea entuziasmata si in acelasi timp sa nu fie nepoliticoasa. Totusi, ii reusise “piesa de teatru”. La urma urmei mama ei oricum nu o asculta nici macar cu o ureche.
A urcat in camera ei si a citit biletelul, pe care era notat numai un numar de telefon si un “suna-ma” scris in graba.
Fata nu stia cum il poate suna fara ca mama ei sa auda ce vorbea. Desigur, sansele sa o spioneze erau minime, insa Suzana nu dorea sa-si asume nici cel mai mic risc.
S-a dus in baie. A dat drumul la apa, a incuiat usa si a scos telefonul mobil. A format numarul in graba si a asteptat sa i se raspunda.
-Alo?
-Eu sunt, spune!a soptit fata deabia auzit.
-Da-mi un bip cand se culca “Daniela”!a spus Robro, cu un accent caraghios pe “Daniela”, apoi a inchis.
Fata a oprit apa si telefonul, apoi a iesit din baie. S-a uitat in jur. Mama ei era la televizor in dormitorul ei. Nici pomeneala sa mai apara. Suzana s-a dus in camera ei, si-a pus lucrurile in ordine, apoi a luat telefonul in mana si s-a urcat in pat. A inchis ochii. Nu-i era somn. Gandurile au inceput s-o invadeze. Avea multe intrebari de pus, multe planuri de facut, multe aspecte asupra carora trebuia sa-si indrepte atentia. Totusi, nu se putea concentra asupra niciuneia dintre problemele pe care le avea. O singura imagine ii revenea iar si iar in minte. O ametea de-a dreptul.
Il vedea orice facea. Era Robro, coborand scarile acum ceva vreme. De ce i se imprimase atat de puternic imaginea asta in minte? Ce ii atragea atentia mai exact?
Intr-adevar, Robro se schimbase putin de cand il vazuse ultima data in materie de stil vestimentar. A invatat ca in afara de negru mai exista si alb. Dar in rest? Parul saten inchis, ochii caprui, zambetul si privirea tot atat de calde cum le stia…
O bataie scurta in geam a facut-o sa tresara. A deschis fereastra si a incuiat imediat usa de la camera.
-Ce-i?i-a soptit fata.
-E de rau! Werter a hotarat ca esti gata sa iti schimbi scoala. O sa-ti spuna adevarul despre ATOPO… adica eu trebuia sa ti-l spun. Nu poti sa accepti sa faci parte din asta. Nu te pot lasa sa accepti, intelegi?
-Nu inteleg nimic. Dar nu are importanta. Ce-ti veni asa deodata?
-Nu am timp de explicatii. Am aranjat tot ce s-a putut si vreau sa-mi spui ca vii cu mine. Lasa-ma sa te salvez.
-Vin cu tine, dar unde si de ce?
-Nu am timp si nici posibilitati sa-ti explic totul. Trebuie sa-ti faci bagajele si sa fii gata maine la ora trei.
-Ce? Maine? Am scoala si tu la fel.
-Nu, tu esti scutita medical, iar eu nu am decat doua ore, pe la vreo 8.
-Dar totusi, e o nebunie. Unde sa plecam?
-Iti faci bagajele si nu-mi mai pui intrebari?
O privea cu niste ochi atat de frumosi, incat fata a acceptat, ba chiar a dat sa-si scoata valiza din dulap.
-Ho! Era o figura de stil. Ai vreme pentru asta maine cat o sa fie mama ta la servici si tu o sa fii la meditatii… cu mine!
Fata s-a asezat pe pat si a dat perna la o parte. A dezvaluit jurnalul si l-a deschis.
-Ce faci?a intrebat Robro.
-Rup foile!
-NU!a sarit acesta, luandu-i jurnalul din mana. Si aruncandu-l cat colo.
-De ce ai sarit?
-Nu mai vreau. E destul deja. Prea mult.
Suzana s-a temut ca acesta sa nu reactioneze din nou cum reactionase mai devreme, insa de aceasta data a fost mai cumpatat. I-a luat mana in mana lui si a apropiat-o de buzele sale. I-a sarutat degetele si le-a strans in pumn. Suzana nu a inteles ce a vrut sa insemne acest gest, asa ca l-a privit in continuare dezorientata si a sperat sa-si revina curand.
Suzana a remarcat atunci ceva ciudat. Un fel de metal care stralucea puternic, lipit de mana lui Robro. Si-a imaginat numaidecat ce este.
-Esti beat?
Robro a inceput sa scoata niste sunete caraghioase, purtandu-se ca un betiv. Unul cu clasa cel putin.
-Hai, hai, inteleg. O sa plecam maine, cand o sa te trezesti.a spus Suzana, ridicandu-l de pe pat de brat, pe un ton in mod evident amuzat si batjocoritor.
-Pot sa mai raman macar puutin?s-a rugat Robro, sprijinindu-si intreaza greutate in corpul fetei.
-Daca pleci acum poate nu-i spun mamei ce s-a intamplat. Si stai de parte de mine, mirosi a alcool!a spus Suzana, iar acum chiar se amuza pe seama acestei scenete, mai ales vazand ca Robro, lasand deoparte “teatrul”, chiar a privit-o suparat pret de o secunda.
Mai mult trasi de Suzana, s-au lovit de birou. Fata statea acum partial prabusita peste masa, iar Robro presa atat de tare asupra ei, insat deabia mai putea sa respire. Fata a scris in graba cateva cuvinte pe o hartie: “Scapa de cip. Vino inapoi!”
A strecurat hartia in haina lui in timp ce-l impingea de pe ea si i-a spus:
-Ultima ta sansa inainte sa o chem. Pe mama!
Robro s-a conformat, iesind pe geam.
Suzana nu stia ce sa faca. Se amuzase copios, insa era destul de grava situatia. Daca fusesera ascultati erau in pericol, iar planul lui Robro de a pleca la fel. Atunci i-a venit o idee. Daca discuta cu mama ei ipotetic, atunci femeia si-ar fi dat seama ca fata este “speriata” sau “dezorientata” cel putin, iar ei nu ar fi fost descoperiti total.
Si-a luat inima-n dinti si a iesit din camera, indreptandu-se spre dormitorul mamei ei. A batut la usa, dar nu i-a raspuns nimeni. A mai batut o data. Nimic.
Se intreba daca era vreo camera indreptata asupra ei chiar atunci. A incercat sa se comporte normal, insa panica punea stapanire pe ea. Daca Robro fusese monitorizat de mai multa vreme. Daca ATOPO isi daduse seama ca ea nu uitase nimic? Era o nebunie si ea trebuia sa o rezolve cumva. A calculat in minte perioada pe care o avea la dispozitie inainte ca cineva sa “sara” pe ea si si-a dat seama ca era posibil ca agenti ATOPO sa fie chiar atunci ascunsi pe undeva. Avea doar o singura solutie. S-a dus in camera ei, prefacandu-se ca face ordine pentru a strange ceva haine si lucruri trebuincioase la un loc. Apoi, cat de repede a putut, a luat o valiza mica si le-a aruncat acolo. A inchis fermoarul gentii, si-a luat aparatele(mobilul si i-podul), apoi a rupt-o la fuga spre camera mamei ei. A spart usa si a inceput sa caute disperata prin toate sertarele, cand, in cele din urma, a gasit ce cauta. Un revolver incarcat cu 12 gloante. L-a atasat cu tot cu support la cureaua ei, apoi a pus in carcasa inca doua cutii mici, care credea ea ca sunt pline cu gloante.
Avand ce-i trebuia, a luat cheia de la masina de pe noptiera si a fugit pe usa afara, s-a urcat in masina, nu inainte de a-l suna pe Robro. Era acasa. Iar ea nu avea idee unde este asta. I-a dat niste indicatii pe care nu le intelesese pe de-a-ntregul. A pornit in tromba, iar strazile erau relative aglomerate, desi era 21:30. Mergea destul de repede. Probabil inainte sa cada pe minile ATOPO ajungea la politie. A ajuns in fata unei vile imense din piatra la exteriorul primului etaj si din lemn la etajul superior. Geamurile erau superbe, iar usile mai mult decat elegante.
Din nefericire, nu avea timp sa admire locul. A intrat in gradina, a ajuns in fata usii si a apasat pe butonul soneriei. Nu i-a raspuns si ea nu avea timp de asteptat. A intrat pur si simplu, usa fiind deschisa.
Gasindu-se inauntru a ramas cateva secunde cu ochii cascati de uimire. Spatiul era imens, elegant. Culori calde, tablouri clasice si mobila de clasa.
Apoi l-a observat pe Robro. Statea pe o canapea neagra, sprijinindu-si coatele-n genunchi. Avea in mana o sticla de ceva ce semana cu vinul rosu. Hainele, in special bluza, erau sifonate. Avea aproape toti nasturii deschisi si parul ciufulit. Nu-l mai vazuse in starea asta. S-a apropiat lent de el si i s-a asezat alaturi.
-Trebuie sa fiu credibil, nu?
Vocea nu i se schimbase. Privirea ii era ucigatoare si rapitoare, ca de obicei. I-a luat sticla din mana si a mirosit-o. Era vin. Unul foarte bun dupa miros. Il mai simtise doar atunci cand mama ei a dat “o petrecere” cu toti colegii ei “de servici”. Cumparase bauturi dintre cele mai scumpe si mai rafinate.
-Te-ai hotarat sa nu mai vorbesti cu mine?
Suzana nu i-a raspuns. A pus sticla pe masa si s-a ridicat. Avea un chip inexpresiv, iar Robro nu-si putea da seama ce intentii are.
Fata a urcat scarile si s-a intors peste aproximativ doua minute cu o camasa noua in mana si cu un fel de valiza.
-Ti-am luat strictul necesar. Pune asta pe tine si hai!
-Planuri de evadare? Imi place.
Robro a prins bluza si a pus-o pe canapea.
-Unde mergem?a intrebat, dezbracand camasa in stare deplorabila.
-Cat mai departe de tipii astia.
Robro a zambit cu subinteles. I-a aruncat ei camasa data jos. Desi fusese sifonata si nasturii ii fusesera rupti, mirosea dumnezeiesc.
-De ce ma rog imi arunci mie boarfele tale? Nu-i destul ca ti-am facut eu bagajul?
-Dar stii macar ce ai aruncat acolo?
Fata a tacut, apoi l-a fulgerat cu privirea.
-Daca nu m-as grabi, chiar te-as lua la bataie!
-Vezi sa nu!
Robro ranjea cu un aer de superioritate. Suzana chiar se infuriase.
-Bine! Atat ti-a fost!
A lasat bagajul din mana si a aruncat cu camasa in el, apoi a sarit “la lupta”, insa Robro i-a prins ambii umeri in palme si i-a aruncat o privire bizara Suzanei.
Fata a incremenit pentru o clipa. Niciodata nu mai avusese asa senzatie. Ceva ciudat, ca un fulger, i-a strabatut intregul corp, apoi respiratia lui Robro a lovit-o din plin. Mirosea a menta si alcool. Parfumul lui era neobisnuit de placut.
Atunci, Robro s-a apropiat si mai mult de ea, lipindu-si buzele de urechea ei dreapta.
-Atat mi-a fost. Parca as fi vrut ca altul sa fie “adio”, dar nu am avut noroc.
-Poftim?a exclamat speriata fata.
-ATOPO e peste tot. Werter stie. Degeaba am fugi acum. Ei sunt prea multi si noi suntem doar doi. Atat vreau sa te rog: nu muri orice s-ar intampla cu mine.
-Poftim? Ne-au prins?
Privirea lui Robro ii era sufiecienta, nu avea nevoie de un raspuns. A cuprins-o brusc un sentiment de durere. O sfasia de-a dreptul. Ranile s-au redeschis si pulsau insangerate.
-Niciodata.
-Nu incerca sa pleci. Am incredere in tine. Stiu ca nu o sa devi unul dintre ei chiar daca te vor lua.
-Nu plec nicaieri fara tine.
-Asta s-o crezi tu!a strigat Werter, trantind usa de la intrare.
Robro i-a cuprind ca un ultim gest capul intre maini cu putere, apropiindu-si cat a putut de mult chipul de fata ei. Trasaturile lui ii erau clare, erau mai frumoase si mai incantatoare ca niciodata.
-Fa ce-ti spun!i-a strigat.
Buzele deabia i se miscasera, totusi spusele lui fusesera impunatoare, rasunatoare.
-Iarta-ma, dar nu pot!i-a soptit fata, nu de teama ca cineva s-o auda, ci pentru ca altfel cuvintele ei ar fi lovit chipul lui Robro prea violent, cand tot ce-si dorea ea era sa-l protejeze.

* * *
-Suzana. E timpul!
Fata statea la birou si privea pe fereastra, desi tot ce avea de vazut afara erau cladiri imense din beton si sticla.
Inca din noaptea in care a ajuns la sediul ATOPO asteptase ca aceasta replica sa-i fie spusa. Era timpul… intr-adevar.
In aceasta cladire rece si straina ei, gasise doar o singura speranta care-i dadea putere.
S-a ridicat de pe scaun si l-a urmat pe Werter de-a lungul holului, apoi la lift. In timp ce coborau catre subsol, ea retraia parca momentele cand venise acolo. Ranile-i erau vii, insa furia amortizase orice durere. Furia si razbunarea, credea ea, devenisera obiectivul ei principal. Se insela si intr-un fel constientiza acest fapt, dar il masca. Daca voia sa reuseasca trebuia sa isi minta chiar propria persoana.


Dupa primele zile petrecute aici, a primit aprobarea sa mearga prin cladire, chiar sa viziteze inchisoarea subterana. Gasise lucruri oribile acoro, dar prefera sa nu-si aminteasca asta. In timp ce se plimba printre celeule, urmata indeaproape de doi gardieni, a intrat in vorba cu unul dintre ei. A aflat ca fiecare celula era pazita de doi soldati pentru ca Werter nu pusese camera de supraveghere deoarece i e paruse inutil.
-Hehei! Moose! Pe cine avem noi aici?
Aceea fusese prima data cand ii auzise glasul. Era o voce groasa, fortata intr-un fel. Gardianul i-l prezentase pe cel care vorbise si o prezentase la randul lui. Fata a dat atunci mana cu cel inchis. Era destul de tanar. Nu avea ai mult de 20-22 de ani. Nu si-a putut imagina cine si de ce l-a incarcerat.
-Si eu Bill. Incantat.
Atunci glasul lui parea ceva mai prietenos. Era puternic. Simtea asta.
-De ce te-au inchis?
-Ca sa ma omoare.
Suzana a inmarmurit. Nu stia de ce, insa avea ciudata senzatie ca omul acesta era special.
-Poftim?
-Poveste lunga!
-Scurteaz-o!
L-au uimit curajul si fermitatea Suzanei. Cand a afisat acea expresie, Suzana i-a remarcat trasaturile. Avea un chip ca si sculptat, iar corpul aidoma. Pielea ii era alba si crea un contrast perfect cu ochii caprui, aproape negri.
-Ok, cum doresti frumoaso.
Apelativul a fost cumva o lovitura, pentru ca nu i se mai spusese asa, dar nu o deranjase. Curios, insa ei ii parea un compliment.
-Cretinul de Werter s-a hotarat ca e cazul sa imi curme fericirea si sa ii dea celui mai bun agent al lui sansa sa traiasca fara mine. Patetic! Mi-a distrus viata. Sau mai bine zis mi-a rupt-o de mine si a indepartat-o cat a putut. Dar nu asta m-a deranjat!
A povestit calm, insa brusc, muschii i s-au incordat, iar mainile i s-au inclestat atat de tare in jurul barelor metalice ale celulei, incat venele incepusera sa-i iasa in evidenta. Furia era atat de mare incat se materializase. Suzana il intelegea. Exact asta simtea si ea adesea.
-Mi s-a spus ca l-a facut sa sufere. Nici nu m-am putut bucura bine de el ca mi l-au luat!
-Cum il chema?a intrebat Suzana, sperand parca sa nu primeasca acel raspuns.
Bill a expirat, si-a relaxat muschii, lasandu-si mainile sa-i cada pe langa corp.
-Robro.
In acel moment totul devenise negru in jurul ei. Negrul furiei si dorintei de razbunare. Negu de la ura pe care nu si-o putea manifesta. Dar si negrul sacoului si aromei parfumului sau.
-Cel putin Dumnezeu m-a auzit si traiesti, Bill.
Raspunsul Suzanei si zambetul ei au fost total neasteptate. Bill o privea sceptic si astepta sa auda ceva pe intelesul lui.
-Nu pricep. Explica…
-Robro nu a incetat nici o secunda sa se gandeasca la tine, iar eu mi-am dorit atat de tare sa te regaseasca incat acum chiar se poate intampla.
-Moose, deschide aici. Mi-ar placea ca fata asta sa stea o vreme la taclale cu mine.
Gardianul a dat la o parte grilajul, atat cat Suzana sa aiba loc sa intre in celula. A ezitat, insa oricum pericolele nu o mai interesau.
A intrat si s-a asezat pe pat, alaturi de Bill.
-Fato, tu il stii? L-ai vazut?
-Da si da.
-E bine? E fericit?
-Mda. Doar daca e masochist. L-au prins. Werter il executa. E vina mea!
Fraza ei fusese total lipsita de logica, dar pe Bill l-a interest numai “executa”. Cuvantul acela pulsa in mintea lui cu putere.
-Executie? Werter a intins coarda prea mult!
-Stiu. Dar nu-mi vine nimic in minte. Cum l-as putea salva?
-Tu? N-ai nicio sansa.
Suzana l-a fulgerat cu privirea.
-Dar noi o sa reusim!
-Noi doi si …? Armata cui?
-A mea fireste!
Suzana astepta explicatii, insa a primit mai mult decat atat.

Peste cinci zile, cand Suzana a vizitat din nou inchisoarea subterana, Bill i-a spus ca totul este pregatit. Numarul celor care doreau sa lupte se situa undeva pe la 100 de persoane. Era extrem de putin, insa important era ca vreo 10 aveau acces la panouri de control. Aveau informatii cum ca Robro era undeva prin inchisoarea din cladirea alaturata. Planul era sa se foloseasca de tuneluri subterane pentru ca 50 de persoane sa patrunda in cea de-a doua cladire, in timp ce multi altii aveau sa distraga atentia cu o incercare de evadare.
-Poftim? Dar daca folosesti 50, atunci iti vor ramane doar 50 de persoane pentru diversiune.
-Cand restul va auzi ceva de “evadare” crezi ca vor sta deoparte?


Aceste zile s-a gandit numai cum sa il scape pe Robro. A sperat din toata inima sa isi duca la cap planurile si a reusit. Acum trebuia sa le puna in aplicare. Legatura cu Bill o ajuta, insa lipsa lui Robro era sufocanta oricat incerca ea sa o mascheze cu judecata si razbunare. Era totusi inca un motiv pentru care dorea sa-l salveze pe Robro. Voia cu tot dinadinsul ca el sa-si recapete forta. Ea nu a putut sa-l sustina intr-atat incat sa ii fie bine, dar poate Bill avea sa reuseasca. Era doar o cale. Daca Bill si Robro ar pleca in afara Europei, lui Werter i-ar fi mult mai greu sa-i gaseasca. Daca nu ar reusi sa dea de ei timp de cateva luni, atunci cu siguranta nici nu s-ar mai preocupa de cautari. Sansele ca ei sa reprezinte un pericol pentru ATOPO erau minime, iar Werter si-ar fi dat seama. Ea insa nu putea pleca. Era supravegheata strict. Ea trebuia sa creeze o diversiune si sa-i faca sa creada ca Robro este cu ea, cata vreme el ar fugi cu Bill. La inceput nu era sigura ca va putea sa duca la bun sfarsit o asemenea misiune, insa inaginea unui Robro masacrat i-a dat cu siguranta motivatia de care avea nevoie.
Cu o zi inainte, fusese sa-l viziteze pe Bill si ii impartasise planul ei.
-Sincer, trebuie sa recunosc, sa mor alaturi de el as putea, dar sa-i spun “adio pentru totdeauna” nu cred ca as fi in stare. Iti admir curajul si iti multumesc!
Suzana a pretextat ca este prea periculos sa mai ramana acolo si a incercat sa ajunga cat mai repede in camera ei, daca o putea numi asa. Nici ea nu avea curaj, dar ii era teama sa distruga viata unei persoane atat de dragi.


Gasindu-se in lift si apoi pe un culoar imens, intunecat, a inchis ochii, adunandu-si toate fortele ca totul sa iasa bine. Indiferent de circumstante, nu puteau ramane nici macar doua secunde impreuna. Trebuia sa intre in celula, apoi sa porneasca cat mai repede. Un singur moment de ezitare ar fi insemnat moarte pentru toti.
-Suzana. Trebuie sa intelegi ca e pentru binele tau. Cand il vei vedea murind sa te gandesti ca s-a jertfit pentru tine si ca a luat cu el toate sentimentele tale! Ai inteles?
Werter ii vorbea de parca i-ar fi fost prieten bun. O dezgusta si o incanta totodata ca era aproape… atat de aproape de moartea lui!
Daca stia ceva sigur, acel lucru era ca putea sa-l omoare pe Werter! Trebuia s-o faca. Simtea greutatea unui revolver nou-nout in buzunar si apasarea gloantelor.
-Werter!
Niciodata de cand ajunsese acolo, Suzana nu i se mai adresase asa. Barbatul a privit-o ganditor pret de cateva secunde. Nu avea idee ca Suzana isi plimba degetele in buzunarul unde astepta cuminte un buton. Butonul care odata apasat avea sa elibereze suflete nevinovate si sa razbune morti nemeritate.
-Stii ce am invatat? Stii ce am aflat de cand sunt aici?
-Ce anume?
-Ca pot ucide si ca mi-ar placea s-o fac!
-E bine, atata vreme cat stii pe cine.
Cei doi erau la doi pasi de usa carcerei unde statea Robro. Fata a apasat cu hotarare butonul apoi si-a mutat mana pe revolver.
-Ooo. N-aveti grija, stiu exact pe cine.l-a privit ucigator, omul s-a oprit, dand sa o ia la fuga, insa fata a tras. Fara mila, a indreptat pistolul catre picioarele lui si a tras. Apoi a tras intr-una dintre maini.
-Nu meriti moartea! Meriti ceva mult mai rau decat atat.
A mai tras o data, la cativa milimetri de capul batranului, care se zvarcolea si implora ajutor. Bill insa alerga de-a lungul coridorului. In mai putin de cateva secunde a ajuns in dreptul lor. Au spart usa si s-au gasit in camera pe care si-a imaginat-o si Suzana, doar ca nu a putut sa-si inchipuie si ochii lui Robro atintiti intrebatori asupra ei. Nu putea indura asta. L-a luat pe Bill, care statea exact in spatele ei, doar ca dupa usa, si l-a tras in fata. In urmatoarea secunda a soptit:
-Adio!
Apoi a iesit prin gaura care tocmai fusese formata in perete de dinafara. S-a urcat intr-o masina neagra si s-a straduit sa nu priveasca inapoi. Reusise! Reusise si-si dorea sa moara.

[bastard_in_love]

18

Moose, aflat la volanul masinii, a apasat cu putere pe acceleratie. Dupa cateva minute au ajuns pe o strada laturalnica si se indreptau catre Moldova Moua. Moose a mai redus din viteza si a privit-o pe fata care statea pe locul din dreapta lui. Suzana avea privirea indreptata catre soseaua care i se dezvaluia in fata ochilor, insa culoarea ii palise. Avea un chip inexpresiv, ca de piatra.
Moose a primit un telefon si a raspuns:
-Alo? Da. Suntem la cativa kilometri de Moldova Noua. Rau. Aha. Chiar? Asa a zis? Sa ii spun? Nu stiu, nu cred. Da, inteleg. Uau, superb. Da? Deja ati facut rost? Prin fax? Ok. Da, o sa trecem oricum de granita, aha, ajungem in doua ore. Sa ia ei avionul? Ok. Ia-o tu inainte, iar eu o sa… nu stai, mai bine mergem noi de la sarbi pana la turci cu un autocar, apoi luam de acolo avionul, pentru orice eventualitate. Da, ei o sa ia avionul direct, pentru ca e mult prea periculos sa-i plimbam. Da. Si ei sa raporteze din Moldova. Nu o sa aiba timp sa ajunga de acolo tocmai pana la datele lor nici daca ii descopera. Da, perfect. Ok. Pa.
Suzana asculta, straduindu-se sa se concentreze, insa nu intelegea nimic. Moose si-a continuat convorbirea. Fata a presupus ca acum vorbea cu altcineva.
-Da. Oribil. De-a dreptul. Nu este usor. Nu? Ezitare? Ce? Da, o sa incerc. Da. Sigur ca da. Auzi, esti prost? Normal ca da, insa totusi. Gandeste-te ca e o suferinta-n plus care distruge… ok, bine, dar daca vom ajunge teferi acolo tot am sa te ucid. Da. Acum te pot intreba ceva personal? Ai tot ce ti-ai dorit, ce mai e? Nu ai pic de optimism in tine si pui oamenii la teste pentru ca n-ai incredere in ei? Da. Stiu, te inteleg. Nu cred. Uite, eu intotdeauna m-am bagat si te-ai obisnuit cu asta, deci sper ca nu te superi daca-ti spun, e periculos ce faci. Trebuie sa clarifici cu el. Poftim? Sa renunti? Cum sa distrugi o… poftim? Dar e imposibil. Ai suferit… bine! Ok. Te-am lasat. Ne vedem!
De aceasta data a inchis telefonul si l-a pus in buzunar. S-a uitat catre Suzana, care nu isi schimbase pozitia si nici starea de stana de piatra. Moose trebuia sa afle lucruri importante si trebuia sa inceapa de acum.
-Suzana… uite, nu stiu daca e bine sa ma bag, dar e cam stilul meu. Tu in momentul asta suferi din cauza lui Rosenberg?
Suzana nu a schitat alt gest, a dat doar vag din cap in semn ca da. Lui Moose ii era incredibil de greu sa faca asta. Parca il durea si pe el.
-Stiu ce simti, dar nu e totul pierdut. Ce spui sa iti gasesti speranta si sa lupti?
-Moose, speranta m-a distrus total. Singurul mod prin care mai pot sa evit a ma descompun este sa-mi privesc propria viata ca pe un scenariu strain!a replicat, pe un glas stins. Avea buzele uscate si le misca de parca ar fi cantarit o tona.
-Speranta nu omoara!
-Uite, eu am trait speranta si a murit de fiecare data cand aveam mai multa nevoie de ea. Prima oara, cand a plecat aproape timp de un an, am pastrat speranta la inceput, insa cand mi-am dat seama ca nu mai vine mi-a pierit speranta si m-a durut… m-a durut prea tare!
Moose intelegea ce voise sa spuna cand i-a explicat ca s-a instrainat de propria-i viata. Povestea fara a se implica. Era pur si simplu un robot care evoca o poveste banala.
-Dar pana la urma s-a intors.
-Da, s-a intors si acum a disparut iar. Eu nu mai fac greseala sa continui sa sper.
-Nu vrei sa-l gasesti?
-E singurul lucru pe care inca nu l-am putut alunga din mine, dar o sa reusesc si asta. ATOPO ma cauta si nu o sa se opreasca. Ei chiar cred ca sunt un potential pericol doar pentru ca sunt fiica celei mai bune si mai mizerabile agente pe care au avut-o vreodata si pentru ca mai sunt si tanara pe de-asupra. Patetic. Dar incheiem aici.
Moose a aprobat, vazandu-si de drum. Ii era imposibil sa-i vindece vreo rana. De fapt, era sigur ca numai o singura pesoana ar mai fi capabila s-o vindece acum.

Gandul ca nu-l va mai vedea vreodata o macina continuu. Nu putea sa gandeasca lucid oricat se straduia. A inchis ochii, sperand ca va adormi si ca nu se va mai trezi in secolul acesta, insa nu a reusit decat sa-si aminteasca din nou.
Si-a intors apoi privirea catre Moose. Incerca sa ii retina trasaturile si sa le analizeze, doar ca sa nu se mai gandeasca la el. Insa degeaba. Moose avea parul tuns scurt, iar firele se despicau, foarmand tepi, insa ea nu vedea decat suvite negre alungite pana la gat, cazute peste ochiul stang si stralucind la fiecare licarire de lumina din jur. Ochii lui Moose erau mijiti, atintiti asupra traficului, iar sprancenele incruntate, dar ei ii pareau larg deschisi, dezvaluind splendoarea lor magica, incantatoare.
Suzana a oftat si si-a mutat privirea catre geam.
-Unde mergem?a intrebat.
-In Serbia.
-Poftim?a sarit aceasta. Ce cautam noi la sarbi?
-Eh, lasa asta in seama mea. Am primit instructiuni clare de la Bill. Pe langa asta, fortele ATOPO sunt intarite acolo.
-Tocmai de aceea…
-Avem “pile” la granita si la aeroport.
-Ce? Aeroport?
-Corect. Ai vazut Tunisia?
-Niciodata.
Moose dezvaluise deja ceva ce nu trebuia, dar ii era prea drag faptul ca fata prinsese putina viata si ca el nu mai ducea in masina o mumie cliogenizata. Parca ii curgea din nou sange prin vene.
-Iti plac beatlesii?
-Da. Unele melodii. Penny Lane.
-Preferata mea!a exclamat Moose, rugand-o sa puna cd-ul din cutia de la bord in cd-player. Fata a deschis ceva ca un sertar si a gasit vreo cel putin zece cd-uri. Le-a luat la rand: “Metallica”, “Iron Maiden”, “Slipknot”, apoi “The Beatles”, pe care l-a pus separat. A mai gasit AC-DC, ABBA si altele.
A scos cd-ul din cutia lui si a dat play dupa ce l-a introdus in cd-player. Prima melodie era Penny Lane.
-Eu mi-am pus muzica de cd. Este in ordinea preferintelor.
Suzana a zambit. Putin fortat ce-i drept, dar macar gasea forta sa zambeasca. Totul luase sfarsit, insa ceva inca o macina. Daca ar fi plecat cu Robro atunci, unde ar fi dus-o acesta?
S-au oprit la granite,Moose a vorbit cu unul dintre oamenii de acolo, apoi a trecut fara probleme mai departe.
-Da! Am trecut de ce era mai greu.a exclamat Moose. Mai avem vre-o ora jumate si ajungem, poate chiar mai repede daca ne grabim.
Suzana era chiar curioasa ce aveau sa faca in Tunisia. Spera sa aiba multe de vazut si sa aiba in special ocupatie. Daca reusea sa treaca de un an petrecut acolo, poate ar fi putut uita cat de cat de durerea cauzata de absenta lui.
-Moose. Cat facem pana acolo?
-Pai… patru ore de cand pleaca avionul.
-Superb! Patru ore!
-E cam putin sa stii.a spus Moose pe un ton care trada entuziasm. Ii ascundea cu siguranta ceva. De ce zambea asa de bizar?
-E groaznic de mult!
Suzana chiar nu stia cum o sa poata sa traiasca inca patru ore fara sa se gandeasca la el. O durea numai ideea-n sine.
-O sa fie groaznic de putin cand ajungem acolo.
Suzana dorea sa-i dea o replica a naibii de usturatoare, insa lui Moose iar i-a sunat telefonul.
-Da. Am trecut de granita. Da, e cu mine. Sunt sigur omule! Nu mai fii cap sec! Chiar trebuie sa... Dar... Care-i rostul? Ce vrei sa mai fac? Sa-i intru-n cap? Sunt 10000% sigur ca asta vrea! DA! Ok, dar o sa te cotonogesc pentru asta. Idiotule!
A inchis telefonul si l-a trantit furios pe bancheta din spate.
De aceasta data Suzana a reusit sa fie mai atenta si a prins cate ceva din conversatie.
-Ce s-a intamplat?
-Am de-a face cu un mare cretin care face oameni nevinovati sa sufere din sadism! E un bou! I-as rupe oasele daca nu as stii ca cineva ar suferi in cazul asta!
-Despre cine este vorba?
-Ti-as spune, dar nu pot, o sa afli cand ajungem.
Moose a calcat acceleratia si a pornit in tromba.
Dupa cinci minute in care cei doi nu au mai vorbit, Suzana a inceput sa resimta durerea din piept. O rana deschisa pulsa cu putere si un nod imens i s-a pus in gat. Si-a scos centura si a inspirat de cateva ori, dar era inutil. A coborat geamul si a lasat vantul sa-i loveasca fara mila fata, insa tot durea, si era din ce in ce mai rau.
Moose a remarcat ca fata a tacut. Si-a mutat privirea si a observat atunci ceva. Fata chiar era ceea ce el putea numi frumoasa. Atunci a stiut ce avea de facut.
-Hai sa oprim!a exclamat Moose si a pus o frana brusca langa un lan de porumb. Fata a tresarit si l-a privit nedumerita.
-Asta e masina unei agente. Deeci…a inceput acesta, in timp ce deschidea portbagajul.-Aleluia!
A scos o geanta imensa si neagra, apoi a pus-o pe jos, langa masina, in asa fel incat ceilalti soferi sa nu observe care-i este continutul.
-Ce-ai gasit? Batoane de ciocolata?a intrebat Suzana, privind suspicioasa.
-Nu, razbunare, dulce razbunare.
Geanta s-a deschis cu un “click”, iar Moose a ranjit siret.
Suzana a ramas cu gura cascata. Acolo se aflau un costum si o alte cateva cutii.
-Tipa care e intr-adevar proprietara vehiculului e cam ca tine. Ar trebui sa-ti vina.
Suzanei ii placea ideea, mai ales ca blugii si tricoul ei fusesera murdatiti.
-Uite, pune pantalonii si maioul. Dupa care te ajut eu sa iti pui si “accesoriile”.
Fata a luat obiectele vestimentare negre si s-a dus catre lanul de porumb, lasandu-l pe Moose sa caute printre restul lucrurilor. Fata s-a intors rapid, iar hainele ii veneau ca si turnate. Ideea lui macar ii distrase putin atentia si acum fata zambea parca din nou.
-Perfect!a exclamat Moose.-Vino!
I-a dat o perie, o oglinda si o clama, rugand-o sa isi aranjeze parul, in vreme ce el se chinuia sa-i ataseze diverse obiecte la noua costumatie. Suzana si-a prins parul la spate, apoi a asteptat ca Moose sa termine. Cand a privit in jos a ramas fara cuvinte. Pantalonii aveau acum accesorii in metal. Deasupra genunchiului drept avea o jartiera, de care fusese atasat un cutit, purta o curea neagra din piele, unde avea suporturi pentru pistoale si gloante, insa Moose i le-a scos. De asemenea, a scos si cutitul. In picioare purta adidasi negri, peste care se revarsau mansetele evazate. Moose i-a oferit in cele din urma o haina neagra din piele, cu numeroase buzunare si un lant argintiu care pornea de la jumatatea nivelului coloanei si ajungea pana la un buzunar din dreptul splinei.
Moose i-a oferit si un servetel umed, cu care si-a dezinfectat fata si mainile.
Fata era incantata de noua costumatie, dar nu ii intelegea rostul.
-Nu are decat un rost stupid, dar fa-mi pe plac si stai cu capul sus. Oh, ia si asta!
Fata a primit un parfum marca Channel.
-Haide! Trebuie sa le fac eu pe toate?
A luat sticluta si a “bombardat-o” pe fata cu parfum. Suzana a inceput sa tuseasca si sa se vaite:
-Acum o sa murim intoxicati! De ce ai dat atata?
-Stai linistita, totul face parte din plan.
Moose a ras in timp ce strangea cutiile, iar fata isi facea vant cu mainile, neputand sa suporte mirosul puternic.
S-au urcat din nou in masina si au pornit la drum. Mai aveau inca o ora de mers.
-Imi spui de ce m-ai “costumat” asa?
-Ca sa-ti iei revansa!a spus Moose incantat ca reusise sa o faca pe fata sa arate chiar mai bine decat inainte. –Haide! Nu poti sa spui ca nu-ti place look-ul cel nou. Oricum o sa iti ia haine cand ajungeti!
-Cine?
-Agentul tau!a spus Moose, razand.
Fata l-a privit neincrezatoare. Ce punea la cale?

Isi gasise ocupatie acum. Numara bornele kilometrice. Isi dadea seama ca aceasta treaba era absurda, dar cel putin in felul asta nu o mai dureau decat ochii.
Au ajuns mai devreme decat se astepta Suzana, iar privelistea ii placea. Ei ii placeau de fapt aeroporturile. A coborat din masina si se uita fascinata in jur. Ii placeau utilajele moderne, placutele curate, usile care de roteau…
Un panou publicitar i-a atras atentia, insa nu pentru mult timp. Moose a pufnit intr-un ras nebun. Ii dadusera deja lacrimile si se sprijinea de umarul Suzanei ca sa nu cada. Suzana il privea nedumerita, dar vazand ca nu se opreste din ras s-a uitat in jur ca sa afle care era sursa aceea fabuloasa de comic.

[bastard_in_love]

19

-Moose! Calmeaza-te!
-D…da. Dar fata lui! Uita-te la fata lui! Zici ca-i lovit in cap!spunea barbatul, inca razand cu pofta. –Amice, te duci la fund!spunea Moose, indreptandu-si spatele si indicandu-i cu degetul Suzanei o zona din sala de asteptare.
-Ah, deci el era pana la urma. a spus fata, uimita fiind ca si-a pastrat calmul. Agitatia si amalgamul de senzatii din interiorul ei ii zguduiau din temelii constiinta. Reactionase intr-un fel mecanic, fara sa-si dea seama ce trebuie sau ce vrea sa faca de fapt.
-Salut, micuto! Pentru ca pisicuta speriata sau in fine… cazuta-n cap, de langa mine nu poate vorbi, iti explic eu planul!spunea Bill, alaturandu-se lui Moose si Suzanei. Robro il urma indeaproape, de teama sa nu uite ce are de facut. Ajunsese chiar sa-i imite pozitia corpului. Bill si-ar fi batut joc de el cu draga inima, dar nu ii permitea timpul.
-Suzana, tu si Robro trebuie sa luati avionul direct catre Tunisia. Nu ne putem permite sa va expunem in vreun fel “publicului”.a soptit Bill. Iata identitatea ta cea noua!
I-a intins fetei un plic. Pentru cateva momente, Suzana l-a privit nedumerita. Era atat de bulversata incat nici nu intelegea rostul acelei hartii pe care Bill i-o inmanase. Apoi, dezmeticindu-se, a citit ce scria in pasaportul din plic. O chema Samira Nassar si avea 19 ani. Era o nebunie totala, insa nu dorea sa-si faca si alte probleme. Si asa era destul de complicat sa inteleaga ce i se intampla. Era ca si cum mintea ii inghetase complet.
-Ah, si, el este Nouke Hassar, fratele tau mai mare!i-a spus Bill, aratand cu degetul mare catre Robro.
Fata a incuviintat si a asteptat si alte explicatii.
-R R are biletele. Sper ca va descurcati in micuta calatorie. Ne vedem maine!a spus Bill, indreptandu-se cu Moose catre iesire.
-Cand ai mers ultima data cu avionul?a intrebat Robro incercad s-o scoata din transa.
-Vom discuta asta mai tarziu. Acum imi spui ce ai vorbit cu Moose la telefon!
-Chiar asa? Eh, o sa avem timp de povesti. Hai, decolam in 20 de minute!
Au trecut de toate punctele de control fara probleme, chiar mai usor decat ceilalti turisti, apoi s-au urcat in avoin si au ocupat locurile. Niciunul nu vorbea. Era prima oara cand Suzana se simtea stanjenita in prezenta lui.
Se bucura sincer ca il vede, ca-l stie in siguranta, doar ca in mod normal ar fi inceput sa-i povesteasca absolute tot ce a trait, ce a simtit. Acum insa nu potea sa scoata niciun cuvant. Se simtea nelalocul ei, in plus cumva. Nu incerca sa alunge niciunul dintre aceste sentimente. Stia foarte bine ca lupta cu sentimentele, la ea, era deja de mult pierduta.
Era intr-un fel si entuziasmata fiindca urcase pentru prima data intr-un avion. Usile s-au inchis, iar motoarele au fost puse in functiune. O femeie explica ce era de facut in situatii de urgent, insa aproape toti calatorii gaseau si alte lucruri de facut, pareau sa stie ce avea femeia sa spuna. Ea insa asculta cu interes. Si-a pus centura exact cand i-a spus femeia, in vreme ce restul calatorilor anticipasera aceasta miscare. In general se simtea stanjenita cand nu facea cum faceau restul, insa era atat de incantata de calatorie, incat a ajuns sa nu o mai intereseze mediul inconjurator.
Cand avionul a pornit pe pista, accelerand din ce in ce mai mult, Suzana isi simtea sangele curgand prin vene si inima batandu-i gata sa-i sara din piept. Dup ace s-au desprins de la pamant, fata a mai privit cateva minute pe geam afara, insa incepuse sa se obisnuiasca cu privelistea, dandu-si seama ca in afara de nori nu mai avea de admira.
A luat biletele, uitandu-se pe locuri. A observat ca Robro statea pe locul ei si vice versa.
-Hei. Cred ca am schimbat locurile.a spus fata, aratandu-i numerele.
-Da… e frumos la geam, sunt niste peisaje superbe de vazut.
-M…multumesc.a baguit fata, simtindu-se, dintr-un motiv sau altul, vinovata.
-Ce te supara?a intrebat Robro, luand biletele si punandu-le in buzunar.
-Pe mine? Nimic. Ar trebui sa ma supere ceva?
-Nu-mi place privirea aceea si nici faptul ca nu ai vorbit deloc cu mine.
-Pai, daca voiai sa vorbesti nu eu te-am oprit. Spune!i-a raspuns Suzana, vizibil iritata.
Robro a privit-o sceptic pret de cateva secunde, dupa care fata a baguit:
-Scuze. Ma cam doare capul. De fapt, voiam sa te intreb daca esti fericit.
-Sunt. N-am mai fost de mult asa fericit…
Robro isi incepuse fraza, dar nu apucase sa o sfarseasca. Fata a sarit de pe scaun, apoi a plecat de langa Robro cat de repede a putut. Se indrepta catre toaleta, unde cineva tocmai voia sa intre, insa fata a intrat pur si simplu inauntru si a incuiat usa.
Barbatul a inceput sa bata cu pumnul in usa, dar degeaba, fata nu deschidea.
Robro a intervenit, cerandu-si scuze si punand comportamentul ei pe seama raului de avion. Barbatul nu parea sa-l creada, dar oricum nu putea sa dea buzna inauntru si s-o scoata pe Suzana de acolo.
-Sunt eu, deschide!i-a strigat Robro, batand usor la usa.
Nu i-a raspuns nimeni. S-a conformat si a asteptat cinci minute. Se facuse coada si ea tot nu iesea. Atunci chiar a inceput sa-si faca griji.
A apasat pur si simplu pe clanta, a intrat, apoi a incuiat dupa el. Toate s-au petrecut atat de repede incat oamenii nici nu si-au dat seama ce li se intampla. Au inceput sa protesteze, iar pe Robro il calcau pe nervi.
-Zi-mi ce ai patit!i-a cerut.
Fata era aplecata asupta chiuvetei, prefacandu-se ca se spala pe fata.
-Mi-e cam rau, ti-am spus.i-a raspuns aproape soptit fata. Robro simtea tremurul din glasul ei si-l cutremura tristetea pe care o emana Suzana.
-Bine, si adevarul?
-Nu stiu. Nimic nu mai e cum era inainte. Eu nu mai sunt. Si e ciudat, e ca si cum sunt intr-un corp strain. Nu am ce cauta aici. Mi-am indeplinit misiunea! Si acum…
-Nu inteleg. Ce s-a intamplat?
-Bill. El… nu stiu. Ai fost atat de fericit, mai fericit ca niciodata. Mi-am imaginat ca vei fi asa, asta m-a si motivate ca sa te salvez. Dar pe urma… nu stiu, n-am putut sa fiu fericita pentru tine. M-am simt ca o egoista nenorocita, dar m-am obisnuit cu ideea, pentru ca eram sigura ca nu vei mai avea de-a face cu mine. Dar acum… am incercat totusi sa ma conving ca pot sa ma bucur pentru tine. Doar ca, nu a iesit! Nimic nu a iesit cum am planuit. Tu te-ai bucurat pentru mine. Eu de ce… de ce nu pot?
Suzana si-a inclestat degetele, s-a aplecat asupra chiuvetei mai mult.
Robro o vedea chircindu-se de durere, dar intelegea ca ii trebuie un ragaz de cateva secunde. A preferat sa se tina la distanta, doar sa-i vorbeasca.
-Nu m-ai lasat sa termin. Nu asculti motive si nu vrei sa crezi in tine. Am spus eu vreo secunda ca as fi fericit ca tu sa te sacrifice ca sa mi-l dai inapoi pe Bill? Singurul motiv pentru care am fost fericit in ultimii doi ani ai fost tu.
-Dar… nu inteleg. Si nici nu vreau. Te rog... nu, te implor, nu te mai purta asa frumos cu mine, nu merit si nici tu nu meriti sa ma ai alaturi.
-Nu mint. Spun ce cred si ce simt.
Suzana ii simtea respiratia lovindu-se de gatul ei. Mai avusese o senzatie asemenatoare cand isi luase ultima data la revedere de la Robro. Insa de aceasta data fluxul care i-a cutremurat intregul corp nu a mai durat doar o secunda. Robro si-a plasat mainile, inconjurand-o si sprijinindu-se in chiuveta. Socul nu disparea, iar pe ea parca o conectase cineva la un stalp de inalta tensiune. Inima ii pulsa neincetat, iar intensitatea acelui flux de energie crestea, se amplifica cu fiecare secunda care trecea. Ii incremenisera pana si lacrimile de pe fata. Disparuse pana si tristetea, disparuse durerea din piept, parca ii disparuse si corpul, pentru ca nu se mai putea misca cum trebuie.
A izbutit doar sa-si roteasca capul cativa centimetri, pentru a-i cere lui Robro sa-I dea drumul.
-Suzana. Stii cum e cand te joci cu focul? Stii cum e cand nu ar trebui sa-ti doresti mai mult decat primesti?i-a soptit Robro, accentuand fiecare silaba, dandu-i amploare, forta.
Fata a incremenit, de aceasta data total. Isi mai putea misca doar buzele.
-Nu inteleg. Ce vrei sa spui?
-Intrebi prea multe. Ceri raspunsuri pe care stii ca nu vrei sa le afli.
-Asta este o greseala. Poftim, pot sa fac si afirmatii. Chiar nu ai inteles pana acum ca vreau adevarul, indiferent de cat ar durea acesta?
-Asta mi-a sunat ca o intrebare si ca o provocare totodata. Care-i adevarul ala pe care vrei sa-l scoti de la mine de pe buze? Spune!
-Vrei sa plec?
-Unde? Suntem intr-un avion!
-Vrei sa dispar din viata ta? Vrei sa te las in pace sa traiesti linistit alaturi de cei care-ti sunt dragi?
-Nu. Nu.i-a raspuns absent, hotarat si fara urma de nesiguranta in glas.
-Deci nu ti-ai fi dorit sa nu ma intalnesti niciodata?
Robro si-a tinut respiratia, iar Suzana isi dorea sa nu fi pus acea intrebare. Inima ii batea mai repede ca inainte, mult prea repede. O auzea. O simtea si o durea din nou. Si-a incordat fiecare muschi din corp, pana si pleoapele refuzau sa i se desparta.
-Bill mi-a spus ceva atunci cand i-am cerut sa te lase sa-ti vezi de viata ta. Ceva ce nu voiam sa cred, dar ceva ce era mai adevarat decat orice. Mi-a spus ca daca nu-ti spun asta o sa continuam sa ne batem joc unul de celalalt. Nu am crezut asta si sper sa nu cred nici acum. Gaseste adevarul si nu mi-l mai cere mie.
Fata a deschis larg ochii si s-a prabusit pe podeaua rece a cabinei de toaleta. Robro a tresarit la reactia fetei. Era neigienic, dar nu isi imagina cum o putea ridica de acolo. Era parca intrata in transa.
-Tu tot nu intelegi, nu? Trebuie sa ti-o spun cu gura mea?
-As prefera. Chiar ar fi mai bine asa.i-a spus Suzana vizibil fortat. Nu dorea asta. Dar asta spunea. Robro a oftat, i-a dat la o parte mainile de pe fata si a privit-o adanc in ochii mari, bulbucati, rostind:
-Te iubesc! Apoi a continuat, cu glas jucaus: -Acum ar fi bine sa te prefaci ca ti-e rau! Oamenii aia de la usa nu cred ca o sa fie altfel prea prietenosi.
Fata a inceput sa tuseasca, mijind teatral ochii.
Robro a sprijinit-o, ajutand-o sa se ridice de parca intr-adevar ar fi fost bolnava. Cand turistii i-au vazut fata Suzanei, nu au mai spus nimic si i-au lasat pur si simplu sa treaca, privind-o ingrijorati pe fata.
Avea obrajii atat de albi si ochii atat de umflati, incat chiar nu stau ce mai puteau sa spuna.

[bastard_in_love]

20

-Ai grija ce faci. Nu uita ca esti bolnava!i-a spus Robro, incantat fiind de expresia fetei ei cand si-a dat seama ca se bagase ca o toanta in acea situatie jenanta si usor de evitat. S-a asezat pe scaun, lipindu-si capul de geam.
-Chiar pari bolnava cand faci fata aia! Buna treaba!a incurajat-o Robro, chicotind.
Fata a cascat. Nu mai dormise cum trebuia de multa vreme. Stresul i-a macinat pana si visele.
-Mai bine ai incerca sa dormi. O sa avem treaba acolo!i-a spus Robro, culcandu-i cu blandete capul pe umarul lui. Fata a inchis ochii si a adormit curand.
Robro si-a pus castile pentru a se uita la televizorul din fata lui, insa curand a adormit si el, cu fata ingropata printre firele ei de par.

Peste trei ore, Robro a tresarit deoarece avionul a intampinat turbulente. Cand a incercat sa-si indrepte gatul a constatat cu stupoare ca intepenise. A incercat sa-si miste usor membrele, in asa fel incat sa nu o trezeasca pe Suzana, insa fata a tresarit de cum Robro si-a ridicat capul. A privit buimaca in jur si a zambit cand a observat ca Robro avea parul de-a dreptul ciufulit in partea stanga.
-Hei, somnoroaso!
-Nu sunt singura care a dormit, stii!
Robro i-a zambit cald si a incercat sa-i indrepte parul cu degetele.
-Acum incepe sa te gandesti. Ne trebuie haine, decoratiuni, etc etc! Stii tu, cele necesare intr-un apartament.
Suzana l-a privit nedumerita, insa a preferat sa nu intrebe inca. Mai bine continua sa faca pe misterioasa. De cand a inceput asa i-a mers bine.
Avionul a aterizat, iar ei au trecut din nou de toate punctele de control si s-au urcat intr-un taxi. Suzana nu era atenta la nimic din ceea ce se intampla in jurul ei. Era obosita si nu-si dorea decat sa doarma. Inainte sa-si dea seama, s-a intins pe bancheta din spate si a adormit numaidecat, culcata pe genunchii lui Robro.

S-a trezit ametita, se afla intr-o camera intunecata. Probabil ca era noapte, sau chiar dimineata. A clipit de cateva ori, apoi a privit in jur. Se afla undeva intr-un apartament, doar ca era gol. Erau doua paturi mici, o masa, un dulap, dar in rest, spatiul imens nu era utilizat. Acela era dormitorul probabil. S-a ridicat. Era inca imbracata, la fel era si Robro care dormea dus pe patul alaturat. Desi a incercat sa nu faca zgomot, Robro s-a trezit la scurt timp dupa ce ea s-a ridicat din pat.
-Haide. Avem treaba si ieri am adormit amadoi!i-a spus Robro, scuturandu-si capul.
Fata nu l-a mai vazut asa de “sifonat”. Avea cearcane si o voce de parca ar fi dormit cateva zile neintors.
-Daca te mai holbezi la mine ca la o creatura din Neanderthal…
-Ce-o sa-mi faci?i-a replicat Suzana pe un ton care parca striga ca are “un plan”.
Fata s-a aruncat din picioare cu toata forta si a cazut peste Robro, care nu mai putea sa respire. Dupa ce s-a zbatut o vreme, s-a resemnat:
-Bine, ai castigat. Hai la cumparaturi ca locul asta arata ca si cum ar fi bantuit.
-Dar e dimineata… sau noapte, sau ce-o mai fi!
Robro s-a ridicat si a dat la o parte draperiile. Apoi a ridicat si jaluzelele. O lumina de-a dreptul chinuitoare a invadat camera. Atunci Suzana si-a dat seama ca era cel putin ora noua dimineata. A oftat si a incercat sa-si intinda hainele putin.
-Ok. Haide!a strigat Robro entuziasmat, agitand o pereche de chei de masina prin aer. Suzana a fost atat de incantata incat nici nu a mai inspectat restul casei, a pornit in viteza dupa Robro si s-a oprit numai in dreptul usii unei masini imense 4x4.
-De ce e masina asta asa mare?a intrebat, curioasa fiind ce face el cu ceva ce semana aproape cu un camion.
-Crede-ma ca o sa avem nevoie de TOT spatiul!
S-au urcat in vehicul si au calcat pe acceleratie. Au ajuns in dreptul unui magazin imens. Suzana a facut niste ochi cat cepele.
-Considera-te libera sa cumperi ce vrei. Trebuie sa decoram o casa parasita.
De indata ce au intrat in magazin, fata a inceput sa puna in carutul pe care si-l luase ea diverse lucruri. De la cosulete cu diverse pietre decorative, pana la pahare si fete de masa.
-Al tau e gol. WOW!a exclamat Suzana vazand ca Robro deabia daca luase ceva.
-Pai… ai cam cumparat tot ce era de luat. Uite, ia carutul meu!i-a spus Robro, facand schimb cu ea. Ii placea chipul ei care radia de fericire. El nici macar nu stia adevaratul motiv. Credea cu tarie ca ei ii placeau cumparaturile.
-Ma bucur sa vad ca te distrezi. De ce nu mi-ai spus ca adori sa faci cumparaturi?
-Nu imi place asta. Niciodata nu mi-a facut placere.
-Dar?
-Mi-a fost dor de tine presupun!i-a raspuns vrand sa para absenta in timp ce privea un pahar cu plante de plastic. Le-a luat si pe acelea, apoi a trecut la sampoane, sapun, pasta de dinti, perii, tot ce-i putea fi de folos. La final au cumparat si mancare, iar cand casiera i-a vazut cu doua carute umplute pana la refuz, mai avea putin si cadea in genunchi, rugandu-se sa nu vina la casa ei.
Dupa ce au impachetat si au asteptat douazeci de minute ca sa plateasca, Robro s-a straduit sa indese toate plasele in masina, apoi s-a urcat la volan.
In oglinda retrovizoare, acel morman de plase si cutii parea chiar mai mare decat in realitate, lucru de necrezut.
Au pornit la drum si au ajuns relativ repede inapoi la apartamentul de unde plecasera.
Robro a luat cateva plase, Suzana la fel si au urcat cele doua etaje care ii desparteau de camerele pe care le parasisera cu cateva ore in urma. Robro a descuiat, iar Suzana a lasat plasele pe jos in mijlocul camerei care parea sa fie sufrageria.
In ciuda faptului ca mobila nu prea era si peretii erau albi si parca goi, Suzanei ii placea spatiul larg si neocupat. Aveau aer conditionat, un televizor cu ecran clasic, dar ei i se parea elegant asa, doua fotolii care inca nu fusesera acoperite cu huse, o masa de o culoare maronie, pe care Suzana nu o mai vazuse, ca suport pentru televizor si niste draperii albe care acopereau vederea de la o fereastra care ocupa jumatate din peretele din fata usii de la intrare.
-Sa ne grabim!i-a sugerat Robro.-O sa avem timp de admirat dupa ce terminam cumparaturile. Bill a spus ca soseste cu mobila. I-am promis ca noi o sa fim la cumparaturi ca sa nu-i stam pe cap cata vreme el o sa aranjeze aici.
-Dar el unde o sa locuiasca? Aici cu noi?
-Nu. El are un apartament in blocul alaturat.Uite, hai sa punem plasele in bucatarie. Mobila de la bucatarie soseste oricum mai pe seara. Haide!
Suzana mergea la masina si aducea plase, iar Robro i le lua in pragul apartamentului si le ducea in bucatarie. Astfel au terminat in aproximativ douazeci de minute.
Robro a luat doua sticle de apa plata din frigider si i-a dat una Suzanei in timp ce coborau scarile impreuna. Fata chiar nu-si putea imagina ce aveau de cumparat.
-Dar pana la urma ce vrei sa mai cumparam? Am luat tot ce se putea lua, ba chiar mai mult decat trebuia.
-Ei bine, mai avem haine si inca ceva de luat.
-Hainele nu ma incanta, dar asta pentru ca pana acum mi le-am luat singura sau cu mama. Ma intreb cum e sa cumpar haine cu tine… Oricum, inca ceva? Ce?
-Ei, nu esti cam curioasa? O sa afli dupa e ne luam cate ceva de imbracat si de incaltat fireste!
Primul popas a fost la un magazin cu haine de zi cu zi. Tricouri, pantaloni, maiouri, toate numai articole colorate pentru adolescenti.
-Succes. Eu stau aici si ma uit, tu ia-ti ce vrei.i-a spus Robro, pregatit sa se rezeme de un stalp din magazin. Insa Suzana nici n-a vrut sa auda. L-a luat de maneca si l-a implorat sa o ajute. Nu a rezistat acelei priviri asa ca s-a supus.
Fata se uita la diverse tricouri, majoritatea iuni sau care nu ieseau in evidenta. Robro insa dadea in semn negativ din cap de fiecare data cand fata aparea cu ceva banal si il intreba ce parere are. Intr-un final, Robro s-a saturat de alegerile fetei si a scormonit chiar el in teancul de haine.
Dupa cinci minute i-a dat o rochie de vara si a rugat-o sa intre in cabina de proba, cata vreme el se ducea sa-i aleaga si restul hainelor.
-Aveti nevoie de ajutor?s-a oferit o angajata plinuta cu un zambet larg, care Suzanei ii parea fals. Robro a rugat-o doar sa tina hainele, cata vreme el cauta altele. Suzana, in spatele draperiilor, se straduia sa isi puna rochia pe ea. Nu ajungea la fermoar cu niciun chip. Inca un motiv sa urasca aceste obiecte vestimentare.
-Gata?a intrebat Robro.
-Nu, ajuta-ma!i-a strigat fata exasperata. Robro si-a strecurat mainile in cabina si a tras fermoarul, rugand-o apoi sa se intoarca spre el.
Era o rochie de un verde pal superb, cu un mesaj imprimat in partea superioara, iar in cea inferioara era decorate cu doua buzunare.
Robro a aprobat, apoi i-a intins o pereche de pantaloni kaki de in si un maiou multicolor cu bretele ce se incrucisau la spate.
Astfel, a schimbat vreo zece tinute, iar angajata era uimita de cata rabdare avea.
Cand fata a intrat sa probeze si fusta alba din matase, untimul obiect vestimentar pe care l-a ales Robro, femeia si-a luat inima-n dinti si a intrat in vorba cu el.
-Sunt chiar uimita sa vad un barbat cu atata rabdare. Sunteti turist?i s-a adresat cu aceeasi engleza putin stricata.
-Nu, am emigrat aici.
-Chiar asa? Si va place?
-Da…pana acum. Nu am apucat sa vizitez imprejurimile, dar pare un loc placut. Am sosit ieri si de atunci ne tot invartim pe aici in cautare de diverse lucruri.
-Aha. Magazinul nostru chiar are ceva special.
-Adica?
-Foarte multe cupluri vin aici zilnic, insa sunteti primul care are atata grija de aleasa. In general barbatii stau la intrare si se uita plictisiti in jur. Cred ca este norocoasa.
-Poate.
-Sigur!
-E sora mea!i-a replicat Robro, zambind.
Acel ton grav care se voia amuzant si acel glas patrunzator au lasat-o fara cuvinte pe femeie. Il privea oarecum traznita.
-Imi pare rau.a ingaimat femeia, fiindu-i jena de ce spusese.
-Nu m-a deranjat.i-a replicat Robro.
-Ce sa te deranjeze?a intervenit Suzana, iesind din cabina de proba extenuata si cu ultimul articol vestimentar in mana.
-Iti povestesc pe drum inspre “Yokko”.
-Ce-i aia?a intrebat Suzana extenuata.
-Urmatoarea oprire!
Au achitat cele achizitionate si toate angajatele au devenit brusc mult mai prietenoase cand au observat cat cumparasera cei doi.
Urmatorul magazin nu a obosit-o asa de tare pe Suzana. Si-a cumparat ceva ce semana cu sacourile pe care le purta mama ei la acele “intalniri de afaceri”, o fusta neagra si o bluza alba de matase. Ea nu dorea astfel de haine elegante, dar Robro a insistat ca ii trebuie si o astfel de tinuta. A completat cele cumparate cu o rochie neagra. De aceasta data insa, Suzana a fost chiar incantata.
Rochia avea o singura bretea groasa sus si ii ajungea pana la glezne, pe care le acoperea cu valuri din material stralucitor. Rochia se strangea pe talie cu un cordon acoperit cu niste capse care straluceau punand in contrast paloarea rochiei.
Cand Suzana i-a observat pretul a ramas fara cuvinte, insa Robro nici nu a clipit si a platit cei 210 de euro. Apoi a parasit magazinul zambind.
-Tu te-ai pus pe cheltuit bani?l-a intrebat Suzana, nemultumita de actiunile lui nechibzuite.
-Nu chiar. Mi-am extras din cont fix treizeci la suta din total si am horarat sa-i cheltuiesc pe toti. Acum n-am ajuns nici macar la jumatate din cat mi-am propus sa cheltuiesc.
-Dar cat inseamna treizeci la suta din totalul tau?a intrebat Suzana putin uimita.
-4000 de euro.
Suzana a ramas cu gura deschisa, insa Robro i-a inchis-o, impingand cu degetul mare usor in barbia fetei. Apoi i-a zambit incantat.
-Cat? E… e…
-Stai linistita, sunt economiile mele inca de cand am inceput sa lucrez pentru ATOPO. Am tot avansat in grad si am primit tot felul de diverse mici averi. Mama mi-a lasat de asemenea o mare parte din ce avea, iar eu nu am cheltuit prea multe, gratie lor, care mi-au dat tot ce aveam nevoie.
Fata a oftat si s-a intrebat cum un om putred de bogat ca el putea intr-adevar sa fie atat de cald. Intotdeuna isi imaginase avutii ca pe niste egoisti avari si infumurati.
Robro i-a mai cumparat adidasi, pantofi, haine de sport si doua perechi de blugi. Fata nu mai probase in viata ei atatea haine intr-o singura zi. Era terminata.
-Acum hai sa-ti luam si tie haineee!i-a sugerat lui Robro, care se temea ca va veni si randul lui sa-si petreaca ore in sir prin cabinele de proba din diverse magazine.
Au inceput ca si la ea, cu un magazin de haine nu prea sofisticate. Prima data fata i-a oferit un tricou negru cu modele albe si niste pantaloni albi din bumbac. Robro le-a probat, iar fata le-a pus in cos, multumita fiind de alegerea facuta, apoi i-a oferit un tricou albastru, caruia i-au fost atasate maneci albe si care fusese decorat cu pete negre ca de cerneala. Astfel i-a gasit si lui cel putin zece tricouri si cinci perechi de pantaloni. Robro nu era tocmai multumit de toate alegerile facute, dar le-a luat pentru ca Suzanei chiar i-ar fi placut sa-l vada purtand astfel de haine.
La urmatorul magazin, Suzana i-a ales o jacheta de piele neagra extrem de eleganta care ii venea ca si turnata, doua smochinguri, unul gri si unul negru, o pereche de pantaloni negri de bumbac, decorati cu diverse modele din matase de culoare gri inchis si vreo trei camasi care ii placusera foarte tare Suzanei.
Cand a venit vorba de blugi, fata ramasese fara cuvinte. Absolut toate cele douazeci de perechi pe care le probase ii veneau atat de bine incat fata chiar nu se putea decide ce sa-i ia. Asa ca i-a pus pe categorii si a ales cu ochii inchisi o pereche destul de obisnuita, una decupata pe alocuri si una cu multe buzunare de diverse forme.
La pantofi nu au zabovit foarte mult, pentru ca nu erau prea multe perechi care sa i se potriveasca lui Robro.
Dupa ce au cumparat si haine de sport pentru Robro, s-au urcat in masina si au rasuflat extenuati amandoi.
-La antrenamentele mele nu oboseam atat!s-a plans Robro, band apa.
-Nici eu! Dar asta e, ne-am simtit bine. Si ar trebui sa ne intoarcem, e deja sase si peste doua ore parca ai spus ca vine si mobila de la bucatarie.
-Da, stai numai sa pun niste benzina!i-a spus Robro, oprindu-se la o benzinarie aflata langa un magazin de bijuterii numit “El Triangle”.
-Uau. Am auzit de magazinul asta!a spus Suzana, aratandu-i-l lui Robro cu degetul.-Mi se pare ca e cel mai mare magazin frantuzesc de bijuterii, sau ceva asemanator.
-Da… ma rog, n-am auzit!a replicat Robro plictisit si a iesit din masina ca sa puna benzina in rezervor. S-a dus sa plateasca, in vreme ce Suzana a inchis ochii si s-a gandit la cele intamplate. Niciodata nu mai decorase o casa si niciodata nu a avut asemenea haine. Toate ii pareau frumoase, mult mai frumoase decat ce isi cumpara ea.
Robro a venit inapoi dupa zece minute, zu un zambet larg pe fata si cu doua pliculete in mana. Suzana l-a privit ingrijorata si l-a intrebat:
-Ce ti-a luat atat? Si alea ce sunt?
Robro a scos din primul plic un ac si ceva ce semana cu o hartie, doar ca avea o forma ovala si era foarte mica. Si-a intepat degetul cu acul si a intins pe hartie sangele provenit din acea intepatura. A pus apoi cele doua obiecte inapoi in primul plic si l-a deschis pe al doilea. De aceasta data a luat degetul Suzanei si l-a intepat, apoi a procedat la fel si in cazul ei. A luat hartia cu sangele ei si a scos din buzunar un lant de aur superb cu un pandantiv din platina in forma ovala. A deschis pandantivul si a pus hartia inauntru, apoi l-a inchis la loc. Apoi a mai scos un lant din buzunar. De aceasta data lantul era din platina si pandantivul din aur. A scos si mostra lui de sange, procedand la fel. I-a dat Suzanei panantivul cu mostra ei , apoi a rugat-o sa se intoarca.
Fata era ca si hipnotizata. Nu intelegea ce i se intampla, dar nu ii prea pasa, doar era pe maini bune. Robro i-a pus pandantivul la gat, inchizandu-i-l la spate. Fata a repetat intocmai ce a facut el, nestiind ce altceva putea face.
Cand Robro s-a intors, fata a privit indeaproape pandantivul. Atunci si-a dat seama ca o litera era gravata in metalul pretios. Era initiala ei – “S”.
Atunci si-a privit si ea pandantivul. Era gravat cu litera “R”.
-Sunt… frumoase!a ingaimat fata vrajita fiind.
-Nu sunt cine stie ce modelele astea. Doar ca nu avea altele gravate, asa ca n-am avut de ales. Totusi mie imi place combinatia de platina cu aur.
-Si din tinichea, ele tot la fel de frumoase ar fi fost!i-a raspuns, sarind la pieptul lui si strangandu-l cu putere in brate. Ceva se schimbase cu siguranta. Nu isi dadea seama ce. Dar atata vreme cat zambea, era sigura ca nu putea fi rau.