Proza scurta

[Storymaker]

Povestea unui melc indragostit

A fost odata un melc. Si melcul asta era atat de indragostit de alt melc, de-i curgeau balele (mucusul) dupa el.

Intr-o zi s-a hotarat sa-i declare dragostea. Asa ca a fugit cu viteza gandului, defapt doar cu gandul, caci se misca incet, la cel pe care-l iubea.

Calatoria a durat sapte zile, iar eroul nostru a traversat frunze intinse, a urcat bete rupte si gauri facute de gandaci.

Intr-un final, a ajuns la iubitul lui, iubit ce nu s-a miscat din loc, de la prima lungire de ochi pana in clipa de fata.

Melcul era asa de fericit incat, intr-o criza de mucus aluneca pana la iubitul lui. Se urca pe el si il privi fericit.

Din pacate, iubitul melcului era un ou uitat. Gaina-mama il cauta de ceva timp. Cand il afla, vazu un melc pedofil, pe care-l ataca, ucigandu-l barbaric si devorandu-l.

Apoi isi lua oul si pleca, lasand in urma cateva bucati dintr-o cochilie ce a fost odata, nu prea demult a unui melc indragostit.

[Storymaker]

Ca sa nu ami fac povesti lungi si plictisitoare imi voi rezuma noile creari in aceasta povestioara.

Castele si duete

-Soldati! V-ati adunat azi aici pentru a va proteja tara de invadatori! Ei sunt in zale grele si coifuri ascutite, iar in pieptul lor poarta o inima de plumb! Sa n-aveti frica de ei, caci noi suntem razboinici ai focului caci in inimile noastre arde focul iubirii de patrie, in ochii nostri sunt nenumarate scantei, iar in mainile noastre sunt arme facute cu acest foc. Sa le topim inimile de plumb si sa-i alungam de pe iubita noastra patrie!
Generalul isi contiuna discursul ce umplea inimle soldatilor sai.

In ultima linie, un soldat mai mistocar de felul lui chicotea, batandu-si joc de discursul generaluilui ce-si imbarbata soldatii: "-...Ei sunt in zale si au coifuri ascutite, iar noi suntem goi![...]".
-Ba, de ce iti bati joc? spuse soldatul alaturat. Nu vezi ca face si el un pustiu de bine pentru noi? Murim si noi eroic!
-Ba eu as prefera sa mor erotic in patul unei femei!
Dar, discutia nu mai putu continua caci un strigat de lupta se auzi, iar inamicii atacara cu cavaleria intr-o formatie de sageata.
Din nefericire pentru inamici,datorita caldurii dogoritoare se prajira ca niste pesti in conservele lor, iar cand aparatorii isi aruncara armele in inamici, ca sa fuga mai usor, acestea izbindu-i ii destabilizara exact cat sa cada de pe cai si sa nu se mai poata ridica.

Apoi urma un macel...

[Storymaker]

Moarte

Totul era la fel ca inainte. Norii se miscau, soarele era pe cer, iar plaoaia cadea mangaindu-mi obrazul. Nici o schimbare majora. Am incercat sa zambesc, dar... n-am putut. Nu-mi mai simteam gura, nici mainile sau picioarele. Totusi eram lucid. Am inceput sa ma gandesc la viata mea si am vazut ca a fost frumoasa. Chiar daca nu aveam gura, am stiut ca ochii mei zambesc,caci chiar si fara trup, sufletul imi era cunoscut... atat de cunoscut... Deodata, toata viata mi-a trecut prin ochi. Apoi,n-am mai vazut si ca si cum as fi cazut intr-o amorteala am... adormit. Trezindu-ma am vazut o uratanie langa mine, ce m-a tras atat de tare incat ar fi putut sa-mi zmulga bratul ( de as mai fi fost in viata)...Atunci am realizat ca am murit...



(Postati si voi! Topicul asta nu e doar pentru mine, stiti?Este un topic comun! Asa ca va rog sa postati!)

[Lust.]

Buna :]

Pai vad ca nimeni nu a comentat, deci ma bucur sa fiu prima *smile*.

„Povestea unui melc indragostit"ť- It's so cute <3 . Chiar daca-mi pare rau de melcul indragostit, mi-a placut povestioara. Scrii usor, cu toate ca ai putea adauga mai multa descriere or smth.
Bietul melc s-a indragsotit de-un ou. Si-a mai facut atata drum, ca sa moara...devorat de o gaina ._.' . Erm, macar ai avut inspiratie cand ai scris.
Totusi, ai mai fi putut adauga descriere, asa ar fi fost mai lung. Dar nu-i nimic, a fost destul de bine.

„Castele si duete"ť .
Well, aici chiar ai mai fi putut adauga descriere. Oho, si cata . Btw, ai o problema cu punctele de suspensie. I don't know, dar strica la estestica. Erm, in sine, povestea a fost destul de buna , scurta, dar bunicica. Replicile n-au fost seci, au fost ok. Se putea si mai bine, oricum. :]


„Moarte"ť
Deci, sfatul meu e sa le faci mai lungi. Asa poate-o sa ai mai multi cititori. In orice caz. Din cate vad, personajul de-aici nu-si dadea seama ca a murit. Hm, e o idee destul de buna. Putea fi mai dezvoltata, dar e ok si cum ai scris-o tu.
Ca sa arate mai bine, ai putea da space la unele propoziti.
Ex: "ťApoi,n-am mai vazut[...]"ť - Apoi, n-am mai vazut[...] .
Sau ai putea scrie cu diacritice. Well, cum doresti tu.

Sper ca nu te-am suparat cu comentariul meu *smile* . Mai astept lucrari. Spor la scris.
*h.u.g*

[Storymaker]

Ultimul drum

Moartea e un nou inceput. Asta am crezut mereu. Nu am pretuit lucruri trecatoare de care altii s-au atasat precum dragostea, bucuria si in general, sentimentele pozitive. Si m-am mentinut pe acest drum neplacut si plin de spini pana cand m-am indragostit. Ea era atat de fumoasa. Cu pletele in vant, cu statura ei eroica, stralucind mai puternic ca soarele mi-a captat atentia, intrand in inima mea. Era cea mai frumoasa dintre toate, chiar mai frumoasa decat fosta "Cea mai frumoasa dintre toate". Dar dragostea noastra nu avea sa dainuie... De ce? Fiindca asa gandeam. Mereu ascuns in intuneric, asemeni unui ninja cameleonic, nearatandu-mi niciodata adevarata culoare si disimuland tot mai des ii departam pe toti de mine. De ce ar fi fost diferit cu aceasta fata? Ce e diferit la aceasta iubire fata de celelalte cu exceptia persoanei? Nimic... Totul e trecator iar in curand ma voi uita spre trecut si cu un zambet intristat voi revedea clipa in care, intersectandu-ma cu drumul acelei frumoase fete, am ales sa continui intr-o alta directie. Si, totusi, reflectand spre trecut am observat ca ceva se schimbase la mine. Da... de aceasta data, de aceasta data fata de alte dati, aveam...ceea ce desigur, inainte n-am avut... aveam ochii ei atintiti spre mine; niste ochi negri, sau maro, nu mai stiu acum, mari deschisi, ce ma pofteau in inima ei. Eram uimit. Era posibil ca ea sa tina la mine? Este posibila o dargoste din ambele parti? Niciodata n-am stiut si, poate , astazi voi afla. Si totusi, poate , asemeni unui gand dureros, nu se uita la mine, ci la persoana din spatele meu. Si, ca la orice idila pe care am visat-o, m-am uitat in spate sa ma asigur ca nu e nimeni. Spre deznadejdea mea era cineva, sau mai bine zis...ceva. O oglinda ovala de dimensiuni colosale ce-i reflectau cu precizie frumustea si finetea. Eram impresionat de aceasta fata. Era ceva special, asa ca , facandu-mi curaj, am inaintat spre ea si i-am spus: "Buna. Eu sunt Andrei. Ai putea te rog sa-mi spui cum te numesti? ". Ea, uimita, ba chiar bulversata spre deznadejdea mea, s-a schimonosit, iar toate frumusetea ei a luat figura unei babe. Pupilele ei s-au micsorat ca de altfel si fericirea mea, si pe un ton infuriat mi-a spus: "Esti ca toti ceilalti! Ce te face diferit? Toti doriti acelasi lucru! ". Am ramas inmarmurit. Cine fusesem eu sa sper? Dar, totusi aceasta fatuca avea nevoie de consolare iar eu tot nu aveam ce face... Asa ca i-am spus, uitandu-ma in ochii ei cu hotarare: "Ceea ce ma face diferit fata de altii sunt ceea ce sunt; alegerile ce le fac in diferite situatii si perceptiile despre viata!" . Dar pe tine ce te face speciala? Ea, cu un ranjet pe buze, s-a uitat la mine uimita si mi-a spus: "Eu sunt, fata de toate celelalte fete, deznadajduita si o maiestra in psihologie. Nu ma poti infrange baiete! ". Plictisit, i-am spus: "Dar nici nu vreau sa te infrang. Tot ceea ce doresc este sa te aud si sa te vad. Nimic mai mult, nimic mai putin. ". Ea, neincrezatoare, s-a uitat la mine si m-a intrebat ceea ce urma sa-mi zdrobeasca din temelii toate sperantele: "Ai bani ca sa putem trai impreuna? Ai vointa ca sa ma poti sustine? Ai iubire ca sa ma ajuti sa zbor? ". Trist, cu ochii neincrezatori, i-am marturisit: "Ai dreptate. Decizia, deoarece ne privestei, nu e doar a mea, ci e si a ta prin comportamentul ce l-ai avut. O viata frumoasa si sa nu uiti ca acolo unde omul pune mana, Dumnezeu pune mana, dar e obligatoriu ca omul sa puna mana". Si am plecat, trist si totusi vesel caci iubeam. Pasii erau neregulati, echilibrul corpului era slabit. Ma simteam asemeni unui bat rupt ce trebuie sa mentina aparentele oricat de mult l-ar durea. Si am mers din prezent spre viitor, iar pe acea fata nu am mai vazut-o decat in vise, desi sper sa fi avut o viata splendida. Acum, pe patul de moarte, inca imi aduc aminte de acei ochi mari de indragostita si inca nu pricep de ce s-a intamplat totul asa cum s-a intamplat... Dar, ca un raspuns celest, imi amintesc de ceea ce imi doream in timpul adolescentei: Sa mor pe pamant si descompunandu-ma sa fiu una cu pamantul, sa fiu un tot. Asa zaceam intins in padurea in care m-am retras de peste 50 de ani. Ursii mi-au fost tovarasi credinciosi, Dumnezeu lumina in intuneric, iar acea fata o enigma... Curgandu-mi lacrimile pe obraji, mi-am dat sufletul Domanului sperand ca-mi voi revedea, de voi ajunge acolo, in rai rudele, prietenii din copilarie, stramosii, dar, si pe acea frumoasa fata.
Si, am murit...

[Storymaker]

O scena de razboi

Aliniati in 3 randuri, barbarii se uitau rautacios la legiunile romane. Le stiau de mult timp priceperea si erau minunati cum pot niste fapturi asa de slabanoage sa fie atat de agile. Le admirau scuturile mari, sulitele medii, dar mai ales curajul. Cea mai mare onoare a unui barbar era sa moara in lupta cu un adversar curajos si puternic. Asa ajungeau generali in lumea urmatoare unde puteau comanda armatele zeului Hark impotriva zeului noptii Aruu. Era o adevarata placere sa priveasca acei soldatei curajosi.

Ochii liderului sclipira.

Vantul adia, soarele dabea rasarise si incepu sa picure. Fiecare picatura ii aducea aminte de scene din copilaria lui: de ziua in care a ucis un caine turbat cu mainile goale, apoi un lup, apoi un urs. Iar acum, ajunsese la apogeul infruntarilor: la romani. De bucurie si mandrie sufletul ii se unfla atat de tare in piept incat neputand ramane acolo, iesi sub forma unui strigat groaznic de lupta dupa care intra rapid la loc. Urma o scena grandioasa in care barbarii alergau pe campie urland spre inamic cu steagul in mana, cu topoare, lanci, sulite si foarte multe sabii ce ar putea taia si o piatra. Impreuna aratau ca un tsunami gata sa distruga orice in jur. Erau mandrii de ei si nu se temeau de moarte ci chiar o cautau in campul de batalie, un barbar luptandu-se deseori cu mai multi adversari deodata.
Romanii nu s-au speriat. Erau obisnuiti ca la antrenamente sa fie aruncate trunchiuri de copaci spre ei, pe care sa-i opreasca doar cu scutul. Pentru romani era doar o lupta obisnuita dupa care aveau sa-si primeasca solda, sa-si verifice prietenii ramansi in viata, sa manance, sa bea si apoi, alt mars, alt razboi.

Incepu sa ploua. La inceput picatura cu picatura, iar mai pe urma torential. Era o ploaie purificatoare ca si cum i-ar fi spalat de pacate pe toti soldatii ce urmau sa ucida si sa fie ucisi.

Romanii formara o linie de batalie, isi impinsera scuturile in fata, stand cu sulitele inapoi, gata sa le asmuta asupra celor ce le-au calcat pamantul dabea cucerit. Vantul sufla puternic, iar soarele prevazand macelul se ascunse sfios dupa nori. Totusi acum, barbarii erau mai infierbantati si mai dornici de lupta cum nu au mai fost vreodata. Sangele tasni si se avanta spre cer ca si cum ar dori sa conduca sufletele celor morti. Primele randuri barbare fura strapunse de suliti, dar cei ce trebuiau sa fie morti nu mureau imediat ci loveau in dreapta si in stanga ucigand unul, trei-patru romani dupa care isi dadeau duhul scotand un urlet victorios.

Soarele iesise si uimit ramase sa priveasca in continuare batalia. Ploaia contina sa cada transformand campia intr-o mocirla, poticnind toti soldatii pe campul de lupta, nelasandu-le scapare de la moarte. Incepu sa tune iar norii cei rautaciosi acoperira soarele. Un vant rece veni ca o solie a mortii vajaind de colo-colo.

Romanii isi pastrara cumpatul si-si refacura linia de batalie. Generalul se uita pierdut la ei... simtea fiecare moarte a soldatilor lui ca o moarte a unui bun prieten. Nemaiputand suporta macelul, se dadu jos de pe cal. Cu lacrimile in ochii pentru soldatii pierduti-soldati ce i-au fost singurii prieteni-isi scoase sabia si scoase un urlet de durere varsand toata durerea pentru a face loc uneia noi. Timpul se opri, iar toti soldatii-romani si barbari-se uitau la el cu satisfactie si admiratie. Ploaia nu mai podidea ( nu se mai oprea) iar fulgerele incepura sa cada pe soldati si cazura asemeni unei ploi de sageti, incat razboinicii ambelor tabere se ratrasesera in doua paduri din apropiere. Poate ca romanii pierdusera multi camarazi, poate ca pierdusera chiar lupta dar gasira in liderul lor mai mult decat un prieten-gasira un adevarat erou!

Si ploaia se opri...

[Storymaker]

Infruntarea zeilor

Intr-o padure, nu prea departe, undeva langa un rau cresea o buruiana. Langa buruiana crestea un frumos trandafir. Buruiana suparata s-a catarat pe trandafir sia inceput sa-l sece de seva. Trandafirul, slabit, inainte de a muri, si-a deschis toate petalele. Buruiana fara sentiment, a crescut mai mare si mai mare. Doua femei si-au adus copii la scaldat. Pe primul il chema Agor iar pe al doilea Hargun. Unul a mancat din trandafir, iar celalalt din buruiana. Apoi au trecut anii. Cel ce mancase din trandafir crescuse inalt, zvelt, agil si manipula focul foarte usor. Celalalt era urat, retras, ascuns in bezna si mai mereu furios. Timpul a trecut si intr-o zi cei doi au hotarat sa se infrunte. Cel ce mancase din trandafir- Agor, sufla cu un jet de foc asupra adversarului dupa care se napusti asupra lui luand forma uni dragon. Celalat, Hargun, astepta lovitura, iar cand dragonul se napusti in el, muri intr-o clipa. Cerul se intuneca si incepu sa ploua cu acid. Agor era lovit din plin si slabi, lesinand; era pe moarte. Fata care-l iubea de mult timp mult prea in secret dori sa-l salveze, dar muri; si nu doar ea, ci toti oamenii ce erau afara murira. Hargun vazand asta se transforma dinnou in om, si il lua pe dusmanul sau de brat. Acesta era lesinat. Ambii incepusera sa se dizolve, iseind la iveala un trandafir si o buruiana. Toti oamenii morti reinviara, dar urma celor doi a fost pierduta pe veci. Unii spun ca de aceea trandafirul are tepi. Cine stie?...

[Ang.]

Am citit povestioara de la topicul 'Orientarea sexuala' si mi-a placut. Apoi m-am interesat daca mai ai si altele si chiar m-am bucurat cand ti-am vazut topicul la Oneshots.
Ai ceva original, foarte interesant, pentru ca in fiecare lucrare vad cate un strop de umor, oricat de trsita ar fi aceasta. Cred ca preferata mea e 'Povestea unui melc indragostit'. Aici cu un ochi am ras si cu unul am plans. Foarte frumos, acum mi-am dat seama ca nickname-ul ti se potriveste de minune.
Nu o sa mai aberez fiindca nu ma pricep. Un sfat?! Tine-o tot asa.
Vreau doar sa stii ca o sa fiu cu ochii-n patru la topicul tau.
Spor la scris si multa imaginatie!

Xoxo, Ang.

[Storymaker]

Teatru


Reflectii mixte

Personaje: Andrei, un baiat cam de 20 de ani , visator, blond si foarte deschis ca personalitate
Ivan: un baiat de 19 ani, trist, pesimist, cu o voce a extremitatilor, cu o personalitate inchisa


Andrei: (Cu un zambet larg pe fata) Salut bunul meu prieten! Cum a fost la munca azi?
Ivan: (Morocanos) Ca de obicei. Eu intindeam mana, ea se uita in ochii mei, Eu ma prefaceam ca nu o vad si apoi simteam ca lesin.
Andrei: Poate ca ti-a furat inima...
Ivan: (Reflectand) Hm... Doar in cazul in care e traficant de organe, ceea ce ma indoiesc.
Andrei: Vezi sa nu te rupi de atata indoit. Cand iti gasesti si tu o fata.
Ivan: (Putin suparat) De ce as incerca? Toate sunt la fel. Superficiale ca o galeata goala! Se imbraca frumos dar daca doresti sa vorbesti ceva inteligent cu ele spun: \\\\\\\"Esti dragut, dar nu cred ca ne potrivim\\\\\\\".
Andrei: (Cu un suras rautacios ) Ei, faceati un cuplu perfect! Tu te indoi, ea se indoaie. Sunteti ritmici!
Ivan: Poate...
Andrei: (Serios) Atunci ce o sa faci? O sa ramai singur toata viata?
Ivan: Nu! Ma am pe mine pana la urma...
Andrei:Si, te iubesti?
Ivan: Daca as putea, as divorta, dar nu pot asa ca imi ramane doar sa incerc sa indrept casnicia asta cu mine insumi.
Andrei: (Mirat, ca si cum ar fi realizat ceva important) Esti un ciudat! Eu, pana acum am avut... prea multe fete.
Ivan: (Cu un ranjet de superioritate ) Si totusi niciuna. Caci nu ai ramas cu vre-una.
Andrei: (Serios) Ei, tot e mai bine ca tine care esti mereu posac si negativist.
Ivan: (Ganditor) Eu caut nemurirea.
Andrei: (Amuzat) Sti ca nu exista asa ceva!
Ivan: Ba da! Daca devin un barbat adevarat voi fi nemuritor! Caci exemplul meu va domni in urmatoarele generatii si in sangele lor.
Andrei: (Visator) Vezi-ti de viata ta, copii tai, familia ta! Lasa aberatile!
Ivan: (Filosofand) Viata e trecatoare ca fiecare senzatie si sentiment. Ceea ce ramane este personalitatea noastra si inclinatia spre bine sau rau. Eu vreau sa fac ceva diferit. Suntem sase miliarde de oameni. De ce ar fi nevoie ca eu sa am urmasi?
Andrei: (Serios) Sa fi in rand cu lumea.
Ivan: Adica de ochii lumii. Gandim ca taranii, nu? \\\\\\\"Fac asta de ochii lumii, ma imbrac de ochii lumii, invat ca sa par inteligent...\\\\\\\" Dar unde a disparut: \\\\\\\"Invat pentru mine, ma imbrac frumos ca sa ii bucur pe ceilalti, ma straduiesc ca sa reusesc\\\\\\\"?
Andrei: (Zambitor) Lumea a evoluat. Situatia e mai diferita...
Ivan: (Suparat, cu un ras isteric) Lumea a evoluat?! Cum asa? Prin lume presupun ca ntelegi oamenii. Hai sa fac o paralela: In trecut mancam si beam pana nu mai puteam, ceea ce facem si acum. In trecut locuiam in case. Acum locuim in case peste case numite blocuri. Inainte aprindeam o lumanare. Acum aprindem becul. In trecut ne distram ducandu-ne la circ. Acum ne distram uitandu-ne la circul de la televizor. Inainte eram voiosi si ne salutam. Acum oamenii sunt ca niste roboti. In trecut muream tineri, iar acum murim batrani si indopati cu medicamente.
Andrei: (Ganditor) Nu-ti face griji... Devino barbatul adevarat ce vrei sa devi si fi fericit. Caci totul e trecator iar raspunsul la intrebarile nedezlegate le lasam in spatele urmasilor nostrii.
Ivan: (melancolic) Si totusi, as dori sa schimb ceva...

[Storymaker]

Moarte de om-in mintea criminalului

Sangele curgea pe dusumea. Totul incepea sa fie mai vizibil, furia sa dispara, totul revenea la normal. Cel ce-l asuprise atat de mult zacea intins pe jos, cu fata schimonosita de durere.
O privighetoare incepu sa cante. Canta trilurile unei calatorii frumoase undeva departe, triluri ce-i trezira criminalului amintiri ce in mod normal ar fi fost atat de placute incat ar fi plans, dar in acest caz erau atat de dureroase incat il zgariau pe inima. Isi aminti de copilaria sa si de cea pe care a iubit-o. Isi aminti de micuta Alina-iepuroaica cea dragalasa-singurul cadou ce-l primise vreodata de la cel pe care il ucisese. Isi aduse aminte si de ziua in care fiind batut de un coleg de clasa pe care-l considera prieten, el (cel ucis) interveni. Il batu bine pe acel copil dupa care ranjise la el.
Criminalul statea si se uita fix catre cadavru, caci nu privea cu ochii ci cu mintea. Realiza ca, acest om a fost si el copil si ca la randul lui a fost batut si umilit. Poate ca de aceea si se imbata atat de des: ca sa uite.
Cutitul plangea cu lacrimi de sange, in timp ce toata viata din omul rapus pleca spre alt loc. Usa se deschise cu un zgomot infiorator. Apoi cateva urlete inundara odaia: Politia! La pamant!
Ucigasul era pierdut in visare si nu simti catusele iar drumul pana la inchisoare ii se paru un leganat continuu ca acel leganat din bratele mamei. Natura murise odata cu acel om. Nu mai putea vedea copacii ce doreau sa-l inveseleasca-in puritatea lor- cu fructe si flori minunate. Nu vedea nici cerul, nici florile... nimic. Era el singur. El si pedeapsa. Ce facuse si, mai important, de ce facuse asa ceva? Oare chiar atat de rau era acel om? Oare atata nedreptate i-a facut? Nu..
Regret nu simtea, dar tristetea il zgaria pe suflet precum ghiarele unui leu ar zgaria pielea unui om. Atat de multa liniste... El era langa politisti acum. In sala de judecata se dadu verdictul: Vinovat! Pedeapsa: Douazeci de ani de inchisoare!
El era inconjurat de oameni... oameni normali, dar nu in sensul negativ de banal ci intr-un sens angelic: Ei au putut ierta, el nu... Era un demon intre ingeri. Atat de singur... Se simtea atat de singur... In cele din urma, a fost bagat intr-o camaruta cu un veceu murdar si gratii ruginite. Luminile au inceput sa se stinga-era ora de culcare- dar criminalul nu dorea asta. Simtea ca lumina ii e singurul prieten. Daca si ea pleca...
Se urca in pat. Incerca sa adoarma, dar un zgomot in mintea sa nu inceta sa persiste: \"De ce m-ai omorat? De ce? Durerea! Opreste durerea!\".
Il podidi plansul. Oare de ce facuse asa ceva? De ce nu fugise in lume? Mai bine sa fi fost un cersetor decat un criminal... Si totusi, era in prezent, atat de mult infipt in prezent. Fiecare clipa trecea greu cat o viata intreaga. Cazu in genunchi si tipa: \"Iarta-ma! Nu am vrut! Nu am stiut ca vei muri!\". Apoi zbiera.
Usa celulei se deschise cu un zgomot de fier frecat de beton. Apoi lesina.
Gardienii dupa ce terminara sa-l ciomageasca inchisera usa si plecara spre casele lor linistite urmand sa-si traiasca vietile lor in continuare pana in clipa cand totul se va sfarsi.