După cum spuneam, capitolele vin mai greu dar vin. Nu vreau să aud : 'Când vine nextu ? ' , ' Dar nu vine odată ? ' -.- Deci să nu aud aşa ceva. Scriu cât de repede pot şi îmi permite timpul. Capitolul e scurt dar sper să vă mulţumească.
Capitolul 12 :
- La fel de prost ca tine –
’’ Nu ridici mâna pentru a mângâia,
Deschizi gura doar pentru a ţipa,
LaÅŸi urme de durere ÅŸi ruÅŸine,
Cândva am fost la fel de prost ca tine ’’.
Zorii deja începeau să se ivească. În regat, străzile erau încă pustii. Doar câte o pisică care îşi făcea veacul pe acolo. Vântul sufla cu putere, ridicând în aer diferite obiecte.
Un abis de smarald privea cum valurile reci ale oceanului se loveau puternic de stâncile reci şi moarte. Se încruncă uşor, întorcând capul spre sătucul de la poalele castelului. Un surâset îi apăru ei pe faţă. Era deja prea târziu. Aşteptase prea mult. Ceva dinăuntrul său îi spunea să plece. Departe. Să se piardă în lume, în căutarea băiatului cu ochi negri ce îl iubea. Eşarfa ei albă era suflată de vânt, semănând cu aripile unui înger. Da ! Un înger.
ÃŽngerul lui.
O ultimă privire asupra mării. Vedea cum soarele arunca asupra cerului culori pastelate de roşu, portocaliu şi albastru. Mingea uriaşă de foc se oglindea în apa oceanului.
Se întoarse uşor, privind armăsarul de lângă ea.
Quasar . Colegul ei de călătorie. Se aşeză în şa, începând să călărească rapid. Părul ei era mângâiat de briza oceanului. Mâinile ei erau atât de albe în comparaţie cu culoarea armăsarului.
***
Apa cascadei Angel cădea cu repeziciune spre pământ. Apa ei cădea asemeni unor aripi de înger spre lacul ce o aştepta cu nerăbdare jos. Armăsarul gusta din apa, însetat. Ea, stătea lângă el, cu capul sprijinit pe genunchi. Părul îi cădea în valuri, acoperindu-i spatele ca o perdea roză.
Călărise toată ziua. Era obosită. Şi calul ei la fel. Hotărâse să se oprească până în zori, când va porni din nou la drum.
Ridică privirea spre cer. Deja soarele apusese. Stele strălucitoare împodobeau întreg cerul. Nici luna plină nu lipsea. Licurici zburau în jurul cascadei, luminând chiar şi împrejurimile. Ea părea atât de mică în comparaţie cu Quasar. Atât de firavă …
Lăsându-se uşor pe spate, ea adormi cu siguranţa că calul nu va pleca.
Ţipete o treziră din somnul său profund. Când deschise ochii, văzu făclii aprinse undeva în aproapiere. Auzea cum Quasar o striga. Se ridică rapid, luându-se după el. Se opri ! Mai mulţi bărbaţi încercau să îl ţină pe armăsar să nu fugă. La marginea lor, femeile şi copii priveau îngroziţi cum calul se zbătea să scape.
- Opriţi-vă ! Urlă fata cu putere. E calul meu !
În acel moment, liniştea stăpâni peste toţi. Ea îi privea nervoasă pe cei din jurul ei. Observă femeile. Rochiile lor lungi până în pământ, roşii cu modele de galben, verde, negru şi albastru o intrigau. Părul lor era lung şi negru, fără excepţie. Prins în două codiţe împletite sau lăsat liber la ţigăncile tinere. Apoi, îi privi pe ei. Nici unul nu se distingea într-un fel de celălalt. Doar forma feţei îţi permitea să îi distingi. Bruneţi, cu mustăţi negre. Mai era pe ici şi colo câte un roşcat tânăr.
Acei oameni erau cei pe care ea îi invidia. În mintea ei, concepţia faţă de de ţigani era una extraordinară. Îi vedea mereu liberi, fară obligaţii sau reguli. Viaţa lor era sălbatică. Ştiau să iubească, să îşi trăiască viaţa din plin. Mergeau pe concepţia
’’Nu te gândi la ziua de mâine că o uiţi pe cea de azi’’.
- Maiestate ? Ce faceţi pe aici la ora asta târzie ? îndrăzni să întrerupă tăcerea unul dintre cei aflaţi acolo.
- Calul acesta este al meu. Şi nu cred că trebuie să dau cuiva socoteală pentru ce fac.
***
După discuţii cu ei, ea îşi formă o părere. În ciuda celor spuse despre ei prin regat, spuse ce ajunseseră şi la urechile ei, erau nişte oameni care ştiau să-şi trăiască viaţa fără a se gândi la consecinţe. Ei o invitară să stea până în zori alături de ei. Femeile îi oferiră rapid nişte haine specifice lor, pentru a avea siguranţa că nimeni nu o descoperă.
Un foc mare se înălţa spre cerul înstelat. În jurul lui, erau aşezaţi toţi. De la mic la mare. Inclusiv rozalia. Ea sorbea uşor dintr-o cană cu vin fiert fierbinte, privind cu atenţie micile puncte strălucitoare ce îşi trimiteau razele asupra ei. Se simţea bine. Îi plăcea modul acestor oameni de a trăi. Îi plăcea că ea arăta aşa bine în hainele ce tocmai le primise. Rochia lungă până în pământ, cu talie joasă, roşie, ce avea imprimate pe ea diferite modele floare o distra. Îi plăcea felul în care ea cădea uşor în jos, mişcându-se după acţiunile ei. Bluza roşie cu mâneci scurte ce îi acoperea doar sânii o încânta. Simţea adierea rece a vântului cum îi atinge abdomentul gol. Iar medalionul din bani de aur pur ce îi împodobea uşor fruntea era plăcut de tânără foarte mult. Tălpile ei moi atingeau uşor iarba uşor rece.
Un fior o străbătuse. Îşi ridică instinctiv privirea spre cer. Lună plină. Ceva dinăuntrul ei îi spunea că el era undeva acolo, privind cerul şi o aşteaptă. Ceva din ea ce încerca să iasă afară. Cealaltă parte a ei. Partea rebelă ce era ascunsă undeva acolo înauntrul ei. Se întrebă mereu dacă era bine să lase afară cealaltă parte a ei. Un fior îi cuprinse iar trupul. Un fior cald, plăcut.
Privind iar cerul, zări o stea căzătoare.
Te voi găsi şi vom fi iar împreună, murmură ea neauzită, zâmbind în sinea ei.
Sfârşit
După cum spuneam, ficul se va desfăşura în trei secţiuni. Prima,
Cartea cu pagini infinite se sfârşeşte aici. Citiţi şi următoarele capitole şi o să aflaţi ce se petrece în mintea mea întortochiată :)) .
