04-08-2010, 10:17 PM
Well, am si eu niste chestii scrise, si m-am gandit sa le postez , poate o sa arunce cineva o privire pe aici ^^.Nu prea ma pricep la scris, deci sa nu va asteptati la cine stie ce >.< .
Tremur…fiorii reci ai morţii mă urmăresc pretutindeni, încercând să şteargă şi ultimele clipe fericite…Acele clipe în care noi eram împreună,plimbându-ne prin parcul acoperit de pătura albă a zăpezii, bucurându-ne de forma fiecărui fulg care cădea din cerul cenuşiu , si râzând când câte unul se rătăcea pe corpurile noastre înfrigurate . Câta fericire era atunci pe chipurile noastre …câte zambete pe buze…câte sentimente făceau inimile noastre să pulseze de nebune ! Cum…cum aş putea accepta ca aceste clipe să dispară ? Dar…ce pot face eu?Cine sunt eu ca să pot lupta cu voinţa ta care e la fel de dura ca şi o armă ? De fapt…nici o armă nu mi-ar putea provoca atâta durere . Însă ea…voinţa ta, chiar şi încăpăţânarea ta…mă torturează încet lâsând în urmă răni adânci . Iar neîncrederea …neîncrederea ta ma sufocă…ea este modul cel mai dureros de a-mi ucide sentimentele pe care le-am păstrat până acum în inimă …penntru tine, pentru NOI. Îmi provoacă o stare de amorţeală…conducandu-mă spre uitare . Încet…încet…amintirile alunecă dureros din gândurile mele, îndreptandu-se spre uitare. În urma lor, rămân “cicatrici†profunde, dar care în mod uimitor….nu mă dor. Nu simt nimic, sunt ca o păpuşa vie…dar totuşi, moartă.
Mă întind pe patul mare din camera mea, dar un obiect mă face să mă ridic. Îl iau în mână , şi mă uit la el, dar parcă nu văd nimic . Doar o pată portocalie. Mă reaşez pe pat, apoi pleoapele îmi acoperă ochii mari şi albaştri . Mă dor prea mult pentru a-i mai ţine deschişi . Aş vrea să pot plânge, pentru a mă descărca, dar acum...nici nu ştiu pentru ce ar trebui să plâng . Strâng obiectul portocaliu in braţe....e aşa de pufos...şi are un miros aparte, unul cunoscut. Ce ar putea fi, ce ?Încerc să caut prin cotloanele întunecate ale minţii un semn cu care să îl pot asimila...dar îmi simt creierul golit . Aş vrea...aş vrea să îmi amintesc !Nu mai vreau să fiu prizoniera sentimentelor moarte !Sentimente moarte...ale mele...ale noastre, acele sentimente pe care Tu le-ai omorât !Tu...cel care odată îmi făceai promisiuni de dragoste , tu care pentru mine erai însăşi viaţa...o viaţa pe care ai avut grijă să o curmi încet, dureros , dar totuşi tandru. Ai ucis tot ce era mai bun în mine, dar eu ...Eu ce ar trebui să fac acum ?Dacă fără dragostea ta...sunt doar o papuşă lipsită de sentimentele cele mai nobile ...ce alternative mai am în lumea asta, care acum mi se pare aşa de întunecată ? Am o singură opţiune...nu ştiu dacă este cea mai corectă, dar pentru mine, la condiţia în care tu mai adus...este convenabilă ...Te voi aştepta, voi aştepta până când îţi vei reveni, şi mă vei ajuta sa reînviu, apoi împreună să atingem din nou culmile fericirii . Te aştept...te rog să vii...
Cold ...
Tremur…fiorii reci ai morţii mă urmăresc pretutindeni, încercând să şteargă şi ultimele clipe fericite…Acele clipe în care noi eram împreună,plimbându-ne prin parcul acoperit de pătura albă a zăpezii, bucurându-ne de forma fiecărui fulg care cădea din cerul cenuşiu , si râzând când câte unul se rătăcea pe corpurile noastre înfrigurate . Câta fericire era atunci pe chipurile noastre …câte zambete pe buze…câte sentimente făceau inimile noastre să pulseze de nebune ! Cum…cum aş putea accepta ca aceste clipe să dispară ? Dar…ce pot face eu?Cine sunt eu ca să pot lupta cu voinţa ta care e la fel de dura ca şi o armă ? De fapt…nici o armă nu mi-ar putea provoca atâta durere . Însă ea…voinţa ta, chiar şi încăpăţânarea ta…mă torturează încet lâsând în urmă răni adânci . Iar neîncrederea …neîncrederea ta ma sufocă…ea este modul cel mai dureros de a-mi ucide sentimentele pe care le-am păstrat până acum în inimă …penntru tine, pentru NOI. Îmi provoacă o stare de amorţeală…conducandu-mă spre uitare . Încet…încet…amintirile alunecă dureros din gândurile mele, îndreptandu-se spre uitare. În urma lor, rămân “cicatrici†profunde, dar care în mod uimitor….nu mă dor. Nu simt nimic, sunt ca o păpuşa vie…dar totuşi, moartă.
Mă întind pe patul mare din camera mea, dar un obiect mă face să mă ridic. Îl iau în mână , şi mă uit la el, dar parcă nu văd nimic . Doar o pată portocalie. Mă reaşez pe pat, apoi pleoapele îmi acoperă ochii mari şi albaştri . Mă dor prea mult pentru a-i mai ţine deschişi . Aş vrea să pot plânge, pentru a mă descărca, dar acum...nici nu ştiu pentru ce ar trebui să plâng . Strâng obiectul portocaliu in braţe....e aşa de pufos...şi are un miros aparte, unul cunoscut. Ce ar putea fi, ce ?Încerc să caut prin cotloanele întunecate ale minţii un semn cu care să îl pot asimila...dar îmi simt creierul golit . Aş vrea...aş vrea să îmi amintesc !Nu mai vreau să fiu prizoniera sentimentelor moarte !Sentimente moarte...ale mele...ale noastre, acele sentimente pe care Tu le-ai omorât !Tu...cel care odată îmi făceai promisiuni de dragoste , tu care pentru mine erai însăşi viaţa...o viaţa pe care ai avut grijă să o curmi încet, dureros , dar totuşi tandru. Ai ucis tot ce era mai bun în mine, dar eu ...Eu ce ar trebui să fac acum ?Dacă fără dragostea ta...sunt doar o papuşă lipsită de sentimentele cele mai nobile ...ce alternative mai am în lumea asta, care acum mi se pare aşa de întunecată ? Am o singură opţiune...nu ştiu dacă este cea mai corectă, dar pentru mine, la condiţia în care tu mai adus...este convenabilă ...Te voi aştepta, voi aştepta până când îţi vei reveni, şi mă vei ajuta sa reînviu, apoi împreună să atingem din nou culmile fericirii . Te aştept...te rog să vii...
![[Imagine: 78828114.png]](http://img830.imageshack.us/img830/3460/78828114.png)