Obsesii fatale...

[Rain]

Am venit cu critică! Ce am observat la tine e că faci multe ficuri şi nu prea le continui. Ştiu că îţi vin multe idei, dar ce spui de one shoturi sau... un singur fic, combinat cu toate ideile pe care le ai? Sau cel puţin jumătate din idei. Cred că aşa ai reuşi să te perfecţionezi mai mult, părerea mea.

Încep cu titlul - Ar fi fost mult mai frumos dacă lipsea interogaţia " sau nu? ". Doar obsesii fatale cred că sună destul de bine, acele două cuvinte după punctele de suspensie încarcă titlul şi îl face să sune prea negândit, sau cam aşa ceva.

O seară frumoasă în Tokyo. [un inceput banal de fic…] Oameni mai mult sau mai puțin grăbiți spre destinații necunoscute mie, mașini ale căror traiectorii luminează străzile și binecunoscutele magazine ce se-ntrec în oferte, reduceri, unele dintre ele ajungând chiar să-și vândă produsele pe prețuri de nimic.[Ce se intampla cu toate acestea? Adu-ti aminte de inceput sau… mai citeste o data fraza… ca si cum ar urma o continuare sin u este. Ai enumerat niste lucruri pentru ca…?] O seară monotonă, chiar și pentru mine, care în acest moment stau întins pe patul așezat lângă fereastră tocmai pentru a admira orașul care în pofida monotoniei sale mă încântă, [… cred ca aici trebuia punct…]cu capul pe perna mea preferată, pufoasă, pe care o îndrăgesc și pe care o „car” după mine chiar și în călătorii sau excursii, indiferent dacă dorm pe ea sau nu, mereu simt nevoia să o țin în brațe, probabil din cauză că îmi amintește de prietenul meu, Shin, pe care nu l-am văzut de 3 ani încoace, de când a plecat în America și de care sufletul și mintea mea nu se vor descotorosi niciodată, nici de el, dar nici de amintirile, certurile, vocea, mai pe scurt tot ce ține de el, de noi doi, de prietenia noastră.
Din acest moment de meditație care mi-a făcut ochiul drept să lăcrimeze, [Decat ochiul drept? :)) Suna cam… strange.]m-a deșteptat telefonul meu care suna în disperare. Era... chiar Shin! Nu pot să cred! Nu am mai zăbovit și am răspuns.
- Alo? răspund mirat.
- Neața, dragă Kiyoshi. Dacă ești acasă, te-aș ruga din suflet să deschizi ușa că nu am pernuță și e cam incomod să dorm pe la ușă, zise el ironic. [Te-ai repetat… Dar e un mod interesant de a-si revedea prietenul.]
Am aruncat telefonul în pat și am fugit spre ușă, am descuiat ușa și am rămas blocat. [Iar ai facut o repetitie. Chiar nu suna bine.]Era chiar el, chiar Shin, cel care în urmă cu trei ani plecase, mă lăsase, chiar el, persoana pe care o iubeam și persoana pe care o iubesc cel mai mult.[Stiu ca cineva ti-ar spune ca te-ai repetat din nou, insa mie imi place “chiar el”-ul acela pe care l-ai folosit de trei ori. Accentueaza faptul ca era CHIAR EL. Bine, repetitiile sunt figuri de stil pana la urma si trebuie folosite, dar cu cap. Aici e destul de bine, imi place]
- Într-adevăr, am slăbit, dar nu cred că sunt stafie și vezi prin mine.
- S...scuze, nu eram atent, adică rămăsesem blocat, adică... of, mai bine tac, grăiesc, în timp ce-l îmbrățișez ca pe un frate, ceea ce acum treizeci și șase de luni cu aproximație, îmi era. [Saracutul, numarase toate lunile. Si asta e strange. xD]O lacrimă încăpățânată, care totuși exprima atât de multe, se scurse pe obrazul meu palid.[ Ce cauta virgule aia acolo?]
- Nu mai plânge, sunt aici, nu are rost să dai apă la șoareci că oricum din câte știam prin împrejurimi nu se află șoricei. [Replicile lui parca nu sunt replici. Nu sunt spuse cu un ton anume, parca citeste de pe o foaie. Incearca sa invii personajele tale, sa para reale.]Mergem prin oraș? zise el.
- D-abia ai venit și ție îți arde de oraș? Și ce ești așa mirat, știi și tu că te iubesc și că nu mă pot abține să... să..., iar de-aici am izbucnit în plâns.
- Să plângi. Mai ții minte, în copilărie, când mă băteai și tot tu începeai să plângi? spuse chicotind Shin.
- Nu mai râde! Dacă vrei o pot face și acum! strig eu.
- Hm, nu, mulțumesc, făcu Shin.
- Bine...
- Ah, știi că vreau să merg în oraș, nu l-am văzut de trei ani, am venit direct la tine fără oprire, plus că poate vrei să vorbim pe drum, propusese Shin.
- Da, ai dreptate... spun rânjind, iar peste cinci minute mă aflam afară, îmbrăcat. Tot drumul am râs cu Shin, mai degrabă el a râs iar eu am strigat la el mai mereu, mă ironiza mereu, îmi amintea de vremurile trecute, de când îmi luam eu un pumn în gură, se băga peste mine și primea mai mulți el, de când îmi aranja întâlniri cu fetele fiindcă eu eram prea bleg în preajma lui... Nu am mai râs cu el de mult timp, mi-a fost așa de dor de el, chiar îl iubesc, el reprezintă familia mea, fiindcă adevărata mea familie, crezând că având bani, o mașină, un apartament, facultatea plătită și cele mai bune condiții, nu am nevoie de fericire. Aici e o greșeală, una imensă. Dar în Shin am găsit fericirea, dragostea, în el mi-am găsit fratele, care nu se compară cu fratele meu biologic. [Puteai povesti mai mult despre cele petrecute in trecut, despre cum se schimbase Shin, sau ce simte acum ca la revazut. Mai multe emotii ar fi fost tocmai bune.]
Am ajuns într-un final la McDonald’s, amândoi aveam o obsesie pentru mâncarea de-aici și amândoi, [Nu mai pune virgule aiurea. Asta nu are ce cauta aici.]îndeplineam condiția de a nu ne îngrășa oricât de mult am mânca, mai ales că amândoi aveam o condiție fizică destul de bună,[Punct si de la capat.] în copilărie jucam toată ziulica, uneori și noaptea fiindcă terenul era luminat, numai baschet. Pur și simplu adoram acest sport. Revenind, ne-am așezat amândoi la o masă, adică el, fiindcă eu m-am oferit să iau mâncarea, căci deja îi știam preferințele, iar în afara faptului că era mai înalt și își lăsase părul lung, nu se schimbase deloc.
O doamnă foarte drăguță mi-a preluat comanda, urmând ca ea s-o aducă la masă. În timpul acela, un tip foarte drăgut, înalt, cu părul blond, alunecându-i pe umerii săi largi se așeză la masa de lângă noi. Îl remarcasem de mai devreme, dar nu-i văzusem așa de aproape chipul, ochii săi negrii, pătrunzători, fruntea sa înaltă, buzele frumos conturate, cărnoase. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, dar era foarte bine dezvoltat, iar prin cămașa sa, în combinație cu niște blugi inchiși la culoare, se observau mușchii bine lucrați. Mânca înghețata cu atâta poftă, sau cel puțin așa mi se părea, încât deja mă excitasem. Brusc, am simțit nevoia de a-mi lua o înghețată McSundae cu ciocolată, iar prietenului meu, cu o poftă nemărginită de mâncare, un Chicken McWrap și un Sprite. Am făcut ceea ce mi-am propus, dar când am deschis ușa pe care am împins-o cu piciorul, fiindcă mâinile-mi erau ocupate să țină mâncarea, mai avea puțin și mă dărâma, dacă o anumită persoană nu o ținea. Era chiar el, blondul, la care mă holbasem atât de mult. Nu a spus nimic, ci doar a rânjint, moment în care eu am roșit. Cel mai tare m-a uimit faptul că a tăcut în continuare, dar a scos un pix și mi-a notat pe șervețel un număr de telefon. Probabil al său. Dar... nu a spus nimic, doar a ...plecat. [Cat de repede s-au intamplat lucrurile. Prima data cand ai adus aminte de blond nu credeam ca va ajunge aici. Nu stiu daca e bine sau nu, o iei cum vrei.]M-am dus într-un final la masă, fiindcă Shin se tot holba la mine. M-a tot întrebat dacă sunt bine, fiindcă din două în două minute rămâneam într-o stare de meditație profundă. Încă mă întreb ce e cu acel tip...
*

Se împlinește, astăzi, un an de când Shin a venit din America. Își propusese, în urmă cu un an,[Repetitie, firar mama ei… ] să rămână doar cinci luni, după care să plece iar în Statele Unite. Dar cineva i-a stricat planurile... eu, Kiyoshi! L-am făcut să vrea să nu mai plece, să rămână aici. Mâine este chiar ziua sa, prin urmare am decis să-i fac un tort, deși de obicei preferă să nu se știe de aniversarea lui.
Mă-mbrac și merg grăbit spre un hypermarket. Ajung la destinație, fără să produc vreun accident, ceea ce mă miră, fiindcă deobicei mai intru cu mașina în vreun copăcel și așa mai departe. Iau toate ingredientele necesare, dar brusc îmi amintesc că am uitat să iau budincă de ciocolata. Fug grăbit spre raionul respectiv, dar mai era doar unul. Se pare că norocul a fost de partea mea, căci eu îl luam pe ultimul. Dar când mâna mea a făcut contactul cu budinca, o altă mână, dar mult mai mare, mi-o atinse pe a mea. Mă uit spre persoana respectivă, și tresar inevitabil. Era...chiar el.[Oh, nu-mi spune ca blondul O.o]

De idee nu am ce comenta. Până acum e interesantă şi nu am mai citit ceva de acest gen. Cum am zis, lucrurile s-au cam petrecut prea repede la faza cu blondul de la McDonald’s, lasând cititorului o impresie că Shin era pe primul loc. Am un gând că pe parcurs blondul va deveni un personaj mult mai principal decât Shin, dar lăsăm asta deoparte.
Ei bine, având doar un capitol, i-am dat quote şi am scris acolo ceea ce mi-a plăcut sau nu şi critica mea se află printre rânduri.
Aş prefera să dai viaţa personajelor tale prin replici şi să nu mai fie aşa monotone.
Să prindă viaţă!
Încearcă să renunţi la repetiţiile unde ţi-am atras atenţia şi să aduci printre rândurile capitolului şi idei care se întâmplă în fiecare zi, cum ar fi cineva îşi pierde telefonul, sau îţi cumpără o portocală, sau pierde cheile şi tot aşa. Capitolul tău e prescris, sau cel puţin aşa dă impresia.

Well, te las aici cu speranţa că sfaturile mele au ajutat.
Bye!