O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc enorm, guys, pt. că încă mai treceţi pe aici şi îmi lăsaţi părerile voastre ^^mă bucur că vă place povestea and all that. Apreciez enorm * hugs everyone* >:d<

Am venit cu următorul capitol. E un fel de continuare a evenimentelor din capitolul precedent, well, yeah. Sper să vă placă. ♥
Lectură plăcută!

Capitolul nouăsprezece

Puteam să şi răcesc, aveam de gând să plătesc acest preţ pentru minunata zi de marţi, din ultima săptămână de liceu, ultima săptămână din clasa a 12a. Fusese atât de frumos şi totodată trist. Trăisem fiecare secundă şi ştiam că nu va mai reveni niciodată aşa ceva, era unic, ceva ce putusem să simt atât de viu şi extraordinar în sufletul meu, mă bucuram din această pricină.
Când am ajuns acasă, am fost imediat la tata, deşi eram udă leoarcă. Voiam să văd ce face. Avea televizorul aprins şi urmărea un anumit program, părând destul de bine. I-am dat ceva să mănânce şi nişte pastile şi acesta, deşi vorbea greu, m-a întrebat de ce sunt udă, ce am făcut azi...
Eu i-am povestit, atât de veselă tot ceea ce am făcut că şi el a început să zâmbească şi mi-am dat seama că nu ştie nimic despre mine. Că avea curând să dispară şi eu, fiica lui, nu i-am acordat toată atenţia sufletească de care, poate, avusese nevoie. Aşa că am fost să mă schimb, mi-am luat o pijama ridicolă pe mine, una pe care mi-o dăruise acum patru ani şi care încă îmi venea, pentru că fusese prea mare şi de copii şi pe care nu o purtasem în viaţa mea. Cred că a recunoscut-o. M-am aşezat pe un fotoliu şi ne-am uitat la un film, dar mai degrabă am vorbit eu o grămadă şi el m-a ascultat, cu un zâmbet blând şi fericit întipărit pe chip, de mulţumire...

[center]*[/center]

A doua zi a venit destul de rapid. Am avut grijă de el şi mai târziu avea să vină Gigi să îi ţină de urât. Nu protestase. Pentru că aveam banchetul în această seară şi trebuia să mă pregătesc, plus că azi aveam şi ultimul clopoţel! Aşa că m-am grăbit să merg la liceu, fericită, îmbrăcată aşa cum decisesem cu ceilalţi colegi ai mei. Ne-am zis că azi vom avea ceva elegant pe noi, obligatoriu cămaşă albă şi cravată roşie, noi fetele ne-am luat fustă şi băieţii pantaloni, cu toţii îmbrăcaţi în teneşi, neapărat, pentru a semnifica toată adolescenţa noastră, toată evoluţia, tot ce am avut , ce am fost şi ceea ce am devenit.
Cu toţii au fost uimiţi văzându-ne. Ne-am aşeptat unii pe alţii într-un colţ şi cu toată trupa, întreaga clasă a 12a E, venea la liceu, unii lângă alţii, râzând, zâmbind şi fiind gata, de parcă aveam parte de una dintre cele mai mari confruntări. Era, de fapt, unul dintre cele mai importante momente ale vieţii noastre de elevi.
Am stat la primele ore aiurea, visători, nerăbdători, ascultând urările frumoase ale tuturor, şi apoi s-a auzit, la sfârşit, ultimul clopoţel, dedicat tuturor claselor de a 12a, şi ne vorbiserăm între noi doar de data aceasta, imediat ce s-a auzit clopoţelul am sărit pe uşi, am început să fugim afară, atrăgând iar atenţia tuturor, unii fugeau prin clădire şi alţii prin curte, dar cu toţii cântam acelaşi cântec, vorbiserăm cu cei de la radio să ne pună ritmul ca noi să dăm drumul la versuri.

[center]Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi, grăbit, alergi?
Cum, poţi într-o zi, să schimbi în oameni mari... Nişte copii!
Azi, în pod pitit, stă ursuleţul când... Ieri, mult iubit!
Şi, vrei ori nu vrei, anii de şcoală –văd, se duc şi ei!

Ani de liceu,
Cu emoţii la română!
Scumpii ani de liceu,
Când la mate dai de greu!
Ani de liceu,
Când ţi-i soarele în mână
Åži te crezi Legendar Prometeu!

Ani de liceu,
Când se-ntâmplă-o tragedie
Fiindcă el te-a zărit la un film cu alt băiat.
Ani de liceu,
ÃŽmpletind cu poezie, tot ce ai tu mai bun... Mai curat...
Ani... Ani de liceu.

Timp... Nu fi hain! Să mai fim liceeni, măcar puţin...
Nu... Porni grăbit, anii de aur ce, ne-ai dăruit.
Ani de liceu,
Cu prietenii pe viaţă.
Scumpii ani de liceu,
Å¢i-i vei aminti mereu.
Ani de liceu,
Enigmatică prefaţă la romanul ce e doar al meu...
Ani de liceu,
Când în recreaţia mare, te ascunzi ca să poţi înc-o dată repeta
Ani de liceu,
Când o oră un an îţi pare
Fiindcă ştii că te va asculta.

Ani de liceu,
Cu emoţii la română!
Scumpii ani de liceu,
Când la mate dai de greu!
Ani de liceu,
Când ţi-i soarele în mână
Åži te crezi Legendar Prometeu!

Ani de liceu,
Când se-ntâmplă-o tragedie
Fiindcă el te-a zărit la un film cu alt băiat.
Ani de liceu,
ÃŽmpletind cu poezie, tot ce ai tu mai bun... Mai curat...
Ani... Ani de liceu.
[/center]

Şi cântam, fără a ne putea opri, acelaşi cântec, odată, de două ori, de trei ori, până ce vocile noastre erau epuizate şi ne era sete, obosisem de la alergat şi ne venea să plângem, auzind cântecul la radio, pus acum ca şi surpriză de cei de acolo, lăsându-ne să ascultăm încă odată ceea ce cântasem şi fără a ne mai putea opri, fiind trişti că era unul din ultimele noastre momente împreună. Am început încă odată să cântăm, observându-l pe director privindu-ne şi neputând acum să îşi abţină lacrimile, la fel ca şi doamna dirigintă.
Fără cuvinte, ne ţineam de mâini ca nişte copii, de parcă eram clasa întâi, uitând de toate şi am început fiecare să plângem, cu lacrimi dulci, de parcă era un moment fericit. Şi eu am început să plâng, fiind uimită că îmi curg lacrimi pe obraji, încercând să le şterg şi râzând în hohote, strigând iar şi iar, în cor cu ceilalţi: „ Timp... Nu fi hain! Să mai fim
liceeni, măcar puţin...”

Fusese un moment minunat, nu ştiu cine ne făcuse poze şi a spus că ne le va da mâine, şi noi am fost prea fericiţi din această cauză. Eram pur şi simplu entuziasmaţi pentru seara de banchet, chiar dacă petreceam cu toate clasele de a 12a pe care nu le suportam, neapărat, prea tare, dar avea să fie şi acela unul din ultimele noastre momente.
Aşa că şi eu am plecat acasă, udă leoarcă. Pentru că după ce am cântat şi am fugit atâta, ne-am luat câte o sticlă de apă şi am început să ne udăm, şi apoi încă o sticlă umplută la chiuvetă, la stropitoarea din curte, şi tot aşa, jucându-ne ca pentru o ultimă dată, ţipând unii la alţii, trântindu-ne, sărutându-ne aiurea cu cine apucam, îmbrăţişându-ne fericiţi şi făcând pace cu fiecare coleg cu care, poate , eram certaţi sau avusesem discuţii contradictorii vreodată.
Când ne-am întors spre casă, tot cu toţii am fugit. Mingea o lăsasem la şcoală şi ne promiseseră că va avea un loc special în clasa în care stătusem noi atâta vreme, şi că niciodată nu va pieri de acolo. Ştiam că sunt doar promisiuni, dar acum ne încântau, ne gâdilau orgoliul, ne făceau să ne simţim bine. În momentele acestea uitai de tot ce aveai, dacă problemele te apăsau nu le mai vedeai în aceste momente. Pur şi simplu trăiai acolo, cu colegii şi clasa ta , fără a te mai gândi la altceva, de parcă toată viaţa ta era asta, liceul! Şi aşa era, pentru că anii aceştia erau cei mai minunaţi şi ne era o ciudă barbară că se terminau. Fugeam şi atunci pe trotuare şi băieţii au cumpărat flori aiurea şi ni le-au dat, iar noi la rândul nostru le-am împărţit pe stradă, altor persoane ce probabil ne credeau nebuni, cu trandafiri albi în mâini, uzi leoarcă, îmbrăcaţi la fel şi unii dintre noi încă plângând dar totuşi alergând şi continuând să facă aceleaşi gesturi ca şi ceilalţi...
Când am ajuns acasă m-a acaparat un ciudat sentiment de tristeţe amestecat cu nostalgie. Tata dormea aşa că nu l-am mai deranjat, am intrat în dormitor şi mi-am făcut o baie lungă, foarte caldă şi relaxantă. Chiar după ce am terminat-o, s-a trezit şi tata şi am avut puţină grijă de el, după care a apărut Gigi cu rezervele lui de popcorn şi seminţe, iar eu i-am zis că îi pregătisem aşa ceva deja şi a dat mulţumit din cap. Între timp, m-am aranjat, mi-am făcut unghiile, mi-am pus rochia de banchet, m-am încălţat, mi-am aranjat părul, nici nu mai ştiu în ce ordine le-am făcut pe toate. Dar am ajuns să mă privesc în oglindă. Aveam o rochie neagră, cam scrută, gen „gogoşar”, părul lăsat liber, de abia uscat şi dat cu puţină spumă, cu câteva accesorii asortate şi o pereche de sandale cu toc, ce semănau mai mult a pantofi.
Înainte de a ieşi din casă, am intrat în dormitorul tatălui meu, era foarte multă lumină şi se uitau la televizor. Am făcut o piruetă şi acesta a zâmbit, m-am dus să îl îmbrăţişez şi cred că dacă ar fi putut acum mi-ar fi spus o mulţime de cuvinte.
- Eşti frumoasă!, a şoptit înduioşat şi eu l-am pupat pe frunte, lăsându-i o urmă de luciu, pe care avea să şi-o şteargă mai târziu.
Îi părea rău, ştiam, că nu mă poate conduce el la marea petrecere, că nu poate fi în momentele acestea cu mine. Şi eu eram tristă din pricina asta dar nu o arătam, eram pe de altă parte prea bucuroasă de momentul în sine.
Îmi chemasem un taxi şi se părea că tocmai apăruse, am ieşit val vârtej din casă şi am urcat, am fost condusă, am plătit, am ieşit şi am intrat în sala unde avea loc petrecerea. Prea fericită de tot ceea ce se întâmpla , cu un zâmbet ce părea să fie veşnic. Luminile erau perfecte, decorul arăta extraordinar, nu mă prea implicasem în asta, pentru că nu avusesem... Timp, să spunem aşa, şi acum îmi părea rău. Pierdusem ceva minunat.
Însă, nu mai conta. Arăta minunat. Le-am văzut pe Bianca şi Mădălina, arătau superb şi erau foarte vesele, la fel ca şi mine. Ne-am îmbrăţişat emoţionate şi eu am fost uimită să le văd stând împreună; poate chiar se împăcaseră.
Curând a apărut şi Mihai , la braţ cu Alina. Mircea a venit cu Sonia, Tudor era deja acolo. A venit şi Elena, şi ceilalţi ajunseseră. Cât şi colegii noştrii de la celelalte clase, profesori pe care îi cunoşteam, directorul... Toţi erau acolo.
Dăduseră drumul la muzică şi am început să dansăm fiecare cu cine apuca şi nici nu eram atenţi la cine invita pe cine, nu conta în asemenea clipe chestiuni de genul acesta.
Mircea a venit la mine şi, ca şi cum am fi fost într-un moment de o ceremonie absolută, a zis:
- ÃŽmi acorzi acest dans?
Mai rămânea să îngenuncheze. Am zâmbit şi am dat din cap, începând să dansăm fals pe un tango, pe care ni-l puseseră la început, la „mişto”, profesorii. Dar oricum, nu ne deranja. Au continuat melodii foarte drăguţe şi dansante. La un moment dat era una pe care trebuia să te mişti foarte... Mult, şi noi ( câteva fete şi băieţi ) ne-am decis să invităm profesorii la dans. Nu au reuşit să ne refuze, eu am mers direct la domnul director care părea total confuz şi îmi tot explica că el nu dansează. Iar eu îui dădeam replică: Evident, domnule, dvr. conduceţi un liceu...
Şi tot a acceptat şi ne-am mişcat pe acolo, toată lumea uitându-se la el, avea nişte mişcări ciudate, amuzante, care îţi atrăgeau privirea. Începusem să râdem, ne distram oricum ar fi fost şi atmosfera era chiar minunată.
Părea minunat să stăm aici tu toţii; nici nu ne dădeam seama când trecea timpul.
Începusem să cântăm aiurea nişte melodii în timp ce dansam şi apoi am apucat să şi bem, deloc cu intenţie. Ba un pahar de wiskey, ba un gin, ba un cocktail, ba nişte bere, şampanie, vin. Aveam de toate şi nu era prea drăguţ că le combinam, dar nu era nimic acolo care să ne poată opri. Şi beam, dansam, ţipam, ne bucuram de ceea ce eram atunci, de petrecerea noastră, luminile perfecte, decorul extraordinar, mâncarea de clasa întâi... Şi simţeam IAR că lumea este a noastră. Că o putem cuceri! Şi totuşi, că totul se va termina, că odată visul acesta se va spulbera. Dar refuzam să ne trezim încă, tot eram în picioare încercând să ţinem ritmul fiecărei melodii, era dimineaţă şi nimeni nu voia să plece. Ne dădeau afară, eram beţi, ne agăţasem unul de gâtul celuilalt şi mergeam pe trotuare, în văzul tuturor, cântând acelaşi cântec, Ani de liceu.
Apoi ne-am despărţit, când un poliţist a apărut de nicăieri şi ne-a anunţat că distrugem liniştea publică. A fugit fiecare unde a apucat, spre casa lui desigur, iar eu am ajuns acasă beată criţă, o realizam. Am dormit două ore, nici nu ştiu cum am nimerit patul, fără măcar să mă schimb sau demachiez, pur şi simplu am aterizat pe saltea şi ochii mi s-au închis.
Dar, curând mi-a sunat alarma telefonului, trezindu-mă. Trebuia să merg şi la festivitatea de final, „premierea”, şi nu o puteam pierde. Era ultima.
Am intrat rapid în baie, am făcut un duş, m-am demachiat, după care mi-am aplicat doar nişte anti-cearcăn, pentru că aveam o faţă îngrozitoare. Mi-am luat o rochie lejeră, de vară, într-o mie de culori şi sandalele. Părul mi l-am prins şi mi se părea că sunt un zombie, eram adormită.
Tata încă se odihnea şi ştia unde sunt, aşa că nu l-am deranjat. Aş fi vrut să iau maşina dar nu mă credeam în stare să conduc. Am luat flori pe drum, pentru doamna dirigintă şi nici nu mi-am dat seama când am ajuns în incinta liceului. Se învârtea totul cu mine, mă durea capul şi aveam impresia că în curând o să o iau razna, eram mahmură, îmi trebuia o pastilă.
M-am trezit, însă, când mi-am văzut colegii premianţi şi chiar şi pe ceilalţi care se treziseră special pentru a veni aici în ultima noastră zi. Am zâmbit larg şi am vorbit nici noi nu mai ştim despre, aiureli, aplaudând şi aşteptând să ne vină rândul. Apoi, pe rând, urcându-ne pe micuţa scenă şi luându-ne laudele. Chiar dacă nu o iubeam eu prea tare pe Dana, am aplaudat foarte mult după discursul ei, pentru că era colega noastră.
Şi atunci când i-am înmânat florile doamnei diriginte şi am luat diploma, a început să plângă, de fapt aveam impresia că o făcea de mult, am spus fiecare câteva cuvinte frumoase despre toţi, şi directori, şi profesori, chiar dacă nu era necesar să vorbim şi după ce ne-a trecut rândul am plecat, ne-am dus într-o cafenea şi am băut câte o cafea pentru a ne trezi din beţie, dându-ne seama că totul s-a sfârşit... că acum nu mai eram clasa a 12a E. Se terminase totul. Azi fusese ultima noastră zi împreună.
- S-avem succes la bac!, striga Mihai.
- Să fie!, concluziona Elena.
- Să-l trecem toţi!, adăuga Tudor.
- Să promitem!, îl auzeam iar pe Mihai, şi un alt val de vorbe, fiecare spunând câte ceva.
- Oh, o să îmi fie aşa de dor!
- Nu îmi vine să cred că s-a terminat!
- Examnul ăla o să îl luăm, doar să nu rămânem în urmă unii faţă de alţii!
- Chiar dacă nu o să ne mai întâlnim, au fost cei mai frumoşi patru ani din viaţa mea!
Şi tot aşa, valul continua, spuneam şi eu câte ceva şi iar deveneam melodramatici. Ridicam tonul, chelnerul venea să ne facă să tacem şi noi îi răspundeam că nu putem.
- Nu şi nu! E ultima noastră zi împreună! Am terminat a 12a, suferim, lasă-ne!
Şi ne ameninţa că ne dă afară, pentru că era un chelner nou şi nu avea habar că era cafeneaua noastră de suflet, de câte ori nu ne întâlniserăm noi aici?
- Lasăă-neee!, continuam trişti că totul se sfârşise şi prostul acela nu înţelegea, chemând un altul.
Prieten de-al nostru, îl cunoşteam pe tip. Văzându-ne, ne-a zâmbit şi ne-a spus că îi pare şi lui rău dar că viaţa merge înainte.
Cred că şi el trecuse prin asta când fusese în liceu. Am continuat cu câte un rând de cafea, şi cu depănări. Amintiri ce erau doar ale noastre şi chiar nu ni le putea lua nimeni. Cineva adusese pozele, făcuse copii pentru toată lumea. Îi dădusem banii dar nu vrusese să îi accepte. Ţineam pozele strâns, fără a ne încumeta să le dăm drumul, agăţându-ne de ele, de parcă ele conturau viaţa noastră trecută, ce nu va mai reveni.
- Şi ce frumos a fost şi la munte!, se mai trezea câte unul să spună, tot mai îndurerat. Eram în stare să plângem aici, cu toţii.
- Da , momente pe care nu le vom uita niciodată..., răspundeam şi eu, visătoare.
- Bă, când om veni la reuniunea de 10 ani..., începea Mihai.
- Mai e până atunci!, replicam eu dar nu mă lăsa.
- Băă! Nu cobi! Când ne-om întâlni noi la reuniunea de 10 ani... Şi ne-om aminti astea, să vedeţi ce o să râdem de noi şi de ceea ce simţim acum. Suntem aşa nişte copii!
- Logic. Avem doar nouăsprezece ani şi tot ce ne dorim de la viaţă este prietenie!, a adăugat Alina supărată.
Mihai a continuat, se părea că nu terminase.
- Da! Dar atunci, când vom râde de noi, măcar unul să îşi amintească şi să ne tragă câte o palmă. Pentru că momentele astea au fost chiar cele mai frumoase din viaţa mea de până acum.
A ridicat ceaşca de cafea şi a propus un toast. Noi toţi am făcut precum el.
- Pentru a 12a E, cei mai buni colegi pentru eternitate!, a concluzionat aiurea şi noi am râs, acceptând toastul şi refuzând să acceptăm, în acest moment, că se terminase.
Mai târziu, când am ajuns acasă, am înţeles că nu mai este, mi-am pus diploma la locul ei, mi-am împachetat toate caietele din clasa a 12a, mi-am pus pozele în album şi am stat mult în pat, uitându-mă la tavan şi gândindu-mă că viaţa înseamnă mai mult decât un liceu, şi atunci de ce mă întrista aşa de tare această... Rupere?
Avea să treacă şi probabil odată nici nu îmi voi mai aminti; asta ar durea cel mai tare.