O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc enorm, guys, pt. că încă mai treceţi pe aici şi îmi lăsaţi părerile voastre ^^mă bucur că vă place povestea and all that. Apreciez enorm * hugs everyone* >:d<

Am venit cu următorul capitol. E un fel de continuare a evenimentelor din capitolul precedent, well, yeah. Sper să vă placă. ♥
Lectură plăcută!

Capitolul nouăsprezece

Puteam să şi răcesc, aveam de gând să plătesc acest preţ pentru minunata zi de marţi, din ultima săptămână de liceu, ultima săptămână din clasa a 12a. Fusese atât de frumos şi totodată trist. Trăisem fiecare secundă şi ştiam că nu va mai reveni niciodată aşa ceva, era unic, ceva ce putusem să simt atât de viu şi extraordinar în sufletul meu, mă bucuram din această pricină.
Când am ajuns acasă, am fost imediat la tata, deşi eram udă leoarcă. Voiam să văd ce face. Avea televizorul aprins şi urmărea un anumit program, părând destul de bine. I-am dat ceva să mănânce şi nişte pastile şi acesta, deşi vorbea greu, m-a întrebat de ce sunt udă, ce am făcut azi...
Eu i-am povestit, atât de veselă tot ceea ce am făcut că şi el a început să zâmbească şi mi-am dat seama că nu ştie nimic despre mine. Că avea curând să dispară şi eu, fiica lui, nu i-am acordat toată atenţia sufletească de care, poate, avusese nevoie. Aşa că am fost să mă schimb, mi-am luat o pijama ridicolă pe mine, una pe care mi-o dăruise acum patru ani şi care încă îmi venea, pentru că fusese prea mare şi de copii şi pe care nu o purtasem în viaţa mea. Cred că a recunoscut-o. M-am aşezat pe un fotoliu şi ne-am uitat la un film, dar mai degrabă am vorbit eu o grămadă şi el m-a ascultat, cu un zâmbet blând şi fericit întipărit pe chip, de mulţumire...

[center]*[/center]

A doua zi a venit destul de rapid. Am avut grijă de el şi mai târziu avea să vină Gigi să îi ţină de urât. Nu protestase. Pentru că aveam banchetul în această seară şi trebuia să mă pregătesc, plus că azi aveam şi ultimul clopoţel! Aşa că m-am grăbit să merg la liceu, fericită, îmbrăcată aşa cum decisesem cu ceilalţi colegi ai mei. Ne-am zis că azi vom avea ceva elegant pe noi, obligatoriu cămaşă albă şi cravată roşie, noi fetele ne-am luat fustă şi băieţii pantaloni, cu toţii îmbrăcaţi în teneşi, neapărat, pentru a semnifica toată adolescenţa noastră, toată evoluţia, tot ce am avut , ce am fost şi ceea ce am devenit.
Cu toţii au fost uimiţi văzându-ne. Ne-am aşeptat unii pe alţii într-un colţ şi cu toată trupa, întreaga clasă a 12a E, venea la liceu, unii lângă alţii, râzând, zâmbind şi fiind gata, de parcă aveam parte de una dintre cele mai mari confruntări. Era, de fapt, unul dintre cele mai importante momente ale vieţii noastre de elevi.
Am stat la primele ore aiurea, visători, nerăbdători, ascultând urările frumoase ale tuturor, şi apoi s-a auzit, la sfârşit, ultimul clopoţel, dedicat tuturor claselor de a 12a, şi ne vorbiserăm între noi doar de data aceasta, imediat ce s-a auzit clopoţelul am sărit pe uşi, am început să fugim afară, atrăgând iar atenţia tuturor, unii fugeau prin clădire şi alţii prin curte, dar cu toţii cântam acelaşi cântec, vorbiserăm cu cei de la radio să ne pună ritmul ca noi să dăm drumul la versuri.

[center]Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi, grăbit, alergi?
Cum, poţi într-o zi, să schimbi în oameni mari... Nişte copii!
Azi, în pod pitit, stă ursuleţul când... Ieri, mult iubit!
Şi, vrei ori nu vrei, anii de şcoală –văd, se duc şi ei!

Ani de liceu,
Cu emoţii la română!
Scumpii ani de liceu,
Când la mate dai de greu!
Ani de liceu,
Când ţi-i soarele în mână
Åži te crezi Legendar Prometeu!

Ani de liceu,
Când se-ntâmplă-o tragedie
Fiindcă el te-a zărit la un film cu alt băiat.
Ani de liceu,
ÃŽmpletind cu poezie, tot ce ai tu mai bun... Mai curat...
Ani... Ani de liceu.

Timp... Nu fi hain! Să mai fim liceeni, măcar puţin...
Nu... Porni grăbit, anii de aur ce, ne-ai dăruit.
Ani de liceu,
Cu prietenii pe viaţă.
Scumpii ani de liceu,
Å¢i-i vei aminti mereu.
Ani de liceu,
Enigmatică prefaţă la romanul ce e doar al meu...
Ani de liceu,
Când în recreaţia mare, te ascunzi ca să poţi înc-o dată repeta
Ani de liceu,
Când o oră un an îţi pare
Fiindcă ştii că te va asculta.

Ani de liceu,
Cu emoţii la română!
Scumpii ani de liceu,
Când la mate dai de greu!
Ani de liceu,
Când ţi-i soarele în mână
Åži te crezi Legendar Prometeu!

Ani de liceu,
Când se-ntâmplă-o tragedie
Fiindcă el te-a zărit la un film cu alt băiat.
Ani de liceu,
ÃŽmpletind cu poezie, tot ce ai tu mai bun... Mai curat...
Ani... Ani de liceu.
[/center]

Şi cântam, fără a ne putea opri, acelaşi cântec, odată, de două ori, de trei ori, până ce vocile noastre erau epuizate şi ne era sete, obosisem de la alergat şi ne venea să plângem, auzind cântecul la radio, pus acum ca şi surpriză de cei de acolo, lăsându-ne să ascultăm încă odată ceea ce cântasem şi fără a ne mai putea opri, fiind trişti că era unul din ultimele noastre momente împreună. Am început încă odată să cântăm, observându-l pe director privindu-ne şi neputând acum să îşi abţină lacrimile, la fel ca şi doamna dirigintă.
Fără cuvinte, ne ţineam de mâini ca nişte copii, de parcă eram clasa întâi, uitând de toate şi am început fiecare să plângem, cu lacrimi dulci, de parcă era un moment fericit. Şi eu am început să plâng, fiind uimită că îmi curg lacrimi pe obraji, încercând să le şterg şi râzând în hohote, strigând iar şi iar, în cor cu ceilalţi: „ Timp... Nu fi hain! Să mai fim
liceeni, măcar puţin...”

Fusese un moment minunat, nu ştiu cine ne făcuse poze şi a spus că ne le va da mâine, şi noi am fost prea fericiţi din această cauză. Eram pur şi simplu entuziasmaţi pentru seara de banchet, chiar dacă petreceam cu toate clasele de a 12a pe care nu le suportam, neapărat, prea tare, dar avea să fie şi acela unul din ultimele noastre momente.
Aşa că şi eu am plecat acasă, udă leoarcă. Pentru că după ce am cântat şi am fugit atâta, ne-am luat câte o sticlă de apă şi am început să ne udăm, şi apoi încă o sticlă umplută la chiuvetă, la stropitoarea din curte, şi tot aşa, jucându-ne ca pentru o ultimă dată, ţipând unii la alţii, trântindu-ne, sărutându-ne aiurea cu cine apucam, îmbrăţişându-ne fericiţi şi făcând pace cu fiecare coleg cu care, poate , eram certaţi sau avusesem discuţii contradictorii vreodată.
Când ne-am întors spre casă, tot cu toţii am fugit. Mingea o lăsasem la şcoală şi ne promiseseră că va avea un loc special în clasa în care stătusem noi atâta vreme, şi că niciodată nu va pieri de acolo. Ştiam că sunt doar promisiuni, dar acum ne încântau, ne gâdilau orgoliul, ne făceau să ne simţim bine. În momentele acestea uitai de tot ce aveai, dacă problemele te apăsau nu le mai vedeai în aceste momente. Pur şi simplu trăiai acolo, cu colegii şi clasa ta , fără a te mai gândi la altceva, de parcă toată viaţa ta era asta, liceul! Şi aşa era, pentru că anii aceştia erau cei mai minunaţi şi ne era o ciudă barbară că se terminau. Fugeam şi atunci pe trotuare şi băieţii au cumpărat flori aiurea şi ni le-au dat, iar noi la rândul nostru le-am împărţit pe stradă, altor persoane ce probabil ne credeau nebuni, cu trandafiri albi în mâini, uzi leoarcă, îmbrăcaţi la fel şi unii dintre noi încă plângând dar totuşi alergând şi continuând să facă aceleaşi gesturi ca şi ceilalţi...
Când am ajuns acasă m-a acaparat un ciudat sentiment de tristeţe amestecat cu nostalgie. Tata dormea aşa că nu l-am mai deranjat, am intrat în dormitor şi mi-am făcut o baie lungă, foarte caldă şi relaxantă. Chiar după ce am terminat-o, s-a trezit şi tata şi am avut puţină grijă de el, după care a apărut Gigi cu rezervele lui de popcorn şi seminţe, iar eu i-am zis că îi pregătisem aşa ceva deja şi a dat mulţumit din cap. Între timp, m-am aranjat, mi-am făcut unghiile, mi-am pus rochia de banchet, m-am încălţat, mi-am aranjat părul, nici nu mai ştiu în ce ordine le-am făcut pe toate. Dar am ajuns să mă privesc în oglindă. Aveam o rochie neagră, cam scrută, gen „gogoşar”, părul lăsat liber, de abia uscat şi dat cu puţină spumă, cu câteva accesorii asortate şi o pereche de sandale cu toc, ce semănau mai mult a pantofi.
Înainte de a ieşi din casă, am intrat în dormitorul tatălui meu, era foarte multă lumină şi se uitau la televizor. Am făcut o piruetă şi acesta a zâmbit, m-am dus să îl îmbrăţişez şi cred că dacă ar fi putut acum mi-ar fi spus o mulţime de cuvinte.
- Eşti frumoasă!, a şoptit înduioşat şi eu l-am pupat pe frunte, lăsându-i o urmă de luciu, pe care avea să şi-o şteargă mai târziu.
Îi părea rău, ştiam, că nu mă poate conduce el la marea petrecere, că nu poate fi în momentele acestea cu mine. Şi eu eram tristă din pricina asta dar nu o arătam, eram pe de altă parte prea bucuroasă de momentul în sine.
Îmi chemasem un taxi şi se părea că tocmai apăruse, am ieşit val vârtej din casă şi am urcat, am fost condusă, am plătit, am ieşit şi am intrat în sala unde avea loc petrecerea. Prea fericită de tot ceea ce se întâmpla , cu un zâmbet ce părea să fie veşnic. Luminile erau perfecte, decorul arăta extraordinar, nu mă prea implicasem în asta, pentru că nu avusesem... Timp, să spunem aşa, şi acum îmi părea rău. Pierdusem ceva minunat.
Însă, nu mai conta. Arăta minunat. Le-am văzut pe Bianca şi Mădălina, arătau superb şi erau foarte vesele, la fel ca şi mine. Ne-am îmbrăţişat emoţionate şi eu am fost uimită să le văd stând împreună; poate chiar se împăcaseră.
Curând a apărut şi Mihai , la braţ cu Alina. Mircea a venit cu Sonia, Tudor era deja acolo. A venit şi Elena, şi ceilalţi ajunseseră. Cât şi colegii noştrii de la celelalte clase, profesori pe care îi cunoşteam, directorul... Toţi erau acolo.
Dăduseră drumul la muzică şi am început să dansăm fiecare cu cine apuca şi nici nu eram atenţi la cine invita pe cine, nu conta în asemenea clipe chestiuni de genul acesta.
Mircea a venit la mine şi, ca şi cum am fi fost într-un moment de o ceremonie absolută, a zis:
- ÃŽmi acorzi acest dans?
Mai rămânea să îngenuncheze. Am zâmbit şi am dat din cap, începând să dansăm fals pe un tango, pe care ni-l puseseră la început, la „mişto”, profesorii. Dar oricum, nu ne deranja. Au continuat melodii foarte drăguţe şi dansante. La un moment dat era una pe care trebuia să te mişti foarte... Mult, şi noi ( câteva fete şi băieţi ) ne-am decis să invităm profesorii la dans. Nu au reuşit să ne refuze, eu am mers direct la domnul director care părea total confuz şi îmi tot explica că el nu dansează. Iar eu îui dădeam replică: Evident, domnule, dvr. conduceţi un liceu...
Şi tot a acceptat şi ne-am mişcat pe acolo, toată lumea uitându-se la el, avea nişte mişcări ciudate, amuzante, care îţi atrăgeau privirea. Începusem să râdem, ne distram oricum ar fi fost şi atmosfera era chiar minunată.
Părea minunat să stăm aici tu toţii; nici nu ne dădeam seama când trecea timpul.
Începusem să cântăm aiurea nişte melodii în timp ce dansam şi apoi am apucat să şi bem, deloc cu intenţie. Ba un pahar de wiskey, ba un gin, ba un cocktail, ba nişte bere, şampanie, vin. Aveam de toate şi nu era prea drăguţ că le combinam, dar nu era nimic acolo care să ne poată opri. Şi beam, dansam, ţipam, ne bucuram de ceea ce eram atunci, de petrecerea noastră, luminile perfecte, decorul extraordinar, mâncarea de clasa întâi... Şi simţeam IAR că lumea este a noastră. Că o putem cuceri! Şi totuşi, că totul se va termina, că odată visul acesta se va spulbera. Dar refuzam să ne trezim încă, tot eram în picioare încercând să ţinem ritmul fiecărei melodii, era dimineaţă şi nimeni nu voia să plece. Ne dădeau afară, eram beţi, ne agăţasem unul de gâtul celuilalt şi mergeam pe trotuare, în văzul tuturor, cântând acelaşi cântec, Ani de liceu.
Apoi ne-am despărţit, când un poliţist a apărut de nicăieri şi ne-a anunţat că distrugem liniştea publică. A fugit fiecare unde a apucat, spre casa lui desigur, iar eu am ajuns acasă beată criţă, o realizam. Am dormit două ore, nici nu ştiu cum am nimerit patul, fără măcar să mă schimb sau demachiez, pur şi simplu am aterizat pe saltea şi ochii mi s-au închis.
Dar, curând mi-a sunat alarma telefonului, trezindu-mă. Trebuia să merg şi la festivitatea de final, „premierea”, şi nu o puteam pierde. Era ultima.
Am intrat rapid în baie, am făcut un duş, m-am demachiat, după care mi-am aplicat doar nişte anti-cearcăn, pentru că aveam o faţă îngrozitoare. Mi-am luat o rochie lejeră, de vară, într-o mie de culori şi sandalele. Părul mi l-am prins şi mi se părea că sunt un zombie, eram adormită.
Tata încă se odihnea şi ştia unde sunt, aşa că nu l-am deranjat. Aş fi vrut să iau maşina dar nu mă credeam în stare să conduc. Am luat flori pe drum, pentru doamna dirigintă şi nici nu mi-am dat seama când am ajuns în incinta liceului. Se învârtea totul cu mine, mă durea capul şi aveam impresia că în curând o să o iau razna, eram mahmură, îmi trebuia o pastilă.
M-am trezit, însă, când mi-am văzut colegii premianţi şi chiar şi pe ceilalţi care se treziseră special pentru a veni aici în ultima noastră zi. Am zâmbit larg şi am vorbit nici noi nu mai ştim despre, aiureli, aplaudând şi aşteptând să ne vină rândul. Apoi, pe rând, urcându-ne pe micuţa scenă şi luându-ne laudele. Chiar dacă nu o iubeam eu prea tare pe Dana, am aplaudat foarte mult după discursul ei, pentru că era colega noastră.
Şi atunci când i-am înmânat florile doamnei diriginte şi am luat diploma, a început să plângă, de fapt aveam impresia că o făcea de mult, am spus fiecare câteva cuvinte frumoase despre toţi, şi directori, şi profesori, chiar dacă nu era necesar să vorbim şi după ce ne-a trecut rândul am plecat, ne-am dus într-o cafenea şi am băut câte o cafea pentru a ne trezi din beţie, dându-ne seama că totul s-a sfârşit... că acum nu mai eram clasa a 12a E. Se terminase totul. Azi fusese ultima noastră zi împreună.
- S-avem succes la bac!, striga Mihai.
- Să fie!, concluziona Elena.
- Să-l trecem toţi!, adăuga Tudor.
- Să promitem!, îl auzeam iar pe Mihai, şi un alt val de vorbe, fiecare spunând câte ceva.
- Oh, o să îmi fie aşa de dor!
- Nu îmi vine să cred că s-a terminat!
- Examnul ăla o să îl luăm, doar să nu rămânem în urmă unii faţă de alţii!
- Chiar dacă nu o să ne mai întâlnim, au fost cei mai frumoşi patru ani din viaţa mea!
Şi tot aşa, valul continua, spuneam şi eu câte ceva şi iar deveneam melodramatici. Ridicam tonul, chelnerul venea să ne facă să tacem şi noi îi răspundeam că nu putem.
- Nu şi nu! E ultima noastră zi împreună! Am terminat a 12a, suferim, lasă-ne!
Şi ne ameninţa că ne dă afară, pentru că era un chelner nou şi nu avea habar că era cafeneaua noastră de suflet, de câte ori nu ne întâlniserăm noi aici?
- Lasăă-neee!, continuam trişti că totul se sfârşise şi prostul acela nu înţelegea, chemând un altul.
Prieten de-al nostru, îl cunoşteam pe tip. Văzându-ne, ne-a zâmbit şi ne-a spus că îi pare şi lui rău dar că viaţa merge înainte.
Cred că şi el trecuse prin asta când fusese în liceu. Am continuat cu câte un rând de cafea, şi cu depănări. Amintiri ce erau doar ale noastre şi chiar nu ni le putea lua nimeni. Cineva adusese pozele, făcuse copii pentru toată lumea. Îi dădusem banii dar nu vrusese să îi accepte. Ţineam pozele strâns, fără a ne încumeta să le dăm drumul, agăţându-ne de ele, de parcă ele conturau viaţa noastră trecută, ce nu va mai reveni.
- Şi ce frumos a fost şi la munte!, se mai trezea câte unul să spună, tot mai îndurerat. Eram în stare să plângem aici, cu toţii.
- Da , momente pe care nu le vom uita niciodată..., răspundeam şi eu, visătoare.
- Bă, când om veni la reuniunea de 10 ani..., începea Mihai.
- Mai e până atunci!, replicam eu dar nu mă lăsa.
- Băă! Nu cobi! Când ne-om întâlni noi la reuniunea de 10 ani... Şi ne-om aminti astea, să vedeţi ce o să râdem de noi şi de ceea ce simţim acum. Suntem aşa nişte copii!
- Logic. Avem doar nouăsprezece ani şi tot ce ne dorim de la viaţă este prietenie!, a adăugat Alina supărată.
Mihai a continuat, se părea că nu terminase.
- Da! Dar atunci, când vom râde de noi, măcar unul să îşi amintească şi să ne tragă câte o palmă. Pentru că momentele astea au fost chiar cele mai frumoase din viaţa mea de până acum.
A ridicat ceaşca de cafea şi a propus un toast. Noi toţi am făcut precum el.
- Pentru a 12a E, cei mai buni colegi pentru eternitate!, a concluzionat aiurea şi noi am râs, acceptând toastul şi refuzând să acceptăm, în acest moment, că se terminase.
Mai târziu, când am ajuns acasă, am înţeles că nu mai este, mi-am pus diploma la locul ei, mi-am împachetat toate caietele din clasa a 12a, mi-am pus pozele în album şi am stat mult în pat, uitându-mă la tavan şi gândindu-mă că viaţa înseamnă mai mult decât un liceu, şi atunci de ce mă întrista aşa de tare această... Rupere?
Avea să treacă şi probabil odată nici nu îmi voi mai aminti; asta ar durea cel mai tare.

[Katniss]

O sa dau edit duminica ca acum nu timp.
Edit:
Ello my dear vreau să te felicit pentru acest capitol care a fost extraordinar, nu cred că am cuvintele necesare să îţi spun cât de minunat a fost.
Îmi place foarte mult cum ai descris tot acel amalgam de sentimente, toate trăirile intense pe care le-a avut Ella, totuşi a fost un capitol trist, dar frumos. Aştept nextu.

[Crazy~Tenshi]

Vine week-end-ul, vine si continuarea. :)
Din nou, un capitol trist, inca de la inceput. Cred ca e foarte dureros pt Ela sa isi dea seama ca nu si-a format o legatura stransa cu tatal ei si nici nu va mai avea ocazia sa o faca... E cam tarziu sa recupereze toti acei ani. Si s-au dus si cei patru ani frumosi de liceu... E greu sa te desparti de cei cu care ai petrecut atat de mult timp, imi amintesc ca intr-a VIII-a nu imi puteam imagina cum va fi sa ma despart de colegi. Si chiar daca mai e destul timp pana sa termin liceul, stiu ca va trece repede si chiar nu vreau sa ma gandesc la asta, sunt foarte atasata de oamenii astia pe care i-am cunoscut acum un an jumate. Cand am vazut versurile cantecului, mi-am amintit de film. Mi-a placut foarte mult cum ai descris sentimentele lor din ultimele doua zile impreuna, de la banchet, de la premiere, faptul ca s-au imbracat toti la fel si s-au jucat... Cred ca devin melancolica, asa ca ma opresc.
Trebuie doar sa astept urmatorul capitol. :) Spor la scris! :-h

[MooN.]

Un nou capitol. Nu incetezi sa ma uimesti, nui asa? Cat este de frumos si acesta. Trist de la inceput...
S-a terminat si clasa a 12a. Macar ei au fost o clasa unita si s-au bucurat de fiecare moment impreuna ( presupun ). Pe langa altele care nu dau nici doi bani pe colegi. Chiar mi-a placuta cest capitol si este preferatul meu. Si cand au inceput sa cante parca am simtit si eu sentimentele lor. Cum am mai spus este un capitol extraordinar. Spor la scris...
P.S. oare ma poti anunta si pe mine cand pui next-ul? ;;)

[matzaplouata]

imi pare rau ca n-am lasat comm si la capitolul dinainte dar pur si simplu n-am vazut. acum le-am citit pe ultimele doua postate.
sunt mai mult decat cele mai frumoase calpitole de pana acum. toata bucuria, nostalgia, veselia, tristetea si prietenia imbinate atat de frumos... parca si mie imi pare rau ca Ela a terminat liceul.
nu pot sa zic decat ca imi place la nebunie si astept continuarea ^.^ :-bd

[Grubbie]

Ce capitol minunat ! X: . Parca eu traiam acele sentimente . Superb : ) Nici nu mai stiu ce sa spun . Plus ca imi venea [MIE] sa plang . S-a terminat si a doispea . ;| Sincer cred ca a fost cel mai frumos capitol de pana acum :x . Totusi fiecare urmeaza sa isi aleaga alt drum ...desigur dupa bac;)) .Au fost o clasa unita si foarte haioasa sa ca spun asa ; )) . xD Astept nextul si te rog sa ma anunti cand il postezi : o 3 . Multumesc anticipat :)
:* Bye ,sa ai muulta imaginatie in continuare !

[Kara]

Atât de trist :( ...sper să apară Will ca să o mai înveselească (nu mă băgaţi în seamă :-J ....my new obsession :ask: e incredibil cât de uniţi sunt (în ciuda diferitelor dispute)mă întreb dacă voi avea şi eu parte în a 12-a de aşa ceva(nu plâng,şi totuşi...treacă,meargă de la mine :)
Sper să de până la urmă la drept (i se cam potriveşte)...încă nu pot uita mesajul pe care la primit de la Dani...cât tupeu...but he is still sexy as hell (cel puţin în imaginaţia mea,yeah...imaginaţia mea bonavă :)) ) cât despre Will încă de la început mi l-am imaginat îmbrăcat ca un skater şi tot nu mă prind de ce :??
Daaaa...păi ţine-o tot aşa....personaje mirifice,acţiune deloc grăbită,spor la scris în continuare :yes:

[Teh]

Capitolul douăzeci

Åži au trecut.
Gata.
S-au dus zilele de şcoală. Nu mai sunt.
Eu am uitat pe o parte cine sunt, apoi mi-am amintit şi m-am pus iar pe studiat, pentru că imediat, luni, am avut prima probă. Toată săptămâna am avut examenele orale, apoi o săptămână de pauză, de care am profitat pentru a mă pune la punct cu celelalte materii. Rezultatele aveau să vină doar după ce dădeam toate examenele, aşa că stăteam ca pe ghimpi, dar se ştia că toată lumea trece la oral, şi eu mă descurcasem destul de bine aşa că nu mă pot plânge.
Singura mea problemă era că tata era din ce în ce mai rău, acum nu se mai putea mişca deloc. Stăteam în camera lui, iar el doar se uita la tavan, eu învăţam şi el stătea. Nu puteam să îl mai pun să stea în fund, nu mai mergea. Aşa că l-am dus la spital, în acea săptămână de repaus, ca şi graniţă între orale şi scris.
Nu mai putea sta aici, îi era din ce în ce mai rău, iar eu nu am putut să nu îl anunţ pe Cristi de data aceasta.
Îi găsisem, deci, un salon perfect, liniştit care mă costa destul, bani pe care momentan îi aveam şi i-am plătit în avans, de teama de a nu rămâne fără ei.
- Eşti bine?, mă întreba iar doctorul Marcu, de parcă eu aş fi avut vreo boală.
- Da! Vă rog, să aveţi mare grijă de el, nu pot sta non stop aici..., i-am zis pe un ton serios şi totodată rugător, căci nu puteam să îmi neglijez învăţatul, deşi jumătate din timp mintea mea stătea la tata.
-O să am, Ela! Nu îţi face griji din cauza asta, tu ocupă-te de tine... Cum merge examenul?
Am zâmbit, nu ştiu cum mai găseam puterea şi pentru aşa ceva, la cât de ocupată îmi era mintea şi distrusă inima, pentru că – deşi cred că nu o arătam prea tare, boala tatei nu îmi făcea deloc bine, pe toate planurile.
- Nu merge şi nici nu funcţionează; serios, e ok, am răspuns şi am plecat, lăsându-l în grija lor. Atunci când am ajuns acasă l-am sunat direct pe Cristi, era timpul să afle, oricât de rău îmi părea, nu mai aveam ce să fac.
- Alo! Bună Ana, mi-l poţi da, te rog frumos, pe Cristi? Vreau să discut ceva cu el...
- Desigur!, mi-a răspuns amabilă, probabil nu prea observase tonul meu supărat.
- Bună, sis. Ce faci?, a răspuns şi el foarte vesel, adăugând că zilele libere de la serviciu erau cele mai bune. Se pare că îi mergea bine pe acest plan.
Am încercat să îl iau cu uşorul, amintindu-mi că e mai greu să spui aşa ceva cuiva, care poate nu e rezistent la şocuri. Dar am renunţat rapid, eu nu puteam să spun decât direct.
- Uite cum stă treaba, tata e în fază terminală de câteva săptămâni, am încercat să nu te îngrijorez dar nu mai am ce să fac, l-am internat în spital, e paralizat de tot.
Am tăcut şi eu. A tăcut şi el.
Ştiam că nu era cel mai tare tată, dar nu aveam ce să facem. Nu ştia ce să zică, am intuit asta. Mi-a scos ochii că nu i-am spus mai devreme. Normal, după ce că făcusem atâtea! Tot el făcea pe nerecunoscătorul şi mă acuza că îi ascunsesem aşa ceva când vrusesem doar să îl protejez, pe el şi familia lui.
- Nu mai contează acum!, am strigat exasperată, gata să izbucnesc într-o criză de furie, pentru că multă vreme nu făcusem altceva decât să fiu primă de calm, lăsându-mi nervi să se strângă într-un anumit colţ, părând poate chiar mai fioroasă în acest mod.
- O să vin sâmbăta viitoare, doar atunci pot. O să o las pe Ana şi gemeni acasă la părinţii ei, m-a anunţat pe un ton obosit şi eu am acceptat, închizând şi lăsându-l să se gândească, pentru că le aveam şi eu pe ale mele.
Dar nu suportam să stau în casa asta, singură; nu o suportam, nu o puteam suferi, mă apăsa din toate colţurile ei şi mă enerva, mă stresa, nu o puteam pricepe. Mi-am luat cărţile şi tot ce aveam pentru învăţat şi am mers la spital, aşezându-mă confortabil pe canapeaua din salonul lui tata; acesta încă dormea, iar eu am continuat să învăţ. Când s-a trezit, asistente au început să se mişte de colo până colo, fără a mă deranja şi tata se uita la mine îndurerat, nemaiputând să vorbească. Ştiam ce vrea să zică.
- Oh, nu te mai stresa atât. Mai bine pot să învăţ aici decât acasă!
Şi parcă nu se mai strâmba atât de tare la mine când o spuneam pe un ton atât de convingător. Adevărul era că mi-era mai bine să stau în maşină, într-un loc, singură, decât acasă. Nici nu îmi venea să dorm acolo, dar nu aveam ce să fac.
Acea săptămână a fost una dintre cele mai grele, ziua mă duceam la spital şi stăteam acolo toată ziua, luându-mi ceva de mâncare şi învăţând, apoi mă duceam acasă, noaptea, pentru a dormi, dar nu prea izbuteam, uram acum şi patul şi tot în jurul meu. Îmi puneam căştile în urechi şi doar atunci adormeam, înjurând faptul că eram atât de slabă.
Toţi erau ocupaţi cu examenul aşa că nu prea vorbeam cu fetele, nici de Mădălina nici de Bianca nu mai ştiam nimic. Le mai dădusem câte un mesaj, îmi răspunseseră, doar atât, însă. Căci nu voiam nici să le împărtăşesc prea multe din situaţia mea , nu aveam cum, le aveau şi ele pe ale lor.
UAU! Cât de non-egoistă eram eu! Adică, mă gândeam şi la ceilalţi, la ceea ce aveau ei şi nu voiam să îi îngrijorez. Hmm, poate chiar devenisem o persoană mai bună de data aceasta, poate – cine ştie, nici nu mai conta...
Duminică mi-am luat zi liberă de la învăţat, de fapt – terminasem. Gata cu studiatul, luni aveam probă scrisă la română, miercuri la istorie şi joi la franceză, la engleză şi informatică terminasem cu totul, avusesem nişte examene speciale. Şi sâmbătă aveau să fie afişate rezultatele finale, dar aveam să le iau cu bine! Trebuia! Mi-o promisesem!
Oricum, duminică am stat degeaba, am fost la un film şi le-am scos pe fete în oraş, convingându-le că au nevoie de puţină relaxare. Surprinzător, au acceptat şi am văzut un film după amiază, m-au întrebat ce mai fac, le-am răspuns pe cel mai obişnuit ton posibil dar au rămas cu gura căscată.
- De ce nu ne-ai zis?
- Nu mai fă atâta caz, Mădă, nu-i cine ştie ce. Adică, trebuia să se întâmple! Şi oricum, mâine avem examen, bârr!
Au râs.
Nu dormisem prea bine, aveam puţine emoţii. În orice caz, am ajuns acolo, am dat proba şi am fost mulţumită şi de ce mi-a căzut şi de ceea ce am scris, fiind mult, mult mai relaxată atunci când a fost dată foaia cu subiectele.
Marţi am lenevit, săptămâna trecea cu adevărat repede, am fost la tata şi i-am povestit cât de uşor a fost examenul, părea că mă ascultă deşi nu putea să vorbească sau să se mişte...
Aşa s-au dus şi celelalte zile şi chiar avusesem impresia că am dat-o în bară la franceză, însă m-am documentat după şi se părea că făcusem, totuşi, bine acolo unde crezusem, dar greşisem pe... Undeva. Nu conta prea tare asta, credeam eu.
Şi încă nu puteam să fiu relaxată, pentru că tocmai sâmbătă aveau să fie afişate rezultatele.
A fost cea mai lungă vineri din întreaga mea viaţă. Nu puteam dormi şi voiam să merg la spital dar am făcut pană la maşină şi nu am vrut să mă duc cu taxiul. Cred că am dormit doar câteva ore toată noaptea. Mă duruse stomacul şi nu mă simţeam deloc bine, patul mi se părea din ce în ce mai inconfortabil şi chiar voiam să se întoarcă tata în această casă. Nu îmi plăcea să stau singură aici. În orice caz, cum aveam pană şi nu aveam de gând să îmi rezolv chiar acum maşina, am luat un taxi sâmbătă dimineaţă şi am mers direct la liceu pentru a vedea rezultatele. Mda, se putea să mă uit şi pe internet dar era cu mult mai mare plăcerea să le citesc acolo, alături de toţi foştii mei colegi.
M-am înghesuit acolo pentru a-mi vedea rezultatele, erau o grămadă şi se împingeau.
- Toţi am trecut!, striga Tudor, referindu-se la clasa noastră, chiuind pe acolo, fiind bucuros, probabil, că nu a picat.
Mi-am văzut numele, Andrei Mirabela. Erau mediile totale, Română 10, Engleză 10, Informatică 10, Istorie 10, Franceză 8.
Uau! UAU! Prostia aceea de franceză îmi strca şirul de 10, dar tot nu îmi venea să cred. Totuşi, la cât de mult învăţasem! Măcar atât puteam şi eu să primesc.
Am uitat pentru un minut de tot, de problemele mele şi am fost fericită de medii, căci eu chiar voiam să am un şir perfect de 10 pentru a-mi arăta mie şi totodată tuturor, că pot. Însă, ce mai conta acum? Felicitam pe cine apucam şi eram la rândul meu felicitată.
Tocmai în acel moment, mi-a sunat telefonul şi am apăsat fără să mă uit pe butonul verde, răspunzând vioaie.
- Alo!
- Ăă... Alo, Mirabela, am o veste proastă... Trebuie să vii la spital...
Era doctorul Marcu.
Probabil starea tatălui meu se înrăutăţise.
Dar simţeam că este mai mult de atât. Aproape că am scăpat telefonul din mână. Aceeaşi stare de panică m-a cuprins, ca atunci când avusese el criza. Un presentiment îmi rodea sufletul şi eu ştiam că era mai mult de atât. Înţelegeam că se terminase, că nu mai era.
Murise.
Iar eu stăteam aici uitându-mă la afurisitele acestea de rezultate.
Am început să fug, nemaivăzând nimic în jurul meu, şocată de tot şi de toate, gândindu-mă doar la tata şi la faptul că dacă aş fi luat un amărât de taxiu, aseară aş fi putut sta cu el.
Cât de îngrozitoare puteam să fiu?
Nu mai reuşeam să gândesc coerent. Inima îmi bătea prea tare, spărgându-mi pieptul. Îmi venea să plâng, dar tot fugeam, dând din picioare şi mâini, de abia fiind în stare să respir, părul meu fluturând în toate părţile, uneori aşezându-mi se pe ochi şi neputând să văd, chiar acum se pusese să bată vântul...
Şi am continuat cu aceeaşi paşi acceleraţi, nu ştiu de cine am dat în fuga mea, deşi mi-am auzit numele strigat nu m-am oprit. În mâna stângă ţineam strâns mobilul şi alergam ca şi o nebună, fără a-mi da seama de nimic.
Când am ajuns în faţa spitalului eram foarte transpirată şi nu mai ştiam respira corect, aveam impresia că voi face un atac de cord, pentru că nu mai aveam aer, pieptul meu se lărgea, parcă, apoi făcându-se mic de tot, fără a da aerului voie să intre.
Am căzut pe trotuar, în genunchi şi mi-am dus mâna în jurul pieptului, apăsând puţin, relaxându-mi muşchii şi începând, puţin câte puţin, să îmi revin. Nişte asistente mă văzuseră şi veniseră să mă ajute, dar m-am ridicat repede şi am continuat să fug spre salonul unde era tata.
Să nu fi murit! Te rog! Te rog! Doamne, Te rog! Nu îl lăsa să moară!
Îi tot strigaml ui Dumnezeu în gând, căci mi-era teamă, teamă! Mi-era frică pentru ceea ce se întâmplase, pentru ce gândise şi nu îmi plăcea. Nu voiam asta, eram... terifiată.
Şi am ajuns repede în încăpere. Doar că nu era decât un pat gol, alb, cu cearceafuri curate... De abia spălate.
Am făcut ochii mari, începând să tremur. Eram doar eu acolo. Am auzit rapid zgomot pe hol, mi-am îndreptat spatele, mi-am şters ochii, lacrimile s-au înapoiat la locul lor. I-am recunoscut vocea doctorului Marcu.
M-a văzut. A venit spre mine.
- A murit, nu?
Nu prea mai eram în stare să o iau pe ocolite, aveam un ton în care nu se citea nimic, gol.
- Da..., a răspuns prudent, venind să mă îmbrăţişeze. Dar braţele lui nu au apucat decât o bucată îngheţată, ceva de piatră pentru că nu mă mai mişcam şi nici inima mea nu mai bătea atât de tare.
- Unde e?, am întrebat pe aceeaşi tonalitate.
S-a depărtat.
- La morgă...
Am dat din cap.
- Formalităţi?
- Trebuiesc semnate câteva...
Era o conversaţie mecanică.
- Să mi le aduceţi.
A afirmat şi mi-a spus să îl urmez, am intrat în cabinetul lui şi am semnat nişte acte, întrebându-l cum se procedează, pentru a lua mortul şi a-l deplasa. Aveam de gând să fac mâine înmormântarea, bineînţeles trebuia să văd dacă era preotul liber, dar erau destule biserici în acest oraş aşa că mă descurcam.
Eram buimacă, dar nu mă gândeam decât la lucruri logice, la ce trebuia să fac acum. Ce meschină eram.
Dar mă durea, de ce să nu o recunosc?
Eram încă sub stare de şoc dar nu voiam să o spun de faţă cu nimeni.
L-am sunat pe Cristi. Tocmai ajunsese. I-am zis să intre în spital. A ajuns repede. I-am dat vestea.
Era totul aşa de mecanic, parcă nu mai existau sentimente. A lăsat chipul în jos şi a venit spre mine, m-a strâns bine de tot dar eu ştiam că o făcea pe o parte doar pentru mine, iar pe de alta se munstra că nu fusese aşa un fiu bun. Câteva lacrimi i-au brăzdat chipul.
Ce slabi erau bărbaţii... Nici măcar doctorul nu ştia cum să mă ia, fratele meu credea că eu sufăr cel mai tare dar apoi a continuat să mă acuze, uitând unde ne aflam, condus de furie, sau un sentiment necunoscut pe care nu ştia cum să îl intercepteze.
- Dacă mi-ai fi spus mai devreme!
Dar eu tăceam.
Doctorul a îndrăznit să vorbească.
Nici nu îmi dădusem seama că era încă acolo.
- Te rog, domnule Andrei, nu este cazul. Mirabela a ştiut tot timpul, nu cred că a fost prea uşor pentru ea să îndure totul.
Chiar discutau pe tema asta?
Cristi a tăcut, ţinându-mi mâna într-a sa, neîndrăznind să-mi de-a drumul.
- Ar trebui s-o sun... pe mama..., zicea cam pierdut, nevrând să mă demoralizeze şi mai tare.
Am zâmbit amar.
- O să o fac eu, zicând asta atât de scurt l-am redus iar la tăcere. Am pus mâna pe telefon şi am apelat-o. A răspuns Max.
- Mama e acolo? Am ceva să îi spun...
Mi-a dat-o rapid şi i-am auzit vocea îngrijorată.
- A murit tata, am zis scurt şi crud, dar neputând să mă abţin. Nu a zis nimic, la început, apoi a murmurat ceva şi i-am zis că îl înmormântez mâine. A spus că o să vină şi ea. Ce interesant, reuniune de familie? Pe cine trebuia să mai anunţ?
Ce frumos! Aveau să fie multe rude, o ştiam; dar, se înţelegea, cât aflaseră că fusese bolnav nimeni nu se interesase de el. Cel mai bine ar fi să nici nu apară. Nu am chef de mutrele lor şi condoleanţele mincinoase.
Ne-am deplasat de la spital la biserică, am vorbit cu un preot şi totul era aranjat. Ne costa şi asta o grămadă de bani. Am comandat un coşciug. Şi flori. Şi tot ce mai trebuia. Cristi s-a oferit să plătească, dar i-am zis că aveam bani pentru aşa ceva.
Chiar dacă nu era chiar total adevărat, nu voiam să iau din banii familiei lui, era responsabilitatea mea pe toate planurile şi aveam de gând să mi-o asum. Fără alte discuţii.
L-am auzit seara vorbind cu Ana la telefon, îi explica situaţia, părea că îi este foarte dor de gemeni şi de soţia lui, iar eu mă simţeam prost că el era aici, cu mine, în timpul în care biata de Ana se ocupa singură de familia lor. Eram nedreaptă, poate, să îl ţin aici fără să am nevoie de el.
Uitasem să anunţ şi prietenii, dar mi-am amintit seara târziu, am dat câte un mesaj Aurei, Mădălinei şi Biancăi. S-au grăbit să mă sune, le-am răspuns dar nu aveam chef de taclale, deşi am vorbit cu fiecare în parte câte puţin, după care nu m-am putut abţine şi l-am apelat pe William.
- Mi bella, bună, deci cu cât ai luat examenele, cu 10 sau nu?, m-a întâmpinat vesel dar nu am răspuns.
- A murit, am zis în schimb rece şi acesta a înţeles.
- Înmormântarea e mâine?, a întrebat.
- Da.
- O să fiu acolo, mi-a promis după care a închis iar eu am adormit. Era târziu şi eram obosită, avusesem multe pe cam, învăţasem ca idioata. Sperând că avea şi el să îmi vadă rezultatele frumoase, şi ar observa cum aş putea intra eu la Drept, aşa cum îşi dorise. Acum mai avea vreun scop? Nici nu mă prea interesase tare-rău facultatea aceea în ultima vreme, dar acum mă lăsa mai rece ca oricum.
Cristi dormea undeva pe o canapea, sforăind, fără griji, fără a fi preocupat de ceva anume în afară de aceia mici, credeam. Eu stăteam acolo în pat gândindu-mă la lucruri aiurea, vrând să mă ridic şi să alerg, să fug pe străzi, pe trotuar. Începusem să mă gândesc la maşina stricată, bine că îi reparasem pana azi, poate aveam nevoie de ea. Oh, câte se puteau face într-o singură zi...
Apoi, fără a-mi da seama prea tare, am apucat telefonul şi am sunat-o pe Liliana.
- Ce s-a întâmplat? , a răspuns alarmată.
- Vezi tu, a decedat.
Mă săturasem de replica asta.
A spus că o să vină şi ea, că acum se urcă în maşină. Avea să ajungă până dimineaţă. Şi o să fie obosită, nu mare lucru. Vrea să mă ajute. Eu vreau doar să apară aici şi să vadă şi tata, dacă poate, că în ultima lui zi a apărut. Nu vreau ajutorul nimănui, mă pot descurca şi singură...
Oare ce o să visez la noapte?
Probabil nimic...
La urma urmelor, mâine o să fie o zi grea şi extenuantă, trebuie să capăt forţe extraordinare pentru a mă putea descurca.
Cred că am luat destule flori şi coşciugul este, probabil, destul de OK. Sumele plătite sunt de folos. Şi cred că tata are un testament pentru casa asta, sau ceva. O să vină avocatul mâine şi o să mă caute pe mine şi pe Cristi. Nu e mare problemă.
Ooh şi ar fi bine să îi fac curat în cameră de dimineaţă. Aa, am făcut deja asta...
Şi dacă el murise, eu ce mai făceam acum?
Ei bine, nu e ca şi cum existenţa mea se învârtea în jurul lui. Asta fusese urât. Şi totuşi, viaţa era uneori urâtă şi nedreaptă, nu era ca şi cum aveai ce să faci.

[Katniss]

Hello dear.
Nici nu ştii cât mă bucur că ai pus în sfârşit nextu pe care l-am aşteptat cu mare nerăbdare, chiar dacă a fost atât de trist, a fost frumos. Chiar dacă mă aşteptam ca tatăl ei să moară, mi-a părut rău de acesta. Şi totuşi mă uimeşte puterea ( ca să zic aşa) de care dă dovadă Ela, chiar şi în situaţia ei. Şi este de apreciat faptul că Well şi celalţi sunt alături de ea.
Aşa descrierea a fost reuşită, chiar dacă au fost câteva repetiţii pe ici pe colo nu au fost grave. Dialogul nu mi s-a părut sec iar naraţiunea a fost bună.
Am văzut că uneori uiţi să pui virgula înaintea lui ,,dar'' şi am mai văzut undeva că ai uitat să pui space, (dar asta nu e grav). Oricum aştept cu nerăbdare nextu.
Bye, bye dear.

[matzaplouata]

Nici nu stii de cand tot astept eu continuarea asta. Cred ca de doua saptamani incoace ma uit de doua ori pe zi sa vad daca ai pus next-ul. :))
Referitor la capitol, trist pentru ca a murit tatal Elei, vesel pentru ca a luat toate examenele, dar predominanta e partea trista. Descrierea frumoasa, naratiunea la fel, greseli eu n-am vazut - si nici nu m-am uitat dupa ele.
Ma bucur sa mai "aud" ceva si de Will desi circumstantele nu sunt prea placute.
Abea astept capitolul urmator, sweety! Nu ne mai lasa sa asteptam atata.:))