O trecem pe feminin

[Neith]

Teh,
A trecut mult timp de când nu am mai putut să mai las câte un comentariu la fic şi pentru asta îmi cer o mulţime de scuze. Săptamână asta am reuşit să îl recitesc pe tot şi să ajung la zi cu capitolele.
Încă nu îmi vine să cred cât de multe s-au schimbat în viaţa Mirabelei ... cum timpul poate să distrugă atât de multe .
O adolescenta iresponsabilă care a fost exmatriculată pentru că a bătut-o pe Miki şi acum o tânară matura care şi-a pierdut copilul . Sincer credeam că într-un final va sfârşi alături de Daniel şi că acea dragostea din liceu va continua...probabil aşa s-ar fi întâmplat în orice film. Apoi m-am gândit că îl va accepta pe Will , cel care i-a fost mereu alături şi a susţinut-o necondiţionat. Acum cred că va prefera să rămână singură , dar îl va avea mereu pe Prinţ şi pe prietenele ei .
Mirabela este un adevărat exemplu , ea într-un fel m-a învăţăt multe , mi-a arătat ce decizii ar trebui sa iau , deşi a suferit mult , ea a făcut alegerile potrivite .
Nu m-am gândit în niciun moment că acest fic mă impresiona atât mult , chiar mă simt tristă gândindu-mă că se va sfârşi , că nu voi continua să îi citesc viaţa Elei . Nu ştiu ce îmi doresc să se întâmple în continuare , sunt sigură că voi surprinsă .
Îmi este milă de Will , ştiu că o iubeşte şi este admirabil că a rămas alături de ea , chiar dacă ştia că între ei noi nimic nu mai este posibil...
Mă bucur că nu a arătat niciun sentiment faţa de Daniel Bee , acesta chiar nu merita .
Teh , multe felicitari pentru acest fic şi să apară cât mai repede următorul capitol.>:d<

[Teh]

Salutare! Sunt uimită de comentariile primite şi le apreciez enorm. A durat ceva cu capitolul ăsta pentru că am fost plecată şi când am venit acasă nu îmi mergea netul. Dar acum e aici. Ultimul capitol, dar va urma şi epilogul după acesta. Aşa că... enjoy. Nu ştiu la ce vă aşteptaţi, nu sper să nu vă dezamăgesc, sper doar să vă placă şi să vă surprind, într-o oarecare măsură.
Vă mulţumesc enorm pentru toate comentariile şi părerile de până acum şi pt. simplul fapt că aţi continuat să citiţi. Nu aveţi idee cât înseamnă pentru mine!
*hugs*

Capitolul treizeci

Toată lumea m-a vizitat la spital. Toată lumea! Începând cu Daniel şi terminând cu mama. Dar toţi m-au lăsat rece, pe o parte. Bianca făcuse efortul să vină la mine, nici nu fusesem în stare să îi spun: am pierdut copilul! Nu puteam pronunţa aceste cuvinte. Ea îşi dăduse oare seama de asta? Îşi dăduse seama că ajunsesem într-un stadiu degradabil?
Daniel venise la mine şi începuse să plângă. Dar nu mă înduioşa. Nu voiam să îl alint. Nu mă mai interesa. Totul mă lăsa prea rece. De parcă nu mai eram eu. Când îmi venea să plâng, râdeam. Căci era mereu cineva în preajma mea şi nu mă puteam exterioriza. Şi mi-era ruşine cu mine însumi, de parcă devenisem un fals, unul atât de original, autentic, intact. Mi-era scârbă de mine însumi!
Zilele cât am stat în spital am gândit multe. Multe puncte importante. Ştiam că nu îmi mai iubesc viaţa cum o făceam înainte. Tatăl meu murise. Mama mea nu mai era ce fusese înainte. Nu mai puteam depinde pe fratele meu. Prietenii mei aveau cu toţii o viaţă şi era prea nedrept să mă agăţ de ei. William era mereu la cheremul meu şi îmi aducea atâta dragoste că mă pierdeam, şi nu era bine. Pentru că nu mai eram eu. Şi copilul meu murise înainte să se nască. Şeful meu încă îmi aştepta un loc la serviciu, îmi spunea că îi pare atât de rău. Toţi încercau să mă aline! Îmi creau un nou loc printre ei şi nu înţelegeau cât rău îmi făceau, de fapt, prin asta.
Eu nu mai puteam relua locul acela.
Pentru că asta însemna să fiu tot eu Mirabela. O falsă! Asta devenisem. Pentru că mă dădeam atât de puternică când nu eram! Unde era viaţa aceea uşoară, când îţi venea să plângi, o făceai?! Acum, când văd privirile îngrijorate ale celor din preajma mea, mi se rupe sufletul şi nu mai pot să mă exteriorizez. Mai bine mint frumos, decât un adevăr crud.
„ – Viaţa merge mai departe! O să îi dau o şansă lui William!”, aşa le-am spus fetelor şi ele m-au crezut.
Dar realizez că mi-e imposibil să fac asta. Şi să am aceeaşi relaţie de prietenie cu toţi cum a fost până acum. Să îl iert pur şi simplu pe Daniel, mi-e imposibil. Nu pot s-o fac. Să stau la taclale ca întotdeauna cu Mădălina şi să o păzesc de bărbaţi, nu mai pot. Să port dragostea dintre mine şi Bianca, aceea ce tinde spre normele anormalului, nu mai suport. Să o ascult pe Aura, nu mai înţeleg!... Discuţii, nu le mai pot întreţine. Sunt pierdută pur şi simplu. Viaţa nu merge mai departe, nu existenţa asta. Pentru că mă leg de tot ceea ce am avut şi nu pot începe un nou într-un loc vechi. Nu e o soluţie să mă mut în alt oraş. Să fac asta la infinit?
Niciodată nu avusesem un loc prea stabil. Atunci când am ieşit din spital, parcă nu mai găseam un loc să îl numesc acasă. Goală pe dinăuntru, m-am întors în apartament.
Am privit totul.
Era al meu şi nu mai era. Am găsit refugiu în camera copilului. Cu toţii plecaseră. Şi atunci mi-au venit ideile ce mă împing acum să fac ceea ce fac. Sunt în port. Tocmai urc într-un vapor. Şi privesc marea, privesc totul în jurul meu. Cerul albastru, perfect. Este frumos aici. Toamna e frumoasă şi ea şi e o lună atât de călduroasă. Şi, oricum, vaporul acesta mă duce spre o zonă foarte călduroasă. De acolo o să plec, o să iau un avion, o să merg spre o zonă mai rece, poate?! Îmi pun ochelarii de soare şi mai privesc odată cerul, gândindu-mă la tot ce am lăsat în urmă. Zâmbesc. Nu regret nimic. În clipa de faţă, nu regret nimic!

„ O trec pe feminin”... Ce să trec pe feminin? Toată prostia şi ticăloşenia bărbaţilor? Să stric sexul frumos doar din cauza unui capriciu? Noi, femeile, suntem cu mult deasupra lor. Şi nu avem nevoie de asta. Nu aevm nevoie să fim ca ei. Să le semănăm. Ci tocmai, asta este minunăţia. Suntem diferite! Deasupra lor, superioare din toate punctele de vedere. De acum înainte, deşi nu o să uit nimic din ce a fost, o să percep totul cu alţi ochi. Pentru că şi eu m-am schimbat, datorită a tot ceea ce a avut loc. Nu cred că a fost o prostie tot ceea ce am crezut ani de-a rândul. Dar acum înţelegeam... În dragoste nu puteam fi ca un bărbat, şi în niciun alt caz. Eram femeie. Trebuia să mă port ca atare. Eram puternică, o ştiam. Dar nu eram invincibilă. Nimeni nu era! Bărbaţii erau creaturile slabe, care fără noi s-ar destrăma, nu ar fi capabili să trăiască. Noi ne putem descurca fără ei dacă nu avem alternativă, am putea întotdeauna găsi soluţii. Vrem să avem bărbaţi în preajmă, de aceea îi acceptăm. Ei însă, nu pot trăi fără noi.
Nu trec nimic pe feminin, nimic masculin. Trăiesc doar ceea ce mi-a fost dat pur şi strict.
Ca o femeie mândră, demnă de ceea ce este!...
Åži cu acestea mi-am luat ÅŸi deciziile. Deciziile finale.
Vaporul porneşte. Nu am cui să fac cu mâna, deşi unele persoane chiar fac asta, devenind dramatice. Privesc şi eu oraşul de care mă depărtez, cu acelaşi zâmbet.
- Adio!, strig entuziasmată, cu ochii plini de lacrimi, pe care le şterg rapid cu un şerveţel. Mă uit în jur. Nimeni nu mă cunoaşte şi asta mă face să mă simt atât de bine.
Şi, căzând pe un şezlong, mă gândesc la ce o să se întâmple acum. Acum că am plecat, am lăsat totul în urmă. După ce am ieşit din spital, mi-am reorganizat viaţa. Nimănui nu i se părea că aş fi ciudată, mă purtam normal. Credeau că doar vreau să reintru în normal, să îmi ţin atenţia ocupată. Eu, de fapt, făceam altceva şi chiar mi-era teamă... O frică stranie de a nu înnebuni, ca mintea mea să nu o ia razna. Însă, realizam că sunt foarte lucidă; era imposibil. Am vândut apartamentul, total mobilat. O să intre în posesia noului proprietar de abia peste două săptămâni. Banii sunt într-un cont frumos. O să şterg tot ce are legătură cu mine, ca să mă uite toţi.
Când îşi vor da seama că nu mai sunt...
Or să fugă cu toţii prin apartamentul meu. Or să ajungă în camera frumoasă a lui Oliver. Intactă. La fel de frumos decorată ca şi acum câteva zile, şi poate că unii vor fi uimiţi. Poate va veni şi Daniel şi va începe să plângă, văzând că eu chiar îi iubeam copilul, ştiind sigur că este al lui. Poate toţi vor plânge. Vor crede că m-am sinucis, că de aceea nu mai sunt acolo, că de aceea nu mai dă nimeni de mine. Vor începe să mă caute prin toate camerele existente, vrând să dea de mine, să mă găsească, să îmi vorbească, să mă oprească. Dar nu mă vor găsi. „ Ce s-a întâmplat?”, se vor întreba şi nu vor găsi răspuns. Atunci, probabil se vor întoarce în camera copilului. Şi vor găsi acolo scrisoarea mea de adio. Şi nu vor găsi scuze, şi nici o nouă adresă. Niciun cuvânt de îmi pare rău. Le-am explicat acolo, plec pentru că nu sunt atât de puternică cum mă credeau ei. Pentru că această lume nu părea să îmi dea tot ce-i mai bun al ei, ci doar eu îi căutam binele, doar că acum îmi întorsese spatele. Îi greşisem prea multe. Printre rânduri vor găsi multe-multe cuvinte... O scrisoare impecabilă pe care am scris-o rapid, neîngrijit, cu câteva lacrimi scurse pe hârtie. Nu ştiu dacă se vor mai cunoaşte în momentul în care ei vor citi foaia...:

[center][i]„ Plec. Plec.
Nu mai pot sta aici.
Nu-mi pare rău. Nu-mi cer scuze. Ar însemna să regret că v-am cunoscut, nu o fac. Îmi pare bine că am împărţit o parte din viaţa mea cu voi. A fost frumos. Cu adevărat extraordinar. M-am distrat. Sper că şi eu am însemnat ceva în viaţa voastră; curând mă veţi uita, uneori veţi vedea o fotografie de a mea şi o să vă întrebaţi: cine era?aaa, da! Mirabela... Şi atunci poate o să găsiţi în mintea voastră câte-o amintire de-a mea... Una frumoasă, sper. Să vă amintiţi de mine doar cu zâmbetul pe buze şi puternică, niciodată într-o stare degradantă. N-aş suporta.
Eu am numai amintiri frumoase de la voi. Pe cele urâte le-am şters.
Adevărul este că nu am putut suporta ce mi s-a întâmplat în ultima vreme. Să nu credeţi că am înnebunit. Nici că m-am sinucis. Viaţa e crudă, dar eu nu am niciun drept să mi-o iau. O să plec cu un avion, nu vă spun care. Când citiţi voi scrisoarea asta, oricum nu mai e posibil să îmi daţi de urmă. Cred că mă răzgândesc. O să plec cu un vapor. Ha-ha-ha! . . . Nu am devenit psihopată. Sunt conştientă că fiul meu e mort. O să îi duceţi voi mereu flori, da? Şi tatălui meu... Eu o să mă rog de acolo pentru ei, bine?
Will, poate ai vrea oricum să înfinţezi orfelinatul ăla de care vorbeam, ai face un mare bine!... Bianca, nu încerca să îţi foloseşti influenţa să dai de mine, dac-o s-o faci vei fi dezamăgită. Pentru că nu mă vei mai găsi la fel. Nu mă vei mai recunoaşte. Mădălina, te rog, nu te mai căsători cu un alt idiot. Nu vezi că nu merită?... Aura, poate dac-o să ai o fată o să o numeşti ca pe mine. Sau nu... Mai bine nu ; e nume cu ghinion. Familiei mele i-am trimis câte un e-mail ( ce modernă sunt, doar vouă vă las cuvinte scrise de mână ...).
Nu încercaţi să îmi găsiţi scuze, dar nici să mă acuzaţi. Sau, ştiu şi eu! Puteţi face orice doriţi. Eu nu mă scuz. Nu am niciun motiv pentru care să fac asta decât că sufăr. Rău de tot. Nu pot trece peste.
Cred că majoritatea ştiţi... Eram puternică, sunt, nici eu nu mai ştiu! Spuneam când eram adolescentă că vreau să trec totul pe feminin, să nu las bărbaţii să ne conducă! Ce înseamnă asta?... Şi, nu am lăsat, nu? Nu m-am subjugat, nu? Am renunţat chiar şi la tine Will, la viaţa confortabilă pe care mi-o ofereai, şi protecţia. Hai, nu e niciun secret. În preajma ta, nu mai eram eu. Şi m-am decis că nu merit. Că nu merit o viaţă atât de confortabilă. Că nu e de mine. Că te iroseşti. Ştiu, pare atât de patetic! Aşa că nu mai continui, ştiu că nu mă vei urî niciodată. Şi adevărul este că te iubesc, atât de mult încât mi-e frică de ce-aş deveni pe lângă tine.
Telefonul nu-l am. Nu mai am nimic în afară de acte. Cardurile le-am desfinţat. Am doar bani gheaţă. Sper să nu mă jefuiască nimeni, altfel sunt moartă! Sunt, totuşi, o persoană norocoasă. Am avut alături numai prieteni buni şi toţi aţi încercat să-mi intraţi în graţii, aşa credeaţi, când eu doar mă agăţam de voi şi voiam să nu vă pierd. Mi-era frică să fiu singură! Şi acum... Fug de voi. Pentru că îmi faceţi rău. Dacă peste ani ne vom întâlni, nu mă veţi mai recunoaşte. Aşa că ar fi mai bine să nu ne vedem.
Daniel, aş vrea să spun că te urăsc, dar mi-eşti prea indiferent. Şi totuşi, sper să plângi mult după mine, îţi las ţie sarcina să îl vizitezi pe Oliver şi să ai grijă ca iubiţica ta să nu mai dea peste nimeni vreodată. Eu nu mă mai pot ocupa de asta.

Nu mai trec nimic pe feminin, nimic, nimic. Voiam să fiu o femeie mai puternică decât orice bărbat. Oare am reuşit? ( acum râd... ), probabil că nu. Cine ştie? Dar acum nu mai contează. Pentru că eu m-am născut FEMEIE. Poate dacă aş fi fost bărbat, aş fi stat acolo să înfrunt totul! Dar aşa nu pot. Vreau să fiu liberă, să fiu puternică şi să nu mai depind de nimeni. Cu voi, nu reuşesc nici să sufăr uneori. Pentru că nu vreau să vă întristez. Am depins de voi. Mi-a ajuns.
Vă iubesc la fel de mult cum mă iubesc pe mine însumi. Poate chiar mai mult de atât. Şi e tot ce trebuie să ştiţi.

Adio.”
[/center]

Îmi aminteam întocmai rândurile scrise şi mă întrebam: oare mă vor urî? Însă, ştiam prea bine că nu aveau să o facă. Vor fi furioşi la început, apoi trişti, dramatici; vor plânge: şi-apoi îşi vor reveni, vor zâmbi şi mă vor uita... Chiar dacă eu nu o să o fac.
- Hei...!
Cineva vorbea cu mine. Am ridicat privirea, mi-am lăsat ochelarii de soare puţin pe nas pentru a zări persoana ce îmi întrerupea şirul gândurilor.
O fată se holba la mine. O tipă înaltă, tunsă scurt, brunetă şi cu o expresie destul de prietenoasă.
- Ce s-a întâmplat?, o întreb indiferentă.
- Pot să mă aşez?, îmi zice uşor nesigură, poate speriată de tonul meu.
Dau din cap, la fel de rece, încercând să mă întorc la gândurile mele. Mă întrerupe iar.
- Şi, spre ce loc te îndrepţi?
Mă uit iar la ea şi încep să râd. Nu simt nicio emoţie puternică, ci doar dorinţa de a râde, fiind amuzată.
- Spre nicăieri..., îi spun cu jumătate de gură, aproape sec, punându-mi ochelarii la loc şi afundându-mă într-o revistă.
Îmi mai spune ceva. Nu înţeleg ce, o ignor. Nu mă interesează. Trec cinci minute de linişte profundă, în care nu se aude nimic, apoi simt că cineva se împiedică de picioarele mele. Aproape aţipisem. Deschid ochii şi mă ridic brusc. Arunc revista unde apuc şi încerc să ajut copilul ce căzuse. Îmi zâmbeşte larg, cu dinţii lui din faţă lipsă, scuturându-şi genunchii şi cerându-şi scuze că m-a deranjat.
Eu îl privesc uimită, cutremurată. Inima îmi bate mult prea tare, vaporul continuă să meargă, inconştient de sufletul meu bântuit. Ochii încep să mă usture, plângeam, îmi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji, eu încercam să le opresc dar nu reuşeam, le ştergeam dar păreau să nu se oprească. Stând în genunchi, încă îl ţineam de mâini pe acel copilaş şaten, simpatic şi atât de pur. Câteva secunde niciunul dintre noi nu s-a mişcat, eu eram într-o stare sentimentală de şoc. Apoi, la fel de brusc, m-am ridicat şi am plecat de acolo, vrând să evadez de mine însumi. Nu puteam trăi în felul acesta....
Priveam marea, încercând să mă pierd în ea. Mi-am trecut o mână prin păr; îl tunsesem asemenea unui băiat, scurt. Hainele mele erau şi ele aruncate pe mine într-un mod dezordonat, îmi mai făcusem un piercing, în sprânceană. Păream o nonconformistă.
Încercam să mă agăţ de detalii neimportante pentru a nu da atenţie incidentului cu copilul şi smiorcăiala mea. Cred că deja mi se înroşiseră ochii...
Am oftat prelung, dornică de a înceta şi această călătorie, de a începe alta.
O persoană a venit lângă mine, o altă tânără, superbă de data aceasta, cu un aspect divin. Mă privea nedumerită, într-un fel compătimitor. M-am încruntat, dar ea nu a spus nimic. Probabil văzuse mica scenă ce avusese loc.
- Copii ..., începe ea destul de sigură pe sine.
- Vrei ceva?, i-o tai destul de scurt.
- Sunt psiholog!, se explică ea destul de mândră.
Aproape că am scăpat o înjurătură.
- Şi eu o criminală în serie, şi dacă mă deranjezi poate îţi fac felul. Am un cuţit în buzunar, vrei să-l vezi?
M-am uitat atât de profund la ea, cu o privire atât de diabolică încât părea să se sperie. Am început să râd şi am întins mâna spre ea.
- Am glumit! Copii sunt nişte creaturi excepţionale, sunt mai sensibilă la acest subiect.
Mi-a prins mâna, răsuflând uşurată.
- Ana Hawk, îmi pare bine, se prezintă destul de încântată.
- Mira, răspund sec.
- Doar atât?, mă întreabă confuză, probabil încă având temeri în ceea ce îmi privea starea mentală.
- Atât, îi zic neinteresată.
Caută să-mi mai pună o întrebare, nu reuşeşte, nu poate ajunge la mine. Nu găseşte nicio portiţă pe care ar putea intra, pentru a-mi deschide sufletul în faţa ei.
- Nu mai încerca, îi spun hotărâtă şi aceasta oftează, recunoscând că nu are nicio şansă.
- Presupun că eşti şi tu una dintre vedetele acelea rock..., spune, oprindu-se rapid, văzându-mă amuzată.
- Nu. Chiar deloc. Sunt o persoană oarecare. Nu e nimic deosebit la mine.
Tocmai când voia să mai spună altceva, un nebun a început să urle şi să facă tărăboi, atrăgându-ne atenţia. Se uita în toate părţile, buimac, nebun, parcă necontrolându-se. Era aproape de noi. Mie nu îmi inspira nimic, eram şi eu înciudată de reacţia mea prea rece. Toată lumea ţipa. S-a apropiat de copilul ce căzuse mai devreme. L-a apucat de gât.
Atunci ceva înăuntrul meu s-a declanşat, o furie ce stătuse ascunsă înăuntru, fusese tacită, impasibilă iar acum ieşise la suprafaţă printr-un taifun. Fără a mai aştepta, m-am mişcat imediat, am fugit spre idiotul acela, nerealizânf că avea în mână un cuţit. I-am tras un pumn peste faţă, ceea ce părea să îl enerveze şi mai tare, am pus băiatul în spatele meu şi am încercat să mă apăr, dar deja îmi înfinsese cuţitul în abdomen, făcându-mă să cad în genunchi. Tresărind, realizându-şi fapta, a început să urle, să râdă isteric, să se învârtească până ce doi oameni ce aveau grijă de securitate l-au luat. Priveam ca un spectator mut, îmi ţineam mâna spre rană. Mă durea, dar nu atât de tare, din cauza furiei ce încă sălăjluia în mine. Am privit copilul de mai devreme, acum i-am zâmbit când el a început să plângă aşa cum am făcut-o şi eu mai devreme. L-am mângâiat.
- Hai, puştiule, ce naiba, eşti băiat mare, ce faci aici? Ajută-mă, da?
I-am şters ochii, mi-a cercetat privirea şi a fugit, cred că spre mama lui. Ana s-a aşezat lângă mine. Mi-a ridicat bluza, a privit rana.
- N-o să mor cu o zgârietură..., îi zic şi aceasta surâde.
- Adevărat!
S-a apropiat o infirmieră, sau medic, nu puteam spune. M-a observat şi ea şi m-au îndemenit într-un compartiment. Vruseseră să mă ajute să mă deplasez, am refuzat, mă puteam mişca şi singură. Aflată pe un pat, cu un bandaj bine pus la punct în jurul fostei mele operaţii, eram privită atent şi intens, cerându-mi-se explicaţii.
- Ce?, întreb indignată.
- Nimic... Doar că, ceea ce ai făcut e foarte eroic!, îmi zice Ana aproape fericită. Zâmbesc amar dar nu mai zic nimic.
Cealaltă persoană, o femeie mai în vârstă, îmi întinde o foiţă, ce părea o carte de vizită. O iau.
- Ce-i cu asta?
Surâde.
- Dacă te interesează domeniul ăsta, e un fel de agenţie socială de protecţie cu voluntari, poţi s-o faci în timpul liber. E pentru a ajuta copii maltrataţi...
Am zâmbit larg de această dată, studiind hârtiuţa pe care mi-a dat-o, ştiind unde mă voi duce de acum înainte, ce voi face.
- Partea bună este că nu au un sediu fix, e foarte plăcut, eu nu am mai putut să merg, dar facem nişte lucruri extraordinare pentru copii, călătorind în fiecare colţ al lumii, făcând opere de binefacere. Mă gândeam că te interesează.
Nu am mai răspuns, dar cred că s-a citit pe faţa mea că este o veste excelentă. Mi-am tras bluza pe mine, acoperindu-mi bandajul. Eram încă plină de sânge pe tricou, dar nu mă interesa atât de tare.
- Ce-i cu cicatricea aceea?, mă chestionează psiholoaga.
Şi eu chicotesc, făcându-i un semn cu mâna, realizând că orice aş face nu o să pot şterge trecutul. Că sunt o laşă. Că fug degeaba şi că îmi place acest lucru. Că pot fi o eu pe care nu o cunoaşte nimeni, de la care nimeni nu aşteaptă nimic, nici putere şi nici slăbiciune. Puteau să mă vadă cum doreau ei, suferind sau fiind fericită. Eu nu însemn nimic pentru străinii aceştia cum nici ei nu înseamnă pentru mine. Nu mă interesează părerea lor. Sunt aşa o laşă, şi este plăcut. De parcă m-am născut a doua oară.
- Rană de război! Dar s-a dus, am făcut pace..., îi răspund Anei şi mă îndrept spre copilaşul de mai devreme, ce stă prins de maică-sa. Femeia îmi mulţumeşte. Eu îi mângâi copilul.
- De tipi d’ăia, trebuie să te fereşti!..., îi zic dar acesta este tot speriat, încearcă să se ascundă.
- Mulţumesc!
- Nu aveţi pentru ce, îi dau replică mamei recunoscătoare şi plec, cu psiholoaga după mine.
- Mă urmăreşti?
Dă din cap.
- EÅŸti un exemplar numai bun de studiat.
Râd.
- Åžtiu!
- Şi, ce alte fapte eroice mai faci în călătoria noastră?
- Nimic, de data asta, îi spun făcându-i cu ochiul şi privind cerul, simţindu-mă mai liberă ca oricând.
Dar în timpul în care noi discutam, un bărbat înalt, în uniformă de poliţist se apropie. Îmi adresează câteva complimente pentru micul meu gest eroic. Dau din cap, rece.
- Şi familia îţi este foarte recunoscătoare.
Nu răspund. Nutresc un dispreţ ciudat pentru orice creatură masculină în acest moment. Ceva ce nu aş fi crezut că este posibil, un moment aproape dizgraţios, însă nu mă puteam abţine. Aveam fruntea încruntată.
Se vede nevoit să plece, înfrânt de forţa mea extraordinară de a-l trimite la plimbare.
- Femeile, cele mai diabolice fiinţe!..., murmură ca pentru sine şi dispare. Nu o să îl mai văd vreodată, o ştiu.
Mă adresez Anei:
- Nu-i aşa? Noi, femeile, suntem mai puternice ca orice altă creatură existentă pe pământ!
Zâmbeşte. Mă aprobă. Râdem amândouă şi firul se întrerupe. Trecutul nu mi se pierde, dar îl las în urmă, într-un sertar ce în curând se va prăfui. Acum este curat, dar mai târziu de abia îmi voi aminti de el.
Am iubit, am suferit, am fost fericită, nefericită, am plâns, am râs, am făcut de toate în viaţa asta. Am trăit. Am murit. Acum am renăscut. Un ceva nou mă aşteaptă, ceva ce nu a mai fost. O să consider că am trecut pe altă pagină şi nu mai pot da înapoi.

Mulţumesc tuturor masculilor, dacă nu eraţi voi, nu aş fi fost aici. Mulţumesc prietenilor mei, ştiu că o să mă uitaţi odată, dar eu tot v-am iubit. Acum probabil plângeţi, mi-aţi observat lipsa. Eu mă gândesc la voi, poate şi voi la mine. O să vă gândiţi că nu mai sunt sănătoasă. Că o să mă sinucid, că o să mă apuc de fumat, de băut şi apoi de droguri. Vă gândiţi că deja sunt distrusă, pe cât de puternică mă credeaţi, acum sunteţi siguri că sunt degradată, mai slabă decât orice altă fiinţă pe care aţi cunoscut-o. Şi iar vă înşelaţi; eu o să merg mai departe. La fel şi voi.
Mulţumesc Doamne, pentru că m-ai adus în stadiul ăsta, mulţumesc că ai făcut femeia din bărbat. Ca într-o zi, să-l depăşească. Să îl domine. Să îl cucerească. Deja a făcut-o. Şi în curând, îşi vor da şi ei seama, că nu e nevoie de doar o femeie într-un secol pentru a face revoluţie. Ci că totul merge pe parcurs, cu fiecare minut, zi, an. Vor trece toate şi atunci îşi vor da seama, dar va fi prea târziu, noi îi vom domina, vom fi deasupra lor şi îi vom subjuga.

Şi până atunci, trăim fericite. Ne prefacem umilite. Tăcem. Înghiţim. Suferim. Ne ridicăm. Ne credeţi proaste. Dar... Voi nu ştiţi. Sunteţi prea naivi, prea slabi. Vă iertăm, sunteţi bărbaţi, nu ne putem aştepta la prea multe din partea voastră.

Nu trec nimic pe feminin. Ar fi absurd. Ce să trec? Din moment ce tot ce este frumos, absolut, perfect, face parte din acest sex. Ar fi absurd să iau prostia, idioţenia, naivitatea bărbaţilor şi să o transfer femeilor. Aş distruge acest sex perfect. Acum, şi doar acum, mi-am dat seama.
Femeia a fost, este şi va fi întotdeauna superioară.

[Cristinel]

Buna ti-am citit ficul de la cap la coada dar nu am indraznit sa postez pana acum te rog sa ma scuzi.Deci Mirabela a decis sa plece in lume,sa lase totul in urma :nh: pe Bianca,pe Madalina chiar si pe Will saracu de el va fi singur singurel :yada: la fel si Mirabela cam trist finalul imi vine sa plang :99: trebuia macar sa-l ia pe Will si sa fuga amandoi la capatul lumii :perv:

[Crazy~Tenshi]

Nu imi vine sa cred ca s-a terminat. :( M-ai surprins cu acest ultim capitol, recunosc. :P
Ma asteptam la un altfel de sfarsit, unul pe care sa il consider fericit, chiar speram la un final fericit, dar uite ca acum, citind, ma bucur ca s-a terminat asa, e mai... frumos, chiar daca e si foarte trist. Era normal ca nimic sa nu mai fie la fel dupa pierderea copilului, ca o foarte mare parte din Mirabela sa fie distrusa, dar nu ma asteptam ca ea sa renunte cu totul la trecut si la cei dragi. Cel mai mult mi-a placut scrisoarea pe care a lasat-o prietenilor ei, cum s-a adresat fiecaruia in parte si si-a marturisit sentimentele, aratand in continuare acea latura puternica a ei. A fost cu adevarat curajoasa cand l-a salvat pe acel baietel si a fost nice ca si-a facut atat de repede o amica pe vapor, psiholoaga aia. :P Si chiar daca a parut puternica pe tot parcursul povestii, ramane o fiinta umana, de fapt o femeie si isi arata slabiciunile, chiar daca numai propriei persoane. Sunt de acord cu o chestie: o femeie nu trebuie sa se prefaca a fi ca un barbat, suntem bune asa cum suntem, iar daca ii imitam e ca si cum i-am considera mai buni ca noi.
Ma opresc aici. Ce imi ramane de facut acum e sa astept epilogul. :) Bye :-h

[matzaplouata]

Am promis, ma tin de promisiune.
Capitolul a fost, intr-adevar, neasteptat. Nu stiu de ce ma asteptam ca Ela sa ramana cu Will. Bietul Will... Intr-un fel imi pare rau de el. Cat a suferit si el...
Oricum, trebuia sa ma fi gandit ca va fi ceva surprinzator. Si a fost. Intr-un mod placut.
Si trebuia sa ma fi gandit ca va veni si finalul la un moment dat. Ce naiv din partea mea sa omit asta. :))
Heh...
Nu pot decat sa te felicit. Astept epilogul. Si un nou fic. :D
Restul, il stii.
Felicitari inca o data >:D<.

[Teh]

Ca să fiu sinceră, mie îmi vine să plâng câteodată când citesc epilogul. O să vi se pară, poate, sec şi nelalocul lui. Dar, asta e. E un epilog, nu ai ce să îi ceri. Şi... vine cu micuţa surpriză de ordin narativ, pe care o veţi descoperi de îndată.
În orice caz, vă mulţumesc enorm tuturor pentru comentariile voastre şi pentru susţinerea nelimitată şi pentru faptul că, pur şi simplu, aţi citit povestea - şi a durat ceva! mă uit peste ea şi sunt destul capitole în care, well, stupid or not, eu chiar am pus suflet şi deşi e terminată de mult povesioara, acum simt cu adevărat că se sfârşeşte. De ce? Pentru că împart finalul cu voi şi... ştiţi cum e! În orice caz, vă mulţumesc încă odată şi sper să ne mai întâlnim pe aici, sper să vă placă epilogul, să aveţi un gust plăcut şi o amintire şi mai plăcută atunci când vă gândiţi la O trecem pe feminin şi la Mirabela şi sper că, într-un fel sau altul, nu o să uitaţi prea curând micuţa mea povestioară.
Doamne, zici că-mi iau adio. But, regarding the situation and ... well the fact that here's going to be some ENDING, well... yeah, it's kind of a... more like, farewell for me and you.
Aberez. Vă aştern epilogul şi vă aştept impresiile finale, dacă vor fi. Mulţumesc, oricum ar fi * smiles*

Epilog

- Staţi cuminţi! Amândoi, acum!
Copii s-au liniştit imediat după ce mi-au auzit vocea. Avionul tocmai ateriza şi ei deveniseră foarte agitaţi, dând din picioare şi strigând unul la celălalt. Ştiam că nu le pot cere prea mult, în fond, ea nu avea decât 10 ani iar el 8 ani. Semănau, totuşi, destul de mult – erau amândoi blonzi, cu ochii albaştri, calzi şi cu pielea uşor bronzată.
- Sunt tare neliniştiţi! a exclamat uşor nerăbdătoare Ana, zâmbindu-mi cald. Am dat din cap, aprobând-o destul de blând. Curând, şi avionul a aterizat. Ne-am părăsit locurile –bagajele aveau să fie transportate la hotel de către o agenţie specială. Oliver insistase să stăm la el, dar a trebuit să refuz cu vehemenţă. Ar fi fost prea mare deranjul, doi copii puteau fi cu adevărat o nebunie, iar el nu ştiu cât putea suporta zgomotul.
Åži totuÅŸi, ne aÅŸtepta la aeroport.
- Unde e? Unde e? Întreba Eliza foarte nerăbdătoare, scuturând din picioare şi uitându-se răutăcios la fratele său. Acesta a scos rapid limba spre ea, a zâmbit satisfăcut şi şi-a împreunat braţele la piept, luând înfâţişarea unui adult calm şi răbdător. Mama lor a râs imediat, eu am zâmbit şi am continuat să îl caut cu privirea. Şi brusc, în faţa noastră a apărut un bărbat tuns scurt, brunet, îmbrăcat într-o pereche de blugi cazuali şi un tricou oarecare, pătat cu nişte vopsea – părea. Zâmbea larg. Avea ochii albaştri.. Şi era, surprinzător, chiar Oliver. Inima mea a tresărit pentru o secundă.
Nu mă mai întâlnisem cu fratele meu de… 20 de ani? Deşi am ţinut destul de des legătura şi acum era o surpriză să îl văd atât de... Schimbat şi totuşi tânăr. Avea expresia unui om fercit de 30 de ani deşi vârsta de 40 rotunijtă era depăşită.
- Ia te uită, astea-s puşlamalele? Salut, eu sunt unchiul vostru Oliver!
Am râs, îmbrăţişându-l şi păstrându-mi întrebările pentru mai târziu, i-am făcut cunoştinţă cu familia mea. I-a sărutat galant mâna Anei şi i-a luat în braţe pe cei mici. Eu tot îl cercetam: nu ştiam nimic despre condiţia lui actuală şi mă întrebam: ce se întâmplase? Nu aş fi crezut niciodată că va refuza să meargă mai departe cu planurile familiei noastre, că va renunţa la căsătoria lui aranjată, la familia de aristocrat – şi cine ar fi crezut că eu voi reveni la vechile noastre obiceiuri? Luând responsabiltiatea familiei în mâini? Nu îl întrebasem niciodată de ce o făcuse şi nu aveam, oricum, nici cea mai mică idee despre asta. Cum se descurca acum? Puteam să judec după haine, şi totuşi – avea o expresie atât de binevoitoare, pe care la douăzeci de ani nu o avea!
Şi poate, cea mai mare surpriză, era faptul că se vopsise.
- Nu te mai uita aşa la mine, o să mă înroşesc. Deci, staţi la mine? I-am explicat că deja ne-am cazat al hotel, a oftat şi ne-a condus afară, spre maşina lui.
- Nu e chiar limuzina cu care eraţi voi obişnuiţi, şi cum eram şi eu odată! – râse – dar cred că merge.
S-a oprit în faţa unui Jeep care era uşor prăfuit şi a deschis una din uşile din spate, ajutând-o pe Ana şi pe copii să urce.
- GlumeÅŸti?
- Nu chiar. Urcă şi tu în faţă.
S-a pus la volan. Ne-a condus la hotel. I-am lăsat pe copii acolo şi m-am întors cu el la maşină, pentru a discuta. Totul era un haos.
- Uite ce e! Nu pot sta acum la poveşti, am treabă multă, trebuie să mă duc la orfelinat – redecorăm ( doar îmi observi hainele! ) – mă rog, avem destul de multă treabă pe acolo… Şi e de abia – se uită la ceas – ah! Nu mai merge, îmi zici tu cât e?
- E doisprezece, zic destul de buimac, amuzat.
- Ah, da – e 12. Mă rog, am multe de făcut – părea că îmi cercetează ceasul de buzunar - era un obiect vechi, din aur, prin de un lănţişor finuţ, tot din aur – existau doar două exemplare în toată lumea. Şi-a revenit brusc şi mi-a dat adresa orfelinatului: vin-o şi tu azi pe acolo, să vezi ce fac eu! Şi vorbim altădată despre ce s-au mai întâmplat anii ăştia. Nu ştiu dacă e un medeiu potrivit pentru ai tăi – a surâs destul de dispreţuitor, dar tu vin-o oricum.
Şi înainte să mai pot adăuga ceva, mi-a mai spus odată adresa, s-a aruncat în maşină şi a accelerat, dispărând din raza mea vizuală.
Iar eu am început să râd.
Nu îmi venea să cred cât se transformase fratele meu geamăn. Oliver nu mai era deloc ca şi aristocratul înfumurat pe care îl cunoscusem cândva, era… Atât de diferit şi niciodată nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva.
Întorcându-mă la soţia mea, o femeie blondă – cu trăsături calde, binevoitoare, cu nişte maniere şi o decenţă incomparabile – se vedea faptul că provine dintr-o familie nobilă. I-am zâmbit, i-am explicat ceea ce am discutat cu Oliver şi mi-a propus să mergem, să vedem.
- Dar nu sunteţi obosiţi?
Copii săreau prin cameră, alergându-se unul pe celălalt.
- Ei mereu au energie. Plus că, dacă tot mergem, putem să facem şi o mică donaţie. E un orfelinat, nu? Ştii cât îmi plac copii şi ar fi bine ca şi ei doi – arătând spre cei mici – să înveţe de mici cum să se comporte cu ceilalţi.
Am dat din cap, propunând să luăm prânzul mai întâi, să ne odihnim puţin şi apoi să mergem într-acolo.

[center]*[/center]

- AÅŸa e bine?
- Nuuuuuu! Vezi, fă o floricică acolo! Oh, Oliver nu ştie să facă nimic, unde e…
Vocea copilului s-a oprit imediat ce noi am intrat. Era o încăpere mare, ce părea a fi cantina şi vopseau. Oliver era cocoţat pe o scară, pictând ceva pe un perete, deşi nu îi ieşea prea bine iar un copil – ce nu părea să aibă mai mult de 10 ani, îi dădea indicaţii, foarte preocupat. S-a înroşit puţin când ne-a văzut şi îşi pierdu imediat cuvintele. Ana a zâmbit instantaneu – era o femeie foarte delicată şi bună.
- Oh, aţi venit!
Oliver a coborât imediat, s-a şters cu ceva pe mâini şi am observat o pată mare de vopsea galbenă pe gâtul său. Părea să nu-l deranjeze. Părul lui era tot prăfuit.
- Oh, e cam mare dezordine acum pe aici – de aia i-am zis lui William să vină singur – nu m-ai ascultat deloc! – tonul lui era mustrător – dar, în fine! Acum sunteţi aici. Cum vă place oreflinatul nostru?
Ana a spus câteva cuvinte înduioşătoare şi copii stăteau lipiţi de ea, sfioşi.
- Oh, oh! Am investit mult timp în el, eu şi… Mă rog, toată lumea…
Un zgomot brusc ne-a atras atenţia tuturor, un copil venea în fugă în încăpere, urmat de o femeie care ţipa la el:
- Ionuţ! Dă-mi imediat pensula aia înapoi sau nu mai vezi nicio navetă spaţială desenată pe peretele acela!
Băiatul, un ţânc de vreo şase ani, se opri brusc, îi întinse pensula şi îi spuse cu multă fericire: Te rog, te rog, te rog domnişoară Mirabela, să îmi desenezi naveta aceea spaţială!
Femeia râse imediat.
Eu am împietrit. Ceilalţi erau veseli, râdeau, păreau atât de energici… Dar eu nu îmi puteam lua ochii de la ea, inima îmi bătea mai tare, n pricepeam nimic. Era tunsă scurt, o femeie slăbuţă, ce nu părea prea bătrână, cu un zâmbet larg pe chip, cu un piercing în nas parcă destul de nepotrivit vârstei, dar care o prindea atât de bine… Era şi ea îmbrăcată cazual, în blugi şi maiou, fiind plină de vopsea.
S-a oprit brusc pentru a ne cerceta. Părea şi ea, la fel ca şi mine, împietrită. Îşi reveni brusc, scutură din cap, îşi scutură mâinile şi se apropie de noi, tot zâmbăreaţă – gest ce nu părea deloc fals.
- Oliver! De ce nu mi-ai zis că avem musafiri chiar acum? – Mă rog! – a dat din cap – salut, îmi pare bine să te – s-a uitat spre Ana, apoi lăsându-şi privirea în jos – spre copii, rectifică: să vă cunosc! Eu sunt Mirabela, scuze că nu dau mâna cu tine dar sunt prea murdară – îi întinse degetele pentru a arăta cât praf de acumulase pe braţele sale şi amândouă râseră.
Prea direct şi fără să îmi dea timp pentru a mă obişnui cu ideea, îşi întoarse atenţia spre mine.
- Salut, Will, îmi pare bine să te văd… A trecut atâta vreme! ( vorbea cu destul de multă însufleţire ). Cât? 20 de ani? Ai îmbătrânit!
Râse, un gest deloc artificial iar eu parcă mă împotmolisem pentru că nu găseam nimic bun de zis. S-a uitat la copii – ce faceţi micuţilor?
Au schimbat câteva vorbe, Ana arătându-se încântată de ceea ce era aici, Oliver sărind imediat lângă ea şi propunându-i să îi arate şi restul, furând-o imediat din cameră, copii urmând-o orbeşte.
- Mirabela, fă tu floarea aia că eu nu mă pricep! Se opri o clipă, înainte să iasă din cameră – cât e ceasul? Prea repede, fără ca eu să realizez, scoase din buzunar un ceas de mână – identic cu al meu şi îi spuse ora, întorcându-se spre scară şi continuând să picteze.
- Nu ne-am mai văzut de mult, zise într-un final.
- Da, am răspuns sec.
- Am plecat prea brusc. Am frânt multe inimi. Îmi cer scuze.
- Nu îţi pare rău, am remarcat eu deloc răutăcios.
S-a uitat în jur, coborând de pe scară.
- Nu, nu-mi pare! Mi-a trecut supărarea, ranchiuna, m-am mai maturizat, am înţeles multe lucruri… Nu îmi pare deloc rău deşi simţeam nevoia să mă scuz faţă de tine – am fost puţin rea.
Am dat afirmativ din cap.
- Ai fost, lăsând o scrisoare în care îmi spui că mă iubeşti ca naiba dar că nu poţi rezista alături de mine.
Chicoti la tonul meu atât de decisiv, plin de reproş – nu m-am putut abţine.
- Fii serios! Locul tău nu era alături de mine – doar uite-te la tine! Îmi analiză hainele scumpe, elegante, pe care nu le-aş fi purtat nici gând înainte. Asta e ţinută de om de afaceri! Aristocrat, nobil – pricepi tu. Copii! Ai doi copii, sunt foarte simpatici, şi o soţie ce pun pariu că e mai docilă decât… Mă rog, decât ceva cel mai docil. A făcut o pauză, privindu-mă în ochi, plină de sinceritate: mă bucur mult pentru tine. Asta e viaţa pe care o meriţi.
Toate sentimentele vechi erau trezite şi simţeam că o iubesc pe Mirabela mai mult decât orice pe lumea asta. Cu Ana nu mă căsătorisem din dragoste deşi îmi adoram copii. Dar pe ea, pe această femeie atât de frumoasă, sinceră şi plină de energie o iubeam mai mult decât orice, chiar şi acum, după 20 de ani, chiar şi acum…
În loc să îmi exprim sentimentele, deşi inima mea bătea prea repede pentru a ţine ritmul cu ea, am zis:
- Şi … Tu, Oliver? Nu înţeleg!
A chicotit.
- Îţi vine sau nu să crezi, ne-am întâlnit întâmplător! Mi-a zis multe, pe vremea aceea credea că „ o să moară” din cauza unor analize. Mă rog, după ce a descoperit cum stăteau cu adevărat lucrurile – îmi zâmbi – a dat dracului toată familia ta unde nu era deloc fericit, s-a tuns, şi-a vopsit părul acela – a zis că niciodată nu i-a plăcut, avea douăzeci şi nu ştiu câţi de ani şi se comporta ca un puştid e 15. Mi-a zis că trebuie să facem un orfelinat, am râs de el – şi totuşi, uite-ne aici!
Am dat din umeri, nervii îmi erau întinşi la maxim şi eram gelos pe fratele meu. Doamne Dumnezeule! Ce mă apucasem.
Surâsul i-a pierit de pe buze.
- Aa. Nu asta era întrebarea. Da, eu şi Oliver suntem împreună. El nu mă cere în căsătorie şi la drept, nici eu nu vreau. Nu o să avem copii ( eu nu pot… ) şi o să ne ocupăm veşnc de orfelinatul acesta. Ca un vis împlinit. Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut în trecut, William, dar asta este – trecutul s-a dus, trebuie să înţelegi asta. Deşi sunt sigură că o faci, de aceea i-am cerut lui Oliver să vă invite. Să trecem peste această etapă a vieţii noastre.
Nu ştiu de ce reacţionam aşa dar îmi doream nespus să o iau în braţe şi să o sărut… să îi cer să fie iar cu mine… să…
Dar ai păstrat ceasul de la mine… am zis ca un tâmpit, neînţelegându-mă.
A râs şi se părea că era amuzată de comportamentul meu.
- Ce să zic, pentru mine ai fost – cum se spune? Habar nu am. Te-am iubit mult şi nu intenţionez să te şterg din memorie. Plus că-mi place ceasul acesta.
Nu mai puteam rezista, dacă uşa aceea nu s-ar fi deschis şi Ana, Oliver şi mai ales copii nu s-ar fi întors, aş fi îmbrăţişat-o!
Dar aşa am înţeles… Se terminase. Eu şi Mirabela nu mai puteam fi împreună, se terminase pentru totdeauna – chiar dacă aveam un sentiment de regret în suflet, avea să treacă, ştiam asta – pentru că acum… Aveam altă viaţă. Trebuia să am grijă de familia, căminul şi responsabilităţile mele.
Le-am mulţumit că ne-au invitat aici.
- Cu multă plăcere – Oliver s-a apropiat de Ela, luând-o de mână – oricum, mă bucur mult că am reuşit să vă vedem.
Ştiam că aceasta va fi, probabil, ultima noastră întâlnire. Cu fratele, cu Ela… Probabil mâine va interveni o afacere în programul meu şi va trebui să plec, lăsându-i pe cei trei aici. Se vor distra mult şi îmi vor povesti cât de grozavi sunt unchiul şi mătuşa… Şi probabil multă vreme îi voi trimite pe cei doi, pe Eliza şi Andrew la aceştia, se vor distra, îşi vor îndrăgi mult rudele… Dar eu nu voi mai reuşi să îi văd niciodată. Nu era o probabilitate, era siguranţa pentru viitor, dorinţa noastră – ştiam că şi ei doi voiau acelaşi lucru. Mirabela nu îl iubea pe Oliver cum o făcuse cu mine. Se obişnuise cu el, poate îi aducea aminte de mine? Poate că nu… Dar el pututse să facă ceva pentru ea, ce nici eu, nici oricare alt bărbat din viaţa ei nu ar fi putut face niciodată… Să o ajute să treacă peste acea etapă, nu să o accepte, ci să o admire în special aşa. Pentru că Oliver, era cu adevărat beat de iubire din cauza ei şi o înţelegea – oricât uram asta – mai mult decât oricine altcineva.
Ne-am luat la revedere, ne-am îmbrăţişat, cu promisiunea de a ne vedea a doua zi, deşi… A doua zi eu deja voi fi plecat iar ei îşi vor continua cursul vieţii fericiţi, amintindu-şi poate de unele momente din trecut.
Era vremea să trec şi eu peste această etapă a vieţii mele, să înţeleg că s-a terminat, că am iubit, că m-a iubit şi ea. Şi că ea, a suferit mai mult decât oricare altă persoană pe care am cunoscut-o până acum. A întrecut orice limită posibilă… Căci deşi acum sufletul meu plânge din cauza ei, aceasta este energică, binevoitoare şi a învins toate obstacolele din viaţa ei.
Ca cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o.

-sfârşit-

[matzaplouata]

Waaaa! Nu pot sa cred ca e gata. :((
Dar ce final... exact asa cum ne-ai obijnuit: neasteptat.
Superb. Will... Saracul Will.
Oliver m-a surprins in mod placut. Si Ela la fel. Orfelinatul... ce inimi mari.
Dap. A fost o poveste extraordinara, inca de la primul capitol, din prima serie. De atunci.
Si mi-a placut [si imi place] extraordinar de mult cum ai conturat totul. Fiecare personaj are acel ceva al lui. Incomparabil. Genial!
Mi-ai inseninat ziua cu minunatiile astea.
Felicitari pentru finalizarea unei povestii extraordinare.
>:D<

[Crazy~Tenshi]

Si uite ca ai postat si epilogul...
Chiar nu ma asteptam la asa ceva de la niciunul din personaje, poate doar din partea Mirabelei (din cauza ultimului capitol). M-au surprins schimbarile celor doi gemeni. Oliver a devenit un tip de treaba, care a renuntat la lux... Uneori, atunci cand crezi ca ai o boala incurabila si apoi afli ca nu e asa, au loc schimbari in bine si iti poti da seama ca nu ai facut nimic bun cu viata ta, cam asta i s-a intamplat lui si asa a gasit si fericirea. De la Will chiar nu ma asteptam sa se insoare cu o persoana pe care nu o iubeste, doar din interes si datorita statutului social si sa devina interesat de avere si afaceri. E bine ca a reusit sa se abtina sa nu o sarute pe Mirabela, chiar si-ar fi distrus familia. Imi place mult cum a ajuns Mira, ca e fericita si va putea ajuta multi copii, cum si-a dorit. A devenit o persoana cu adevarat buna, foarte diferita de cea de la inceputul povestii tale, care nu imi prea placea, era prea "rea".
Cred ca nu a mai ramas nimic de zis. Vreau doar sa te felicit pt acest roman pe care l-ai scris (eu asta il consider) si sa-ti multumesc pt ca mi-ai dat ocazia sa-l citesc, postand-ul aici. :P Iti doresc spor la scris si alte povesti la fel de frumoase si chiar mai frumoase. :-* :-h

[Kara]

Buna! :-h Teh nu cred ca iti vom putea uita "micuta povestioara" prea curand din moment ce ne-am atasat atat de mult de personajele tale...din punctul meu de vedere e imposibil.Cat de frumos a fost si cate ore din viata mi-a mancat...acum,privind inapoi pare un pret atat de mic...nu o sa pot uita noptile in care dupa fiecare capitol citit visam un posibil next,iar cand acesta aparea nu avea nicio legatura cu ce imi imaginam eu...asta e magia creatiei tale,atunci cand esti sigur ca nu mai exista nicio cale de scapare si consideri ca sti deja ce va urma ,se intampla exact contrariul(cel putin eu asta am patit cam la fiecare capitol).Nici nu-mi aduc aminte cand am inceput sa-ti citesc ficul (precis...atunci cand eram mai tanara pentru ca in epilog m-am simtit de parca as fi imbatranit ca prin farmec)nu-mi dau seama ce m-a atras atunci de am continuat sa-l citesc...titlul,dorinta de a afla totul despre Mirabela,eram sigura totusi ca il voi urmari pana la final.
Treaba cu Ela pe vapor,schimbarea de look,replicile acide,sacrificarea de dragul unui copil...m-au lasat cam...doar ca nu m-au miscat in vreun fel...totul s-a intamplat prea repede dar scrisoarea de "Adio!"a fost prea frumoasa...cred ca din acea scrisoare reies toate defectele Mirabelei (unele pe care le-a mentionat chiar ea)desi vorbea mai mult despre cei apropiati ei parca isi facea o autocaracterizare...oricum mi-a placut atat de mult incat am citit-o de vreo trei ori.(tipic mie)
Si tu care credeai ca epilogul nu ne va emotiona...ei bine in cazul meu s-a intamplat exact opusul...nu ai idee cat am asteptat un capitol din persepectiva lui William...el mi s-a parut cel mai puternic personaj,a suferit alaturi de Mirabela,s-a folosit de cei din jur la fel ca ea,a fost fericit si a pierdut foarte mult tot de dragul ei dar el a reusit sa se ridice mereu de unul singur.E normal sa-si continuie viata...atat cat se poate iubind-o in continuare pe Mira.Personajul principal cansidera ca toti barbatii sunt lipsiti de suflet,toti barbatii merita sa sufere pentru ca "niciunul nu se gandeste la femeie ca la un egal al sau"...ma intreb ce-a fost Will :-? probabil un experiment esuat si totusi el e dovada (mai mult sau mai putin vie)ca nu toti barbatii sunt la fel.
Ai talent...cu totii se recunoastem asta...si te asteptam cat mai repede cu un alt fic la fel de captivant. :)

[Ash.]

Si uite ca ajung si eu pe aici , chiar la final. M-am tot tinut sa comentez , si pana la urma ai postat epilogul. Sincer , nu te inseli , povestioara ta cred ca ne-a marcat pe fiecare , facandu-ne sa ne indragostim rand pe rand de Mirabela. De la o adolescenta rebela , a devenit o femeie puternica , independenta. Pe mine , m-a captivat de prima oara , chiar daca nu am citit fic-ul tau de la inceputul inceputurilor. Stiu ca m-am apucat de el , si am stat cu ochii in monitor pana am terminat capitolele postate , urmand sa-ti astept mereu capodoperele : )) . Si epilogul l-am asteptat cand cu bucurie , dar si cu tristete stiind ca acesta este finalul povestii , si nu va mai exista partea a doua.La inceput , Will nu-mi placea deloc. Mi se parea un personaj fals , si fara inima. Pe Daniel l-am simpatizat , crezand ca o sa ramana cu Ela pentru totdeauna , apoi el parasind-o pentru studii. Dar m-am inselat , atunci si chiar azi , habar nu aveam ca Mirabela o sa ramana cu Oliver. Si acum , chiar nu-mi vine sa cred , m-am indragostit de Will , parandu-mi rau de el ca a suferit atat de mult. Si inca o iubeste : )) . Imi doresc ca cei doi sa fie impreuna , dar n-a fost sa fie.
Si da , a fost reusit inca de la primul capitol , desi vad ca te-ai perfectionat , scrii mai diferit acum. Si cred ca tuturor ne va lipsii Mirabela , personal , mie-mi placeau bataile pe care le administra tuturor.
Nici nu mi-am dat seama prima oara ca vorbeste Will , credeam ca Mirabela s-a intors la fratele ei si gemenii erau nepoteii. Finalul a fost trist , dar vad ca ea e fericita , asa ca totusi nu s-a terminat tragic.
Si mai vreau sa te felicit pentru acest fic , pe care cred ca-l iubesc multi , si e totusi ciudat ca se termina.De aici continuam fara Mirabela : )) .
Da , o sa-i simt lipsa , pentru ca m-am indragostit de ea , cunoscand-o treptat.