O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Ok, deci am adus si capitolul 14, iar la cum s-a reactionat la celalalt fic mi-e si frica de ce veti spune dupa ce veti termina de citit acest minunat capitol :))
Pai, in afara de lungime nu prea am ce sa spun despre el...
Hai, ca nu mai aberez aiurea pe aici, lectura placuta, sper sa va placa :">

Capitolul 14

Stând acolo privind valurile care se spărgeau de mal în timp ce vântul care adia uşor îmi ciufulea părul nu am rezistat să nu mă întreb cum de lucrurile luaseră o asemenea întorsătură. Adică, acum câteva zile nici măcar nu mi-aş fi închipuit că m-aş putea distra într-adevăr în această tabără. Fusese o chestie în privinţa căreia eu nu prea avusesem dreptul de a decide. În mare parte fusese vina lui Jeni pentru că avusese „geniala” idee de a-i spune mamei. Iar din cauza asta eu ajunsesem aici.
La început tot ce trebuia să fac era să trec cu bine peste aceste două săptămâni, după care totul urma să revină la normal. Desigur, în viziunea mea nu apărea un băiat care să-mi salveze viaţa, asta deşi nu mă cunoştea la momentul respectiv, şi desprea care urma să aflu că mă place pe deasupra. Iar acum stăteam singură pe plajă reluând în minte acel moment de la discotecă când buzele noastre fuseseră atât de aproape...
Mi-am muşcat buza de jos. Nu-mi venea să cred că am asemenea gânduri. Şi, mai ales, nu-mi venea să cred că unui băiat precum Josh îi place într-adevăr de o fată ca mine. Şi că tot vorbim de el, uneori am impresia că el nu este real. Că se află doar în capul meu şi că acesta nu este decât un vis, şi încă unul foarte frumos, care în curând va lua sfârşit. Iar eu mă voi trezi de dimineaţă, probabil pe podea, şi voi realiza că totul fusese prea frumos pentru a fi real...
Am fost trezită la realitate de două braţe puse în jurul taliei mele, care m-au făcut să tresar şi să mă duc doi paşi mai în faţă.
Când m-am întors l-am zărit pe Josh şi în secunda următoare un zâmbet mi-a apărut pe faţă. Am observat că el zâmbea amuzat şi avea o licărire jucăuşă în ochi.
- Te-am speriat?
Am dat din cap în semn că nu, deşi eram convinsă că el ştia deja răspunsul. A privit o secundă marea înainte de a se uita din nou la mine.
- La ce te gândeai?
- La nimic important, am spus privind în altă direcţie.
- Aşa deci. Nu vrei să-mi spui. Eşti rea, să ştii.
- Da, da sunt, am spus râzând.
A dat dezaprobator din cap, deşi se vedea de la o poştă că nu e serios. Apoi a luat loc pe nisip prefăcându-se a fi supărat pe mine. M-am aşezat lângă el privindu-l amuzată cum încerca să mimeze supărarea, deşi mă privea cu coada ochiului la fiecare două secunde. În cele din urmă, mai exact peste vreo cinci minute, a renunţat şi s-a întors spre mine. Asta m-a făcut să zâmbesc şi mai mult.
Cum de un băiat ca el există într-adevăr pe acest pământ? M-am întrebat.
- Îmi spui la ce te gândeai mai devreme, te rog?
- De ce vrei să ştii atât de mult?
- Pentru că mă interesează tot ce e legat de tine.
A spus asta pe un ton atât de serios şi de dulce în acelaşi timp încât am simţit cum mi se duce sângele în obraji.
M-am întors cu spatele la el şi mi-am strâns mâinile la piept într-un gest destul de copilăresc. Mă simţeam destul de nelalocul meu acum.
- Tu nu poţi fi real, m-am trezit spunând. Eşti doar rodul imaginaţiei mele. Da, asta trebuie să fie. Aşa că dispari odată.
Nu-mi venea să cred că eu mă comportam într-adevăr în acest mod şi că rostisem într-adevăr acele cuvinte. Eu nu mă comportam niciodată atât de... atât de copilăreşte. Spuneam lucruri fără ca măcar să gândesc înainte. Ce naiba se întâmpla cu mine?
L-am auzit chicotind, după care am simţit o mână pusă pe umărul meu, care apoi m-a tras în spate. Fără să-mi pot da măcar seama când, m-am trezit că braţele lui erau în jurul meu şi că spatele meu era lipit de pieptul lui. Avea braţe puternice, dar nu mă ţinea foarte strâns. Doar suficient de ferm încât să nu pot scăpa. Nu că aş fi fost eu foarte puternică, ceea ce cred că a realizat şi el. Avea corpul atât de cald...
Am fost luată prin surprindere, iar lucrurile se întâmplaseră atât de repede încât cred că eram roşie precum racul în momentul de faţă.
- Rodul imaginaţiei tale deci, a spus gânditor. Păi, hai să analizăm puţin situaţia. În momentul acesta eu te ţin în braţe, deci practic corpurile noastre se ating, aşa-i? Luând în considerare acest fapt insingnifiant putem ajunge foarte uşor la concluzia că eu sunt real, deoarece nu este posibil să atingi ceva ce de fapt nu există. Am dreptate?
- Bine, ai câştigat. Deci exişti. Îmi dai drumul acum?
- Nu. Îmi place să te ţin aşa plus că eşti cam rece.
Am rămas fără replică după asta. Aş fi încercat să protestez, dar mă simţeam atât de bine acum, încât nu voiam să stric acest moment. Am închis ochii mulţumindu-mă să ascult zgomotul produs de valuri şi de respiraţia lui.
Am reluat în minte întreaga discuţie, dar, chiar şi cu toate acele motive expuse de el, eu tot mai aveam o mică îndoială. Şi totuşi, voiam atât de mult să cred că este real...
- Ştii, voiam să discut ceva cu tine, am spus.
- E ceva serios?
- Cam aÅŸa ceva.
- Ok. Ascult.
Deşi spusese asta, tot nu-mi dăduse drumul.
Ok. Acum e-acum.
Am tras aer adânc în piept, încercând să prind puţin curaj, înainte de a vorbi.
- Îţi mulţumesc pentru că mi-am salvat viaţa în acea zi.
O vreme a fost linişte. Nu-l puteam vedea, dar faptul că nu-şi slăbise deloc strânsoarea, dacă o pot numi aşa, m-a liniştit puţin.
- Deci ai aflat. Păi, ce pot spune? Cu plăcere.
Asta a fost tot ce a spus. Nu-mi venea să cred. Tot ce putea spune era „cu plăcere”?
M-am smuls din strânsoarea lui, ceea ce a fost mai uşor decât mi-am închipuit, şi m-am întors spre el privindu-l direct în ochi.
- De ce nu mi-ai spus?
- Nu voiam să fac mare caz de asta. Şi apoi, nu voiam să te simţi doatoare faţă de mine, deci ai face bine să treci peste.
Ultimele cuvinte au fost zise în glumă. Nu-mi venea să cred, din nou. Nu ştiu ce forţă supra-omenească îl făcuse pe acest băiat să se îndrăgostească tocmai de mine, dar îi eram recunoscătoare din tot sufletul.
- Tu nu poţi fi real, am zis râzând. Nu ai cum să mă convingi că eşti.
- Hmm... zău? A zis afişând o figură gânditoare. Mai am o ultimă idee. Dacă nici asta nu te va convinge, atunci voi renunţa. De acord?
Am dat din cap în semn că da, fiind foarte curioasă de ce anume va face de data asta.
S-a apropiat de mine şi s-a aplecat pentru a ajunge cu capul mai aproape de al meu. Inima mi s-a urcat în gât, dar nu m-am mişcat. În schimb m-am trezit închizând ochii.
În momentul în care buzele lui le-au atins uşor pe ale mele am simţit că timpul s-a oprit în loc şi am avut vaga senzaţie că inima mea a sărit peste câteva bătăi.
Eram conştientă că momentul durase probabil câteva momente, dar mie mi se păruse că durase mult mai mult.
Când am deschis ochii am văzut că faţa lui era încă foarte aproape de a mea şi am observat că avea o licărire amuzată în ochi.
- Acum te-am convins?
Rămăsesem fără cuvinte. Nu puteam trece peste momentul în care buzele noastre s-au atins. Mă blocasem complet.
Au trecut câteva minute înainte de a reuşi să dau afirmativ din cap.
În acel moment un zâmbet i-a înflorit pe buze. Mi-a luat mâinile în ale lui şi m-a sărutat tandru pe frunte.