28-08-2011, 11:48 AM
@andrra: iti multumesc pentru ca imi citesti ficul si imi lasi comentarii. :* Ma bucur ca iti place povestea mea. :x
Stiu ca acest capitol e cam scurt, plus ca nu stiu cat de reusit e. :|
Nu ştiu cât de mult alergasem. Cert e că atunci când, într-un final, m-am oprit eram epuizată. Ca să nu mai zic că-mi tremurau genunchii şi simţeam fiori reci de-a lungul şirei spinării.
Mi-am tras tot părul peste umărul stâng înainte de a mă sprijini cu spatele de peretele clădirii ce se afla îndărătul meu. Mi-am sprijinit mâinile pe genunchi respirând greoi din cauza oboselii. Cred că mi-ar fi dat şi lacrimile dacă le-aş fi permis. Dar nu. Asta nu se va întâmpla. Mi-am promis că nu voi mai plânge din această cauză. Nu după atâţia ani.
Cinci ani...
Am auzit paşi venind spre mine, dar am crezut că sunt ai unui trecător care probabil va trece mai departe. Însă, spre uimirea mea, am observat că paşii s-au oprit la vreo două sute de metri de mine. Nu m-am uitat să văd cine era. Nu-mi păsa.
Acest sentiment de nepăsare a durat până când i-am auzit vocea. Era o voce îngrijorată, plină de afecţiune aş putea spune.
- Allyson, eÅŸti bine?
Mi-am ridicat privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în faţa mea privindu-mă cu nişte ochi pe atât de îngrijoraţi pe atât de înţelegători. Iar eu stăteam acolo fără să ştiu ce aş putea să-i spun. Cum aş fi putut să-i explic toate astea? Răspunsul era destul de simplu: nu aveam cum să-i explic.
Cât de proastă am putut să fiu. Am fugit de acolo de parcă se întâmplase cine ştie ce. Iar săracul de el, ca un gentelmen ce este, m-a urmărit probabil nevrând să mă lase singură într-un oraş pe care eu nu-l cunoşteam. Îmi venea să intru în pământ.
Voiam pur şi simplu ca el să uite de mine, să găsească altă fată, mai simpatică decât mine şi mai normală, cu care să-şi petreacă timpul. Nu înţelegeam ce vedea la mine. De ce îi păsa atât de mult? De ce?
- Vrei să ne întoarcem?
La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam. În loc să-mi ceară explicaţii sau să-mi pună o groază de întrebări sau mai ştiu eu ce, el mă întreabă dacă vreau să merg înapoi la pensiune. Dintr-un anumit motiv asta m-a scos puţin din sărite.
- De ce?
- Poftim?
Părea destul de încurcat acum. Nu cred că a înţeles întrebarea mea aşa cum nu cred că mă înţelegea pe mine. Nu avea cum să înţeleagă. Singurul mod în care ar fi putut să înţeleagă ar fi fost dacă ar fi ştiut întrega poveste. Desigur, nu avea cum să o ştie, iar eu nu mă simţeam în stare să i-o spun.
M-am îndreptat de spate şi mi-am coborât privirea doarece nu mai puteam să mă uit la el. În mod ciudat simţeam o înţepătură în piept când mă gândeam că el ar putea dispărea din viaţa mea.
Eh, asta e. Măcar acum poate că va găsi pe cineva potrivit pentru el...
Mă aşteptam ca el să plece acum, să se îndepărteze de mine. Eu urma pur şi simplu să îl urmăresc la o distanţă apreciabilă până la pensiune. Asta doar pentru a nu rămâne acolo, de una singură.
Dar nu a făcut ceea ce mă aşteptam eu să facă. Nu a plecat. În schimb i-am auzit paşii apropiindu-se de mine.
- Nu vreau să te văd tristă...
Aceste vorbe m-au determinat să-l privesc din nou. Avea o privire şi mai tristă decât înainte, dacă asta era posibil. Nu mai înţelegeam nimic. Dacă înainte eram confuză, acum eram de-a dreptul derutată.
Aş fi vrut să-l întreb ce voia să spună cu acea propoziţie, dar nu reuşeam să rostesc niciun cuvânt.
M-a rugat să stau jos pentru că era ceva ce trebuia să-mi spună. În apropiere se afla o bancă, iar el s-a dus acolo şi a luat loc. Nu se uita la mine. Privea ţintă undeva în depărtare. Nu părea că se grăbeşte. Părea că ar putea să stea acolo şi să aştepte cât era necesar.
După câteva minute m-am îndreptat spre el cu paşi nesiguri şi am luat loc. Părea destul de încurcat. Parcă nu ştia de unde să înceapă. Oare ce voia să-mi spună?
Când a început să vorbească mi se părea că se chinuie să găsească cuvintele potrivite.
- Mai ţii minte când ţi-am spus că-ţi voi asculta povestea doar dacă mi-o vei spune tu?
Întrebarea m-a surprins. Am dat din cap în semn că da.
- Ei bine... eu...
Nu mai ştia cum să continue. În momentul acela am realizat ce voia să-mi spună. Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa, înainte de a vorbi.
- Ai aflat, nu-i aÅŸa?
Tăcerea lui a fost răspunsul perfect pentru întrebarea mea. Deci ştia. Nu-mi venea să cred. Deşi, într-un fel, îi dădeam dreptate. Până la urmă, mă îndoiam că eu i-aş fi spus până la sfârşitul acestor două săptămâni. Dar, cu toate acestea, mă simţeam trădată. Sperasem că el va fi diferit, că nu-i va păsa de trecutul meu. Evident, mă înşelasem.
Oare de ce mă simţeam atât de dezamagită? De ce mă aşteptasem ca el să fie altfel? De ce el?
M-am ridicat vrând să plec de acolo. Nu mai voiam să-l ascult. Nu aveam nevoie de explicaţiile lui. Nu aveam nevoie să fiu compătimită. Nu. Eram mai bună de atât.
Am făcut vreo doi paşi când, deodată, el m-a apucat de mână, oprindu-mă. Chiar nu voiam să aud. M-a rugat, pe un ton destul de jos, să-l ascult. L-am refuzat. Nu mai avea ce să-mi spună. Chiar nu mai avea ce. Dar nu voia să renunţe atât de uşor.
- Uite ce e. Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Te plac...
Acele cuvinte mi-au atins sufletul precum o săgeată, foarte rapid şi direct la ţintă. Nu mai ştiam cum să reacţionez. Mi-a dat drumul la încheietură, dar în loc să plec aşa cum am avut intenţia am rămas pe loc neştiind cum ar trebui să reacţionez. M-am întors spre el încet şi l-am privit în ochi. Păreau sinceri şi parcă deveniseră şi mai profunzi.
- VorbeÅŸti serios? Am zis cu voce pe care eu de-abia am auzit-o.
- Cât se poate de serios.
O vreme am stat pur şi simplu acolo privindu-ne unul pe celălalt. Eram destul de confuză, ca să nu mai zic obosită după tot ceea ce se întâmplase.
Cel mai mult mă deranja faptul că nu ştiam dacă să-l cred sau nu. Ochii lui exprimau sinceritate, dar nu ştiam ce se ascundea în spatele acelor ochi. Ceva îmi spunea că ar trebui să îl cred. Şi, mai mult, voiam să-l cred.
Dar asta nu însemna că va scăpa atât de uşor. Dacă într-adevăr spunea adevărul putea să şi demonstreze acest lucru.
- Mai am nevoie de o singură şansă din partea ta. Mi-o vei acorda?
- Mă voi mai gândi la acest lucru.
Zicând acestea m-am întors pe călcâie şi am pornit-o în direcţia din care venisem. După câteva momente i-am auzit paşii în urma mea, iar câteva secunde mai târziu se afla lângă mine.
M-am uitat la el cu coada ochiului şi am văzut că zâmbea ştrengăreşte. M-am abţinut cu greu să nu încep şi eu să zâmbesc.
În secunda asta mi se părea imposibil să nu-i dau acea şansă. Dar trebuia să mă ţin tare. Şi eram curiosă ce avea de gând să facă pentru a-i mai acorda o şansă.
Stiu ca acest capitol e cam scurt, plus ca nu stiu cat de reusit e. :|
Capitolul 9
Nu ştiu cât de mult alergasem. Cert e că atunci când, într-un final, m-am oprit eram epuizată. Ca să nu mai zic că-mi tremurau genunchii şi simţeam fiori reci de-a lungul şirei spinării.
Mi-am tras tot părul peste umărul stâng înainte de a mă sprijini cu spatele de peretele clădirii ce se afla îndărătul meu. Mi-am sprijinit mâinile pe genunchi respirând greoi din cauza oboselii. Cred că mi-ar fi dat şi lacrimile dacă le-aş fi permis. Dar nu. Asta nu se va întâmpla. Mi-am promis că nu voi mai plânge din această cauză. Nu după atâţia ani.
Cinci ani...
Am auzit paşi venind spre mine, dar am crezut că sunt ai unui trecător care probabil va trece mai departe. Însă, spre uimirea mea, am observat că paşii s-au oprit la vreo două sute de metri de mine. Nu m-am uitat să văd cine era. Nu-mi păsa.
Acest sentiment de nepăsare a durat până când i-am auzit vocea. Era o voce îngrijorată, plină de afecţiune aş putea spune.
- Allyson, eÅŸti bine?
Mi-am ridicat privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în faţa mea privindu-mă cu nişte ochi pe atât de îngrijoraţi pe atât de înţelegători. Iar eu stăteam acolo fără să ştiu ce aş putea să-i spun. Cum aş fi putut să-i explic toate astea? Răspunsul era destul de simplu: nu aveam cum să-i explic.
Cât de proastă am putut să fiu. Am fugit de acolo de parcă se întâmplase cine ştie ce. Iar săracul de el, ca un gentelmen ce este, m-a urmărit probabil nevrând să mă lase singură într-un oraş pe care eu nu-l cunoşteam. Îmi venea să intru în pământ.
Voiam pur şi simplu ca el să uite de mine, să găsească altă fată, mai simpatică decât mine şi mai normală, cu care să-şi petreacă timpul. Nu înţelegeam ce vedea la mine. De ce îi păsa atât de mult? De ce?
- Vrei să ne întoarcem?
La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam. În loc să-mi ceară explicaţii sau să-mi pună o groază de întrebări sau mai ştiu eu ce, el mă întreabă dacă vreau să merg înapoi la pensiune. Dintr-un anumit motiv asta m-a scos puţin din sărite.
- De ce?
- Poftim?
Părea destul de încurcat acum. Nu cred că a înţeles întrebarea mea aşa cum nu cred că mă înţelegea pe mine. Nu avea cum să înţeleagă. Singurul mod în care ar fi putut să înţeleagă ar fi fost dacă ar fi ştiut întrega poveste. Desigur, nu avea cum să o ştie, iar eu nu mă simţeam în stare să i-o spun.
M-am îndreptat de spate şi mi-am coborât privirea doarece nu mai puteam să mă uit la el. În mod ciudat simţeam o înţepătură în piept când mă gândeam că el ar putea dispărea din viaţa mea.
Eh, asta e. Măcar acum poate că va găsi pe cineva potrivit pentru el...
Mă aşteptam ca el să plece acum, să se îndepărteze de mine. Eu urma pur şi simplu să îl urmăresc la o distanţă apreciabilă până la pensiune. Asta doar pentru a nu rămâne acolo, de una singură.
Dar nu a făcut ceea ce mă aşteptam eu să facă. Nu a plecat. În schimb i-am auzit paşii apropiindu-se de mine.
- Nu vreau să te văd tristă...
Aceste vorbe m-au determinat să-l privesc din nou. Avea o privire şi mai tristă decât înainte, dacă asta era posibil. Nu mai înţelegeam nimic. Dacă înainte eram confuză, acum eram de-a dreptul derutată.
Aş fi vrut să-l întreb ce voia să spună cu acea propoziţie, dar nu reuşeam să rostesc niciun cuvânt.
M-a rugat să stau jos pentru că era ceva ce trebuia să-mi spună. În apropiere se afla o bancă, iar el s-a dus acolo şi a luat loc. Nu se uita la mine. Privea ţintă undeva în depărtare. Nu părea că se grăbeşte. Părea că ar putea să stea acolo şi să aştepte cât era necesar.
După câteva minute m-am îndreptat spre el cu paşi nesiguri şi am luat loc. Părea destul de încurcat. Parcă nu ştia de unde să înceapă. Oare ce voia să-mi spună?
Când a început să vorbească mi se părea că se chinuie să găsească cuvintele potrivite.
- Mai ţii minte când ţi-am spus că-ţi voi asculta povestea doar dacă mi-o vei spune tu?
Întrebarea m-a surprins. Am dat din cap în semn că da.
- Ei bine... eu...
Nu mai ştia cum să continue. În momentul acela am realizat ce voia să-mi spună. Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa, înainte de a vorbi.
- Ai aflat, nu-i aÅŸa?
Tăcerea lui a fost răspunsul perfect pentru întrebarea mea. Deci ştia. Nu-mi venea să cred. Deşi, într-un fel, îi dădeam dreptate. Până la urmă, mă îndoiam că eu i-aş fi spus până la sfârşitul acestor două săptămâni. Dar, cu toate acestea, mă simţeam trădată. Sperasem că el va fi diferit, că nu-i va păsa de trecutul meu. Evident, mă înşelasem.
Oare de ce mă simţeam atât de dezamagită? De ce mă aşteptasem ca el să fie altfel? De ce el?
M-am ridicat vrând să plec de acolo. Nu mai voiam să-l ascult. Nu aveam nevoie de explicaţiile lui. Nu aveam nevoie să fiu compătimită. Nu. Eram mai bună de atât.
Am făcut vreo doi paşi când, deodată, el m-a apucat de mână, oprindu-mă. Chiar nu voiam să aud. M-a rugat, pe un ton destul de jos, să-l ascult. L-am refuzat. Nu mai avea ce să-mi spună. Chiar nu mai avea ce. Dar nu voia să renunţe atât de uşor.
- Uite ce e. Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Te plac...
Acele cuvinte mi-au atins sufletul precum o săgeată, foarte rapid şi direct la ţintă. Nu mai ştiam cum să reacţionez. Mi-a dat drumul la încheietură, dar în loc să plec aşa cum am avut intenţia am rămas pe loc neştiind cum ar trebui să reacţionez. M-am întors spre el încet şi l-am privit în ochi. Păreau sinceri şi parcă deveniseră şi mai profunzi.
- VorbeÅŸti serios? Am zis cu voce pe care eu de-abia am auzit-o.
- Cât se poate de serios.
O vreme am stat pur şi simplu acolo privindu-ne unul pe celălalt. Eram destul de confuză, ca să nu mai zic obosită după tot ceea ce se întâmplase.
Cel mai mult mă deranja faptul că nu ştiam dacă să-l cred sau nu. Ochii lui exprimau sinceritate, dar nu ştiam ce se ascundea în spatele acelor ochi. Ceva îmi spunea că ar trebui să îl cred. Şi, mai mult, voiam să-l cred.
Dar asta nu însemna că va scăpa atât de uşor. Dacă într-adevăr spunea adevărul putea să şi demonstreze acest lucru.
- Mai am nevoie de o singură şansă din partea ta. Mi-o vei acorda?
- Mă voi mai gândi la acest lucru.
Zicând acestea m-am întors pe călcâie şi am pornit-o în direcţia din care venisem. După câteva momente i-am auzit paşii în urma mea, iar câteva secunde mai târziu se afla lângă mine.
M-am uitat la el cu coada ochiului şi am văzut că zâmbea ştrengăreşte. M-am abţinut cu greu să nu încep şi eu să zâmbesc.
În secunda asta mi se părea imposibil să nu-i dau acea şansă. Dar trebuia să mă ţin tare. Şi eram curiosă ce avea de gând să facă pentru a-i mai acorda o şansă.
![[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]](http://fc03.deviantart.net/fs71/f/2010/297/b/2/air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png)