O nouă șansă la fericire

[Leontina]

Va multimesc pentru sfaturi :x Incerc sa tin cont de ele si sper sa reusesc si de data asta.
Uitati capitolul sase. S-ar putea sa-mi fi iesit un pic cam lung, ca l-am inceput si am uitat sa ma mai opresc :)) Sper sa va placa si sa nu fi exagerat eu in anumite locuri.

Capitolul 6

Stăteam pur şi simplu acolo uitându-mă pierdută la valurile ce se spărgeau la mal. Nici eu nu ştiam foarte bine ce voiam de fapt. Realizam mult prea târziu că aş fi putut evita toate aceste evenimente dacă eram sinceră cu toţi şi le spuneam deschis că nu vreau să particip la această tabără.
Mă întreb totuşi de ce acceptasem, în primul şi-n primul rând. Poate crezusem că mă voi simţi bine aici sau poate doar pentru că nu am vrut să o dezamăgesc pe Jeni. Părea atât de încântată de ideea de a merge împreună. Nu am fost o prietenă atât de bună în ultimul timp. Abia acum realizam că, în ultimii ani, ea fusese singura care îşi bătuse capul pentru a menţine această, aşa zisă, prietenie între noi.
Uneori îmi doresc să nu fi renunţat atât de uşor la tot ceea ce am avut. Uneori îmi doresc să mă fi străduit mai mult, mult mai mult. Dar, desigur, timpul nu poate fi dat înapoi. Tot ceea ce putem noi să facem e să mergem înainte. Şi totuşi, eu nu făcusem acest lucru, chiar dacă, în sufletul meu, am ştiut încă de la bun început că asta ar fi trebuit să fac. M-am mulţumit să las timpul să treacă pe lângă mine fără ca eu să fac vreun efort în a-mi reveni.
Oare mai exista vreo şansă, oricât de mică, de a redeveni persoana care fusesem odată, poate cum mult prea mult timp în urmă? Nu ştiam.
Am auzit paşi venind în direcţia mea, dar m-am gândit că este vreunul dintre angajaţii pensiunii aşa că nu m-am obosit să mă uit.
- Deranjez? Am auzit o voce mult prea bine cunoscută mie.
Am întors privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în picioare lângă mine. Purta o pereche de jeanşi şi un tricou alb destul de simplu. Stătea acolo uitându-se la mine de parcă ar aştepta un răspuns. Însă eu nu ştiam ce aş fi putut să-i spun. Iar după toate cele întâmplate era ultima persoană pe care aş fi vrut să o întâlnesc. Asta în parte şi deoarece ţipasem la el.
Nu pot să cred! Ce caută aici?
- Sper că nu te deranjează dacă iau loc lângă tine, a zis în timp ce se aşeza.
Şi-a îndreptat privirea spre mare, iar eu am făcut acelaşi lucru nevrând să mă holbez la el.
Un timp nu am făcut altceva decât se ne uităm la valuri şi să ascultăm zgomotul produs de pescăruşi. Am vrut de multe ori să mă uit la el, dar am reuşit să mă abţin. La un moment dat m-am surprins întrebându-mă la ce se gândeşte oare. Nici eu nu mă mai înţelegeam. În mod normal nu mi-ar păsa dacă cineva s-ar afla lângă mine. Aş ignora respectiva persoană. Dar pe el nu reuşeam să-l ignor. Nu puteam să zic că m-ar deranja prezenţa lui, ci dimpotrivă, mă simţeam destul de ok lângă el.
- Ştii, prietena ta, Jeni parcă, părea destul de îngrijorată pentru tine, a zis dintr-o dată.
M-am uitat la el confuză şi am observat că şi el mă privea. Avea o privire blândă în ochi, chiar puţin tristă aş zice.
De ce...?
- Ai vorbit cu ea?
- Mda, azi când am ajuns în sala de mese am văzut că stătea de una singură şi părea cam tristă. M-am aşezat lângă ea şi am aflat că este aşa din cauza ta. Mi-a zis ceva de genul că tu nu obişnuiai să fii aşa de, cum să zic, singuratică. Că obişnuiai să fii mult mai veselă.
Mi-am întors privirea deoarece bănuiam ce va urma. Acum va vrea să ştie ce s-a întâmplat, de ce m-am schimbat şi aşa mai departe. Iar eu nu voiam să-i spun. Pur şi simplu nu voiam. Nu mă simţeam în stare să-i povestesc tot, nu acum cel puţin.
De aceea am fost foarte surprinsă de ceea ce a urmat.
- Poate că te aştepţi să-ţi pun tot felul de întrebări. Cum ar fi: ce s-a întamplat, ce te-a făcut să te schimbi şi altele de genul. Dar eu nu am venit pentru a face asta. Nu am de gând să-ţi pun toate acele întrebări. O să-ţi ascult povestea, dar numai atunci când vei fi tu pregătită şi vei vrea să mi-o spui.
M-am uitat din nou la el şi am observat că îmi zâmbea. Un zâmbet cald şi înţelegător. El este prima persoană pe care am cunoscut-o care îmi zâmbea în acest mod.
- Atunci de ce eÅŸti aici?
- Chiar asta voiam să-ţi spun. Vreau să te invit să vii cu mine pentru o zi de neuitat.
Acestea fiind zise s-a ridicat în picioare, m-a apucat de braţ şi a început să mă tragă după el.
Cât tupeu poate să aibă...
- De ce crezi că aş vrea să merg cu tine? Am întrebat pe un ton cam aspru.
- Poate că îţi par cam nepoliticos pentru faptul că te cam oblig să vii cu mine, dar crede-mă ceea ce îţi voi arăta o să-ţi placă la nebunie.
L-am întrebat dacă nu trebuia cumva să facă pe ghidul, dar mi-a spus că rugase pe altcineva să-i ţină locul pentru ziua de astăzi.
Nu îmi venea să cred. Un băiat, care până la urmă nu mă cunoştea absolut deloc, nu numai că nu mi-a pus o mie de întrebări şi că e drăguţ cu mine, dar mai vrea să-mi şi arate ceva minunat după părerea lui.
Nu am încercat să mă opun, ci m-am lăsat condusă de el. Eram mult prea curioasă ce era aşa de frumos de rămăsese aici special pentru a-mi arăta.
După aproximativ douăzeci de minute, când am ajuns la destinaţie, am rămas, efectiv cu ochii cât cepele nevenindu-mi să cred unde se gândise el să mă aducă. Dintre toate locurile... Nu era ca şi cum nu mi-ar fi plăcut, dar cred că eram pur şi simplu mult prea surprinsă ca să-mi mai dau seama exact ce simt.
M-am uitat la el şi am văzut că părea destul de încântat de el însuşi. Şi asta deoarece avea un zâmbet până la urechi. Pe un ton vesel m-a întrebat dacă îmi place. Iar eu nu m-am putut abţine să nu întreb:
- Parcul de distracţii? M-ai adus în parcul de distracţii?
Cred că aveam o figură destul de tâmpă pe faţă pentru că am observat că se chinuia din răsputeri să nu chicotească. Oare ce era în mintea lui?
Nu mi-a răspuns la întrebare, ci m-a apucat din nou de braţ trăgându-mă în parc.
De când nu mai pusesem piciorul într-un astfel de loc? Mă uitam în jurul meu precum un copil care deabia începe să descopere lumea. Parcul era destul de mare şi avea cam toate genurile de carusele şi leagăne existente pe Pământ. Cu foarte mici excepţii.
La un moment dat nu m-a bufnit râsul.
- Ce e aşa de amuzant? A întrebat uitându-se la mine nedumerit.
- Scuze, dar la asta nu mă aşteptam. Adica, totuşi, un parc de distracţii? Am zis încă chicotind.
- Râzi cât vrei, îţi face bine. Şi în legătură cu întrebarea ta, m-am gândit că, după acel incident şi având în vedere faptul că nu ai vrut să vii în excursie, ţi-ar prinde bine să te distrezi puţin. Aşa că, iată-ne aici. Deci, în ce ai vrea să te dai? Fac cinste cu absolut orice.
Nu reuşeam să-l înţeleg. De ce se purta atât de frumos cu mine? Se mai oferise şi să plătească el totul pe deasupra. Chestia asta mă amuza într-un fel. Dar când voi mai prinde oare o astfel de ofertă? M-am gândit că poate nu ar strica să mă las purtată puţin de val. Doar de data asta. L-am lăsat pe el să alegă în ce ne vom da şi l-am urmat.
Nu ştiu cât de bună a fost ideea mea pentru că m-a urcat în toate roller coasterele existente în parc. Nu prea sunt eu obişnuită cu astfel de chestii, în cosecinţă am sfârşit prin a-mi ţipa şi plămânii. Asta spre amuzamentul lui Josh. Deşi nu pot să neg că nu mă simţeam bine. Nici nu mai ţineam minte când mă mai distrasem atât de mult. Şi în special cu o peroană pe care deabia o cunoscusem.
După ce coboram din carusele şi mă ajuta să-mi recapăt echilibrul începeam amândoi să râdem. După primele trei m-am obişnuit şi nu am mai ţipat chiar atât de tare.
Petrecutul timpului cu el îmi dădea un sentiment de relaxare şi bună dispoziţie.
Chiar începuse să-mi placă, când a venit cu ideea de a merge la Casa Groazei. Când am ajuns în faţa ei au început să-mi tremure genunchii, la propriu. Nu eram foarte curajoasă din fire şi nu pusesem niciodată piciorul într-un asemenea loc.
- Eşti sigur că asta vrei să facem? Am întrebat cu o voce tremurândă. Eu pot să te aştept afară.
- Nici gând. Hai că nu va fi aşa de rău. Şi oricum voi fi chiar lângă tine., a zis zâmbindu-mi.
Neavând de ales l-am urmat, iar la început m-am speriat destul de rău. Cred că mai aveam un pic şi-i fracturam braţul săracului băiat de cât de tare îl strâgeam. Cred că atunci când am ieşit de acolo eram cam albă la faţă. Dar asta nu a părut să-l îngrijoreze, ci mai degrabă s-a distrat pe seama mea.
Începuse să mă doară şi spatele din cauza încordării.
M-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva, iar răspunsul a fost un da hotărât. Şi aveam şi de ce. Se făcuse ora prânzului deja.
Ne-am aşezat la o masă, iar el a comandat hot dog, cartofi prăjiţi şi sucuri pentru amândoi. Timp de cinsprezece minute, cât ne-a luat să mâncăm, deoarece niciunul din noi nu se grăbea, a fost o linişte desăvârşită. Îi mai aruncam din când în când câte o privire pe furiş, iar ochii ni s-au intersectat de vreo trei ori. Cred că m-am înroşit la faţă la un moment dat pentru că a l-am auzit chichotind. Dar nu a zis nimic.
După ce am terminat mi-am luat sucul în faţă şi am început să mă uit în jur în timp ce beam. Toţi păreau că se distreză atât de bine aici. Copii alături de părinţii lor, gruprui de prieteni, cupluri şi aşa mai departe. Deşi atât de aglomerat parcul mi se părea în acelaş timp un loc liniştit.
Mă simţeam atât de bine în preajma lui Josh încât mi se părea ciudat. Îmi dădea un sentiment de linişte şi parcă tot ceea ce se petrecuse până acum avusese loc cu mult timp în urmă, cu toate că ştiam mult prea bine că trecuse o singură zi de atunci. Mă întrebam cum de un simplu băiat ca el mă putea face să mă simt aşa.
După aceea am petrecut următorele câteva ore plimbându-ne agale prin împrejurimi. Asta în timp ce el îmi povestea cam tot ce ştia despre acestă localitate, unde am aflat că se şi născuse de altfel. Eu nu spuneam mare lucru. Preferm să îl ascult pe el. Îmi plăcea să-l ascult. Şi-mi plăcea modul în care povestea.
Apusul soarelui ne-a găsit stând pe plajă într-o zonă unde oamenii nu prea veneau, deci eram doar noi doi. După o asemenea zi eu eram destul de obosită, spre deosebire de el. Părea că încă mai are destulă energie.
Eu îl priveam în timp ce se uita la acel apus. Modul în care soarele îi pica pe faţă îl făcea să arate şi mai drăguţ decât mi s-a părut până acum. Abia acum îl priveam cu atenţie pentru prima oară: cred că avea cam un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri, iar din câte îmi puteam da seama avea un corp destul de lucrat, iar acei ochi albaştri păreau şi mai profunzi. Tind să cred că atrage destul de multe fete doar din cauza modului în care arată. Deşi nu mi s-a părut că ar fi tipul de băiat care să flirteze cu orice fată pe care o vede şi nici să-i pese foarte mult de faptul că ar putea să o facă fără probleme. Ceea ce mă nedumerea cel mai mult era de ce voise atât de mult să petreacă ziua cu mine. De ce insistase atât de mult? Dar bineînţeles că nu-i voi pune această întrebare, deşi îmi stătea pe limbă.
- Te-ai simţit bine azi? M-a întrebat.
- Da. Îţi mulţumesc. Pentru tot.
După încă câteva minute ne-am dus fiecare în sala de mese pentru a lua cina, iar după un scurt noapte bună ne-am dus la camerele noastre.
Aveam un zâmbet imens pe faţă aşa că Jeni a încercat să mă tragă de limbă, dar nu a reuşit să scoată nuciun cuvânt de la mine.
Eram atât de obosită şi de asemenea fericită. Eram convinsă că nu voi uita prea curând această zi şi tot ceea ce făcuse el pentru mine.