O nouă șansă la fericire

[Leontina]

@andrra: Ma bucur ca te-am intristat putin, asta era si scopul si sunt fericita ca mi-a reusit :P
La acest capitol am de facut o mica precizare legata de dialog, in cazul in care vi se va parea cam mult. Este pus intentionat mai mult, pentru ca am vrut eu neaparat sa apara anumite discutii :P Si in urmatorul capitol s-ar putea sa apara putin mai mult dialog.

Capitolul 5

Primul lucru pe care l-am constatat în dimineaţa următoare a fost că Jeni plecase de ceva timp şi nu mă trezise. Cel mai ciudat mi se părea că de-abia acum resimţeam un oarecare şoc legat de evenimentele de ieri şi de faptul că aproape îmi pierdusem viaţa.
M-am îndreptat spre baie pentru a-mi privi imaginea în oglindă. Ce pot să zic? Am avut şi zile mai bune.
Nu aveam dispoziţia necesară pentru a-mi prinde părul aşa că l-am lăsat pur şi simplu să cadă în voie pe umeri. Mi-am tras pe mine o pereche de pantaloni trei sferturi şi un tricou destul de simplu, mi-am luat teneşii în picioare şi am ieşit din cameră.
Nu aşteptam cu nerăbdare să ajung în sala de mese deoarece nu voiam ca toţi să se holbeze la mine cu ochii ăia îngrijoraţi. Dar, deja sărisem peste cină şi îmi era destul de foame.
Mi-am mâncat micul dejun singură, încercând din răsputeri să nu mă uit în jurul meu. Exact când voiam să mă ridic pentru a duce tava la locul ei un coleg din clasă, Mark, cu care eu nu prea socilizez, a venit lângă mine.
- Bună. Domnul diriginte ar dori să vorbescă cu tine şi cu Miriam şi vă cheamă pe amândouă în camera lui.
- Chiar trebuie?
- AÅŸa se pare.
După ce am oftat puţin şi i-am mulţumit tipului, am dus tava, iar apoi m-am îndreptat spre camera dirigintelui. Presupuneam că va face un mic scandal pentru faza de ieri.
Am bătut la uşă cu nu prea multă tragere de inimă şi am intrat după ce am primit o aprobare dinăuntru. Am observat că Miriam se afla deja acolo. Mă sinţeam de parcă tocmai fusesem chemată în biroul directorului pentru că făcusem nu ştiu ce tâmpenie, ceea ce nu era tocmai departe de adevăr.
- M-aţi chemat?
- Da. Ia un loc, a zis arătându-mi unul din cele două scaune ce se aflau în cameră.
Miriam stătea pe celălalt, iar dirigentele pe pat. Am luat loc şi am încercat să ignor durerea pe care o simţeam în spate.
- Cred că ştiţi amândouă de ce vă aflaţi aici.
Amândouă am aprobat dând din cap.
- Acum aş vrea să ştiu, chiar de la voi, cum s-au petrecut lucrurile. Am auzit nişte poveşti de la colegii voştri, dar vreau să aud ce aveţi voi două de spus. Mai întâi: a cui a fost ideea de a vă întrece până la acea stâncă?
- A mea, a zis Miriam.
- De ce?
- Eu am provocat-o prima, am zis eu repede.
- Nu e chiar aşa, a adăugat ea povestind în cel mai mic detaliu cum s-a petrecut totul.
- Oricum ai lua-o este clar că principala vinovată este Miriam, a zis el. Miriam ce-a fost în capul tău?
Cum nu avea nici un răspuns a ridicat din umeri.
- Ştiţi care e cea mai mare problemă aici? Amândouă puteaţi muri ieri. Chiar nu aţi obsevat că se apropia o furtună?
I-am povestit de faptul că Jeni ne avertizase şi că noi am ignorat-o.
Însă am avut destul de mult noroc. Am scăpat doar cu avertismentul că dacă aşa ceva se mai întâmplă amândouă vom fi trimise cu primul tren înapoi acasă. Am ieşit toţi din cameră, iar el a plecat pentru a rezolva nişte chestiuni importante, după cum ne-a dat de înţeles.
M-am aşezat pe jos sprijindu-mi spatele de perete. În mod normal m-aş fi dus să o caut pe Jeni, însă de data asta nu eram siură că era o idee prea bună. Mă aşteptam ca Miriam să plece şi să-şi vadă de ale ei, dar ceea ce a făcut m-a luat prin surprindere - s-a aşezat lângă mine. Câteva minute a domnit o linişte desăvârşită înainte Miriram să rupă tăcerea.
- Îmi pare rău... Nu ar fi trebuit să te provoc. E numai vina mea.
M-am uitat la ea confuză. Nu sunt sigură dacă o mai auzisem vreodată cerându-şi scuze. Şi cu atât mai mult asumâmdu-şi toată vina.
- Dacă aş fi fost mai deşteaptă nu aş fi acceptat. Într-un fel e vina amândurora.
- Ce s-a întâmplat? Vreau să zic că obişnuiam să fim prietene în generală, a adăugat când a văzut că nu înţelegeam la ce anume se referea.
- Ar fi câteva chestii: mai întâi acel accident, săptămânile în care am început să chiulesc, faptul că am devenit destul de introverită, iar în cele din urmă faptul că am renunţat să mai ţin legătura cu prietenii de până atunci.
- Ştii, nimeni nu a crezut la momentul respectiv că te vei schimba atât de mult. Întotdeauna ai fost puternică şi nu ai lăsat pe nimeni să te doboare.
Vorbea pe un ton destul de prietenos. Nu mai avea nicio urmă de ironie sau răutate în glas. Obişnuiam să fim prietene foarte bune pe atunci. Eu cu ea şi cu Jeni făceam multe lucruri împreună. Eram nedespărţite, până să aibă loc acel accident. Am renunţat la aproappe toţi prietenii, cu excepţia lu Jeni. Şi asta deoarece ea a insistat şi a stat în capul meu, probabil nevrând să fie dată la o parte precum ceilalţi.
- Încă te mai afectează ceea ce s-a întâmplat atunci? A întrebat.
- Uneori.
S-a ridicat în picioare şi mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să mă ridic. Am acceptat, deşi mi se părea ciudat că se purta din nou drăguţ cu mine. Am început amândouă să mergem, destul de încet de altfel, şi, neputând să mă mai abţin, am întrebat-o de ce era atât de drăguţă cu mine. Bănuiam că o face deoarece se simte vinovată. Răspunsul ei m-a luat prin surprindere.
- Mi-e dor de vechea Allyson.
Nu am mai zis nimic după aceea, deoarece înţelesesem la ce se referea.
Am găsit-o pe Jeni stând pe nisip şi uitându-se la marea care acum era foarte linişită. Nici nu fi zis că avusese loc o furtună.
Am urmat-o îndeaproape pe Miriam, iar după o jumătate de oră de explicaţii şi scuze ne înţelegeam din nou foarte bine.
Azi mai aveau loc câteva excursii, însă nu aveam chef de ele. În special după toată discuţia pe care am avut-o cu Josh ieri.
Oricât de mult aş fi urât să merg la infirmerie, de data asta nu pre aveam de ales.
Mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre cabinet. Am bătut de două ori în uşă apoi am intrat. Din fericire m-a întâmpinat aceeaşi domnişoară. După ce s-a asigurat că sunt destul de ok şi după o lungă conversaţie în care am încercat să o conving să-mi dea o adeverinţă din care să reiasă că nu mă simt destul de bine pentru a merge în excursie, fără să rămân peste noapte la infirmerie, am reuşit.
Mulţumită de rezultat am ieşit pe hol, iar după zece minute de căutări l-am găsit pe diriginte şi i-am dat acea adeverinţă.
Nu a părut a crede întreaga poveste, însă cum nu a avut de ales, a acceptat ca eu să rămân la pensiune astăzi, cu precizarea că zilele următoare nu mai puteam face acest lucru. În momentul acela nu-mi păsa prea mult de ce se va întâmpla după ziua de azi.
După ce restul elevilor au plecat m-am aşezat pe scările din fata pensiunii şi am început să privesc marea. Era aşa de senin afară. Soarele strălucea, nu era un singur nor pe cer, iar păsările ciripeau.
Ce păcat că nu mă pot bucura de toate acestea...

[crazy little red]

hello my dear, deci ai venit cu next-ul, ce rapida esti :P
pai, nu prea multe de comentat, parca nu ai reusit sa-mi induci o anumita stare la fel de tare ca si capitolul precedent, dar probabil si din cauza ca l-am citit oarecum pe fuga...
dialogul, nu as zice ca e foarte mult, doar ca cateva liniute de dialog puteau parca fi inlocuite de naratiune... in fine, nu-i chiar mare lucru
ideea e ca a iesit destul de bine, cred ca mi-ai ascultat sfaturile, sau cel putin asa mi se pare deoarece multe dintre puncatele slabe pe care le-ai avut la inceput s-au remediat pe parcurs
actiunea a decurs normal, nici repede nici extrem de incet
descrierea, pai, nu prea a existat, ce a simtit cand Miriam si-a asumat vina sau cand i-a zis toate acele lucruri, acel dialog putea fi acompaniat de foarte multa descriere a sentimentelor, nu doar ca 'stia la ce se refera'
ai avut cateva greseli, nu prea importante, totusi ai mancat ceva cuvant de lagatura si un "ai" parca pe undeva, nu mai gasesc fraza

ok, cam atat, spor la scris scumpo :*

ps: doar pentru ca in comentari ma leg mai mult de partile care mai trebuie imbunatatite sau de greseli, sa nu crezi ca fic-ul nu e bun, ti-am mai zis ca evoluezi repede, surprinzator de repede chiar, doar ca numai cu laude poate o sa incepi sa stagnezi la un anumit nivel ;)

[Ayame Chan]

>w< scuze de intarziere!!

Deci, povestioara chiar incepe sa imi placa, dar parca ii lipseste ceva. Nu stiu exact ce, dar putin cate putin incepe sa tina pe jar cititorul. Mai ales cad vorbesti despre trecutul lui Allyson.
Dialogul mi se pare ok, dar trebuie sa mai lucrezi la descrieri.
Poi mult succes in continuare si imi cer scuze daca nu am reusit ca comentez si celelalte capitole.
^w^

[Leontina]

Va multimesc pentru sfaturi :x Incerc sa tin cont de ele si sper sa reusesc si de data asta.
Uitati capitolul sase. S-ar putea sa-mi fi iesit un pic cam lung, ca l-am inceput si am uitat sa ma mai opresc :)) Sper sa va placa si sa nu fi exagerat eu in anumite locuri.

Capitolul 6

Stăteam pur şi simplu acolo uitându-mă pierdută la valurile ce se spărgeau la mal. Nici eu nu ştiam foarte bine ce voiam de fapt. Realizam mult prea târziu că aş fi putut evita toate aceste evenimente dacă eram sinceră cu toţi şi le spuneam deschis că nu vreau să particip la această tabără.
Mă întreb totuşi de ce acceptasem, în primul şi-n primul rând. Poate crezusem că mă voi simţi bine aici sau poate doar pentru că nu am vrut să o dezamăgesc pe Jeni. Părea atât de încântată de ideea de a merge împreună. Nu am fost o prietenă atât de bună în ultimul timp. Abia acum realizam că, în ultimii ani, ea fusese singura care îşi bătuse capul pentru a menţine această, aşa zisă, prietenie între noi.
Uneori îmi doresc să nu fi renunţat atât de uşor la tot ceea ce am avut. Uneori îmi doresc să mă fi străduit mai mult, mult mai mult. Dar, desigur, timpul nu poate fi dat înapoi. Tot ceea ce putem noi să facem e să mergem înainte. Şi totuşi, eu nu făcusem acest lucru, chiar dacă, în sufletul meu, am ştiut încă de la bun început că asta ar fi trebuit să fac. M-am mulţumit să las timpul să treacă pe lângă mine fără ca eu să fac vreun efort în a-mi reveni.
Oare mai exista vreo şansă, oricât de mică, de a redeveni persoana care fusesem odată, poate cum mult prea mult timp în urmă? Nu ştiam.
Am auzit paşi venind în direcţia mea, dar m-am gândit că este vreunul dintre angajaţii pensiunii aşa că nu m-am obosit să mă uit.
- Deranjez? Am auzit o voce mult prea bine cunoscută mie.
Am întors privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în picioare lângă mine. Purta o pereche de jeanşi şi un tricou alb destul de simplu. Stătea acolo uitându-se la mine de parcă ar aştepta un răspuns. Însă eu nu ştiam ce aş fi putut să-i spun. Iar după toate cele întâmplate era ultima persoană pe care aş fi vrut să o întâlnesc. Asta în parte şi deoarece ţipasem la el.
Nu pot să cred! Ce caută aici?
- Sper că nu te deranjează dacă iau loc lângă tine, a zis în timp ce se aşeza.
Şi-a îndreptat privirea spre mare, iar eu am făcut acelaşi lucru nevrând să mă holbez la el.
Un timp nu am făcut altceva decât se ne uităm la valuri şi să ascultăm zgomotul produs de pescăruşi. Am vrut de multe ori să mă uit la el, dar am reuşit să mă abţin. La un moment dat m-am surprins întrebându-mă la ce se gândeşte oare. Nici eu nu mă mai înţelegeam. În mod normal nu mi-ar păsa dacă cineva s-ar afla lângă mine. Aş ignora respectiva persoană. Dar pe el nu reuşeam să-l ignor. Nu puteam să zic că m-ar deranja prezenţa lui, ci dimpotrivă, mă simţeam destul de ok lângă el.
- Ştii, prietena ta, Jeni parcă, părea destul de îngrijorată pentru tine, a zis dintr-o dată.
M-am uitat la el confuză şi am observat că şi el mă privea. Avea o privire blândă în ochi, chiar puţin tristă aş zice.
De ce...?
- Ai vorbit cu ea?
- Mda, azi când am ajuns în sala de mese am văzut că stătea de una singură şi părea cam tristă. M-am aşezat lângă ea şi am aflat că este aşa din cauza ta. Mi-a zis ceva de genul că tu nu obişnuiai să fii aşa de, cum să zic, singuratică. Că obişnuiai să fii mult mai veselă.
Mi-am întors privirea deoarece bănuiam ce va urma. Acum va vrea să ştie ce s-a întâmplat, de ce m-am schimbat şi aşa mai departe. Iar eu nu voiam să-i spun. Pur şi simplu nu voiam. Nu mă simţeam în stare să-i povestesc tot, nu acum cel puţin.
De aceea am fost foarte surprinsă de ceea ce a urmat.
- Poate că te aştepţi să-ţi pun tot felul de întrebări. Cum ar fi: ce s-a întamplat, ce te-a făcut să te schimbi şi altele de genul. Dar eu nu am venit pentru a face asta. Nu am de gând să-ţi pun toate acele întrebări. O să-ţi ascult povestea, dar numai atunci când vei fi tu pregătită şi vei vrea să mi-o spui.
M-am uitat din nou la el şi am observat că îmi zâmbea. Un zâmbet cald şi înţelegător. El este prima persoană pe care am cunoscut-o care îmi zâmbea în acest mod.
- Atunci de ce eÅŸti aici?
- Chiar asta voiam să-ţi spun. Vreau să te invit să vii cu mine pentru o zi de neuitat.
Acestea fiind zise s-a ridicat în picioare, m-a apucat de braţ şi a început să mă tragă după el.
Cât tupeu poate să aibă...
- De ce crezi că aş vrea să merg cu tine? Am întrebat pe un ton cam aspru.
- Poate că îţi par cam nepoliticos pentru faptul că te cam oblig să vii cu mine, dar crede-mă ceea ce îţi voi arăta o să-ţi placă la nebunie.
L-am întrebat dacă nu trebuia cumva să facă pe ghidul, dar mi-a spus că rugase pe altcineva să-i ţină locul pentru ziua de astăzi.
Nu îmi venea să cred. Un băiat, care până la urmă nu mă cunoştea absolut deloc, nu numai că nu mi-a pus o mie de întrebări şi că e drăguţ cu mine, dar mai vrea să-mi şi arate ceva minunat după părerea lui.
Nu am încercat să mă opun, ci m-am lăsat condusă de el. Eram mult prea curioasă ce era aşa de frumos de rămăsese aici special pentru a-mi arăta.
După aproximativ douăzeci de minute, când am ajuns la destinaţie, am rămas, efectiv cu ochii cât cepele nevenindu-mi să cred unde se gândise el să mă aducă. Dintre toate locurile... Nu era ca şi cum nu mi-ar fi plăcut, dar cred că eram pur şi simplu mult prea surprinsă ca să-mi mai dau seama exact ce simt.
M-am uitat la el şi am văzut că părea destul de încântat de el însuşi. Şi asta deoarece avea un zâmbet până la urechi. Pe un ton vesel m-a întrebat dacă îmi place. Iar eu nu m-am putut abţine să nu întreb:
- Parcul de distracţii? M-ai adus în parcul de distracţii?
Cred că aveam o figură destul de tâmpă pe faţă pentru că am observat că se chinuia din răsputeri să nu chicotească. Oare ce era în mintea lui?
Nu mi-a răspuns la întrebare, ci m-a apucat din nou de braţ trăgându-mă în parc.
De când nu mai pusesem piciorul într-un astfel de loc? Mă uitam în jurul meu precum un copil care deabia începe să descopere lumea. Parcul era destul de mare şi avea cam toate genurile de carusele şi leagăne existente pe Pământ. Cu foarte mici excepţii.
La un moment dat nu m-a bufnit râsul.
- Ce e aşa de amuzant? A întrebat uitându-se la mine nedumerit.
- Scuze, dar la asta nu mă aşteptam. Adica, totuşi, un parc de distracţii? Am zis încă chicotind.
- Râzi cât vrei, îţi face bine. Şi în legătură cu întrebarea ta, m-am gândit că, după acel incident şi având în vedere faptul că nu ai vrut să vii în excursie, ţi-ar prinde bine să te distrezi puţin. Aşa că, iată-ne aici. Deci, în ce ai vrea să te dai? Fac cinste cu absolut orice.
Nu reuşeam să-l înţeleg. De ce se purta atât de frumos cu mine? Se mai oferise şi să plătească el totul pe deasupra. Chestia asta mă amuza într-un fel. Dar când voi mai prinde oare o astfel de ofertă? M-am gândit că poate nu ar strica să mă las purtată puţin de val. Doar de data asta. L-am lăsat pe el să alegă în ce ne vom da şi l-am urmat.
Nu ştiu cât de bună a fost ideea mea pentru că m-a urcat în toate roller coasterele existente în parc. Nu prea sunt eu obişnuită cu astfel de chestii, în cosecinţă am sfârşit prin a-mi ţipa şi plămânii. Asta spre amuzamentul lui Josh. Deşi nu pot să neg că nu mă simţeam bine. Nici nu mai ţineam minte când mă mai distrasem atât de mult. Şi în special cu o peroană pe care deabia o cunoscusem.
După ce coboram din carusele şi mă ajuta să-mi recapăt echilibrul începeam amândoi să râdem. După primele trei m-am obişnuit şi nu am mai ţipat chiar atât de tare.
Petrecutul timpului cu el îmi dădea un sentiment de relaxare şi bună dispoziţie.
Chiar începuse să-mi placă, când a venit cu ideea de a merge la Casa Groazei. Când am ajuns în faţa ei au început să-mi tremure genunchii, la propriu. Nu eram foarte curajoasă din fire şi nu pusesem niciodată piciorul într-un asemenea loc.
- Eşti sigur că asta vrei să facem? Am întrebat cu o voce tremurândă. Eu pot să te aştept afară.
- Nici gând. Hai că nu va fi aşa de rău. Şi oricum voi fi chiar lângă tine., a zis zâmbindu-mi.
Neavând de ales l-am urmat, iar la început m-am speriat destul de rău. Cred că mai aveam un pic şi-i fracturam braţul săracului băiat de cât de tare îl strâgeam. Cred că atunci când am ieşit de acolo eram cam albă la faţă. Dar asta nu a părut să-l îngrijoreze, ci mai degrabă s-a distrat pe seama mea.
Începuse să mă doară şi spatele din cauza încordării.
M-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva, iar răspunsul a fost un da hotărât. Şi aveam şi de ce. Se făcuse ora prânzului deja.
Ne-am aşezat la o masă, iar el a comandat hot dog, cartofi prăjiţi şi sucuri pentru amândoi. Timp de cinsprezece minute, cât ne-a luat să mâncăm, deoarece niciunul din noi nu se grăbea, a fost o linişte desăvârşită. Îi mai aruncam din când în când câte o privire pe furiş, iar ochii ni s-au intersectat de vreo trei ori. Cred că m-am înroşit la faţă la un moment dat pentru că a l-am auzit chichotind. Dar nu a zis nimic.
După ce am terminat mi-am luat sucul în faţă şi am început să mă uit în jur în timp ce beam. Toţi păreau că se distreză atât de bine aici. Copii alături de părinţii lor, gruprui de prieteni, cupluri şi aşa mai departe. Deşi atât de aglomerat parcul mi se părea în acelaş timp un loc liniştit.
Mă simţeam atât de bine în preajma lui Josh încât mi se părea ciudat. Îmi dădea un sentiment de linişte şi parcă tot ceea ce se petrecuse până acum avusese loc cu mult timp în urmă, cu toate că ştiam mult prea bine că trecuse o singură zi de atunci. Mă întrebam cum de un simplu băiat ca el mă putea face să mă simt aşa.
După aceea am petrecut următorele câteva ore plimbându-ne agale prin împrejurimi. Asta în timp ce el îmi povestea cam tot ce ştia despre acestă localitate, unde am aflat că se şi născuse de altfel. Eu nu spuneam mare lucru. Preferm să îl ascult pe el. Îmi plăcea să-l ascult. Şi-mi plăcea modul în care povestea.
Apusul soarelui ne-a găsit stând pe plajă într-o zonă unde oamenii nu prea veneau, deci eram doar noi doi. După o asemenea zi eu eram destul de obosită, spre deosebire de el. Părea că încă mai are destulă energie.
Eu îl priveam în timp ce se uita la acel apus. Modul în care soarele îi pica pe faţă îl făcea să arate şi mai drăguţ decât mi s-a părut până acum. Abia acum îl priveam cu atenţie pentru prima oară: cred că avea cam un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri, iar din câte îmi puteam da seama avea un corp destul de lucrat, iar acei ochi albaştri păreau şi mai profunzi. Tind să cred că atrage destul de multe fete doar din cauza modului în care arată. Deşi nu mi s-a părut că ar fi tipul de băiat care să flirteze cu orice fată pe care o vede şi nici să-i pese foarte mult de faptul că ar putea să o facă fără probleme. Ceea ce mă nedumerea cel mai mult era de ce voise atât de mult să petreacă ziua cu mine. De ce insistase atât de mult? Dar bineînţeles că nu-i voi pune această întrebare, deşi îmi stătea pe limbă.
- Te-ai simţit bine azi? M-a întrebat.
- Da. Îţi mulţumesc. Pentru tot.
După încă câteva minute ne-am dus fiecare în sala de mese pentru a lua cina, iar după un scurt noapte bună ne-am dus la camerele noastre.
Aveam un zâmbet imens pe faţă aşa că Jeni a încercat să mă tragă de limbă, dar nu a reuşit să scoată nuciun cuvânt de la mine.
Eram atât de obosită şi de asemenea fericită. Eram convinsă că nu voi uita prea curând această zi şi tot ceea ce făcuse el pentru mine.

[Mina-chan]

Hello.
Trec si eu pe aici cu un mic comentariu. In primul vreau sa iti spun ca iti citesc ficul decand l-ai postat prima data, am vrut sa-ti las un comentariu mai devreme dar am ramas in urma cu ultimile doua capitole.
Se pare ca ai avut destul de multa inspiratie ai facut un capitol destul de lung, ceea ce mi-a placut, nu m-am plictisit deloc.:P
Pai nu am prea multe de zis, actiunea a decurs bine, lafel si descrierea care mi-a placut foarte mult iar dialogul, nu a fost deloc sec, l-ai folosit numai cand ai avut nevoie de el.
Greseli de tastare nu am observat, am fost prea ocupata cu cititul.:))
Cam atat am avut de zis, astept nextul, iar daca ai timp anunta-ma.
Spor la scris.
Bye.:*

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :*
Asa, in legatura cu acest capitol, numele pus sub cel al capitolului reprezinta cel din perspectiva caruia voi povesti in acesta. In mod normal voi nara din perspectiva fetei, iar in cazul in care acest lucru se va face din perspectiva altui personaj numele acestuia va aparea sub capitol.
Sper sa va placa acest capitol :">

Capitolul 7
Josh

Stăteam întins în pat aşteptând ca ceasul să indice ora opt dimineaţa. Eram treaz de ceva vreme, dar înainte de acea oră nu prea aveam ce să fac. Poate doar să ajut la pregătirea micului dejun şi a sălii de mese, dar ideea nu mă încânta absolut deloc. Îmi ajungea slujba de ghid. Nu obţineam foarte mulţi bani, dar nici nu-mi trebuiau mai mulţi. Mă descurcam binişor.
De obicei la acestă pensiune veneau oameni maturi sau străini. Când am auzit prima oară despre venirea unor elevi de vârsta mea am fost destul de uimit. Mai ales din cauza faptului că erau destul de mulţi. Dar uimirea a trecut după o vreme deoarece am aflat că majoritare vor fi fetele. Nu mă înţelegeţi greşit nu am nimic cu ele, doar că cele pe care le-am întâlnit până acum, cu foarte mici excepţii, se grăbeau să îmi sară de gât doar din cauza modului în care arătam. Cu câţiva ani în urmă chestia asta îmi plăcea la nebunie, mai ales deoarece nu trebuia să depun cine ştie ce efort. Din fericire după ce părinţii mei au decis să deschidă o afacere, iar eu am fost nevoit să-i mai ajut din când în când, m-am mai maturizat şi am încetat să-mi mai dau aere. Şi nici fetele nu m-au mai interesat chiar atât de tare. Nu cele superficiale cel puţin.
Încercasem să scap de onoare de a fi văzut, însă, spre nenorocul meu, în afară de postul de ghid toate celelalte erau deja luate. Deci nu prea am avut de ales. Cu toate că nu prea eram încântat de idee avem nevoie de bani de buzunar, iar slujba nu era foarte greu de executat.
M-am uitat la ceasul de pe noptieră. Nu arăta decât ora şapte şi un sfert. Mai aveam ceva de aşteptat. Neştiind ce să fac şi, cum mă cam plictiseam, gândurile mi-au zburat la una dintre fetele ce se aflau în tabără.
La început nu crezusem că aş putea fi atras către una din ele, dacă pot folosi acest cuvânt. Era doar un grup ce va sta aici două săptămâni şi atât. Prima mea îndeletnicire a fost să duc programul tuturor elevilor, ceea ce am făcut fără prea mare tragere de inimă. Şi acum ţin minte toate acele zâmbete care apăreu pe feţele fetelor cân mă vedeau. Cele care mă vedeau cel puţin. Apoi prima zi în care urma să fac pe ghidul. M-am dus în sala de mese pentru a lua micul dejun împreună cu ceilalţi. Tocmai ajunsesem când am văzut o fată care stătea precum o stană de piatră uitându-se la posibilităţi.
Altă mofturoasă. Cam asta am gândit în acel moment.
Dar cum nu voiam să stau după ea o veşnicie i-am dat un sfat pe cel mai prietenos ton al meu, nerăbdător fiind să o fac să plece de acolo. Mă aşteptam ca ea să-mi dea un răspuns plin de subînţeles. Însă, spre surprinderea mea, nu a făcut-o. S-a uitat la mine cu o privire care sugera că o trezisem din visare, mi-a mulţumit, s-a servit repede şi urmată de prietena ei au luac loc la o masă liberă. La început m rămas surprins întrebându-mă care era problema ei. Însă ceva la ea m-a atras, ca să zic aşa. În timp ce-mi luam o farfurie cu omletă mă întrebam oare ce anume era. Cu siguranţă nu era modul în care arăta. Nu vreau să zic că ar fi urâtă, dar nu ieşea în evidenţă din acest punct de vedere. După vreo două minute mi-am dat seama ce anume imi atrăsese atenţia. În momentul în care s-a uitat la mine, cu toate că privirea ei era cea a unui om surprins, am văzut o undă de tristeţe în ei. Mi se părea ciudat având în vedere faptul că se presupunea că venise aici pentru se distra. Fără să-mi dau seama paşii m-au purtat spre masa unde stăteau cele două. Prietena ei s-a grăbit să-mi răspundă la întrebare pe un ton destul de încântat. Cealaltă însă nu m-a onorat cu privirea. În schimb am fost asaltat cu întrebări din partea prietenei ei, care am aflat că se numea Jeni, aflând astfel şi numele fetei: Allyson.
Restul zilei decursese normal. Eu făcusem pe ghidul aşteptând cu nerăbdare acele ore libere pentru a merge la plajă. Când am ajuns acolo am observat că Allyson se certa cu o fată roşcată, Miriam parcă, şi am auzit din întâmplare acea provocare. Îi ştiam numele deoarece, ei bine, aproape că-mi sărise în braţe când i-am dat programul. Mă aşteptam ca ea să nu accepte, să fie mai deşteaptă decât roşcata. Însă nu s-a întâmplat aşa, iar în momentul în care au sărit în apă am ştiut cumva că această întrecere nu se va termina cu bine. Şi am avut dreptate. În momentul în care valurile au devenit mai mari şi mai puternice le-a devenit destul de greu să mai înoate şi nu mic a fost şocul meu când am observat că una din ele a fost trasă la fund. Toţi priveau cu stupoare ceea ce se petrecea. Parcă toţi se blocaseră. Cineva plecase pentru a anunţa salvamarii, dar mă îndoiam că Allyson va rezista până atunci. Nici măcar nu ar fi reuşit să reziste vaurilor acelora. În acel moment ceva m-a făcut să iau o decizie destul de drastică, una pe care, într-o altă situaţie asemănătoare, mă îndoiam că aş fi luat-o. Am sărit în apă încercând să ajung la ele. Ştiam că e probabil cea mai proastă decizie pe care o puteam lua în cel moment, dar ceva mă împingea înainte. Pentru a-mi uşura munca înotam pe sub valuri ieşind la suprafaţă doar pentru a lua aer. Aveam un corp destul de bine lucrat, iar asta, împreună cu nenumărate ore petrecute la orele de înot, mi-au permis să ajung acolo relativ repede. Am mai ieşit o dată la suprafaţă şi am observat că roşcata reuşise să ajungă la stâncă şi se ţinea zdravăn de ea. M-am scufundat şi am zărit-o imediat pe cealaltă. Am apucat-o de mână, trăgând-o la suprafaţă. Cu o mână am apucat stânca pentru a nu trebui să mă lupt cu valurile. În câteva minute au apărut şi salvamarii cu o barcă şi ne-au ajutat să urcăm. O secundă am avut impresia că şi-ar fi deschis ochii, dar când m-am uitat mai atent am observat că erau închişi. Cei doi ne-au mustrat pe mine şi pe Miriam pentru ceea ce făcusem, mai apoi fiind toţi duşi la infirmeria pensiunii. Eu şi cu Miriam am fost lăsaţi să plecăm, Allyson rămânând acolo. Din fericire nu se alese decât cu câteva julituri pe spate, din cauza faptului că se lovise de stâncă. Ieşiţi de acolo am început să mergem încet pe holuri. Tăcerea a fost întreruptă de întrebarea roşcatei:
- De ce?
- Poftim? Am zis uitându-mă la ea confuz.
- De ce ai riscat venind în larg? Ai făcut-o pentru a o salva pe ea? De ce?
Vocea îi era destul de joasă. Acea întrebare m-a pus pe gânduri. Nu ştiam ce să-i răspund. Într-adevăr, o făcusem pentru a o salva pe ea, dar nu puteam să spun de ce. Oare de ce o făcusem? Nici măcar eu nu ştiam. Dar în acel moment am avut sentimentul puternic că trebuia să o fac. Că nu aveam de ales. Simţeam ceva pentru acea fată, însă nu-mi puteam da seama exact ce anume.
Am mers în camera mea fără să-i răspund la întrebare. O vreme am stat pur şi simplu lungit pe pat cu ochii închişi gândindu-mă la tot ceea ce se întâmplase şi întrebându-mă din noi şi din nou ce mă determinase să iau acea decizie. Cel mai enervant era faptul că, oricât imi storceam creierii, nu reuşeam să găsesc nicio explicaţie plauzibilă. După o vreme m-am gândit că ar trebui să fac un duş. Acest lucru nu mi-a luat mai mult de zece minute. Mi-am pus pe mine nişte haine curate şi am ieşit din cameră cu gândul de a merge în sala de mese pentru cină. În loc de asta m-am trezit că mă îndrept spre infirmerie. Ce se tot întâmpla cu mine? De ce mă interesa atât de tare acea fată? Şi oricum probabil că încă nu îi dăduseră drumul. De aceea am fost surprins să o văd mergând de-a lungul culoarului. Mergea cam încet şi nu mă aşteptam să o văd. Când m-a observat s-a oprit. Eram destul de contrariat, dar ceea ce făcuse fusese prostesc şi nechibziuit. Dintr-un anumit motiv faptul că nu se gândise de două ori înainte de a face acea prostie mă făcea să fiu furios. Mă aşteptasem ca ea să fie altfel. M-am oprit în faţa ei şi i-am spus tot ceea ce gândeam. Reacţia ei m-a luat prin surprindere:
- Chiar crezi că poţi să iţi dai seama despre modul în care gândeşte o persoană doar după modul în care arată? Crezi că poţi ghici astfel de lucruri? Ei bine, ţin să te anunţ că nu poţi. Nu mă cunoşti deloc. Nu ştii nimic despre mine. Nu ştii cum gândesc eu. Nu ai cum să ştii! Nu ai cum să ştii nimic!
Acest lucru mă pusese pe gânduri. Şi am devenit şi mai nelămurit următorea dimineaţă când prietena ei mi-a spus că obişnuia să fie altfel. I-am pus câteva întrebări legate de acest subiect. Dintr-un anumit motiv, pe care nici eu nu-l înţelegeam, voiam să aflu cât mai multe despre acestă Allyson. Spre dezamăgirea mea nu a vrut să-mi spună mai multe.
- Se presupune că eu sunt cea mai bună prietenă a ei. Asta e povestea ei şi nu ar fi frumos din partea mea să ţi-o spun.
- Am vreo şansă să o aflu de la ea?
- Mă îndoiesc.
Şi cu asta s-a încheiat discuţia noastă. Am ieşit din sala de mese cu intenţia de a merge până la infirmerie pentru vorbi cu infirmiera. Pe drum însă am fost oprit de tata care mi-a ţinut o morală cât toate zilele despre cât de nesăbuită fusese decizia mea şi depre ce consecinţe ar fi putut toate acestea să aibă. Eram atent numai pe jumătate deoarece dojenile lui nu prea mă interesau în momentul de faţă. Ştiam şi singur că ceea ce făcusem fusese greşit. Nu aveam nevoie să o aud de la altcineva. După zece minute de vorbit şi după ce i-am promis de mii de ori că nu se va mai repeta am reuşit să scap de el. Poate fi aşa o pacoste uneori...
Infirmiera era o tânără de vreo 26-27 de ani, destul de simpatică ca fire. Am întrebat-o despre starea lui Allyson şi mi-a spus că-şi va reveni repede şi am aflat de asemenea că ceruse o adeverinţă pentru a fi scutită de excursiile din ziua respectivă. Nu mi-a luat mult să conving pe altcineva să-mi ţină locul în acea zi, iar după ce toţi au plecat am început să o caut, ceea ce nu a durat mult. Am găsit-o pe treptele pensiunii uitându-se la valuri. Am luat loc lângă ea, iar după un mic schimb de replici am apucat-o de mână obligând-o să mă urmeze. Decisesem pe loc că avea nevoie să se distreze puţin după tot ceea ce i se întâmplase, iar în acest scop am dus-o în parcul de distracţii. La sfârşitul zilei părea că se distrase cu adevărat, însă acea undă de tristeţe din ochi nu dispăruse. Eram din ce în ce mai curios să aflu cum fusese înainte şi ce o schimbase, dar ştiam că nu puteam să o întreb. Jeni îmi spusese clar că nu-mi va spune nimic, deci trebuia să găsesc pe cineva care mi-ar spune fără să se gândească de două ori.
Iar acum, stând în pat plictisit, încercam să găsesc pesoana potrivită.
Oare de ce este atât de important să aflu? Oare chiar încep să o plac?
Gândurile mi-au fost întrerupte de ceasul deşteptător care indica acum ora opt fix. M-am dat jos din pat şi m-am încălţat, fiind îmbrăcat de ceva vreme, apoi am ieşit pe uşă. În aproximativ cinci minuete mă aflam în sala de mese. Mi-am luat pâine, şuncă, caşcaval, nişte suc de portocale şi am luat loc la prima masă liberă pe care am văzut-o. Nu au trecut nici cinci minute că m-am trezit cu Jeni pe scaunul din faţa mea. În mod normal acest lucru m-ar fi deranjat, dar nu şi de data asta. De ce? Simplu. Ştiam că dacă Jeni era aici atunci trebuia să apară şi Allyson. Şi am avut dreptate. A apărut şi ea luând loc lângă prietena ei cea mai bună. Părul şaten îi pica în voie pe umeri până la talie acoperindu-i puţin faţa. Şi-a dat părul după urechi şi m-a privit. Un zâmbet i-a înflorit pe buze, la fel şi mie. Eram, poate, ciudat de fericit să o văd. Chiar dacă nu-mi puteam da încă seama dacă o plăceam sau nu cert e că simţeam ceva pentru ea. Nu-mi mai băteam capul cu asta convins fiind că voi afla în curând răspunsul la toate întrebările mele.
Părea puţin încurcată, poate chiar un pic stingherită. Nu am putut să nu observ privirile pe care i le arunca Jeni, probabil sperând că ea va zice ceva.
- Bună dimineaţa, Allyson, am zis vesel.
- Bună, a răspuns pe un ton nesigur.
Mi se părea atât de drăguţă în momentul acesta... Mi-a trebuit multă stăpânire de sine pentru a nu mă holba pur şi simplu la ea. Dar ce să-i faci? Nu voiam să fiu nepoliticos.
Restul timpului a fost petrecut într-o linişte desăvârşită, toţi trei fiind prea ocupaţi cu mâncatul. După aceea ele au plecat în cameră pentru a-şi lua câteva lucruri, iar eu am mers să mă pregătesc pentru a face din nou pe ghidul.
În zece minute erau toţi adunaţi în faţa pensiunii aşteptând să vadă ce le voi arăta în ziua respectivă. Sau cel puţin asta speram eu. Nu ştiam exact cât de interesaţi erau ei de aceste mici excursii, dar nu prea aveau de ales şi nici eu de altfel.
Azi urma să le arăt bisericile din zonă, cele mai renumite dintre ele, şi să le povestesc tot felul de detalii despre acestea. După mine unele erau chiar frumoase, trebuia doar să găsesc un mod în care să le povestesc astfel încât să nu-i plictisesc. Până acum nu mă descurcasem chiar rău, deci speram să reuşesc să le atrag atenţia. La început au părut destul de plictisiţi, dar după prima am reuşit să le atrag atenţia şi cred că în cele din urmă nu a fost chiar atât de rău pentru ei. În tot acest timp mai reuşeam să arunc câte o privire prin grup uitându-mă după ea. De câteva ori ochii ni s-au intersectat, moment în care ea îşi lăsa privirea în jos.
După ce totul a luat sfârşit şi ne-am întors la pensiune am observat că majoritatea se duseseră să stea pe plaja la soare ori să înoate. Doar Allyson stătea de una singură pe nisip cu privirea fixată undeva departe. M-am dus în direcţia ei şi am luat loc aproape de ea.
- Nu vrei să înoţi? Am întrebat.
- Aş vrea eu, dar din păcate juliturile de pe spate sunt puţin cam evidente, a zis pe un ton de glumă.
- Corect.
Aş mai fi vrut să stau şi să discut cu ea, dar în momentul ăla am văzut-o pe Miriam plecând de pe plajă. În clipa aia mi-am dat seama. Dacă era cineva care mi-ar fi spus povestea ei fără să se gândească prea mult ea era aceea. Din câte îmi puteam da seama nu prea se înghiţeau una pe alta. Am inventat repede o scuză şi am intrat înăuntru. După vreo cinci minute am prins-o din urmă.
- Miriam, ai un minut?
- Depinde ce doreÅŸti, a spus pe un ton indiferent.
I-am povestit ceea ce-mi spusese Jeni şi i-am mărturisit faptul că aş vrea să ştiu adevărul. O clipă a părut că nu ştie ce să facă, dar apoi mi-a spus că-mi va povesti. Am mers amândoi în camera unde stătea ea care în momentul ăsta era goală. Am luat loc fiecare pe un pat astfel încât să stăm faţă în faţă. Mă aşteptam să înceapă imediat, însă stătea acolo de parcă nu ştia de unde anume să pornească. M-am gândit că poate are nevoie de mic un impuls.
- Spune-mi, cum era înainte?
Un zâmbet i-a apărut pe faţă înainte de a începe. Avea un ton foarte serios.
- Avea o viaţă perfectă, dacă pot să spun aşa. Părinţii o adorau, în special tatăl ei. Cred că putea să ceară aproape orice de la ei. Era o elevă minunată, cu note destul de bune. Avea tot timpul un zâmbet pe buze, nimic nu putea să o doboare. Se înţelegea aproape cu toţi cei din clasă. Poate ţi se va părea ciudat, dar noi două obişnuiam să fim prietene bune în generală. Eu cu ea şi cu Jeni eram aproape nedespărţite. Cu toate că era destul de alintată nu era nesuferită sau fiţoasă sau mai ştiu eu cum. Era plăcut să fii în preajma ei. Apoi... totul s-a schimbat.
Aici s-a oprit brusc parcă neştiind cum să continue.
- Deci era de treabă. De ce s-a schimbat? Ce s-a întâmplat?
Când a vorbit tonul pe care îl folosea era diferit de primul. Era mai trist.
- Într-o zi, prin clasa a şasea, tatăl ei trebuia să vină să o ia de la şcoală pentru a se duce împreună în parcul de distracţii. Ea zisese ceva despre faptul că ar fi venit şi nişte persoane importante de la locul lui de muncă, deci era destul de important. În orice caz, ea nu părea prea încântată de idee. A fost destul de supărată în acea zi. Tatăl ei a venit, exact cum era planificat, ea s-a urcat şi maşina a plecat din faţa şcolii. Următorea zi Allyson nu a venit la şcoală. Am crezut că poate nu se simţise bine sau alte chestii de genul. Nu ne-am făcut griji din cauza asta. Dar nu a apărut toată săptămâna. Eu şi cu Jeni am încercat să o sunăm, însă nu răspundea la telefon. Asta ne-a pus pe gânduri. Ea răspundea întotdeauna la telefon. Nu am mai ştiut ce să credem. Apoi într-o zi am decis să mă plimb puţin prin parcul din apropiere înainte de a pleca acasă. Am găsit-o stând pe o bancă cu geanta lângă ea privind undeva... în gol. Am întrebat-o ce păţise. La început nu părea să-mi fi auzit întrebarea aşa că a trebuit să repet de mai multe ori. S-a uitat la mine fără să-mi răspundă. Apoi şi-a luat ghiozdanul şi a vrut să plece, dar eu am oprit-o. Nu avea să plece până nu-mi dădea un răspuns. Însă rezultatul nu a fost cel pe care mi-l doream. S-a răstit la mine zicând că nu e treaba mea şi a plecat. Ea nu era aşa. Începuse să chiulească cu săptămânile. Pleca de acasă, dar nu ajungea la scoală. Aşa că, într-o zi, diriginta a sunat-o pe mama ei de faţă cu noi. Abia atunci am aflat şi noi ce se întâmplase cu adevărat. Se pare că în ziua în care tatăl ei venise s-o ia, pe drumul până în parc avusese loc un accident. Un şofer băut sau ceva de genul. În orice caz se pare că se ciocnise în plin cu maşina lor. Ea a scăpat, însă tatăl ei....
Nu mai era nevoie să continue pentru a înţelege restul. Nu-mi venea să cred. Mi se părea atât de trist. Mi-am fixat ochii în podea neştiind cum ar trebui să reacţionez.
Deci de aici acea tristeţe...
- Nu a reuşit să treacă peste...
- Se pare că nu în totalitate. A renunţat la prieteni, s-a închis în ea, notele i-au scăzut şi aşa mai departe. A rămas prietenă cu Jeni pentru că ea a fost singura care a stat în capul ei, refuzând să fie dată la o parte.
I-am mulţumit după care am plecat în camera mea. M-am întins pe pat fixându-mi ochii în tavan. Mă tot gândeam la ce îmi povestise Miriam. Era o poveste atât de tristă...
Oare puteam să o mai privesc fără să mă gândesc la această poveste? Nu voiam ca ea să afle că cineva îmi spusese. Cred că în acel moment cel mai mult îmi doream să pot să fac acea undă de tristeţe din ochii ei să dispară...
Atunci mi-am dat seama. Îmi plăcea. Dar nu din cauza acestei poveşti, ci pur şi simplu din cauza faptului că, cel puţin eu aşa intuiam, în spatele acelei priviri şi a tot ceea ce i se întâmplase se ascundea o fată minunată.
Iar eu doream foarte mult să o cunosc.

[crazy little red]

:D

Capitolul 6
frumos, m-ai surprins ideea cu parcul de distracti si mi-a placut la nebunie, ar fi chiar frumos ca un baiat sa te duca intr-un astfel de loc, imi aminteste de un episod din Shugo Chara :))
acum, la partea cu descrierea, cand el a venit langa ea, sa scrii doar ca se simtea "ok" mi sa parut prea putin, nu stiu, nu astept sa-i cada la picioare deja dar...
dialogul, se vede ca e gandit si limitat pe cat posibil :P
actiunea, nu-i grabita deloc, parte asta ai reusit cu succes sa o stapanesti fara sa mai pui atata accent pe detali, god job

editez comentariul dupa ce citesc si urmatorul capitol, am zis sa postez cat e din comentariu in caz ca nu apuc sa-l citesc chiar acuma :P

Edit:

Deci capitolul 7
Oh da, asta da descriere din plin si buna :X
i-ai descris superb sentimentele lui, sper sa mai fie si alte capitole de genu povestite din perspectiva lui

te-ai repetat, cand isi amintea ca a vazuto pe coridor, mai intai ai scris ca a fost surprins apoi ca nu se astepta sa o vada sau ceva de genu

cateva greselute la ambele capitole, nimic care sa-mi atraga atentia in mod special

oricum, e un capitol reusit, extrem de reusit, tot ce simtea el, desi as fi vrut parca sa pui mai mult accent pe povestea ei, pentru ca chiar ma emotionat :(

atat, ma bucur ca relatia lor a evoluat, e frumos cum ai facut un capitol atat de trist oarecum dupa unul atat de vesel :)
deci ai adus armonie in fic :P

oricum, pe ata viitoare, de acuma comentez la fiecare capitol in parte :D

[Leontina]

Multumesc mult pentru comentariu :* Ma busur sa vad ca mi-a iesit destul de bine capitolul din perspectiva lui. S-ar putea sa mai apara capitole povestite de el, dar inca nu stiu sigur. Ma voi mai gandi la acest aspect.
Dar hai sa nu mai lungesc vorba. Utati capitolul opt, sper sa va placa :P

Capitolul 8

Când m-am trezit am observat că sunt mai vioaie ca oricând. Eram atât de fericită încât nu credeam că ceva m-ar mai putea întrista vreodată. Era cam ridicol, până şi eu îmi dădeam seama, dar în momentul ăsta nu voiam decât să mă bucur de acest sentiment. Trecuse destul de mult de când cineva reuşise să mă facă să mă simt aşa de bine. Cât să fi fost oare? Cinci ani?
Am observat târziu că Jeni mă privea cu nişte ochi destul de amuzaţi. Nu ştiam sigur de ce. Poate că mi se citea buna dispoziţie pe faţă. Nici măcar spatele nu mă putea opri din a mă simţi atât de bine. Încă mă mai durea, dar nu-mi păsa. Nu mai dădeam doi bani pe chestia asta.
După ce mi-am terminat rutina de dimineaţă şi m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni trei sferturi, un tricou albastru ce avea imprimat pe piept imaginea unei plaje şi mi-am luat în picioare o pereche de balerini eram gata de plecare. M-am uitat în jur să văd dacă şi Jeni era gata şi am observat că stătea sprijinită de tocul uşii de la baie şi mă privea cum un zâmbet pe faţă. La o a doua privire mi s-a părut a fi un zâmbet puţin melancolic.
Nu m-am mai putut abţine şi am întrebat-o de ce mă privea aşa.
- Hai la micul dejun zâmbăreaţ-o.
Nu am înţeles de ce mi-a spus asta până când am trecut prin faţa unei oglinzi. Aveam un zâmbet de toate zilele care mi se întindea dintr-o parte în alta a feţei. Aş fi vrut ca zâmbetul ăsta să nu fi fost atât de mare şi de evident, dar pur şi simplu nu aveam ce-i face. Nu mă puteam convinge să nu mai zâmbesc aşa.
Ştiam de ce zâmbeam aşa. Era din cauza lui Josh şi a tot ceea ce făcuse pentru mine.
Era ciudat pentru mine. Renunţasem de mult la ideea că aş mai putea fi vreodată aşa fericită. Dar, într-o anumită măsură, acest lucru mă şi întrista puţin. Poate că nu ăsta e cuvântul potrivit. Parcă mai potrivit ar fi melancolie. Da, asta era. Melancolie. Îmi era dor de vremurile când aproape nimic nu mă putea întrista, când eram cu adevărat fericită, când mi se părea că aveam totul. Era aşa de frumos... Şi acum mai am momente când mă întreb de ce totul s-a sfârşit aşa cum se întâmplase. De ce aşa brusc? De ce a trebuit să-l pierd? A dispărut atât de brusc din viaţa mea...
Am scuturat din cap încercând să-mi revin. Nu voiam să mă întristez. Nu acum.
Din fericire acel sentiment a dispărut când l-am văzut stând la una din mese, de unul singur, prvindu-mă ca şi cum se bucura să mă vadă. Avea un zâmbet discret pe buze, iar ochii îi străluceau. Mi-a făcut semn cu mâna moment în care zâmbetul mi-a revenit pe buze. I-am răspuns la salut printr-un gest puţin cam nesigur. Mă simţeam destul de stingherită în acest moment. Nu puteam să neg că mă bucuram să-l văd, dar... Nici nu ştiu sigur. Mă făcea să mă simt ciudat de nelalocul meu. Mă trecea un fior pe şira spinării când mă privea cu ochii aceia atât de albaştri.
Noroc cu Jeni că altfel mai stăteam acolo vreo jumătate de oră fără să fac altceva decât să mă uit la el. Ne-am servit amândouă şi am luat loc pe scaunele din faţa lui Josh. Jeni era destul de rapidă de fel, nu că eu nu m-aş fi dus tot acolo.
M-a salutat vesel, iar eu i-am răspuns pe un ton puţin mai sigur decât în ziua precedentă.
Am mâncat în linişte, iar în aproximativ douăzeci de minute eram gata de plecare.
Stăteam cu spatele sprijinit de peretele pensiunii uitându-mă la cer. Era atât de frumos. Doi norişori pufoşi se plimbau încet pe el. Totul păre atât de liniştit.
Peste vreo două minute a apărut şi Josh care ne-a adus la cunoştinţă faptul că astăzi ne va prezenta centrul nou al orăşelului. Urma să vedem cele mai noi şi moderne contstrucţii din acest loc.
Ideea nu mă încânta cine ştie cum, dar atâta timp cât el era ghidul puteam să mergem şi pe lună, nu mă interesa locaţia.
Aşa că am pornit la drum, iar tot timpul el vorbea despre diferite clădiri, despre modul în care au fost construite, cât de mult au costat construcţiile, şi timpul necesar pentru finalizarea lor.
Din când în când îmi mai arunca câte o privire. De cele mai multe ori erau priviri vesele, dar la un moment dat mi s-a părut ca privirea lui exprima tristeţe. Am fost destul de surprinsă de acest lucru.
De obicei lumea mă privea aşa la început, când de-abia aflaseră despre accident. Nu mi-a plăcut niciodată genul ăla de privire. Nu aveam nevoie ca cei din jurul meu să fie trişti din cauza a ceea ce mi se întâmplase mie. Şi, mai mult, nu voiam acest lucru. Nu după toţi aceşti ani.
Am scuturat repede din cap pentru a scăpa de acest gând. Până la urmă de la cine ar fi putut afla? Răspunsul era destul de evident. De la nimeni. Nu credeam că cineva i-ar fi spus într-adevăr ceva. Până la urmă, de ce ar face-o? Şi, mai mult, de ce l-ar fi interesat pe el povestea mea?
Totul a decurs cât se poate de bine. La prânz ne-am oprit la un restaurant, iar la scurt timp după ce am luat loc a apărut si Josh întrebând dacă poate sa ia loc lângă noi. Nu l-am putut refuza.
Era plăcut, dar nu prea ne spuneam nimic. Ne mulţumeam să mâncăm şi, din când în când, să ne mai aruncăm câte o privire. Era destul de ciudat, dar până la urmă nu prea ştiam ce aş fi putut să-i spun.
Jeni părea a fi cea mai afectată de faptul că noi doi nu vorbeam. Cred că, dacă ar fi fost în locul meu, toată ziua ar fi pălăvrăgit despre diverse lucruri. Era destul de bună la găsit subiecte de conversaţie. Pe de altă parte, eu nu eram aşa de bună la asta.
După încă vreo oră ne-am întors la pensiune şi, ca de obicei, aproape toată lumea a plecat la plajă, fie pentru a înota, fie pentru a se bronza.
Eu tocmai voiam să mă aşez pentru a privi valurile când l-am văzut pe Josh venind spre mine.
- Deranjez?
- Nu, deloc. Voiai să-mi spui ceva?
- Hmm... de fapt chiar voiam. Ce crezi despre ideea de a te plimba cu mine prin oraÅŸ?
- Hmm... de ce nu?
Când mi-a auzit răspunsul a început să zâmbească. Era aşa de drăguţ.
Am plecat amândoi, iar el a început să-mi povestească diverse despre el. Am aflat lucruri interesante despre familia lui, despre cum se hotărâseră să deschidă acestă afacere şi altele.
Până acum îmi plăcea cum decurgeau lucrurile. Totul părea atât de frumos. Noi doi, plimbându-ne pe străzile pe care se mai aflau numai câţiva oameni.
La un moment dat pe partea cealaltă a străzii am văzut un magazinaş gen Meli Melo. Am tras puţin cu ochiul şi am văzut câteva chestii destul de drăguţe.
Am trecut pe lângă un magazin care vindea îngheţată, moment în care Josh s-a oprit brusc, spunându-mi să stau acolo. L-am urmărit cu privirea în timp ce traversa strada şi intra în magazin. În acel moment am început să chicotesc.
Doar nu...
Ba da. Se întorcea având în fiecare mână câte o îngheţată. Când a ajuns în dreptul meu mi-a oferit-o pe cea de căpşuni el păstrând-o pe cea de vanilie.
Nu mă putem abţine să nu zâmbesc. Mi-am muşcat buza de jos deoarece eram destul de încurcată. Nu înţelegeam de ce făcea atâtea lucruri pentru mine. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost suficient, o făcea aşa cum se întâmplă în filmele acelea romantice pa care le vezi la televizor. Am luat îngheţeta şi m-am uitat la el nemaiştiind ce să cred despre el.
- De ce crezi că-mi place îngheţata cu căpşiuni?
- Am ghicit?
- Hmm... ÅŸtiu ÅŸi eu? GhiceÅŸte.
- Păi, în acest caz...
Mi-am dat seama prea târziu ce voia să facă. M-am trezit cu îngheţată pe faţă, mai excat pe nas. M-am uitat la el urât moment în care a început să râdă în hohote. A fugit pe partea cealaltă a străzii prefăcându-se speriat ca mai apoi să se uite la mine amuzat. Mi.am şters îngheţata de pe faţă şi am vrut să mă duc după el pentru a i-o plăti cu aceeaşi monedă, dar ceva m-a făcut să mă opresc.
Mi s-a părut că am auzit un scrâşnet ca cel provocat de roţi pe asfalt în momentul în care este pusă o frână bruscă. M-am uitat în stânga apoi în dreapta.
Atunci am văzut de unde venise acel zgomot. Provenea de la o maşină care mergea în zig zag pe toată strada. Iar când l-am văzut pe şofer mi-am dat imediat seama că era băut. În momentul acela m-am blocat. Nu mă mai simţeam în stare de nimic. Creierul îmi spunea că trebuia să plec de acolo, că era periculos. Dar corpul nu voia să mă asculte. Rămăsesem ca împietrită. De teamă. Din cauza amintirilor.
Maşina se apropia din ce în ce mai mult de mine şi cu toate astea eu tot nu mă puteam mişca. Stăteam pur şi simplu acolo fixând cu privirea acea maşină.
Din fericire pentru mine, s-a proptit în stâlpul de iluminat ce se afla la niciun metru de mine. Şoferul a coborât clătinându-se din maşină. Mi se părea atât de trist, cu toate că mă îngrozea priveliştea. În mod ciudat, mă întrebam oare ce-i împingea pe oameni să se îmbete, iar mai apoi să se urce la volan. Mă gândeam că lumea asta ar fi un loc mai bun dacă omenii ar fi mai raţionali. Dacă s-ar gândi mai mult la ce consecinţe ar putea avea anumite acţiuni de-ale lor.
După ce şi-a mai recăpătat cât de cât echilibrul şi-a îndreptat privirea spre mine. În acel moment îngheţata mi-a alunecat printre degete.
Acel bărbat, deşi realizam că era imposibil, îmi amintea de cel care se ciocnise cu maşina noastră în acea noapte. Cel care mă lăsase fără tată...
La un moment dat şi-a întins un braţ spre mine întrebându-mă:
- Ai păţit ceva? Eşti bine?
S-a apropiat de mine probabil vrând să vadă dacă eram bine, dar gestul lui, cu toate că era făcut cu intenţii bune, pe mine una m-a speriat.
În acel moment m-am întors pe călcâie şi am luat-o la fugă. Nu cunoşteam oraşul şi habar nu aveam unde avem să ajung, dar în acel moment nu mă interesa. În acele momente nu voiam decât să mă îndepărtez de acel bărbat şi de amintirile pe care mi le trezea.
Nu voiam să-mi amintesc de acea noapte... de tot ceea ce se petrecuse...
La un moment dat mi s-a părut că l-am auzit pe Josh strigându-mi numele, dar nu-mi păsa. Nu puteam să privesc înapoi. Îmi era teamă. Foarte teamă.

[crazy little red]

uau, nu stiu cum ai scris asta in timp ce mai si vorbeai cu mine :))
la inceput m-ai facut si pe mine sa zambesc :) dupa cred ca ochii mei de broscuta s-au facut de doua ori mai mari
cred ca-i evident, inseamna ca-mi place :D
acum, ca nu ma pot abtine, la faza cu accidentul se putea mai mult, un tremurici, un transpirat in exces, fiori reci... ceva care sa amplifice ideea de frica, cica mi se pare ca am trecut prea repede peste...
dar mai bine nu comentez ca eu te-am tinut la povesti si nu te-am lasat sa scrii linistita :))
nu ai avut nici o gresala cred sau nu am vazut eu dar nu cred...
actiunea devine interesanta, cum ti-am mai spus reusesti sa aduci dinamism in fiecare capitol si sa-l faci interesant intr-un fel sau altul
ma faci curioasa cu ideile tale deci spor la scris ca imaginatie stiu ca ai din plin :D

[Leontina]

@andrra: iti multumesc pentru ca imi citesti ficul si imi lasi comentarii. :* Ma bucur ca iti place povestea mea. :x
Stiu ca acest capitol e cam scurt, plus ca nu stiu cat de reusit e. :|

Capitolul 9

Nu ştiu cât de mult alergasem. Cert e că atunci când, într-un final, m-am oprit eram epuizată. Ca să nu mai zic că-mi tremurau genunchii şi simţeam fiori reci de-a lungul şirei spinării.
Mi-am tras tot părul peste umărul stâng înainte de a mă sprijini cu spatele de peretele clădirii ce se afla îndărătul meu. Mi-am sprijinit mâinile pe genunchi respirând greoi din cauza oboselii. Cred că mi-ar fi dat şi lacrimile dacă le-aş fi permis. Dar nu. Asta nu se va întâmpla. Mi-am promis că nu voi mai plânge din această cauză. Nu după atâţia ani.
Cinci ani...
Am auzit paşi venind spre mine, dar am crezut că sunt ai unui trecător care probabil va trece mai departe. Însă, spre uimirea mea, am observat că paşii s-au oprit la vreo două sute de metri de mine. Nu m-am uitat să văd cine era. Nu-mi păsa.
Acest sentiment de nepăsare a durat până când i-am auzit vocea. Era o voce îngrijorată, plină de afecţiune aş putea spune.
- Allyson, eÅŸti bine?
Mi-am ridicat privirea pentru a-l vedea pe Josh stând în faţa mea privindu-mă cu nişte ochi pe atât de îngrijoraţi pe atât de înţelegători. Iar eu stăteam acolo fără să ştiu ce aş putea să-i spun. Cum aş fi putut să-i explic toate astea? Răspunsul era destul de simplu: nu aveam cum să-i explic.
Cât de proastă am putut să fiu. Am fugit de acolo de parcă se întâmplase cine ştie ce. Iar săracul de el, ca un gentelmen ce este, m-a urmărit probabil nevrând să mă lase singură într-un oraş pe care eu nu-l cunoşteam. Îmi venea să intru în pământ.
Voiam pur şi simplu ca el să uite de mine, să găsească altă fată, mai simpatică decât mine şi mai normală, cu care să-şi petreacă timpul. Nu înţelegeam ce vedea la mine. De ce îi păsa atât de mult? De ce?
- Vrei să ne întoarcem?
La întrebarea asta chiar că nu mă aşteptam. În loc să-mi ceară explicaţii sau să-mi pună o groază de întrebări sau mai ştiu eu ce, el mă întreabă dacă vreau să merg înapoi la pensiune. Dintr-un anumit motiv asta m-a scos puţin din sărite.
- De ce?
- Poftim?
Părea destul de încurcat acum. Nu cred că a înţeles întrebarea mea aşa cum nu cred că mă înţelegea pe mine. Nu avea cum să înţeleagă. Singurul mod în care ar fi putut să înţeleagă ar fi fost dacă ar fi ştiut întrega poveste. Desigur, nu avea cum să o ştie, iar eu nu mă simţeam în stare să i-o spun.
M-am îndreptat de spate şi mi-am coborât privirea doarece nu mai puteam să mă uit la el. În mod ciudat simţeam o înţepătură în piept când mă gândeam că el ar putea dispărea din viaţa mea.
Eh, asta e. Măcar acum poate că va găsi pe cineva potrivit pentru el...
Mă aşteptam ca el să plece acum, să se îndepărteze de mine. Eu urma pur şi simplu să îl urmăresc la o distanţă apreciabilă până la pensiune. Asta doar pentru a nu rămâne acolo, de una singură.
Dar nu a făcut ceea ce mă aşteptam eu să facă. Nu a plecat. În schimb i-am auzit paşii apropiindu-se de mine.
- Nu vreau să te văd tristă...
Aceste vorbe m-au determinat să-l privesc din nou. Avea o privire şi mai tristă decât înainte, dacă asta era posibil. Nu mai înţelegeam nimic. Dacă înainte eram confuză, acum eram de-a dreptul derutată.
Aş fi vrut să-l întreb ce voia să spună cu acea propoziţie, dar nu reuşeam să rostesc niciun cuvânt.
M-a rugat să stau jos pentru că era ceva ce trebuia să-mi spună. În apropiere se afla o bancă, iar el s-a dus acolo şi a luat loc. Nu se uita la mine. Privea ţintă undeva în depărtare. Nu părea că se grăbeşte. Părea că ar putea să stea acolo şi să aştepte cât era necesar.
După câteva minute m-am îndreptat spre el cu paşi nesiguri şi am luat loc. Părea destul de încurcat. Parcă nu ştia de unde să înceapă. Oare ce voia să-mi spună?
Când a început să vorbească mi se părea că se chinuie să găsească cuvintele potrivite.
- Mai ţii minte când ţi-am spus că-ţi voi asculta povestea doar dacă mi-o vei spune tu?
Întrebarea m-a surprins. Am dat din cap în semn că da.
- Ei bine... eu...
Nu mai ştia cum să continue. În momentul acela am realizat ce voia să-mi spună. Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa, înainte de a vorbi.
- Ai aflat, nu-i aÅŸa?
Tăcerea lui a fost răspunsul perfect pentru întrebarea mea. Deci ştia. Nu-mi venea să cred. Deşi, într-un fel, îi dădeam dreptate. Până la urmă, mă îndoiam că eu i-aş fi spus până la sfârşitul acestor două săptămâni. Dar, cu toate acestea, mă simţeam trădată. Sperasem că el va fi diferit, că nu-i va păsa de trecutul meu. Evident, mă înşelasem.
Oare de ce mă simţeam atât de dezamagită? De ce mă aşteptasem ca el să fie altfel? De ce el?
M-am ridicat vrând să plec de acolo. Nu mai voiam să-l ascult. Nu aveam nevoie de explicaţiile lui. Nu aveam nevoie să fiu compătimită. Nu. Eram mai bună de atât.
Am făcut vreo doi paşi când, deodată, el m-a apucat de mână, oprindu-mă. Chiar nu voiam să aud. M-a rugat, pe un ton destul de jos, să-l ascult. L-am refuzat. Nu mai avea ce să-mi spună. Chiar nu mai avea ce. Dar nu voia să renunţe atât de uşor.
- Uite ce e. Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Te plac...
Acele cuvinte mi-au atins sufletul precum o săgeată, foarte rapid şi direct la ţintă. Nu mai ştiam cum să reacţionez. Mi-a dat drumul la încheietură, dar în loc să plec aşa cum am avut intenţia am rămas pe loc neştiind cum ar trebui să reacţionez. M-am întors spre el încet şi l-am privit în ochi. Păreau sinceri şi parcă deveniseră şi mai profunzi.
- VorbeÅŸti serios? Am zis cu voce pe care eu de-abia am auzit-o.
- Cât se poate de serios.
O vreme am stat pur şi simplu acolo privindu-ne unul pe celălalt. Eram destul de confuză, ca să nu mai zic obosită după tot ceea ce se întâmplase.
Cel mai mult mă deranja faptul că nu ştiam dacă să-l cred sau nu. Ochii lui exprimau sinceritate, dar nu ştiam ce se ascundea în spatele acelor ochi. Ceva îmi spunea că ar trebui să îl cred. Şi, mai mult, voiam să-l cred.
Dar asta nu însemna că va scăpa atât de uşor. Dacă într-adevăr spunea adevărul putea să şi demonstreze acest lucru.
- Mai am nevoie de o singură şansă din partea ta. Mi-o vei acorda?
- Mă voi mai gândi la acest lucru.
Zicând acestea m-am întors pe călcâie şi am pornit-o în direcţia din care venisem. După câteva momente i-am auzit paşii în urma mea, iar câteva secunde mai târziu se afla lângă mine.
M-am uitat la el cu coada ochiului şi am văzut că zâmbea ştrengăreşte. M-am abţinut cu greu să nu încep şi eu să zâmbesc.
În secunda asta mi se părea imposibil să nu-i dau acea şansă. Dar trebuia să mă ţin tare. Şi eram curiosă ce avea de gând să facă pentru a-i mai acorda o şansă.