Neliniste metafizica

[kat2108]

T.T Serios, ai putea scrie ceva mai emotionant de atat? T.T
Ador la nebunie ideea prozei asteia, pare o chestie atat de pura, de nevinovata T.T
Stii, imi place ca toate sunt legate intre ele. Foarte tare cum in proza anterioara dadeai vina pe aceasta prietena, iar in asta de acum o iei tu pe toata. Imi place mult de tot...
De asemenea, simt regrete T.T
Ma-sa, e frumoasa compunerea... :o3
Am observat acum asta: „Mi- e teama fiindca nu vreau sa te pierd, caci ei spun ca nimic nu e pentru eternitate si eu gandesc ca poate nu ne e permis sa incalcam legile nescrise."ť Deslusesc doua variante: 1. traiesti din amintiri sau 2. consideri indepartarea din tine si prietena ta o distanta destul de scurta si parca o cale de scapare din singuratate.
Uff, foarte frumoasa proza T.T

[a beautiful lie]

Catre o dorinta fantezista, catre el

Limba: romana( desi am indoieli:-? )
Gen: introspectie( chiar si durerea are definitii si clasificari; eu as spune ca este ceea ce este prin propriile forte, nu cred ca are nevoie de cuvinte...astept sa fiu contrazisa cu argumente vehemente- doar glumesc)
Varsta minima: _ (suferinta a ramas de- alungul anilor mai presus de timp)
Varsta la care a fost scrisa: e un capitol din viata mea la care scriu de cand ma stiu- singura diferenta e ca pe tabla de joc se schimba pionii)
Doresc orice gen de critica pe care cititorii( daca mai exista vreunul) vor sa o faca.

Ai devenit motivul pentru care mi-am sters lacrima si am lasat un zâmbet sa- mi imbratiseze durerea. Inger blond, inima imi tresalta la amintirea ta pe care am pastrat- o vie: caci pe tine nu te- am mai vazut de un timp pe care nu reusesc sa il masor-clipele imi par eternitate…
Esti poate singurul motiv pentru care dimineata ma trezesc si imi gasesc curajul sa privesc in jur, puterea pe care o credeam pierduta in intuneric, de a o lua de la capat pentru inca o zi.
A sosit insa momentul in care nu mai permit sa ma amagesc cu vise, sa imi otravesc fiinta cu sperante.
Am asteptat sa ma paraseasca; dar disperarea mi- a infectat venele, ca un drog administrat fara sa stiu ca imi va face rau cand voi vrea sa ma eliberez de efectul lui.
Te zaresc rar- nu atât de des pe cât mi-as fi dorit. Nici macar nu esti acolo mereu- insa asta nu m-a impiedicat sa te caut. Inima mea tresalta intr-un lung delir, numai la gândul ca poate imi va fi ingaduit sa te mai privesc odata, sa imi alin durerea de a trai.
Stea mult prea stralucitoare, lasa- ma sa stralucesc in umbra ta!

Atingerea ta careia ei ii infioara trupul, pe mine ma agonizeaza: gelozia,dorinta patimasa ma dispera, iar lacrimile se desprind frenetic din plasa de sperante pe care am cutezat sa o tes.
Zâmbetul tau dulce, seducator, patrunde cu lumina lui nestavilita intunericul fiintei ei. Iar eu te- am iubit in universal meu. Daca vei pleca… ah, dar nici un moment nu ai fost cu adevarat aici- doar in vise…nu ai lasat sa se implineasca iubirea nici in absolut, nu te-am putut avea nici ca o fantasma si nu te condamn. Ma inteb daca vreodata va aparea cineva care sa ma determine sa ma accept… iubirea mea nu o va simti poate niciodata fiinta- mi bizara.

[a beautiful lie]

Sunt atat de narabdatoare sa te vad- ca si cum ne-am intalni pentru prima data, iar emotiile nu imi permi sa imi tin gandurile in frau; entuziasmul imi aduce pe buze zambetul jucaus pe care il vedeam ratacit. Si tot nu- mi inteleg fiinta, caci ea raspunde ca si cum prietenia noastra ar fi la inceput, iar nerabdarea de a vorbi din nou devine efervescenta.
Mi- e dor, chiar daca cu gandul la tine merg, scriu, visez, dorm si iti invoc imaginea cand comunic cu mine insami.
Si tot atat de mult ma bucur cand realizez ca vapaia transforma focul pe care- l banuiam deja mocnind, arzand lin, in cel mistuitor, ce se inalta cu patima, de la inceput.
In esenta, totul ramane atat de bizar si necunoscut mie, cu toate ca in aparenta faptele par a se petrece dupa legea firii, urmand obisnuitul curs al naturii.

[a beautiful lie]

Multumesc pentru comm, kat ! Cand te identifici cu o creatie, aceasta ajunge sa valoreze, sa insemne, intotdeauna, ceva mai special pentru tine decat pentru alti cititori...

Dependenta de... dramatism

Limba: romana( in dialectul propriei existente)
Gen: introspecie( pasaje din lupta crancena din interior)
Varsta minima: -
Varsta la care a fost scrisa: 13 ani
Doresc o critica simpla (sunt binevenite sugestii,aprecieri si nu uitati sa semnalizati greselile!)


Timpul zboara.... trece cu pasi grabiti pe langa noi. Cu fiecare frunza ce se desprinde de pe ramurile copacilor si se pierde mandra in toiul unei nopti de toamna, cu fiecare clipa ce trece, capeti o noua amintire; si ea insa isi va lua locul langa celelalte deja uitate...
Drogul meu suprem- dramatismul. M- am nascut dependenta de el... Mi- l administrez in fiecare zi, in doze normale, insa uneori, fericirea ma indruma sa abuzez de el. Dar ai grija! In momentele in care fericirea atinge cote maxime, tentatia este irezistibila si o supradoza poate fi fatala.
Fericirea, tristetea, visele si implinirile sunt droguri usoare. Dramatismul este rezultatul insumarii lor, dupa o lunga introspectie. El iti ofera curajul de a te arunca in abisul fericirii. Cazi in gol, printre iluzii desarte.... iar sentimentul placut de plutire este efemer pentru ca n- ai o plasa de siguranta; este efemer ca tot ceea ce- ti ofera viata.... Insasi ea este trecatoare.... Se spune ca sufletul este etern- poate pentru ca el este izvorul vietii.
Nu ma condamna pentru ca folosesc drogul suprem( probabil ca si tu o faci) ! Judeca- ma cand il administrez altora!
Nu observi maestrul papusar ce cu pricepere manevreaza personajele de pe scena vietii?! Am intrebat de el, insa nimeni nu- l cunoaste( poate- l cunosti tu...) El imbatraneste odata cu cei batrani si invie odata cu cei tineri. El se afla in fiecare dintre noi si este, totusi, undeva prin vazduh...
Se joaca cu frunzele copacilor, cu pasarile cerului, insa nimic nu- l incanta ca atunci cand se joaca cu destinele noastre. Cu toate ca suntem stapanii propriei noastre vieti, nu suntem stapanuii lui.
Nu subaprecia drogul suprem! Este un joc palpitant a carui regula nu o cunosti. Poti fi propriul tau demon sau inger cu aripi frante, daca nu respecti regula jocului.
Iubesti lacrimile, golul lasat de visul implinit, felul in care raneste fericirea... Poti fi actorul principal al propriului destin; iar daca stii sa- ti joci rolul, poti deveni chiar si actorul principal al destinelor celorlalti.
Ascunde dramatismul de lumina... lumina distruge tainele, iar fara magia si misterul provocat de acest drog, stii ca te- ai stinge ca o scanteie in bezna trecutului. Nu accepta sa dispari inainte de vreme! Sfideaza timpul!

[kat2108]

Ugh, proza asta e diferita de celelalte. Adica nu e toata despre o persoana careia de adresezi, nu mai cauti pe nimeni, poate ca deja ai gasit persoana. Maestrul papusar care ne manevreaza destinele, zici? Adica dramaticul suprem? Ce fiinta ar putea intruchipa acest demon? Nu il cunosc si nici nu vreau s-o fac, ma inspaimanta... Intr-adevar, dramtismul in doze normale nu provoaca nicio paguba grava, dar abuziv si aplicat celorlalti ar putea dezvolta un comportament bizar...
Sa iti iesi din fire, sa lasi de o parte societatea si sa iti expui drogul pe care il iubesti atat de mult cuiva. Cam la asa ceva te-ai referit, nu? Si adunci de ce sa fii judecata pentru ca iti arati adevarata fata? De ce sa te incrimineze cineva pentru ca ti-ai dat o masca jos? Nu pricep. Chestiile astea nu erau ceva gen must do? xD
Abracadabra, drama! Imi plac mult particele astea: "El imbatraneste odata cu cei batrani si invie odata cu cei tineri.", "Poti fi propriul tau demon sau inger cu aripi frante, daca nu respecti regula jocului.".
Recitind textul, am realizat ca stapanul suprem nu este de fapt un om, ci mai de graba sentimentul in sine. Sau poate inventatorul sau. Imi place la proza ta ca, in ciuda faptului ca esti "dependenta de dramatism", ai o oarecare libertate si dai o senzatie ca te-ai putea lasa oricand de acest viciu. Si nu numai asta, dar termini oneshotul printr-o declaratie de independenta, un fel de declaratie de razboi, sau cel putin o instigare la rebeliune: "Nu accepta sa dispari inainte de vreme! Sfideaza timpul!"
Si inca ceva, mi se pare putin anapoda primul paragraf, adica nu ii gasesc legatura cu celelalte, dar oricum, prozele tale sunt un fel de filozofii, deci pot spune ca e doar o idee neterminata.
Mai astept si alte texte, pupici:*

[a beautiful lie]

A disparut rabdarea- o plang si nu revine. Strig sortii s- o invie: tacere, nu m- asculta! Si iar disper, caci nu am invatat sa- ngenunchez durerea, iar dorul mistuie frenetic, acum, in miez de noapte, cand regretele ard peste cenusa pacatelor.
E deja tarziu. Somnul imi ocoleste pleoapele, iar intunericul se adanceste, lasandu-mi privirea sa rataceasca in negura, plimbandu-mi ochii pe formele pe care le ghiceam conturandu- se in culori. O febrila emotie imi cuprinsese trupul de ceva timp, iar gandurile se zbateau in interiorul acestui turn al existentei, care, deodata, devenise prea mic pentru revolta lor.
Aerul zacea greoi , captiv intre cei patru pereti, presand tavanul, podeaua, iar pe mine sufocandu- ma: patul devenise locul ideal pentru tortura. In urmatorul moment, pasii mei se impleteau lenesi pe parchetul rece ce imi alinta delicat talpile , in timp ce inaintam alene spre terasa. Iar vantul imi pare ca poarta cu el mesaje nedescifrate, lasand risipite in zborul lui cuvintele tainice celor destinati sa le perceapa.
Aprind o tigara- fumul se ridica in unde cenusii, invaluind inchipuirile nocturne si realizez, uimit, ca inima imi pulsaza dureros, neizbavindu-ma de bataile- i ritmice. Amintirea lui imi narcotizeaza simturile si ma tem, caci ceea ce simt e impotriva firii, fara ca macar sa inteleg daca nu sunt doar iluzii.

[kat2108]

Buuuna:*
Ca de obicei, ma impresionezi cu figurile de stil! Exorbitanta interpretare a agoniei, parca era un camp de razboi pe care luptau sentimentele pe cont propriu. Ai folosit personificarea pana in ultimul paragraf in care ai constatat pagubele de dupa "bombardament". Apreciez foarte mult modul tau unic de a scrie, traind fiecare emotie amplificata la 1000! Nu ma simt in stare sa comentez altfel textele tale si sper sa nu te superi pe mine ca nu prea iti mai dau sfaturi, dar e exact pe gustul meu, ceva ce nu pot atinge, dar pot privi. Te-ai gandit vreodata sa publici ceea ce creezi?
"A disparut rabdarea- o plang si nu revine. Strig sortii s- o invie" imi place inceputul pentru ca rimeaza xD
"regretele ard peste cenusa pacatelor" - asta mi se pare geniala.
"plimbandu-mi ochii pe formele ce le ghiceam conturandu- se in culori" - in loc de "ce" venea "pe care" pentru ca a doua propozitie il are ca subiect pe "eu" ("ghiceam"), nu pe "ce".
"turn al existentei" - metafora asta sugereaza cumva faptul ca persoana se simte inutila? Sau nu, sugereaza mandria...
"se impleteau lenesi pe parchetul rece ce imi alinta delicat talpile , in timp ce inaintam alene spre terasa" - suna ciudat si cu "lenesi" si cu "alene"
"Iar vantul imi pare ca poarta cu el mesaje nedescifrate, lasand risipite in zborul lui cuvintele tainice celor destinati sa le perceapa." - foarte frumos
"Amintirea lui imi narcotizeaza simturile si ma tem, caci ceea ce simt e impotriva firii, fara ca macar sa inteleg daca nu sunt doar iluzii." - aww, ce mod dragut de a descrie dragostea dintre doi barbati.

Asadar, oneshotul a fost unul al confuziei provocate de indragostirea de o persoana de acelasi sex. Interesant descris! Te mai astept, kuss>;d<

[a beautiful lie]

Ma bucura atat de mult faptul ca exista cateva persoane care apreciaza destainuirile mele ce ajung sa cladeasca trupurile textelor( e acea multumire sufleteasca inexprimabila... )
Am inteles si eu, chiar daca a trebuit sa treaca mai mult timp decat era, poate, necesar, ca dramatizarea si amplificarea sentimentelor( trasatura definitorie a caracterului meu- sta in natura mea) nu constituie chiar un defect; ma ranesc doar pe mine, cand in acest joc nu intervin si alti pioni...
In turnul existentei ma simt captiva, neputinciosa sa razbat, sa infrang destinul- teama care se transforma in disperare...
Confuzia cu care ma confrunt in fiecare clipa poate constitui o marca a identificarii scrierilor mele( nesiguranta imi e specifica) ...Defapt e ceea ce m- a impiedicat aproape indotdeauna sa- mi realizez idealurile, cu toate ca nu voi inceta niciodata sa lupt( se pare ca sperantele au reusit sa razbata fara ajutorul meu).

[a beautiful lie]

Ce ne uneste ne si desparte

Limba:Romana( exprima cel mai bine disperarea, durerea, dorul, dezamagirea)
Varsta minima: sunteti liberi sa "digerati" desi va avertizez ca "pica cam greu" ceea ce cu siguranta ati simtit si voi, candva)
Gen:psihologic(introspectie)
Varsta la care a fost scrisa:16 ani
Doresc o critica avansata
Observatii cu privire la continut: Daca apar manifestari neplacute, adresati-va user-ului care se face vinovat (P.S. nu stiu sa vindec, poate doar sa tratez)


Scaparea e oare dincolo de viata? Nu am ajuns inca nici macar mai departe de lacrimi. De ai putea sa descifrezi viitorul ce zace-n linii oarbe in palma efemera destinul te-ar invrajbi c-o sansa. Se dau lupte crancene pe frontul din interior! Mi-e vina scrisa-n palma, cu litere de sange- luciditate albastra. Si tot aici sta scrijelita in semne date uitarii scaparea, izbavirea-mi. Nu mai vreau sa fiu nevoita sa declar motive absurde, sa pledez minciuni ce isi poarta vina, chiar daca nu ma ranesc decat pe mine…

Inima traieste in zbucium nebun. Vrea sa se elibereze din inchisoarea stramta a pieptului ce acum palpiteaza… O prind in pumn de teama sa nu scape, s-o linistesc. Ori imi voi gasi curajul sa o fac, ori o voi scoate o data pentru totdeauna din salasul ei de foc si sa mistui astfel durerea: raman pana atunci doar un prizonier inlantuit in agonizanta eternitate.

Atarnand de realitate, sub teroarea singuratatii, amenintata de incertitudini, asteptand cu rasuflarea taiata ca in orice moment sa se declanseze tragaciul adeveririi temerilor. Bratele mele te-ar fi tinut strans, imbratisandu-ti fiinta din trup si miraje, gasind astfel scaparea din asediul gandului inamic infiltrat in dorinta.

Te gandesti vreodata la mine? Vreau doar sa o cred, caci nu stiu, zau, de ce ai face-o… Cateodata sufletul meu tanjeste, iar altadata privire-mi cauta frenetic elixirul. Intotdeauna insa, zilele astea, iti trimit ganduri dulci despre care, nu voi afla, probabail, daca vantul le-a purtat pe brate cadavrele pana la mormantul amintirilor tale.

Sa nu-mi cer sa uit! Cum as putea sa-mi las venele secatuite de viata, inima pulsand intr-un trup gol?! Mi-e teama insa sa nu-mi pierd trupul- si atunci clipesc des, fara sa devin constienta de ceilalti , de viata.
Atingerea ta calda, capcana a muritorilor, s-a imprimat in pielea mea si persista, ca o cenusa in crematoriul viselor, precum o umbra ratacitoare din orasul pustiit al sperantelor stiuta numai de mine.
Mana mea ti-a inconjurat trupul firav, te-a adus mai aproape. Cu sfiala, degetele mele s-au impletit in suvitele tale blonde, aramii, castanii, descoperindu-ti fruntea ce poarta povara tristetii unui intreg univers… In poala mea ti-ai odihnit tamplele ingreunate de temeri, iar fiinta mea te-a primit precum lacrimile de ploaie ce saruta staci golase…

Amintirea ta patrunde in negura si pentru o clipa, razbat sa vad iesirea din jocul hazardului ale carui reguli ne sunt inca necunoscute. Frange-mi lacrimile administrate in supradoza in pumnul tau! Nu ma lasa sa implor dupa remediu: vocea ta rasunanda inca clar in timpanele mele opereaza pe cord deschis.
Inaintez cu ochii inchisi- nu as suporta ca altcineva sa imi priveasca lumea prin oglinda sufletului: univers paralel cladit pe aduceri-aminte otravite cu veninul necredintei. In bratele lui banuiesc ca ai gasit portiunea magica a fericirii indelung cersita la cer…

Cum as putea sa uit? Cu ce scop as face-o? E dulce amagirea- candva, poate candva, hazardul imi va destainui ca un singur gand de-al tau a imbratisat amintirea cu noi. Nu-ti voi spune niciodata cat imi lipsesti: nu vei afla ca mi-e dor de tine acum, asa cum imi era si atunci… Ce gand iti tremura pe buze?

Regretele ca m-am nascut sub acest semn al pierzaniei sunt numai ale mele ; mi-a fost teama sa fiu mai mult din ceea ce mi-as fi dorit si totusi nimic nu a reusit sa ma convinga sa-mi schimb natura. Scaparea nu exista pentru mine- nu-mi e permisa evadarea- m-am inlantuit in cuvinte, in nonsensul scuzelor, in lichidul mistic al lacrimilor izbavitoare.

Ei spun ca e gresit- nu stiu decat sa judece si sa condamne. Iar eu nici macar nu stiu cum simt: n-am vrut decat sa te apropii… Mi-am tarat iluzia in lumea mea de aici si am vrut sa te cred, cu toata fiinta. E atat de dureros sa ma gandesc la mine ca la un substitut, cu toate ca am fost inca de la inceput, constienta. Insa cum te pot invinovati pe tine, cand pe mine insami nu ma pot ierta? Oare chiar nu iti mai pasa ? La ce voi fi sperat zadarnic ?!

In cele din urma eu voi ramane singura care va profana cimitirul amintirilor noastre. In final doar eu voi purta pe aripile frante ale neputintei fiinta ta transfigurata de o realitate individuala, imaginea ta ce persista imprimata pe retina ca o cicatrice a vietii.

[kat2108]

Salut.
Stii, cu cat citesc mai mult ceea ce scrii tu, cu atat inteleg mai mult ce ai patit si ce lupte se duc in interorul tau. O mare uriasa de confuzie inghite micile valuri de dorinta, de neputinta si, cele mai multe, de amintiri... Insa nu pot intelege despre care amintiri este vorba. Sa fie ele din lumea reala si cruda, venite in sufletul tau ca un val de caldura divina sau sa fie simple iluzii, jocurile mintii tale?
Cu textul acesta incerci sa arati mai multe fete ale amintirii: cea pura, cea care ti-e cea mai draga tie ca-ti este ca o atingere dumnezeiasca; cea vazuta de ceilalti, ura nationala pentru aceasta iubire, dezaprobatul tuturor fata de o micuta sansa la fericire si cea in care analizezi primele doua fete si obtii o bataie de cap.
Foarte frumos descrise amintirile, aproape am lacrimat: "Mana mea ti-a inconjurat trupul firav, te-a adus mai aproape. Cu sfiala, degetele mele s-au impletit in suvitele tale blonde, aramii, castanii, descoperindu-ti fruntea ce poarta povara tristetii unui intreg univers… In poala mea ti-ai odihnit tamplele ingreunate de temeri, iar fiinta mea te-a primit precum lacrimile de ploaie ce saruta staci golase…" Dorinta ta de fericire este fireasca oricui, dar din cauza neputintei de a iubi, textele si inima ta devin albastre...
Totusi, nu te intrista prea mult, deoarece dupa o lunga ploaie, va veni mereu o zi cu soare;)
Noapte buna:)