Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O nouă șansă la fericire

#41
Aduc şi eu în sfârşit continuarea acestui fic. Nu sunt complet mulţumită de acest capitol şi cred că am avut şi mai bune, dar sunt obosită şi deja a trecut cam mult de la ultimul capitol.
Lectură plăcută.


Capitolul 16


Când m-am trezit eram cuprinsă de un sentiment plăcut. Cu ce l-aş putea compara oare, pentru a vă putea explica? A, am găsit. Îl pot compara cu acel sentiment pe care îl are fiecare copil în ziua de Crăciun deoarece ştie că urmează să găsească un cadou sub bradul frumos împodobit cu câteva zile înainte.
Aveam ciudatul sentiment că astăzi nimic nu poate merge prost, că va fi o zi minunată. Oare de ce aveam acest sentiment? Şi, mai ales, de ce tocmai acum? Oare avea vreo legătură cu discuţia pe care o avusesem cu Josh ieri? Ei, dacă avea atunci măcar exista un motiv pentru acest lucru. Iar dacă nu, ei bine, atunci nu mai conta. Nu voiam să îmi stric starea de spirit. Trecuse prea mult timp de când nu mă mai simţisem atât de bine şi voiam să profit de acest lucru din plin. Nu mai aveam multe zile de petrecut în această tabără, iar dacă tot începusem să mă simt bine acum, măcar nu era prea târziu. Puteam să mă bucur de încă câteva zile aici împreună cu Josh.
Voiam să mă distrez, să nu-mi mai pese de modul în care mă văd cei din jur şi să mă simt bine. Aşa cum nu mai făcusem de ceva vreme. Acum îmi doream acest lucru mai mult ca oricând. Şi eram covninsă că o puteam face. Puteam duce acest plan la bun sfârşit.
Mi-am deschis ochii în momentul în care am auzit uşa băii deschizându-se. Am urmărit-o pe Jeni în timp ce se încălţa. Şi ea părea destul de fericită. După ce şi-a pus teneşii în picioare s-a ridicat şi m-a privit pentru un minut sau două.
- S-a întâmplat ceva? Am întrebat.
- Nu, doar că... ei bine, nu te-am mai văzut de mult cu o asemenea combinaţie de haine, a spus cu un zâmbet plin de subînţeles pe faţă.
Am privit-o urât după care m-am dus în faţa oglinzii prividu-mi reflexia. Purtam o pereche de pantaloni scurţi, un maieu albastru ce venea mai strâns la piept şi larg în jos, iar în picioare aveam o pereche de teneşi negri. Rănile de pe spate se vindecaseră în sfârşit suficient de mult cât să-mi permită să port aşa ceva. Părul îl prinsesem într-o coadă destul de simplă la spate. M-am întors pe toate părţile întrebându-mă dacă să aleg alte haine sau nu. Nici măcar nu eram sigură cum ajunseseră acestea în bagajul meu, dar asta nu prea mai conta în acest moment.
- Crezi că ar trebui să mă schimb? Am întrebat-o pe Jeni privind-o nesigură.
M-a privit cu nişte ochi foarte serioşi pentru câteva minute înainte de a-mi răspunde.
- Nu, a spus simplu. Sunt sconvinsă că lui Josh îi va plăcea, a adăugat în timp ce se îndrepta spre uşă.
Acest lucru a făcut ca sângele să mi se urce puţin în obraji. Mi-am lăsat privirea în pământ şi am urmat-o pe Jeni, închizând uşa în urma mea. Nu mi-a mai adresat niciun cuvânt tot drumul spre sala de mese şi nici nu m-a privit. A continuat să meargă cu câţiva paşi în faţa mea, ţinându-şi mâinile la spate. Asta m-a făcut să mă întreb ce anume păţise. De obicei pălăvrăgea tot drumul pe diverse subiecte, ca să nu mai spun că mereu prefera să mergem umăr lângă umăr. Oare făcusem eu ceva ce nu trebuia? M-am încruntat încercând să-mi amintesc dacă îi spusesem ceva fără să mă gândesc înainte, dar oricât m-aş fi străduit nu puteam găsi nimic în neregulă. Eu nu vorbeam fără să gândesc sau cel puţin nu de la un timp încoace.
Åži atunci?
Am grăbit pasul până am ajuns lângă ea. Am privit-o sperând să-mi dau seama ce anume o deranja. În cameră mi se păruse a fi veselă, ca de obicei. Nu puteam să-mi închipui ce anume cauzase această schimbare bruscă de dispoziţie. Privea direct înainte, deşi mie mi se părea că de fapt mintea ei se află în cu totul altă parte.
- Ce ai păţit? Am întrebat-o.
- Nimic. Totul este în regulă, a spus forţând un zâmbet.
- Ştii, cred că îmi pot da seama când ceva nu e în regulă cu tine, am sus privind direct înainte. Tu de obicei eşti veselă, nu ca acum. Ce s-a întâmplat?
- Ştii, ce-ar fi să uiţi de asta? A spus fără niciun fel de inflexiune în voce. Chiar nu vreau să vorbesc despre acest lucru.
Mi-am întors din nou ochii spre ea neînţelegând ce era cu atitudinea ei. Ea întotdeauna spunea ce are pe suflet. Chiar şi dacă cei din jur nu erau foarte curioşi. Şi, cel mai important, ea întotdeauna îmi povestea mie. Nu fusese niciodată atât de rece faţă de nimeni, cel puţin eu nu observasem ceva de genul.
Am vrut să mai insist, dar nu am apucat deoarece am intrat în sala de mese şi imediat l-am zărit pe Josh. Ne-am luat repede ceva de mâncare după care am luat loc lângă el. Ne-am salutat înainte de a începe să mâncăm. Peste cinsprezece minute, când am terminat, starea de spirit a lui Jeni nu se schimbase niciun pic. Josh a încercat să afle ce anume se întâmplase, asta după nenumărate ocheade pline de subînţeles din partea mea, dar nu a avut mai mult succes decât mine.
Nu după mult timp a fost nevoit să plece, fiind chemat de cineva ce făcea parte din personalul pensiunii. Noi ne-am îndreptat spre ieşirea din cabană, alăturându-ne celorlaţi. După vreo cinci minute de aşteptat a apărut şi Josh, întrerupând toate conversaţiile ce avuseseră loc până în acel moment.
- Puţină atenţie, vă rog, a început dregându-şi glasul. Astăzi veţi avea parte de o excursie ceva mai specială.
Acest lucru a părut să atragă atenţia tuturor deoarece în secunda următoare toţi erau numai ochi şi urechi.
- Astăzi vom merge într-o vânătoare de comori, dacă vreţi să o numiţi aşa. În apropiere se află o mică insulă pe suprafaţa căreia se găseşte o peşteră. Nu este foarte adâncă. Ei bine, în interior a fost plasată o cutie ce conţine aşa numita comoară. Veţi fi grupaţi în echipe de câte două persoane în ordine alfabetică, iar prima echipă care găseşte comoara va primi un premiu special.
În momentul în care am auzit de acea peşteră am simţit cum mi se inmoaie genunchii. Peşterile mă îngrozesc. Ideea aceea de spaţiu strâmt, pentru că bănuiam că nu putea fi foarte mare. Nu sufăr de vreo frică de spatii mici şi strâmte, dar ideea nu mă încântă absolut deloc. Şi nici întunericul caracteristic acestor locuri de altfel. Ok, era logic că ne vor da lanterne, dar chiar şi aşa eu una tot aş fi preferat să fiu oriunde altundeva. Şi, mai mult, clasa noastră nu are un număr par de elevi, iar eu, ei bine, eu sunt ultima persoană din catalog. Ceea ce înseamnă că voi rămâne de una singură. Acest gând mi-a dat câţiva fiori pe şira spinării. Chiar nu voiam să particip la această vânătoare de comori. Oare nu exista nicio posibilitate să evit acest eveniment?
- Există o mică problemă, a intervenit un băiat din clasă. Clasa noastră nu are un număr par de elevi, cineva va rămâne pe cont propriu.
- În acest caz, a spus Josh serios, eu o voi însoţi pe persoana ce va rămâne singură.
La auzul acestor cuvinte am început să mă simt puţin mai bine. Cel puţin nu voi fi singură, iar faptul că partenerul meu urma să fie Josh era cu atât mai bine pentru mine, mai ales că nu prea am eu relaţii prea bune cu dragii mei colegi.
Acestea fiind spuse ne-am îndreptat cu toţii spre port unde eram aşteptaţi de o mică bărcuţă ce urma să ne ducă pe insula cu pricina. Majoritatea s-au strâns în mici grupuleţe şi au început să vorbească cu vervă despre această vânătoare de comori. Eu am preferat să stau sprijinită cu spatele de balustardă şi să privesc cerul senin. Nu voiam să merg, chiar nu voiam. Acest eveniment îmi dădea un sentinemt de nelinişte. Aveam impresia că cineva a intrat în interiorul pieptului meu şi îmi strânge inima din ce în e mai tare.
- Pregătită de aventură? M-a întrebat Josh venind lângă mine.
- Se poate spune şi aşa, am răspuns fără chef.
- S-a întâmplat ceva? A întrebat probabil observând neliniştea de pe chipul meu.
- Nu îmi place ideea de a fi într-o peşteră, atâta tot, am spus privind în altă direcţie. Nu e nicio şansă să pot să spun pas de data asta?
- Nu. Toţi trebuie să participe. Dar nu-ţi face griji, a spus prinzându-mi mâna într-a lui, sunt sigur că nu ţi se va întâmpla nimic. Nu e ca şi când te duci de una singură, nu-i aşa?
- Corect, am zis, un mic zâmbet înflorindu-mi în colţul buzelor. Tu vei fi lângă mine, am adăugat încet întorcându-mi ochii spre el.
Un zâmbet i-a apărut pe faţă în acel moment.
- Să înţeleg că tu eşti ultima persoană din catalog? A spus pe un ton puţin jucăuş.
Am dat din cap aprobator.
Am ajuns pe insulă, iar Josh a strigat numele tuturor formând perechile, acestea intrând apoi pe rând în peşteră. Noi doi am fost ultimii care au intrat. Se pleca la un interval de cinci minute pentru ca cei din faţă să aibă un anumit avans şi să nu se poată ajuta echipele între ele. În plus am aflat că existau mai multe poteci, iar fiecărei echipe îi era atribuită una, iar dacă trişau erau eliminaţi. Nu am fost atentă când s-a explicat cum anume se proceda pentru a se descoperi dacă cineva trişase sau nu deoarece eram mult prea ocupată cu a încerca să-mi stăpânesc frica pentru a mai auzi şi partea aceea, dar eram convinsă că nu glumesc.
- Eşti pregătită? M-a întrebat Josh încurajator înainte de a intra şi noi.
L-am privit cu nişte ochi din care cred că se putea înţelege absolut tot ce simţeam vis-a-vis de această idee. A chicotiti puţin, apoi mi-a prins din nou mâna într-a lui, iar împreună am păşit în interior. Fiecare echipă primea o lanternă, iar a noastră se afla la Josh, deoarece mie îmi tremurau prea tare mâinile pentru a fi în stare să o ţin. Mi-a strâns mâna şi mai tare probabil încercând să mă liniştească, dar din păcate acest lucru nu prea funcţiona. Încercam să mă concentrez asupra lui Josh, a mâinilor noastre ce se ţineau strâns, dar cu toate acestea nu puteam scăpa de frica ce pusese stăpânire pe mine.
Nu ştiu cât timp trecuse de când tot mergeam, dar cert e că la un moment dat el s-a oprit şi a scos un mic oftat. Apoi m-a privit cu nişte ochi îngrijoraţi.
- De ce îţi este atât de frică de peşteri? M-a întreabat încet.
- Am rămas blocată în una pentru câteva ore când eram mică. Eram într-o excursie cu părinţii şi am zărit o peşteră, iar din curiozitate am intrat în ea. Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, dar cert e că nu am mai putut găsi ieşirea. Şi am fost nevoită să stau acolo de una singură în întuneric până când m-au găsit ajutoarele trimise de părinţii mei pentru a mă căuta, care m-au scos de acolo. De atunci am evitat peşterile.
- Dar de data asta nu eşti singură, a spus încurajator. Şi apoi, nu are ce să ni se întâmple. Linişteşte-te.
Am dat din cap aprobator, înghiţind în sec şi repetându-mi în minte ceea ce tocmai îmi spusese. Nu eram singură. Nu avea ce să nu se întâmple. Totul urma să fie bine.
Cu toate astea nu-mi puteam opri tremuratul mâinilor. Asta deşi mă simţeam puţin mai în siguranţă acum. Am simţit cum Josh a dat drumul mâinii mele şi mi-a pus-o sub bărbie mai apoi ridicându-mi capul astfel încât să-l privesc în ochi. Abia atunci am realizat cât de mult se apropiase de mine. Nu am mai avut timp să mă gândesc la nimic altceva deoarece în secunda următoare buzele noastre s-au atins. Era o atingere trandă aş putea spune. Şi asta nu s-a întâmplat doar o dată. M-a sărutat de mai multe ori înainte de a se îndepărta puţin de mine. Iar în momentul în care a făcut asta am realizat că mâinile nu-mi mai tremurau. Mi-a dat drumul la bărbie, iar când l-am privit am observat că ochii îi străluceau, dar eram prea năucită pentru a mai putea analiza situaţia mai în detaliu.
A deschis gura pentru a mai adăuga ceva, dar nu a mai apucat sa spună nimic deoarece în secunda următoare am simţit pământul fugindu-mi de sub picioare şi totul zdruncinându-se în jurul meu. Fără să-mi dau seama cum s-a întâmplat m-am trezit izbindu-mă cu spatele de peretele de piatră al peşterii. Asta m-a durut destul de tare mai ales ca mai fusesem lovită în acea zonă nu cu mult timp în urmă, iar rănile nu se vindecaseră complet. Pe lângă asta, din cauza zdruncinăturilor şi a şocului puternic ameţisem puţin. Cred că mă lovisem şi cu capul de acel perete deoarece acesta pulsa într-un mod dureros. M-am uitat disperată în jur după Josh, dar nu am reuşit să-l zăresc, iar din câte îmi puteam da seama se părea că pietrele începuseră să se prăbuşească. Dar nu ştiam ce să fac. Mă blocasem. Parcă fusesem golită pe dinăuntru. Singurul lucru pe care mai reuşeam să-l fac era să mă ţin pe picioare.
Am închis ochii muşcându-mi destul de tare buza de jos. Aşa ceva nu se putea întâmpla. Nu acum. Nu când voiam şi eu în sfrâşit să mă simt bine. Nu când în sfârşit îmi permiteam după foarte mult timp să fiu fericită şi să mă bucur de viaţă.
De ce tocmai acum? Am gândit cu disperare.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că am fost împinsă de cineva şi că am căzut pe podeaua de piatră.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#42
Sa-mi traiesti pentru capitol.
Chiar daca neoficial, astia doi chiar par a fi impreuna. N-a fost un capitol prea lung, dar ai spus tot ce era de spus ca sa realizez ca pe fata asta o urmareste ghinionul. Ziua incepe frumos, apoi Jeni strica partial buna dispozitie a lui Allyson (1), se anunta o excursie in pestera (2) si tipa ramane blocata datorita unui lucru de care nu-mi pot da seama (3). Trei pasi pentru cea mai tare zi.
Revenind, chiar imi pare a fi un capitol frumos. Mi-a placut cum ai descris sentimentele lui Allyson, mai ales ca la Cand... folosesti mai multa actiune.
Tocmai mi-ai stricat buna dispozitie cu ideea viitorului capitol o.O.
Acum vreau sa ma concentrez pe descrierea pe care ai facut-o, care cred ca putea fi imbunatatita la partea cu saruturile dintre cei doi. Este oricum destul de buna, partea aceea fiind singura cu lipsuri(in opinia mea).
Ai avut vreo trei greseli de tastare. As avea de facut doua observatii:
- La finalul unei propozitii cu "." in loc de "." pui "," si apoi "spuse/zise/constata X" cu litera mica
- Tinzi sa repeti unele cuvinte. In primul alineat ai repetat "sentimentul", apoi Jeni & Josh
Momentan sunt curioasa ce are Jeni si ce se va intampla in continuare, asa ca fii buna si scrie urmatoarea parte ^^.
Spor la lucru!
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#43
sfarsitul m-a lasat sigur cu un semn de intrebare

"Nu avea ce să nu se întâmple." ori nu -> ni ori deloc
asa, in rest nu cred ca am vazut greseli...in ultimele capitole actiunea tindea sa stea pe loc prea tare, ma bucur totusi ca aici s-a vazut ceva mai mult, adica o idee mai clara, te bantuie inspiratia as zice esi sfarsitul m-a lasat in pana, faci din nou capitolele alea in care la sfarsit lasi un suspans mare... nu ca ar fi ceva rau...in rest, toate bune descriere cat a fost nevoie :D a, si scuze ca n-am ajuns mai devreme, si acuma am citit capitolul pe parti... mai multe chesti, merci oricum de anunt...cam atat, nu mai stiu ce sa scriu...astept next-ul

EDIT : Fără spaţii între rânduri. Ar fi fost spam dacă l-aş fi lăsat needitat,
4

#44
Dupa o lunga absenta de la acest fic resuesc si eu sa pun continuarea :]]
Tin sa mentionez ca acest capitol nu a fost corectat, deci se poate sa aiba destule greseli.



Capitolul 17


Când am deschis ochii primul lucru de care am devenit conștientă era capul meu care pulsa într-un mod destul de dureros. Am reușit să mă ridic în genunchi moment în care mi-am dat seama că eram destul de zgâriată, pe cam toate suprafețele corpului care nu fuseseră acoperite cu haine.
Ce s-a întâmplat? M-am întrebat confuză.
Am privit in jur confuză, apoi mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase. Iar în secunda următoare am simțit cum mă cuprinde spaima. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: Unde e Josh?
Am bâjbâit în geninchi după lanternă, fiind convinsă că trebuia să fie pe aici. Într-un final am găsit-o, iar după încă vreun minut am reușit să o aprind. În mod normal nu mi-ar fi luat atât de mult, da rmâinile îmi tremurau ceea ce făcea ca lucrurile să fie mult mai complicate decât ar fi trebuit.
Nu voiam să mă gândesc la faptul că Josh pățise ceva, dar nu reușeam să-mi abat gândurile spre altceva. Aveam vaga impresie că el fusese cel care mă împinsese, probabil deaorece voise să mă protejeze, ceea ce însemna că ar fi putut fi rănit.
Am plimbat lanterna prin jur speriată de ceea ce aș fi putut descoperi. Dar nu aveam cum să scap din asta. Nu puteam să stau cu mâinile în sân așteptând să fim slavați de cineva. Eram convinsă că cineva chemase ajutoare, dar nu aveam nici cea mai vagă idee când anume ar fi ajuns aici. Iar până atunci... ei bine, ceva grav s-ar fi putut întâmpla. Sigur, asta s-ar fi putut întâmpla oricum, dar aveam impresia că daca nu făceam nimic respectivul lucru avea mai mult șanse de a se întâmpla.
Erau pietre prăbușite cam peste tot. Eram surprinsă de faptul că scăpasem aproape nevătămată din asta. Abia acum îmi dădeam seama de faptul că acele zdruncinături de mai devreme fuseseră cauzate de un cutremur.
Apoi, lanterna a luminat ceva ce semăna cu un picior. Atunci inima a început să-mi bată într-un ritm alert. Acela era Josh, eram convinsă de asta. Nu îl puteam vedea deoarece niște bolovani destul de mari se aflau în fața lui. M-am ridicat cu greu în picioare și am luat-o într-acolo. Speram să nu fie rănit grav, cu toate că exista o voce în mintea mea care îmi spunea exact contrariul. Dar refuzam să cred asta. sau mai exact, chiar nu viam să cred asta.
Dar anumite lucruri nu pot fi negate la infinit, iar când am ajuns în fața lui mi-am dat seama că acea voce din capul meu avusese dreptate. Genunchii au început să-mi tremure și, deoarece nu voiam să ajung să-mi cedeze complet, m-am așezat ăn genunchi în fața lui. O urmă sângerie i se întindea de la tâmpla dreaptă până la bărbie. Tricoul nu mai era chiar întreg și în plus respira cam scadat, de parca se chinuia să o facă. Avea ochii închiși, dar cred că lumina lanternei l-a trezit deoarece pleoapele au început să i se miște, iar câteva secunde mai târziu avea ochii pe jumătate deschiși. I-a luat un pic până să-și dea seama cine sunt, sau cel puțin eu așa credeam, iar când a facut-o mi s-a părut că a început să zâbeamscă, sau că cel puțin asta încercase să facă.
- Ești bine? A întrebat pe o voce destul de chinuită.
Nefiind în stare să vorbesc din cauza șocului am dat pur și simplu aprobator din cap.
- Asta e bine...
- Ești... rănit, am reușit să îngaim.
- Nu-ți face... griji. Sunt sigur că... că cineva va veni... după noi. Sunt sigur că... totul va fi... bine.
Vorbea greu și cu întreruperi. Capul meu se golise complet în secunda de față. Nici măcar mâinile nu mai îmi tremurau. Cred că era într-o stare de șoc, deoarece nu mai reușeam să fac nimic.
Nu îmi venea să cred... De ce a trebuit ca asta să se întâmple tocmai acum? Și de ce tocmai în acest fel? Semăna într-un fel cu ceea ce pățisem acum mulți ani. Atunci când... atunci când avusesem acel accident. Iar ceea ce îmi spusese el... Era același lucru pe care mi-l spusese și tata. Nu-ți face griji. Totul va fi bine. Dar nu fusese și îmi era teamă. Teamă că nici de data asta nu va fi bine. Atunci ajutoarele nu ajunseseră la timp, sau tata nu reușise să reziste până atunci... Nu știam. Dar în momentul ăsta nu mai conta.
Am privit în dreapta mea acolo unde ar fi trebuit să fie tunelul prin care am venit. Ei bine, nu mai exista nici un tunel. Doar un morman de pietre ce îl blocau.
În acel moment mi-a venit o idee. Una nebunească ce-i drept, dar era totuși o idee. Am pus lanterna pe jos astfel încât să lumineze acel perete de piatră ce se formase, apoi m-am ridict în picioare și m-am îndreptat spre el. Încet am luat una din pietre și am aruncat-o în spate. Apoi am continuat să fac asta cu fiecare în piatră, având grijă ca totul să nu se prăbușească din nou.
- Ce faci? A întrebat confuz.
- O cale de ieșire de aici, am răspuns mecanic.
- Nu crezi... că ar fi o idee... mai bună... să așteptăm ajutoarele?
Am dat din cap în semn că nu continuând să dar pietrele la o parte. Nu aveam de gând să mă opresc. Cam toți mușchii mă dureau în momentul de față, dar nu-mi păsa. Asta nu avea să mă oprească. Nici măcar nu îmi mai păsa dacă aveam să reușesc sau nu, tot ceea ce conta era să fac ceva, nu să stau degeaba așteptând niște ajutoare care nu aveam nici cea mai vagă idee când aveau să ajungă aici.
Era o idee complet nebunească, eram conșitentă de asta, dar ceva nu mă lăsa să mă opresc.
- De ce? L-am auzit întrebând.
M-am întors spre el, privindu-l confuză. La ce anume se referea?
- De ce faci... asta?
- Pentru că trebuie să fac ceva, am zis încet întorcându-mă din nou spre pietre. Nu pot să stau aici și să nu fac nimic.
Simșeam cum lacrimile îmi năvăliseră în ochi, dar nu aveam de gând să le las să iasă. Acest lucru mi-ar fi încețoșat privirea și acum mai mult ca niciodată aveam nevoie ca aceasta să fie clară. Nu voiam să greșesc.
- De ce... este atât de important... să faci asta?
- Pentru că... pentru că atunci când tata a avut nevoie de ajutorul meu nu am făcut nimic, am zis, vocea spărgându-mi-se la final.
- Ce vrei... să spui... cu asta?
O vreme am continuat să mut pietrele în liniște fără să-i răspund. Nu eram convinsă că puteam să-i spun. Nu știam dacă este o idee bună. Singura persoană căreia îi povestisem tot ceea ce se întâmplase atunci era mama. și ciar și ei i-am spus după ce trecuse o anumită perioadă de la accident. Apoi, m-am gândit că oricum nu prea mai aveam nimic de pierdut. Până la urmă, cui ar fi putut să-i spună?
- Când a avut loc acel accident, acum mulți ani, mașina se răsturnase efectiv. Ei bine... tata m-a ajutat să ies, dar el nu a reușit deoarece i se blocase centura. Eu... eu ar fi trebuit să-l ajut. Dar nu am facut-o. Am stat cu spatele sprijinit de o altă mașină care se afla pe acolo... fiindmult prea îngrozită pentru a face ceva.
Vocea îmi tremura evident deja, dar aveam de gând să continui.
- Tata mi-a spus atunci să nu-mi fac griji... pentru că totul avea să fie în regulă... dar... dar nu a fost așa... A murit înainte de a ajunge la spital. Iar eu... ei bine, încă mă mai gândesc că dacă aș fi făcut ceva pentru a-l ajuta, poate că acum ar fi încă aici... Uneori mă consider în parte vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. și nu vreau ca asta să se întâmple și de data asta...
l-am privit cu coada ochiului, moment în care mi-am dat seama că își pierduse cunoștința. În acel moment am intrat în panică și am început să dau pietrele la o parte și mai repede. Nu putea să moară. Nu aveam să-l las. Nu avea să moară din cauza mea.
Nu am mai reușit să-mi stăpânesc lacrimile care au început să-mi șiroiască pe obraji. Dar nu aveam de gând să mă opresc. Nu puteam să mă opresc, nu acum.
Apoi am căzut în genunchi. Pe cine păcăleam? Chiar dacă aș fi reușit să eliberez acel tunel nu aș fi avut cum să-l scot pe Josh de aici. Nu aveam suficientă forță.
De ce nu puteam să fiu mai puternică? De ce nu puteam niciodată să fac nimic pentru a-i ajuta pe cei la care țin?
Un singur lucru nu îi spusesem lui Josh. Faptul că, mai mult decât orice, regretam ceea ce îi spusesem tatei înainte de acel accident.fusesemsupărată și țipasem la el, zicându-i multe lucruri fără să mă gândesc la ele. În secunda ceea crezusem că era o chestie de moment și că după acea întâlnire cu asociații tatei îmi voi cere scuze și ne vom împăca. Așa cum se întâmpla de obicei. Nu mă gândisem niciodată că s-ar fi întâmplat altfel.
Dar nu mai avusesem șansa de a-mi cere iertare. Se stinsese înainte ca eu să-i mai pot adresa vreun cuvânt. Măcar unul. Cred că asta mă duruse cel mai tare în acel moment și încă mă durea de altfel. De multe ori mi-am dorit să fi avut șansa de a-i spune măcar încă o dată cât de mult îl iubesc...
Apoi, am auzit un zgomot puternic venind din spatele peretelui de piatră. Speriată m-am dat înapoi, neștiind ce altceva aș fi putut să fac.
Pietrele au fost date brusc la o parte și am putut zări două persoane ce purtau un echipament ce bănuiam că era special conceput pentru ceea ce făceau, moment în care mi-am dat seama că probabil ei erau cei trimiși să ne scoată aici.
Ar fi trebuit să fiu fericită, dar nu reușeam, oricât de mult aș fi încercat.
Unul din ei s-a apropiat de mine.
- Ești bine? M-a întrebat.
Am reușit cu greu să dau aprobator din cap moment în care cel care mi-a zâmbit încurajator.
- Haide. O să vă scoatem de aici.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#45
Deschis, vazut, citit. :D
Capitolul asta este mai scurt decat cele cu care ne-ai obisnuit, dar are destula actiune. Lucrurile au luat o intorsatura cam urata(Ce zic eu aici, e urat de tot. E mama situatiilor urate, daca nu, macar matusa.) pentru Alyson si Josh, dat fiind faptul ca intreaga situatie ii aminteste de trecut.
Greseli ai avut, chiar multe, dar nu ma pot lega de ele pentru ca ai zis ca n-ai corectat. Ce ma deranjeaza sunt cuvintele care se repeta. La un moment dat vedeam numai "asta" si "fac" unde ma intorceam cu privirea, ma urmareau o.O.
Capitolul in sine a fost frumos, desi cred ca puteai descrie ceva mai bine frica pe care o simtea Alyson pentru Josh si vina pentru ce s-a intamplat cu tatal ei. Fata asta are un trecut chiar trist, desi dupa acest capitol cred ca are si ea partea ei de vina.
Sa speram ca lucrurile se vor imbunatati in continuare. :)
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#46
"Ce s-a întâmplat? M-am întrebat confuză.
Am privit in jur confuză..." confunza... confuza, destul de deranjanta repetitia cand citesti...
intr-adevar, in comparatie cu capitolele impecabile cu care ne-ai obisnuit, acesta a avut destul de multisoare greseli
Acum, tin sa te anunt ca mi-au dat lacrimile putin :))
eh, tinand cont ca ai scris capitolul destul de repede, nu prea avea cum sa iasa perfect, mergea mai mult la descrierea sentimentelor, ai grabit putin lucrurile la un moment dat dar a fost ok datorita dialogurilor dintre ei. e trist capitolul, sentimentul de vinovatie l-am simtit desii nu m-a atins atat cat o putea face. mergea poate mai bine sub forma unui flashback unele chestii, dar e bine si asa, daca era eu sa incep sa plang inseamna ca e bine :p
parca salvarea a venit prea repede, de aia am impresia ca nu ai reusit prea mult sa dezvolti unele chestii, gandurile ei nu au mers prea departe ca deja a venit salvarea, bine, nu era prea sanatos nici sa-l lasi mai mult pe josh in starea lui de inconstienta, tipul asta e un inger aproapo

cam atat, stiu ca e sec comentariu dar atata ma duce capul
4

#47
Deci ajung și eu la finalul acestui fic :]] Trist, dar adevărat. Țin să menționez că nici acest capitol nu este corectat, asta deoarece mi-e cam somn și țin neapărat să pun capitolul astă seară. Sper totuși să va placă, așa puțin cam tras de păr cum este el :]]

Le mulțumesc tuturor celor care au avut răbdare să citească acest fic și sper din tot sufletul că le-a plăcut!



Capitolul 18
3 luni mai târziu



- Trezește-te somnoroas-o! Aud glasul mamei.
- Imediat, îi răspund fără chef fiind somnoroasă încă.
După câteva minute mă ridic cu greu din pat. Off, de ce nu se putea ca vacanța de vară să fie mai lungă? Nu îmi plăcuse niciodată să mă trezesc devreme, iar când mă gândeam că trecusem clasa a douăsprăzecea și că acest am avea să fie extrem de dificil îmi pierea cheful de absolut orice. Dar ce să-i faci?
Îmi târăsc picioarele până în baie căscând întruna. După ce îmi frec puțin ochii îmi privesc imaginea ce se reflecta în oglindă. Părul care cândva îmi depășea talia acum abia dacă îmi depășea bărbia. După ce acea excursie a luat sfârșit decisesem să-l tai și să-l mențin la o lungime scurtă. Oftez amintindu-mi de ultimile zile ale acelei tabere.

***

După ce eu și Josh am fost scoși din acea peșteră echipele de intervenție ne-au dus direct la cel mai apropiat spital din zonă. Acolo i-am găsit pe restul colegilor mei, iar după ce am aflat că eu nu pățisem nimic grav am fost întâmpinată de Jeni, care mi-a sărit efectiv de gât, spunându-mi cât de fericită era să afle că sunt bine. În acele momente nu prea eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu, dar chiar și așa îmi puteam da seama că fusese îngijorată pentru mine. Așa cum eu eram îngrijorată pentru altcineva.
După vreo zece minute de pus întrebări cam tuturor celor din spital de are puteam da, aflasem că Josh nu era într-o stare prea bună. De fapt, din câte îmi pot aminti, deoarece cam tot ceea ce s-a întâmplat după acel cutremur este un pic cam în ceață în mintea mea, era într-o stare destul de gravă. Nu mai știu exact cum m-am simțit în acele momente, dar îmi amintesc că cel mai rău a fost în momentul în care la spital au apărut părinții lui. Atunci m-am simțit vinovată pentru starea în care se afla băiatul lor. Asta pentru că știam că fusese rănit grav din cauza faptului că mă împinsese pe mine pentru a nu fi rănită în timpul cutremurului. Iar gândul că el ar putea muri din cauza mea... ei bine, cred că înțelegeți singuri.
Mai țin minte că am luat loc pe un scaun și că lângă mine a luat loc tatăl lui. Știam cum arată deoarece văzusem o poză cu propreitarii pensiunii unde stătusem pe unul din pereți. Nu aveam curajul de a-l privi, așa că m-am mulțumit să mă uit la propriile mâini, rugându-mă ca Josh să se însănătoșească. Nu știam ce altceva aș fi putut să fac. Cred că, dacă nu aș fi fost încă șocată după tot ceea ce se întâmplase, aș fi izbucnit în plâns de-a binelea. Însă în acele momente nu simțisem nevoia să plâng. Îmi simțeam ochii uscați.
Gândurile mi-a fost întrerupte în momentul în care tatăl lui mi s-a adresat.
- Amuzant, nu-i așa?
Asta mi s-a părut ciudat, nu întrebarea în sine, ci tonul pe care fusese pusă. Era un ton puțin trist, dar în același timp resemnat. Mi-am întors ochii spre el. Stătea cu brațele sprijinite pe genunchi privindu-mă cu cei mai înțelegători ochi pe care îi văzusem vreodată. Nu înțelegeam la ce se referea și nu știam ce anume aș fi putut să-i răspund.
- Nu ți se pare amuzant faptul că lucrurile pot lua o asemenea întorsătură exact atunci când te așteptți mai puțin? A spus cu aceeași voce.
- Ba da, am răspuns cu jumătate de gură, privindu-mi din nou mâinile. Îmi pare rău, am adăugat după un minute de liniște. Este vina mea...
- Asta crezi? A spus pe un ton ce părea puțin amuzat de data asta. Nu ar trebui. Până la urmă, nu e ca și când ți-ai fi dorit să i se întâmple așa ceva.
- Dar... este în starea asta pentru că m-a salvat pe mine.
L-am auzit chicotind înfundat înainte de a răspunde.
- Mi se pare ridicol să te simți vinovată pentru ceva ce nu poți controla.
L-am privit din nou. Avea un zâmabet încurajator pe față, șters ce-i drept, dar totuți un zâmbet, chiar dacă ochii lui exprimau doar tristețe și resemnare.
Asta mi-a dat de gândit, iar după un tim am ajuns la concluzia că avea dreptate. Gândul mi-a zburat din nou la acel accident de mașină și am realizat că poate era timpul să mă iert pe mine însămi. Până la urmă, nu mai puteam schimba nimic. Aș putea cel puțin să încerc să fiu fericită cum pot, nu-i așa?
Oare nu asta și-ar fi dorit și el? M-am îndreptat gândidu-mă la tata.
După aceea mai știu doar că o asistentă l-a anuțat pe tatăl lui Josh ca acesta trebuia operat imediat. Țin minte că acesta a dat aprobator din cap înghițind însec.
Apoi totul e în ceață până în momentul în care asistenta s-a întors pentru a-l anunța că operația avusese succes și că fiul lui se va face bine. După aceea mai știu că Jeni m-a tras de braț conducându-mă înapoi la pensiune și spunându-mi ceva de genul că din cauza acestui incident restul teberei fusese anulat șică trebuia să ne facm bagajele, deoarece urma să plecăm acasă în dimineața următoare.
Poftim?! Dar...
Desigur, nu prea am avut nimic de spus în acest context deoarece totul fusese deja decis. Mi-am înghesuit toate hainele în geamantan, iar în acea noapte nu am închis un ochi. Următoarea zi eram chiaună și nici micul dejun nu l-am luat.
Nu mi-e prea clar ce s-a întâmplat în ziua aceea, dar îmi amintesc vag că tatăl lui Josh m-a tras la un moment dat deoparte și mi-a spus că acesta este bine, cu excepția faptului că nu își amintea foarte bine ceea ce se întâmplase în ultima săptămână. Atunci am răsuflat ușurată, deoarece tocmai îmi fusese luată piatră de pe inimă.
Acum puteam pleca liniștită, chiar dacă nu voi avea ocazia de a-mi lua la revedere de la el. Măcar știam că totul va fi bine.

***

După acea zi știu că totul a început să meargă din ce în ce ai bine. Am început să mă împac cu situația actuală și încet, încet am început să fiu mai veselă și mai plină de viață. Mi-am tuns părul deoarece începuse să mă incomodeze și am decis să schimb mai multe lucruri la mine. Am încercat să fiu mai sociabilă cu cei din jur și să fiu mai deschisă.
După un timp cred că am reușit să mă schimb, sau mai exact să mă apropii pe cât posibil de fata ce obișnuisem să fiu.
Gândurile mi-a fost întrerupte de vocea mamei:
- Dacă nu te grăbești vei întârzia!
- Plec imediat!
Am ieșit din baie, mi-am tras repede pe mine o pereche de blugi și un tricou, mi-am luat geanta și am ieșit pe ușă nu înainte însă ca mama să-mi dea o îmbrățișare de toate zielele.
- Asta pentru ce a fost? Am întreabt după ce m-am sustras din îmbrățișare.
- Nimic deosebit, a spus cum un zîmbet uriaș pe față. Succes.
Încă puțin confuză am ieșit din casă, iar în fața blocului am găsit-o pe Jeni care mă aștepta veselă ca întotdeauna.
- Pregătită pentru prima zi de școală? M-a întrebat zâmbind.
- Nu chiar, dar ce să-i faci? Am răspuns oftând.
Am luat-o din loc pe străzile liniștite din cartier. Era o zi senină, însorită, fără niciun nor pe cer, ceea ce mă făcea să mă simt bine. Acum eram convinsă că totul avea să meargă bine, că vo reuși să fiu fericită.

A, și până nu uit, mai este un lucru pe care trebuie să vi-l spun. La vreo săptămână după ce m-am întors din acea tabără am decis să mă duc de una singură până la cimintir pentru a vizita mormantul tatei. Trecuse ceva timp de când fusesem ultima oară acolo.
Am cumpărat câteva flori în drum pe care le-am pus pe piatra de la mormânt. O vreme am stat pur și simplu acolo, privind piatra funerară pe care era inscripționat numele lui, amintindu-mi toate momentele petrecute cu el.
M-am ridicat numai în momentul în care soarele a început să apună.
Pa tată. Voi mai trece pe aici, am gândit sperând, în mod absurd, că poate el va auzi asta.
În momentul în care am ieșit pe porțile cimintirului zâmbeam. De ce? Decisesem să încerc că fiu din nou fata de odinioară. Decisesem să-mi dau o nouă șansă de a fi fericită...


Sfârșit
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#48
cred ca imi dau lacrimile, in acelas timp imi vine sa te bat, adica Allyson si Josh???? O.O ma asteptam sa iasa ceva mai mult...
de altfel chiar tu ai zis ca mesajul/ideea fic-ului e total clara numai in ultimul capitol, as zice ca te-ai referit la iertarea de sine, imi place mult :D si tatal lui Josh, personaj tinut in umbra pana in acest capitol, a avut totusi un rol important, mi-a placut replica pe care a zis-o, te-ai descurcat bine :P
off, dupa cum stii, mi-a placut ficul asta de la inceput si as zice ca nu a fost un final dezamagitor :D desii oarecum trist...
acum, ce tine strict de capitol, ai avut destul de muticele greseli ce-i drept, dar te scuzam considerand capitolele impecabile cu care ne incanti in general, m-as fi asteptat sincer la ceva mai lung dar ai zis tot ce mai era de spus deci e ok

cam atat scumpo, felicitari pentru un fic bun dus pana la capat :*
4

#49
Primul tau fic terminat... *wiping tears*
Revenind, a fost un final prea brusc. Pac pac il opereaza, pac pac trec lunile si nu se mai stie nimic de el. Cred ca Allyson a trecut cam usor peste "relatia"cu Josh ( nu se prea poate numi asa, dar intelegi ideea... ).
Ultima parte a capitolului a fost frumoasa, desi cred ca ai fi putut descrie mai bine sentimentele ei. Desi poate suna straniu, cimitirele sunt cele mai tari locuri pentru descrieri.
Sunt putin in ceata legat de memoria lui Josh. Tipul a uitat complet saptamana aia sau si-a mai amintit de ea? Ar fi trebuit sa mai spui cate ceva si despre soarta lui. Btw, tatal sau e un izvor de intelepciune. Amin.
In concluzie ma bucur ca ti-ai implinit visul de a termina cu ficul asta si te felicit. Acum il astept pe urmatorul ;;).
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  [Yaoi] Un pas spre fericire Dimasika 7 6.061 11-06-2013, 06:26 AM
Ultimul răspuns: Dimasika
  Merit fericire Katniss 19 10.127 26-02-2012, 04:41 PM
Ultimul răspuns: Grubbie
  O viata noua...o noua persoana:x •нąкü• 26 16.600 01-03-2011, 11:28 PM
Ultimul răspuns: Hakusor.
  O noua viata, o noua descoperire. ♥Luchi♥ 1 2.113 03-09-2010, 02:01 AM
Ultimul răspuns: Me†al.
  Tristete sau fericire(inspirat din naruto) :XDark~Sakura~Angel:* 43 33.686 12-07-2009, 10:47 PM
Ultimul răspuns: D@n@
  Fericire si Tristete Bad Blood. 6 5.092 14-06-2009, 01:03 PM
Ultimul răspuns: Bad Blood.


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)