Dupa o lunga absenţă am venit cu un nou capitol. Sper să vă placă. Lectură plăcută ^_^
Capitolul 13. Minciuna are picioare scurte
~SASUKE:~
“Hahahaha†asta e tot ce se auzea în spatele sălii de sport unde eram eu şi prietenii mei. Le povestisem absolut totul, că nu am încheiat-o cu Sakura şi că o mai ţin în acea minciună.
- Pe bune Sasuke? Frate, noi ţi-am zis să o faci numai pe admiratorul secret, nu era necesar să continui. Nu pot să cred cât de fraieră e. Olimpică, dar crede totul. Înseamna că era disperată după un prieten. –replica lui Neji era chiar foarte adevarată, dar dacă aveam chef de distractie nu am ratat această şansă.-
- Omule cât mai ţii “relaţia†asta? Doar nu ai de gand să-ţi strici vara ca să stai cu acea răţuşcă urâtă. Eu vreau sa mergem cu toţi în vacanţă, undeva la mare, într-un loc exotic cu multe gagici.
- Stai calm, Naruto. Voi încheia cu ea până se termină anul şcolar. Doar nu crezi că voi sta cu Sakura toată vara? Frate până şi eu m-am săturat de jocul ăsta stupid. Mi-a ajuns, vreau o fată adevarată lânga mine, nu una ştearsă. Îi voi zice că voi pleca sau că relaţia noastră nu mai merge şi gata. Va plânge câteva zile, dar după îi va trece.
Abia aşteptam să închei totul. Fata asta mă oboseşte şi e înapoiată rău de tot. Ei îi plac lucrurile romantice, liniştite, dar eu vreau adrenalină şi să încerc ceva nou. Nu sunt genul care să stea locului, nu sunt făcut pentru o relaţie de lungă durată, cel puţin nu acum. Umblu din floare în floare, sunt o dinamită. Cu greu mă abţineam să nu mă uit după fustele altor fete, să nu le fac cu ochiul sau chiar să le dau câte o palmă peste fund, să nu sar pe ele şi să le devorez până în zorii zile. Îmi lipsesc acele nopţi fierbinţi oferite de câte o zeiţă.
Odată ce închei totul îmi voi lua o piatra de pe inima şi voi dormi bine. Pentru că trebuie să recunosc că de la un timp nu mai dorm bine şi visez o persoană ce plânge non-stop reuşind să dea naştere unui lac, sânge, voci ce îmi spun că voi regreta şi multe alte minunaţii.
Uneori mă sperii şi eu. După spusele profului de psihologie aceastea sunt mustrări de conştiinţă, dar de ce ar apărea acum? De ce nu apâreau când îmi băteam joc de alte fete ducându-le în patul meu ca după să le arunc la coş? Ciudată e viata şi pshihologia.
~SAKURA:~
Spatele meu era lipit de zidul rece al sălii de sport, iar lacrimile curgeau în voia cea bună pe obrajii mei, acum palizi.
A fost un joc, a fost doar un simplu şi idiot joc. El nu m-a iubit, nu mă iubeşte şi nu mă va iubi niciodată. S-a jucat cu mine doar pentru a avea motiv de distracţie. Cum am putut să fiu atât de naivă? Cum?
Am fugit de acolo cu lacrimi în ochi înainte ca Sasuke să mă audă suspinând şi să-i dau alt motiv de râs. Am intrat în baie ducându-ma în ultima cabină.
Mi-am strans mâinile la piept şi am alunecat până am atins gresia maro. Doream să mă duc mai jos, să intru în pământ şi să nu mă găsească nimeni, dar nu aveam norocul acesta.
A fost o provocare, a facut-o pe “admiratorul secret†doar pentru că pierduse atunci cursa aia. Deci asta era provocarea oferită. De ce nu s-a oprit acolo? Poate era mai bine aşa, poate acel cuţit nu intra atât de adânc în sufletul meu. Poate... ce poate?
A facut-o pentru că sunt cum sunt, arăt cum arăt. Logic că voi crede tot. Chiar Neji a afirmat-o: “disperata după un prietenâ€. Doream să simt ÅŸi eu acele plăceri, nu mai vroiam să fiu invizibilă. Doream ca cineva să mă privească aÅŸa cum sunt, să mă iubească. Am vrut... mi s-a oferit.
M-am îndrăgostit de el de cum l-am văzut, iar sentimentele mi s-au mărit odată cu acele cadouri. Am ajuns să nu pot trăi fără aroma lui dulce ce o împrăştia peste tot unde mă ducea.
De asta el a vrut ca relaţia noastră să rămână ascunsă, pentru că îi era ruşine cu mine. Sora mea a avut dreptate, dar eu nu am ascultat-o, ba chiar am fost pe punctul să o pierd. Din cauza lui noi ne-am ceratat. El şi doar el mi-a ucis sufletul fără pic de milă.
Capul îmi plesnea şi simţeam că mor acolo cu zile. Nu eram în stare să mă ridic, însă trebuia să o fac. Nu mai puteam rămâne la ore în starea în care eram, şocul prea puternic m-a afectat atât psihic cât şi sentimental. Totul se învârtea cu mine aşa că mergeam sprijinandu-mă de perete.
- Sakura eşti bine? – mi-am ridicat capul şi am observat ochii negri ai dirigintelui meu ce ma priveau părinteşte şi îngrjoraţi.
- Nu chiar. Cred că am o lipsă de calciu, îmi puteţi permite să plec acasă?
Mi-a acordat învoirea şi m-am dus în clasă să-mi iau lucrurile. Fetele au sarit pe mine să mă întrebe ce am si dacă este necesar să mă conducă vreuna din ele acasă, însă le-am calmat spunându-le că am chemat un taxiu. Da vezi să nu. Nu doream să merg cu vreun mijloc de transport, aveam nevoie de aer, de libertate. Simţeam cum mă sufoc în propriul aer.
Înainte să-mi iau geanta şi să mă fac nevazută, din instinct, mi-am aruncat ochii la banca lui Sasuke şi am avut surpriza să-l văd acolo uitându-se la mine oarecum uimit şi îngrijorat. Mă lasă?
Ochii mei nu exprimau nimic faţa de el, dacă aveam un cuţit îi luam gâtul în clipa asta. Îmi venea să mă duc şi să-l lovesc până sângerează, să-i zic tot ce am pe suflet, dar m-am abţinut.
Am putut citi pe buzele sale stupida întrebare “dacă sunt bine?â€. Da, mă simÅ£eam minunat, am o stare de euforie de zici că am luat droguri ÅŸi am uitat de tot. AÅŸa sunt din cauza ta, prostule.
Nu i-am raspuns, doar mi-am întors capul dezgustată deja de persoana lui având ca destinaţie camera mea.
Mergeam agale pe stradă, iar ochii mei întredeschişi priveau asfaltul. Din când în când mai ridicam capul şi observam cupluri atât de fericite. Cu fiecare strop de bucurie zărit o săgeată îmi trecea prin inima şi o lacrimă se scurgea rămânând în urma mea.
Aş vrea atât de mult ca mâine când mă trezesc nimic din toate astea să nu se fi întâmplat, iar eu să fiu în Londra, să nu-l fi cunoscut pe Sasuke niciodată. Dar ştiam că nu e aşa, ştiam că şi mâine voi plânge şi sora mea va încerca să mă calmeze.
Aş dori ca totul să fie doar un coşmar, însă dorinţa nu mi se îndeplineşte. Vreau să fug, să mor. Nu vreau să mai dau ochii cu nimeni. Cum aş putea să dau mâine ochii cu el? Cum aş putea să dau ochii cu sora mea, singura care m-a avertizat şi a bănuit ceva? Nu pot.
E prea mult pentru mine. De atâtea ori am suferit, de atâtea ori am plâns şi totul în zadar. De ce? De ce mereu totul se termină în întuneric? De ce soarele nu răsare şi în grădina mea ?
Degeaba mă întreb, căci ştiu prea bine că nimeni nu îmi va răspunde.
Întru pe poarta casei trecând pe lăngă superbii trandafiri de toate nuanţele. Ce bine de ei. Nu ştiu de durere, nu ştiu de suferinţă sau eşec. Mirosul lor mă adorme, mă duce într-o lume paralelă cu aceasta. Toate simţurile sunt dezmierdate, dar inima nu. Continui să merg agale, fără nici un chef de viaţă şi mă opresc când deschid uşa.
Se auzeau voci din sufragerie, sigur mătuşa mea a venit deja, iar eu arăt cum arăt. Pfff, de parcă ar fi o mare diferenţă.
O voce blândă mă chemă în sufragerie pentru a-mi întâmpina scumpa mea mătuşă. Nu, nu ma pot duce.
- Imediat, mă duc până sus să…. să-mi las lucrurile şi să mă schimb.
Am minţit, prima dată când îi ascund mamei ceva. Defapt nu, căci i-am ascuns cam totul, am pus o mască zâmbăreaţă pe chip şi mi-am înşelat părinţi în multe privinţe.
Am închis rapid uşa în urma mea fugind spre pat şi înfundându-mi chipul în perna moale. Suspin după suspin a început să se audă în camera, lacrimă după lacrimă curgând pe lenjerie.
Cum Doamne am putut fi aşa proastă ? Am lăsat sentimentele să-mi învadeze complet sufletul, nu am mai ascultat şi mintea. Fericirea era prea mare pentru a mă gândi şi la ceva rău. Speram şi eu la o poveste ca în basme, dar s-a dovedit a fi un coşmar, un infern din care abia dacă mă pot ridica.
Nişte degete îmi dezmierdau spatele cu o iubire şi o căldură unică., vocea îi era înconfundabilă şi plăcută. Mi-am mutat rapid capul în poala ei pentru a treia repriză de plâns.
- Şşşşşşş, gata. Calmează-te, surioară! Gata, sunt aici cu tine. – mi-a ridicat capul dând la o parte firele de păr lipite de chipul meu palid – Ce ai păţit? Mi-am dat seama de cum ai vorbit că ceva ai. Aceeaşi istorie cu înfăţişarea?
- Nu e asta, Konan. E mai rău. Mult mai rău de atât. Vreau sa mor.
- Hopa, gata, gata. Ce sunt cu vorbele astea pe tine ? Sakura, în viaţa mea nu te-am auzind vorbind aşa. Cum să mori? Spune-mi ce ai, ca să ştiu cum să te ajut.
- Nimeni şi nimic nu mă mai poate ajuta. Totul e distrus, absolut totul. Mereu voi rămâne aşa: o (iertati-ma nu stiu ce vorbesc)ă, o naivă. Nimic nu se va schimba. Sunt un nimeni.
- Nu, Saku, nu e aşa. – mi-a luat chipul în palmele ei oblingându-ma să o privesc în ochi – Ascultă, surioară: tu eşti specială prin felul tău de a fi, unică. Mereu te-ai ridicat şi ai continuat să mergi, să demonstrezi cât poţi tu de mult. Nu ai făcut tot ce au vrut părinţi să faci din obligaţie, ci din iubire şi chiar plăcere. Sakura, eşti un boboc ce încă nu a înflorit, dar va veni acea zi, poate foarte curând. Acum, ce naiba, ai păţit?
- Sasuke... – am început să povestesc tot ce auzisem la şcoală, iar cu fiecare cuvânt spus o lacrimă cadea pe podea spărgându-se. - Te rog, nu mă mustra. Doar îmbrăţisează-mă.
Am simţit mainile ei cuprinzându-mi trupul fără a mai spune nimic. Eu doar mi-am afundat capul la pieptul ei vărsând lacrimi până am secat complet, iar ochii mi s-au închis de la atâta oboseală.
Mi-am ridicat uşor pleoapele dezvelindu-mi ochii şi am constatat că era seară. Capul mă durea îngrozitor. Ce s-a întâmplat? Proastă întrebare. Răspunsul m-a fulgerat imediat, iar o lacrimă s-a scurs iar şi încă una.
- Nu merită să plângi pentru el.
Mi-am ridicat ochii şi am privit spre canapeaua din camera mea. Era acolo, stătea picior peste picior cu o ceaşca în mână şi revistele de modă pe masă. Părul ei blond, lung până fund era prins într-un coc, ochii ciocolatii mă priveau cu cea mai mare iubire. Corpul ei frumos, era acoperit de o rochiţă neagră, uşor decoltată, iar în picioare avea o pereche pufoasă de papuci de casă.
- Mă bucur să te revăd, draga mea. Poftim. Bea acest ceai. Te va calma, deşi nu îţi va alina durerea.
- Şi eu mă bucur să te văd, deşi nu prea e plăcută situaţia. De unde ştii?
- Chiar crezi că nu am tras-o pe Konan de limbă? De cum ai intrat în casă şi ai vorbit mi s-a părut că ai ceva ce te apasă, dar nu îţi fă griji părinţi tăi nu bănuiesc nimic de asta şi nici nu sunt acasă.
Am tăcut privind lichidul din ceaşcă. Nici nu aveam ce să-i spun, defapt nu prea doream să vorbesc în aceste clipe.
- Ascultă, Sakura. – vocea ei era foarte serioasă lucru ce m-a determinat să-mi ridic privirea puţin uimită – Trebuie să le demonstrezi tuturor că nu eşti ceea ce spun ei. Trebuie să te schimbi, e timpul să o faci.
- Nu. Nici nu mă gândesc mătuşă. Cum să le spun părinţilor mei? Vor face mai rău ca trenul în gară. Sunt bine aşa, nu…
- Încetează ! Te cunosc şi minţi. Nu eşti bine ! Chiar tu te urăşti, îţi urăşti această înfăţişare, acest comportament prea moale. Sakura, nu te minţi singură căci mai rău îţi faci. Ascultă-mă, căci ştiu ce spun. Caută adânc. Pentru prima dată fii sinceră cu tine, aşa îţi faci mai mult rău. Nu ai de ce să te temi de părinţi, pentru că pot vorbi eu cu ei, la fel şi Konan. Gândeşte-te bine şi mâine vom vorbi mai mult. Noapte bună.
Lumina s-a stins şi odată cu ea şi ochii mei. Mă lăsam înghiţită de întunericul din camera mea şi purtată pe aripile viselor. Acum ce mai visez?
Nu ştiu cum, dar absolut toate momentele groaznice din viaţa mea le vedeam aici ca pe un film prost realizat. De ce îmi apar aceastea acum? Privirea mi s-a oprit pe o imgine de acum şase ani.
“- Mă urăsc pentru ceea ce sunt. Urăsc ca toÅ£i să-ÅŸi bată joc de mine. Urăsc acest comportament moale, urăsc tot ce Å£ine de mine. – Å£ip în timp ce arunc tot felul de lucruri prin camerăâ€
Singura mea criză de nervi, prima şi ultima dată a fost atunci, dar nu asta contează şi nici motivul ci vorbele. Vorbe ce sunt aceleaşi ca şi ale mătuşei mele. Oare e timpul să îngrop trecutul? E timpul pentru a mă schimba?
Am întrerupt totul trezindu-mă la realitate. M-am ridicat rapid din pat şi m-am dus la Tsunade în cameră. După ce am primit aprobarea am pătruns în camera unde se afla şi Konan.
- Mătuşă m-am decis. Ai dreptate, dar cum să fac asta? Nu pot, nu pot singură şi nu pot să o fac aici.
- Mă bucur să aud asta. Tocmai vorbeam cu sora ta şi am căzut amândouă deacord că tu trebuie să te desprinzi pentru un timp de acest oraş şi tot ce ţine de el. Timp în care să te regăseşti şi să renaşti. Deci, eu voi mai sta doar trei zile apoi mă întorc în Millano. Propunerea mea este să vii cu mine pe timpul verii.
Aştept părerile/ criticile voastre.