My fictional world

[Clau~]

Yep~ Am ajuns si pe aici. Acesta este topicul in care voi posta minunatiile mele de creatii scurte, lungute, insa care nu au o continuitate. Ceva de genul... :-? Idei nebune dezvoltate pe moment. So, spun de pe acum ca majoritatea nu au o logica si... Lectura placuta. ^_^

Cu drag, Klau

[size=7]Nebunie


Ce inseamna tot? Dar nimic? Nimic este tot, tot este nimic. Ai putea avea tot cand nu ai nimic. Ai ceva ce definesti tu ca pe tot? Si te-ai gandit probabil la cat de instabila poate fi incercarea aceasta de a avea tot. Te-ai gandit si la ce sigura este existenta nimicului in tot. Vorbesti cu personajele, le asculti, dai dovada de senilitate. Te trezesti des cu creionul in mana, la miezul noptii, scriind despre psihologie. Te gandesti cum e sa mori, sa fii alt om, sa simti ca zbori. Iti doresti sa te desprinzi de tot ce inseamna lumea palpabaila si sa te afunzi tot mai mult in lumea fictiva, numita pur si simplu: Minte. Poate fi totul, dar esti constienta ca este nimic in comparatie cu ce gandesti de fapt. Deseori te intrebi cine esti, cine vei fi. Si raspunsul va fi mereu acelasi lucru: Sunt nimic, daca tot inseamna omul. Traiesti pentru a trai, dar existenta ta trecatore dezvaluie un amalgam nebunesc de nimicuri esentiale. Crezi ca esti imperfecta, ba chiar defecta? Dar urasti perfectiunea. Si ce? Te intrebi intr-una fara reper, fara scop, fara raspuns. Apoi iti dai seama ca iar te-ai pierdut in scena mintii tale, printre labirinturile primejdioase ale vietii. Si te trezesti.. Te trezesti intr-un mare nimic, care pentru altii reprezinta tot. Si gresesti si stii asta. Nu esti deloc perfecta, urasti acest lucru, dar il vrei. Si vrei o perfectiune abstracta, una psihologica. Dar nu poti avea asta. Lumea este nebuna din creare. Dar daca tu nu esti asa? Daca poate tu nu esti nebuna? Si totusi ceilalti ti-o spun. Apoi chiar vezi ca esti nebuna si nu intelegi nimic din tot. Crezi sau doar incerci sa crezi? Si crezi ca este ceva bun la tine si crezi ca este ceva negativ. Si gasesti si un alt raspuns. Apoi si altele, si altele, vin in valuri, gandindu-te la instabilitate. Instabila din punct de vedere psihologic, iti spui si iti impui un verdict medicinal bazat pe vise. Dar cine este complet stabil? Si apoi spui ca cineva perfect, ce are tot. Dar daca tot inseamna nimic, atunci perfectiunea lui nu este decat o nebunie mascata frumos. Apoi iti amintesti ca nimic nu este stabil, deci nici perfect si in cele din urma nu poti spune ca tot este nimic. Pentru ca ele coexista. Coexista in tine, in tot si chiar in nimic. Si cine esti cu adevarat? Esti perfecta? Ai tot? Ce inseamna nimic? La aceste intrebari poti raspunde doar TU...[/size]

[hiimera]

Klau, vad ca ai idei pe sistem. :]] Si ce mai idei, chiar daca fara raspunsuri sunt tot frumoase si bine conturate. Scurte, dar voluminoase.
Nu am ce momenta, adica critica, insa ar fi virgulele cu care inca te mai lupti, ai mancat una, ma intreb doar una? Nu mai stiu, sincer am fost atrasa de continut.
Mi-a placut, foarte interesanta conceptia ta despre tot si nimic.
Cu alte cuvinte astept si alte lucrari minunate din partea ta. *hug*

[Clau~]

Aw~ My love, thx you so much. ^_^ Da, nu-s idei, sunt doar ganduri. Recunosc ca ador psihologia si majoritatea creatiilor mele oneshot au si o tenta psihologica, asa ca este usor ciudat ce scriu. Virgulele, Nix, au fost puse inca de acum vreo jumatate de an, de cand am scris "Nebunie". Da, si cum sunt asa lazy, nu am mai corectat in prealabil creatia din nou. ^^" Data viitoare o voi face.
So, acestea fiind spuse, v-am lasat si sper sa av placa urmatoarea creatie.

Cu drag, Klau

[size=14]

~ Umbra ~

Orasul parea mohorat. Ploaia isi dezlantuia forta nimicitoare stingand cu sunetul ei obositor murmurul metropolei neobosite. Strazile erau goale, pustii si uitate; imaginea parea atat de melancolica incat nici raza de soare ce incerca sa evadeze de sub plasa deasa de nori nu insufletea in nici un fel peisajul. Ca intr-un dans amplu oamenii treceau pe strada, cu acelasi ritm senil si lipsit de ritmicitate. Mergeau toti solitari, in directii opuse; erau pierduti in realitatea cimentata in jurul lor. Sarutul naturii pasional si umed le ingheta imaginile secatuite de lumina; erau intr-o pozitie ambigua in jocul adevaratei realitati: natura. Sa fi fost batranica ce hranea pisicile in fiecare dimineata sau copilul ce trecea zilnic la scoala cel ce inca mai cunostea acea parte verde a realitatii? O cruda realitate; cruda si necoapta, obosita de atat otel si beton. Insa ei erau colo: pierduti in lumea lor plina de visuri ale hazardului si de iluzii neimplinibile, ce ii incatusau cu cruzime in acel etern ritm. Era pierdut, ca toti, intr-un gol nul al mintii sale. Cauta in obscurite un chip cunoscut, o umbra a adevarului si a sperantei. Insa nu era umanitatea cea ce anihila acel cuvant? Nu era speranta marul din care, multa bucurie, se infuptase Eva? La fel ca o Eva a secolului XXI, el isi accepta soarta si nu se gandea la fructul manturii; marul si speranta erau pentru el niste adevaruri departate, niste obiecte himerice. Era totul linistit, era ca si cum pana si linistea il chinuia cu tacerea ei. Unde erau zilele in care radea in fiecare zi? Unde se aflau toate acele minunatii ale vietii, toate bucuriile infantile ale necunocutului? Cine stie; el oricum se simtea jalnic, luptandu-se incontinuu cu acea lume corputa, cu acea voluptate a nedreptatii. Scoase un strigat acut, vocea tremurandu-i de durere, si isi inabusi toate suspinele in lacrimi amare si calde ce ii patasera obrajii una cate una, pe rand. Fara o raza de lumina, fara un ajutor, fara o scanteie a bunatatii tot din el se pierduse.

Tu, care citesti asta acum, tu, suflet neprihanit. Tu nu stii ce inseamna iubire, tu nu stii ce inseamna protectie. Crezi ca daca esti cetatean, esti ocrotit, ca legea e cea care dicteaza caracterul oamenilor. Dar esti sigur de asta? Traiesti intr-o lume croita in panza minciunii si a nedreptatii, salasluiesti in tine bestii nemiloase, demoni neodihniti. Singurul rol al societatii este sa-ti tina demonii in tine. Dar atunci cand societatea ta e purul infern? Demonii se intorc la adevarata natura, te fac sa zbieri in mutenie, sa vezi intunericul si sa pipai nimicnicia gandurilor. Tu, cel care te consideri om, care e umanitatea ta? Eu am pierdut-o de mult. Am fost ucis si renascut ca un ucigas. Viata a fost vampirul ce mi-a furat nevesnicia, iar vesnicia mortii a fost cea care m-a calauzit pana in ultimele momente. Totul se sfraseste aici, suflete. Nu iti tara corpul degeaba, fiindca demonii salasluiti in tine vor invoca odata si odata Iadul, iti vor consuma viata si te vor aduce in pragul disperarii. Vei fi comis mai multe crime ca mine atunci cand vei muri. Ai sa-ti spui ca esti fericit avand o familie, insa de fiecare data cand te certi cu copii tai le ucizi o parte din copilarie. Zici ca esti un muncitor bun si lipsit de ambitii rele, insa de fiecare data cand minti spunand "felicitari" fals, ucizi inca o data increderea din tine. Demonii se hranesc cu tine! Iti soptesc cuvinte dulci si te imping in bratele raului! Nu sari dincolo de linia dintre bestia si omul din tine. Spui ca esti fericit, ca esti implinit, ca nu iti doresti nimcc mai bun; insa de ce plangi noptile dorindu-ti mai mult? Nu mai ucide speranta! Las-o sa infloreasca si sa rodeasca. Evadeaza din mijlocul acestei schimonosiri a realitatii. Te uiti strain la fiecare om care trece pe langa tine pe strada, insa te gandesti ca poate el are ceva mai mult ca tine. Speranta ta este stinsa de invidia ce creste in tine, suflet nestiutor! In curand o Apocalipsa interioara te va arunca in mijlocul furtunii. O furtuna dezlantuita intre ceea ce esti si ceea ce te forteaza lumea sa fii. Vrei sa traiesti ca o bestie sau vrei sa fii tu? Inainte de a fi prea tarziu, hotaraste-te si nu uita: Raul e oriunde, in orice, insa cel mai mare salasuieste in tine. Tu este sursa propriilor rele. Imbratiseaza raul! Viata nu e formata din negru sau alb ci din contraste; fericirea si tristetea, ura si iubirea, negrul si albul. Chiar tu esti o lume indescifrabila a contrastelor. Tu esti TOT. Vei fi linsitit doar atunci cand intunericul si lumian din tine vor imparatasi aceeasi dragoste pura una pentru cealalta. Iarta! Iertarea este lumina de la capatul tunelului, iertarea este iubire. Nu tolera! Iertarea nu e toleranta, e iubire. Si, nu uita: iarta-ta pe tine. Spune-ti in fiecare zi: "Ma iert... ". Cel ce nu a cunoscut ura nu stie ce e iubirea, cel ce nu a cunoscut tristetea nu stie ce e fericirea, cel ce nu priveste inainte, nu stie ce e inapoi. Tu nu esti "cumva". Tu esti "oricum". Nu fi marginit! Esti creat pentru a fi nelimitat; nu poti cunoaste lumina decat atunci cand stai intuneric, asa ca lasa-ti umbra sa coexiste cu tine. Lasa-ti demonii sa urle, lasa totul sa iasa, nu-ti inabusi nimic, fiindca, la un moment dat, totul se va rasfrange asupra ta. "Nu imi place de ea! E o bogatasa!" Dar esti sigur ca nu asta vrei? Uita-te la ceea ce urasti... Uita-te atent, analizeaza; oare nu e asta ceea ce tu de fapt vrei? Nu e invidia si intunericul, neimpacarea, cele care spun ca nu o placi pe acea persoana? "Nu sunt bun de nimic!" Dar cum poti fi nimic daca esti tot? Nu esti urat sau frumos, esti ambele. Nu poti fi destept sau prost! Esti ambele! Intreaga noastra existenta se construieste pe o serie de contraste incontestabile! Invata sa le imbini, nu te lasa prins de regretele si secretele dureroase. Spune, vorbeste, increde-te! Fara tine lumea ar fi altfel! Nu te desconsidera. Oare nu e mai important sa fim increzatori in noi ca mai apoi sa dezvoltam incredere exterioara? Nu te ura! Fiindca, dincolo de ura ce o ai pentru tine, nu e decat o rasculare a demonilor si umbrelor din tine. Esti creat din iubire! In orice forma a ei, iubirea e pura. "Esti homosexual! Nu ai ce cauta langa mine!" Dar nu e asa ca ti-ai dori sa vorbesti cu el, sa-l cunosti, inainte sa-l acuzi? "Esti negru/ evreu/ romm. Disgratios!" Dar tu? Esti un alb! Asta nu e la fel de disgratios pentru un negru sau romm? Cum te-ai simti daca ai fi discriminat? Nu arata cu degetul! Opreste-te in momentul in care arati si acuzi cu degetul; un deget este indreptat spre celalaltt, dar celelalte trei, spre tine. Karma exista, doar ca in alte circumstante si valori. Atunci cand discriminezi, acuzi si judeci, de fapt te judeci pe tine. Fiindca cel de langa tine e la fel ca tine; la fel de talentat, la fel de destept, la fel de frumos. Tu ai tot! Tu ai fiecare calitate si defect, constiente sau inconstiente, active sua pasive. Insa toate se afla in tine. Atunci cand vei reusi sa scapi de masca si de armura de ceramica din jurul tau, vei putea arata interiorul tau aurit. Toate grijile, tot stresul, toate gandurile! La ce te ajuta? Priveste in trecut din prisma viitorului. Trecutul iti poate arata la fel de multe ca viitorul tau. Nu privi cu tristete si nostalgie in urma, pentru ca viitorul tau e langa tine. Nu trai in trecut; lasa-l pe el sa traiasca in tine. Si, nu in ultimul rand, nu uita ca fiecare dintre noi are o parte ascunsa. A ta care e? Cine esti tu de fapt? [/size]

[Clau~]

Si, dupa o perioada de restante si lipsa de inspiratie, am zis sa mai populez si eu topicul cu unul - si cred ca singurul - din oneshot-urile mele pe parti. Ador pur si simplu creatia asta si sper sa va placa la fel de mult ca mie. ^_^

Cu drag, VandaQ

Episodul 1
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Tresari incet


Te uitai in oglinda vorbind cu soaptele absente. Iti spuneai de multe ori ca parasirea aceea fusese o cale buna de a scapa din ghiarele preferintei si ale iubirii. Spuneai ca te-ai rezuma oricand la o privire rece aruncata din banca a treia in timp ce te prefaceai interesata de spusele vreunei colege. Si totusi, acum suferi; si rochia ta si-a pierdut culoarea vibranta. Acel rosu pasional si plin de intelesuri s-a pierdut in negrul posomorat, odata cu lumina ce evada de pe fata ta. Ochii tai albastri erau ascunsi acum de un strat gros de negru, intins neuniform, debordand de o nepasare abstracta. Ce se intamplase cu tine? Te afli iar in fata lui. Chiar si dupa ce ai plecat, tot te-ai intors. Se uita acum la tine ca si cand totul se terminase in tine. De parca tu ai fi stins acea nenorocita de lumina ce iti inunda privirea de fiecare data cand il vedeai alergand pe terenul verde, bine ingrijit. Acum nici capul nu ti-l mai ridici.
Te simti pierduta si totusi cand el iti intinde mana tu ii dai o palma dureroasa, spunandu-i amar ca totul este doar din cauza Europei. Te-ai plimbat prin Paris in cautarea unei noi tesaturi, te-ai intors insa cu o noua provocare de trecut. Tot ce ai crezut ca faci plecand a fost doar o iluzie creata de autosugestia ta prea puternica. Si vocea mamei tale ti-a staruit sincer cu multa mila sa renunti la acele obiceiuri legate de seringa infecta. Insa i-ai oprit cuvintele cu un strigat nebun in care radeai demonic si ii spuneai ca e singura scapare. Chiar este singurata scapare? El te privea umilit, insa cu o suferinta crescanda in suflet. Il urmareai vag si voiai sa pleci de langa ochii lui usturatori. Ai continuat insa sa mergi alaturi de el si sa te ascunzi dupa bretonul lung si negru. Ti-a apucat mana, facand cunostinta cu verdele pur ce salasluia in ochii lui, insa tu i-ai zambit perfid si ti-ai tras mana inapoi, plecand capul. Din nou acea revarsare neagra de plete ti-a acoperit zambetul melancolic si ochii inlacrimati. Chiar voiai sa scapi de el? Te-ai plimbat din nou prin gradinile facultatii, amintindu-ti nevolnic de perioada in care stateai ore intregi razand cu el. Si deodata nu ai mai simtit nimic.
Te-ai lasat in jos, ai imbratisat iarba moale si te-ai uitat la cer. Mici picaturi de ploaie ti-au sters machiajul negru si ti-au descoperit frumosii tai ochi albastri. Voiai sa fii cea de dinainte? Atunci Camelia, bucura-te de al tau Neptun dezlantuit aflat chiar in fata ta. Norii se cutremurau sub greutatea sufletului tau, vantul suiera amenintator, iar saracul baiat cu ochii verzi iti staruia sa pleci din ploaia rece. L-ai privit curios, ridicandu-te in sezut, apoi i-ai zambit dulce printre dungile ce le lasase machiajul negru pe fata ta alba. Acesta te privi uimit si continua sa strige la tine, cu o voce profund ingrijorata. Insa tu si de data aceasta l-ai ignorat si ti-ai intins mainile spre cer... In mintea ta se ducea o lupta. Pe de o parte se aflau euforismul ce ti-l dadeau drogurile si Parisul si pe de alta parte isi gasea linistea efemera o puternica influenta asupra mintii tale. Te-ai mai uitat odata la cer apoi ai soptit din nou acel nume ce de multe ori iti venea sa-l distrugi:
- Andrew... Al meu Andrew... Nu m-ai uitat.

[Clau~]

[color=black]

Episodul 2
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Aparteneneta ta


Degetele tale lungi isi trecura finetea peste iarba moale, ce isi absorbea goliciunea in apa rece. Te-ai uitat fugitiv, complet surprinsa, la chipul lui albicios, aproape anemic, apoi te-ai ridicat alert continuand sa gusti din nebunia ta senila ce iti intuneca lumina cresacanda din interiorul tau. Iti depaseai incet acea prospetime murala ce ti-o dadea nativitatea ta din acel loc. Apartineai lui si totul din el iti apartinea. Ai lasat suvitele negre de par sa zbudre printre rafalele puternice de vant si ti-ai coplesit fata cu mangaierea picaturilor nervoase de ploaie. L-ai mai privit odata apoi pe chipul tau isi gasi alinarerea un zambet scump, sofisticat. Baiatul se uita la tine cu o oarecare retinere patologica apoi iti zambi la fel de coplesit de jocul tau armonios de emotii. Si te invarteai, te strecurai printre apa, te murdareai cu puritatea aerului rece; trezeai la viata toata acea fata ingenua si fara complicatii obsesive. Ti-ai intins nevrotic mana tremuranda catre cer si te-ai uitat la punctele movalii ce zaceau suparatoare pe bratul tau usor bronzat. Ai clipit de cateva ori pierduta apoi te-ai trantit jos cu forta, pierzandu-te in profunzimea intuneriului. Vedeai toata acea negura, tot trecutul, tot prezentul. Tot ce traisei pana atunci ti se plimba jucaus prin cap, prin minte, prin suflet. Te vedeai zburand in mijlocul rafalei sau plutind in mijlocul brizei. O briza ce iti insotea apaticismul sinistru in acea lume a mintii tale. O vedeai clar, toate acele impunsaturi de acuri, toatate euforismele ce isi aveau acum esenta mult mai diminuata. Erai dependenta de ele. Insa care era motivul dependentei tale? Oare era el? Parul lui maroniu, ochii lui scantaietori, verdele crud ce isi manifesta terifiant frumusetea revarsand in pupilele tale dilatate; toate ti se pareau atat de firesti. Era ca si cum stiai ca el este creat pentru tine si tu esti creata pentru el. Era ca o legatura magica, abstracta si infricosatoare ce isi marginea umbrele posesive asupra existentelor voastre. Te simteai distrusa, spulberata fara el insa in acelasi timp ce erati voi.. Nu erati ca toti ceilalti. Stiati ca sunteti mult mai mult unul pentru celalat. Atunci care era problema? Certurile erau frecvente tot timpul, insa mintea ta evidentia doar calitatile despre el. El.. Poate ca el era dependenta ta si din lipsa lui ai cautat ceva mai ambiguu ca legatura voastra. Ai vrut sa simti putin din tot ce insemna el si tu; voi.
- Camelia.. Camelia, trezeste-te, isi pronunta cuvintele grav o voce cunoscuta. Tu ai deschis incet ochii, fiind intampinata de zambetul lui dragastos. Ti-ai dus o mana la ochi, acoperind lumina sufocanta ce isi impaienjenea umbrele sarcastice peste intreaga camera.

[Lain]

So, spun de pe acum ca majoritatea nu au o logica

Mhm, am observat. Din moment ce stii asta, banuiesc ca nu e nevoie sa-ti mai arat eu pe unde-ti scartaie logica. Desi, din pacate, pe alocuri n-are ce scartai.


Episodul 1:

o cale buna de a scapa din ghiarele preferintei si ale iubirii - ghearele
debordand de o nepasare abstracta - Avand in vedere ce inseamna a deborda, eu n-as folosi prepozitia "de" acolo ("debordand o nepasare"). Da' asta-i doar parerea mea.
Atunci, (virgula!) Camelia, bucura-te - Camelia este in cazul vocativ, deci se izoleaza prin virgule de restul propozitiei.
Pe de o parte se aflau euforismul ce ti-l dadeau drogurile - "euforism" nu exista in limba romana.
Te-ai mai uitat odata la cer apoi ai soptit din nou acel nume - S-a mai uitat o data, de doua ori, de sase ori. Se scrie legat, "odata", atunci cand poate fi inlocuit cu "candva" fara a schimba sensul propozitiei.


Episodul 2:

L-ai mai privit odata apoi pe chipul tau isi gasi alinarerea un zambet scump - o data
te-ai uitat la punctele movalii - Nici "movaliu" nu exista.
iti insotea apaticismul sinistru - Incepe sa nu mai fie amuzant. Nu exista "apaticism" in limba romana.
toate acele impunsaturi de acuri - Pluralul lui "ac" este "ace".
toatate euforismele ce isi aveau acum esenta mult mai diminuata - Um, pari ferm convinsa de existenta euforismului asta.
Parul lui maroniu, ochii lui scantaietori - Habar n-am daca-i greseala de tastare sau nu, oricum: scanteietori (Doar zici "scanteie", nu "scantaie". Sper.)


Chestii generale (despre ultimele doua texte, n-am citit tot):

- ai destul de multe repetitii deranjante care puteau fi evitate. Dupa ce scrii poti sa mai citesti o data si sa reformulezi pe unde e nevoie. Si pe unde se poate, evident.
- uneori folosesti modurile verbale prost
- ai folosit de fiecare data pronumele relativ "ce" atunci cand mergea si "care"/"pe care". Oricum, nu e gresit.
- ai avut cateva greseli de tastare, bine-ar fi sa nu mai ai
- punctele de suspensie sunt intotdeauna trei, niciodata doua: ... (trei punctulete micute si dragute care daca nu-s trei, nu mai sunt de suspensie)
- dupa standardele mele, abuzezi de sensul figurat al cuvintelor
- n-ar strica niscai spatii intre paragrafe. Ar fi mai usor de citit, iar ochii mei si-ai celor ca mine ti-ar fi vesnic recunoscatori.

Sper ca nu stii ce-nseamna mural, altfel asta ar intra in categoria "logica", pe care-am zis ca ti-o las in pace: Iti depaseai incet acea prospetime murala. Prospetime de agatat pe perete, hm? ^^

[Aly]

So, spun de pe acum ca majoritatea nu au o logica

Mhm, am observat. Din moment ce stii asta, banuiesc ca nu e nevoie sa-ti mai arat eu pe unde-ti scartaie logica. Desi, din pacate, pe alocuri n-are ce scartai.

Fictiune logica... bun venit in 2013 unde s-a inventat fictiunea logica. /sarcasm.

[Clau~]

Bun, utlima parte din acest oneshot si un altul. ^^ Lectura placuta.

Episodul 3
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Iubire


Ti-ai trecut usor degetele lungi, subtiri pe chipul lui, profanand perfectiunea pala cu raceala lor specifica. Oboseala ta continua iti arunca corpul in furia unui tremur static ce iti facu pupilele sa se dilate discret. El te privea neajutorat, ochii lui cersindu-ti lumina ce-abunda alta data chipul tau de o naturalete creola. Zambetul lui diform improscat cu o tenta imprefecta de pierdere in dezechilibrul cu care il priveai... Da... Il priveai cu o uimire prosteasca dorindu-si sa stii ca scanteia din interiorul tau avea sa se reaprinda cu bestialitatea cu care fulgere patronate de furie strapung cerul. Acesta iti apuca mana tremuranda in a lui, in timp ce ochii tai viciosi tremurau frivol in bataia vanturilor de sentimente. Iubire... Acesta era singurul cuvant pe care il dispretuiai cu toata ratiunea si fiinta ta, acceptand un pact nescris cu destinul. Cruzimea legaturii cu care acesta te ademenise inca se resimtea in gesturile tale pline de o frugalitate respingatoare.
Ti-ai ridicat corpul si ai pasit usor, pardoseala cenusie scartaind ineficient sub greutatea corpului tau. Neindemanarea cu care iti miscai alene corpul te facu sa raspunzi gravitatiei ce te tragea in jos si sa-ti lasi prada atractiei pamantului corpul. Te-ai dezechilibrat usor, vazand intunericul de sub pleoapele tale ce se lasara instinctiv peste ale tale cristale. Deodata ai simtit cum caldura corpului lui iti impleteste raceala caracteristica , facandu-ti alura grava sa se piarda in infiniturile unei placeri mistice, neconventionale. Acesta iti apuca corpul in bartele sale puternic masculinizate iar bratele tale punctate vientiu i-au cuprins in lejeritatea lor corpul construit tabietliu.
Ochii tai pierduti in eternul naufragiu al tristetii au fost strabatuti de o culoare frenetica, un suflu de prospetime. Buzele lui moi, carnoase s-au apropiat cu o usurinta neindemanatica de pavilionul urechii tale, prefacandu-si gandurile stranii in cuvinte:
-Te iubesc...
In acel moment l-ai privit cu o dependenta vizibila si ti-ai intredeschis buzele, plamanii tai fiind inundati de gustul saracacios al aerului rece. Ai clipit nevolnic de cateva ori apoi obisnuitele picaturi de regret pur ti-au opturat privirea senila. Iti zambi cu un profund atasament, cu un devotament alienat apoi isi uni dungile rozalii numite buze cu ale tale, prinzandu-le in pasiunea furioasa a unui sarut.
In sfarsit implinirea ce ti-o readuceau la viata stupefiantele grosolane ti-a umplut sufletuil cu iubire. Erai dependenta de el fiind produsul intorsaturilor de brize ce isi cantau sonatele in La minor.

Tot ce suntem

Povestea a "tot ce suntem" incepe cam prin primavara celui de-al douazeci si treilea an al existentei mele. Ma angajasem la o mica editura. Stiam, inca de pe cand eram in liceu, ca intr-un loc ca acela voi ajunge. Firma era, deci, impartita in trei "teritorii". Prima, si cea mai importanta, era sectiunea care se ocupa cu publicitatea; de la fluturasi cu diverse paste de dinti, pana la campanii de promovare a unor brand-uri cunoscute. A doua era un fel de redactie ce scotea saptamanal cate o revista, cu diverse categorii, in special tinta fiind publicul de gen feminin. Si ultima parte era o editura ce se voia a fi literara, desi deseori ajungeam sa editez cine stie ce lucruri publicitare. Patronul, un om a carui inteligenta ma uimise inca de la interviu, a gasit o metoda buna sa impace toate cele trei categorii si sa isi promoveze cu succes numele companiei. Eram angajata acolo doar de jumatate de an si inca ma simteam straina. Imi ia mult, de obicei, sa ma acomodez. Mai ales ca editura nu era cel mai primitor loc. Spatiul pus la dispozitie consta intr-un singur etaj, mai exact ultimul. Asta a fost primul pas in aversiunea fata de acea parte a firmei. Cum nu ma inteleg cu inaltimile, faptul ca birourile editurii erau la etajul zece ma inspaimantase. Totodata faptul ca nu suport lifturile imi ingreuneaza diminetile. E o parte buna, insa: aceea ca fac sport urcand zece etaje. Pana atunci nu facusem mare lucru. Fusesem angajata undeva in august, pe la inceputul lunii.

Toata vara statusem in apartamentul meu de la parterul unui bloc din alte sutele de blocuri ale capitalei. Stateam in Bucuresti inca de cand incepusem facultatea. Asta fusese o eliberare pentru mine si spiritul meu de individualista; dogmele in care parintii mei credeau cu mult prea multa tarie si aerul curat, nepoluat, de orasel mic in care traisem imi sugrumasera pana la inexistenta acel spirit de cercetator liber. Asa ca m-am rezumat sa cercetez fictiunea. Asadar, statusem toata vara si citisem peste o suta de carti. Ma trezeam dimineata, imi beam cafeaua, spalam vasele si faceam putina curatenie - caci nu imi place dezordinea intr-o cantitate prea mare -, apoi ma scufundam intr-o carte si, pana nu o terminam, nu o lasam din mana. Am recitit carti pe care le citisem cu mult timp in urma, am citit carti pe care crezusem ca le voi evita toata viata si cert e ca nu ma plictisisem. Dar banii pusi deoparte inca de prin anul doi al facultatii se tot imputinau si am hotarat sa ma angajez undeva. Editatul mi se parea meseria perfecta pentru mine. Mai lucrasem un an si ceva la o editura mai mica si aveam ceva experienta. Interviul a fost ca toate celelalte: plictisitor. Dar, cum am spus, am descoperit in seful meu un fel de inteligenta linistita, domoala. Bineinteles ca nu avea legatura cu inteligenta artistica, dar ca om de afaceri imi parea un concurent bun pentru un american priceput. Ba chiar aveam credinta ca poate invinge pe multi din bransa. Sunt unii oameni care au un simt al previziunii si concurentei dincolo de intelegerea tuturor celorlalti; aceia au talent in a face afaceri. Nu e cazul meu, bineinteles. Cea mai urata parte cand lucrezi intr-un spatiu restrans e vara. Mirosul de hartie printata, de 3 in 1 rece si deodorant ce nu acopera izul de transpiratie e groaznic. Probabil de aceea ma hotarasem sa ma angajez odata cu venirea unor luni mai reci. Spre deosebire de ceilalti colegi ai mei, care erau niste impatimiti ai articolelelor de tip tabloid, eu cautam cat mai multa literatura. Nu ne puteam plange ca nu avem ce sa editam; manuscrisele veneau zilnic in cantitati, pentru unii, uriase. Insa, ca si membru nou al echipei, inca aveam sarcini ca facutul cafelei dimineata sau xeroxarea diverselor lucruri. Eu, obisnuita cu un birou mare si libertatea de a face ce vreau, m-am simtit putin lezata de acest lucru. Inca un motiv al incapacitatii mele de acomodare.

Sergiu, editorul-sef, ma lua insa intr-o zi in biroul lui personal - singurul care dispune de asa ceva -, si imi inmana un manuscris voluminos. Mi-am aruncat privirea peste el si il aud ca imi spune ca e timpul sa imi fac meseria pentru care am fost angajata. M-am simtit usor ofensata, desi barbatul nu mi-o spunea in nume de rau.
- Ma saturasem oricum sa mestec in cafele si sa ma cert cu xeroxul, i-am replicat eu, pregatindu-ma sa ma ridic. Am dat sa ies din birou, insa l-am auzit spunandu-mi pe un ton confidential:
- Claudia, asculta. Seful e cam pus pe tine si vrea sa vada de ce esti capabila. A zis ca pari infipta, dar vrea sa ii demonstrezi asta. Acum uita ca am spus-o, bine? Sergiu chiar era genul de coleg cu care poti bea un pahar de vin rosu, in timp ce vorbesti despre incalzirea globala, fara sa te simti stanjenit ca e superiorul tau sau ca nu mai vorbiserati inainte decat cand va dadeati "buna dimineata". Am dat din cap si am iesit din biroul lui, privirile curioase ale celorlalti fluturand de la zambetul meu victorios, la manuscris. In realitate, nu ma simteam asa bine. Daca primisem manuscrisul de la editorul-sef, era clar ca nu am cum sa-l refuz. In cazul in care mie nu imi placea ceea ce scria acolo, eram obligata, cumva, sa lucrez la carte. M-am prabusit in scaunul de lemn din fata biroului meu si m-am intins obosita, lasand deoparte teancul de foi.
- Ia zi. E cu obligatie? Dana era poate una din cele mai serioase femei din editura. Adevarul e ca atunci cand ai o familie, simtul ordinii ti se dezvolta. Cu toate ca avea doi copii, corpul ei nu arata asta. Avea in jur de trezeci si cinci de ani si imi fusese ca un indrumator in primele luni de munca, pana am prins eu mersul lucrurilor.
- Tu ce crezi? Plus ca Sergiu mi s-a confesat in legatura cu interesul lui Horia asupra muncii mele.
- Horia? Horia era, ca sa lamurim, patronul firmei. Nu era exigent, dar era radical. Nu suporta greselile de incepatori si se astepta ca personalul lui sa aiba abilitatea sa lucreze in orice domeniu al firmei sale, indiferent ca era munca de birou sau teren.
- Nu-s platita sa fac copii dupa hartii neimportante. Asa mi-a spus.
- Ti-am spus ca e mitocan, cand vrea. I s-a pus pata. Intr-adevar i se pusese pata pe mine. Eu, care nu zambeam decat in cazuri rare si puteam sa intorc o replica si de la mama dracului, fusesem un exemplu bun de "cum sa nu faceti, copii". Niciunui sef nu ii place un angajat guraliv si lipsit de farmec, mai ales cand e vorba de o femeie. Cu toate astea, se pare ca era destul de curios in privinta mea. Si Dana avea dreptate. Horia putea fi la fel de bine un gentleman aristocrat - ceea ce il prindea mai bine, in viziunea mea -, dar si un mitocan misogin. Colega mea imi ura noroc, cu zambetul acela matern pe care il avea tot timpul in fata mea. Mamele simt nevoia sa fie mame cu oricine.

Anexat materialului scris, era si un numar de telefon al autorului, o adresa de e-mail si cateva date referitoare la el. M-am hotarat sa citesc rapid manuscrisul si sa "imi dau intalnire" cu autorul. Inainte de toate, trebuia sa il cunosc. M-am apucat, deci, sa citesc lucrarea. Ceea ce m-a surpins e ca avea un stil accesibil, placut mie, care m-a prins, in cele din urma. Existau goluri si lucruri care trebuiau reparate, dar mesajul era bun si stilul unul care imi incanta gusturile in materie de literatura. Am terminat cele trei sute de pagini relativ repede, iar a doua zi l-am sunat. Convorbirea fusese politicoasa si plina de formule respectuoase, insa adevaratul om din spatele acelui teanc de foi aveam sa-l descopar mult mai bine mai incolo. Ne-am hotarat sa ne intalnim a doua zi la o cafenea draguta de pe langa editura la care lucram. Mereu aleg locuri cat mai apropiate, astfel incat sa imi amintesc ca trebuie sa am aerul oficial de la serviciu. Mi-am notat ora intalnirii si locul, iar a doua zi, la ora stabilita, imi beam expresso-ul fara zahar la o masa de langa geam. Cand a intrat pe usa, nu l-am putut recunoaste, insa stabilisem ca voi alege o masa de langa fereastra si, cum cafeneaua era aproape goala - din nou, un amanunt pe care il iau in considerare -, am vazut ca se apropie de mine. Am stiut atunci ca el trebuie sa fie. Avea un aer de om important si se imbraca usor excentric. Se potrivea perfect acelui rol de scriitor inafara conventiei. Aveam sa aflu mai tarziu ca acel gen de imbracaminte o purta doar din cauza apartenentei unui club numit Eteria, in traducere Fratia, dupa bine cunoscutul grup de revolutionari greci de la jumatatea secolului IXX. Crezusem mai intai ca numele e doar de fatada, insa acel grup chiar isi propusese sa "revolutioneze" sistemul romanesc in toate ramurile sale prin arta. Se aseza la masa, cu un zambet politicos pe fata, ce ma facu sa cred ca e un decan al vreunei facultati. Avea acel aspect academic de profesor, desi incalca putin tiparul, dupa cum am spus, prin imbracamintea sa. Purta tot timpul costume bine asezate pe corp, pantaloni eleganti, la dunga, si deseori esarfe de matase la gat. Era un pretentios in ceea ce privea aspectul, spre deosebire de maniera in care scria.
- Presupun ca tu esti Claudia, editoarea, mi se adresa el mie, tragandu-si scaunul. Am dat din cap afirmativ, folosind acel zambet cochet pe care il aveam cand urmaream vreun interes. Se scuza de intarziere - desi eu as crede ca acea intarziere a cam fost studiata - si isi comanda o cafea.
- Bun, Cristian - fiindca asa il chema: Cristian Averescu -, am citit manuscrisul tau. Stiam ca el stie ca l-am citit, fiindca niciun editor nu se duce la o intalnire cu un scriitor fara sa stie despre ce e cartea, dar voiam sa ii amintesc cat de capabila sunt. Am obiceiul sa ma laud subtil, cateodata inconstient.
- Si cum ti se pare? Am zambit amuzata. Majoritatea autorilor intrebau acelasi lucru. Ceea ce stiau si ei si editorii era ca nu se poate exprima o parere in legatura cu o carte asa usor. Iti trebuie macar doua citiri a materialului ca sa simti cu adevarat ce este cu el.
- Am incercat sa supravietuiesc pe parcursul citirii, i-am replicat eu ironica. Un zambet usor amuzat flutura pe buzele lui, dandu-mi seama imediat ca tine la glumele ironice si inteligente si la umorul discret.
- Sper ca inca nu e nevoie sa-ti scrii testamentul.
- Inca nu. Auzi... E cliseic, dar povesteste-mi cartea asta intr-o propozitie. Asta e un vechi truc al editorilor. Daca scriitorul este capabil sa-si povesteasca pe moment cartea intr-o fraza frumos construita, atunci e capabil sa si scrie dupa indrumarea unui editor.
- La ce bun? intreba el, facandu-ma sa ma incrunt putin. Chelnerul ii aduse cafeaua si l-am urmarit in timp ce sorbea. Oricum nu ai sa crezi ca e spusa pe moment, chiar daca o fac. Vei crede ca am compus fraza de acasa si am venit aici sa ti-o "recit". Intorsese bine problema, fiindca chiar asa aveam sa gandesc in cazul in care imi expunea cartea intr-o propozitie. Ceea ce m-a impresionat mai mult la el decat faptul ca imi intuise miscarile - un autor lipsit de intuitie e ca o barca fala vele; nu poate inainte in marea involburata -, a fost vocea cu care mi-a spus-o, tonul pe care l-a folosit. Avea o voce calma, lina, fara inflexiuni, desi putean sa disting un oarecare accent britanic in ea. Asta ii dadea un aer afectat si luxos. Aveam sa aflu ca, in ciuda aparentei lui pretioase, starea sa financiara numai luxoasa nu era.
- Asta e adevarat. Imi place ca ai intuitie. Sunt, de obicei, directa si nu ma sinchisesc sa ascund anumite cuvinte ce trebuie spuse; daca trebuie sa faci un compliment cuiva sau sa recunosti o calitate a unui individ, de ce sa nu o faci? Asta ii placea. Imi zambi din nou in stilul sau emfatic, opulent, ce ma facu sa ma gandesc ca empatizeaza cu vreun domeniu de lucru al esteticii.
- Ma bucur. Asta inseamna ca ne vom intelege bine? O spusese de parca eu deja mi-as fi dat acordul asupra manuscrisului si aveam sa colaborez cu el. Era sigur, in general, pe el si ochii albastri, reci, mi-o demonstrau.
- Ce te face sa crezi asta?
- Pai stiu ca avem ceva in comun: intuitia.
- De unde stii ca am intuitie?
- Ce editor nu are intuitie? Am ridicat din umeri si am mai baut o gura din expresso. Avea ceva ce imi placea la el. Un fel de sinceritate calculata, iar asta dadea bine. Se completa cu aspectul lui de romancier pierdut prin era moderna.
- Ok, aici iar ai dreptate. Asta e cam suparator, stii? i-am replicat eu si nu am putut sa nu zambesc amuzata. Imi arunca o privire intrebatoare. Nu prea imi place ca cineva sa aiba dreptate inafara de mine.
- Uite alt punct comun.
- Aha, am inganat eu si m-am facut ca citesc ceva de pe o pagina, desi ma uitam la intamplare. Cand simt ca contactul vizual cu cealalta persoana e prea intim, prefer sa imi petrec privirea pe randurile unei carti. Deocamdata nu voiam sa-mi cunoasca intentiile. Dar pana si acea cale de a "evada" mi-a fost luata, caci Cristian trase teancul de foi insemnate de mine si se uita peste ele. L-am privit putin, trasaturile sale sarindu-mi imediat in ochi. Era inalt si avea un corp bine legat, fara sa fie plin de muschi sau sa fie slab. Avea un par ondulat si saten si era ciufulit, ceea ce se potrivea cu aspectul lui extravagant de "revolutionar".
- Alea-s corecturile mele. Deseori vocabularul meu tinde sa fie si el fals sau emfatic, insa am invatat ca daca vrei sa cunosti pe cineva e bine sa il lasi deoparte si sa te rezumi la replici scurte care sa il angreneze pe interlocutor la a spune cat mai multe despre el.
- Vad. Sunt parti bune taiate pe aici.
- Sunt doar de proba. Alea subliniate le tai cu adevarat. Acelea ce sunt taiate sunt doar cele care trebuie imbunatatite, i-am explicat eu pe un ton profesional, aplecandu-ma peste masa pentru a-i arata pe foaie. Dadu din cap ganditor, apoi ma privi direct, zambindu-mi intelegator.
- Care a fost ultima ta carte citita? Intrebarea lui ma luase prin suprindere. M-am rezemat la loc de spatarul scaunului si am luat cana cu expresso in ambele maini, privind lichidul negru.
- Magicianul, de John Fowles.
- Si cum e? M-am uitat un timp la el, incercand sa gasesc niste cuvinte care sa descrie cartea. Citisem pentru prima data cartea aceea undeva prin liceu si o recitisem de zeci de ori, cred. A fost cartea care m-a motivat sa devin cine sunt.
- Mhm, frumoasa. Ca orice carte. Nu am cum sa-ti spun prea multe, fiindca e roman psihologic.
- Ah, ca si a lui Petrescu?
- Nu, mai buna.
- Nu iti place literatura autohtona? Am dat din cap ca nu. Adevarul e ca ma feresc inca de cartile din literatura romana. Am un sentiment de aversiune pentru pozatorii romani; nu am un motiv bine intemeiat. Probabil ca e dorinta de razvratire impotriva propriei mele apartenente.
- Aha, inteleg.

Dupa aceea nu imi mai amintesc clar in ce directie a luat-o conversatia, dar stiu ca, dupa ce am stat trei ore de vorba cu el, nu reusisem sa descopar mai nimic. In schimb, el ma cunostea aproape in totalitate. Lucrul asta m-a uimit si dezgustat multe luni de atunci incolo. Nu concepeam ca o persoana sa ma cunoasca, sa stie cine sunt; era un fel de dorinta de a mea de ramane intr-un misterios anonimat fata de scriitorii de care ma ocupam. In acele luni am comunicat flegmatic, cel mai des prin e-mail-uri. Mi-am dat seama ca si mie si lui ne conveneau mai mult mail-urile decat telefoanele. Il sunam doar in cazul in care era ceva urgent. In rest, pastram un fel de corespondenta prin scrisori electronice. Asta ne dadea posibilitatea sa fim mai "noi insine". Nu aveam niciun stres in legatura cu convoribirile cu el, pentru ca, in scris, ma simt mai capabila sa spun ceva ca lumea. Era convenabil pentru amandoi.

Apoi, prin luna martie, aprilie, nu mai stiu cand, am primit un e-mail de la el in care scria scurt ca vrea sa ne intalnim. Majoritatea intalnirilor noastre aveau loc la aceeasi cafenea. Devenise un ritual pentru noi. In tot acel timp, ma obisnuisem sa gasesc vreun e-mail dimineata cu vreo doua pagini de scris care, aparent, nu aveau legatura cu nimic. Apoi sa gasesc in josul paginii, cu italic: "Asta vine intre paginile saptezeci si saptezeci si patru, cand Susan[...]". Si ramaneam complet fascinata sa vad ca se potriveste perfect. Avea defectul de a nu-si organiza bine munca. Aici chiar ca aveam un punct comun imens, fiindca nici eu nu le aveam cu organizarea exacta. Faceam lucrurile dupa un ritm al meu, fara graba sau, dimpotriva, intr-o graba fulgeratoare. Insa, cu toate ca putini imi intelegeau logica, Horia era multumit de prestatia mea. Cartea ajunsese sa fie corectata aproape toata si coperta era in curs de prelucrare. Cu toate ca ma bucuram in acel moment de un statut de nou-venita, ma simteam superioara celorlalti care erau "veterani" si faceau campanii pentru sampoane impotriva paduchilor pentru caini sau faceau afise publicitare pentru firme de deratizare. Eu lucram literatura, aveam un autor si ma descurcam al naibii de bine. Curand mi-am dat seama ca asta am vrut sa fac intotdeauna: sa editez literatura. Ma trezeam dimineata si imi beam cafeaua amara in timp ce zambeam peisajului de beton al orasului, cu mintea la cartea ce urma sa iasa pe piata si sa aiba un succes rasunator.

Cum spuneam, imi "daduse intalnire" - personal, urasc expresia asta, dar imi place sa o folosesc ca metoda de parodiere. Mentionase sa fiu acolo dupa pranz, cel mai bine pe la ora trei si, cum acul minutar a ajuns la fara un sfert, am si sters-o de la birou. Am coborat scarile si la ora trei fix imi comandam expresso-ul mult iubit. El a ajuns peste un sfert de ora, dovedindu-mi ca intarzierile lui chiar erau studiate. Avea obiceiul sa ma salute numai dupa ce comanda. Deci isi comanda cafeaua, apoi imi zambi si imi spuse un "buna" simpatic si lingusitor. Am chicotit amuzata si i-am replicat pe un ton mult mai dur decat il voiam a fi:
- Ce vrei? Se uita putin contrariat si dezamagit la mine. Haide, spune, l-am incurajat eu cu un zambet amiabil pe fata. Ma simteam vinovata ca l-am luat tare. Parea necajit, la drept vorbind. Nu nearanjat, dar necajit.
- N-am unde sa stau. Mi-o spuse asa, dintr-o suflare, de parca s-ar fi eliberat de un stres.
- De cand e asta?
- De saptamana trecuta. Am tot lungit-o cu administratorul spunandu-i ca mai am lucruri de impachetat. Puteam observa ca nu isi doreste sa depinda de mine. Avea un simt al raspunderii si o emotivitate iesita din comun, cateodata. Deseori ii spuneam ca sufletul lui e de "romancier ranit in amorul propriu". Avea acel aer de Cassanova supus unei vieti fara resurse materiale.
- Bine. Eu azi lucrez pana pe la sase. Uite dresa si asteapta-ma in fata apartamanetului, am spus eu si am cautat prin geanta mea stil rucsac cu o toarta, un carnet. Ma prinse de mana si se uita fix in ochii mei, spunandu-mi parca din priviri ca imi multumeste, dar si ca nu ar fi vrut sa ma deranjeze.
- Mersi mult. Cuvintele erau de prisos. Stiam ca avea sa ma ridice in slavi de acum in colo. Avea un fel de inocenta care ii trada sensibilitatea.
- N-ai pentru ce, am spus eu zambind fugitiv si am scris pe o foaie rupta din carnet adresa apartamentului meu. Inca nu stiam ce avea sa insemne sa stau cu el. Ma simteam din nou lovita, fiindca iubeam sentimentul de singuratate si sa stau cu cineva presupunea pierderea libertatii mele totale. Nu mai puteam sa ajung acasa la orice ora vreau si sa aud doar mieunatul pisicii mele flamande. Si nu mai puteam sa stau o ora cu pisica in brate, mancand smantana. Asta ma facea sa am o atitudine de ingrata; dar, ca in majoritatea cazurilor, mi-am spus ca asta este, de acum trebuie sa o duc pana la capat.

Astfel, eu si Cristian am ajuns sa stam impreuna. L-am gasit dupa-amiaza la usa cu toate bagajele si cutiile sale. Ma astepta cuminte, rezemat de perete. Vremea era cam mocirloasa asa ca avea un pardesiu maro pe el si un costum negru, sobru. Nu il vazusem imbracat pana atunci decat in costum. Recunosc ca ii statea bine; avea un format al corpului care se preta pe stofa costumului si il facea sa fie, din toate punctele de vedere, masculin. Eu fusesem luata putin prin surpindere, caci am luat acea decizie usor pripit. Apartamentul meu, si el inchiriat, era o dezordine totala pentru el. Pentru mine, insa, era perfect. Din cauza faptului ca aveam o singura camera, el urma sa doarma pe canapea. Insa aveam o bucatarie mare, o baie confortabila si o sufragerie calduroasa. Era amenajat modest, cu o parte din banii econonomisiti, bani pe care eu ii numeam "banii de facultate". Nu pentru ca erau pentru facultate, ci pentru ca ii econosmisisem inca de pe atunci. L-am ajutat sa se instaleze si, pe la ora noua, apartamentul meu se transformase din locul in care eu fugeam de realitate, intr-un apartament dragut al unor doi oameni. Cand am terminat, ne-am uitat amandoi in jur, apoi unul la altul si am incheiat un acord din priviri: fiecare cu intimitatea sa. Intimitatea pentru mine e lucrul pe care pun cel mai mare pret. De aici si frustrarea mea atunci cand el descoperise cine sunt cu adevarat. Zilele urmatoare au fost, cumva, de acomodare. Imi era greu sa ma gandesc ca, dupa ani de stat singura, am un coleg de apartament. Am stabilit sa platim cheltuielile jumatate si jumatate. Aici era o parte buna, fiindca cu banii ramasi puteam sa fac altceva. Insa tot aveam acea idee cum ca intimitatea mea nu e de vanzare. Total contrar asteptarilor mele, Cristi era un coleg tacut si, surprinzator - intr-o oarecare masura -, stia sa gateasca. Gaseam deseori mancare calda pe masa cand veneam de la editura si pe el in fata televizorului, scriind. Imi explicase ca lucreaza mai bine in galagie si sub presiune, decat in liniste totala. Aici nu il intelegeam. Eu aveam nevoie de calm si silentiozitate pentru a putea lucra si a da randament maxim. Insa ne programasem orele de lucru, atsfel incat sa nu ne deranjam unul pe altul. Facusem copie la cheia de la apartament si i-o dadusem; oficial, eram colegi de apartament. Primele saptamani au fost stanjenitoare pentru amandoi.

Apoi, intr-o seara, dupa ce ma certasem cu Sergiu si Horia, am ajuns acasa nervoasa si obosita. O durere de cap nu imi dadea pace si voiam sa injur pe toata lumea ce o intalneam. Am intrat in apartament si am simtit miros de mancare, dar la ce dispozitie aveam, putea sa fie si homar cu garnitura de icre negre, ca tot acelasi dezgust amar il primea de la mine. Ca de obicei, Cristian m-a intampinat zambitor si, vazandu-mi fata contorsionata de nervi si ochii in lacrimi - cand sunt nervoasa trantesc, tip si plang -, se uita parca paralizat la mine. Era pentru prima data cand ma vedea intr-o stare ca aceea. Am aruncat cizmele din picioare si m-am trantit nervoasa pe canapea, luand telecomanda si schimband posturile. Una din reactiile mele atunci cand sunt suparata sau nu suport lumea din jurul meu, e sa ma retrag in mintea mea si sa ignor pe oricine altcineva. Acum regretam inca si mai mult ca am un coleg de apartament. Daca eram singura, puteam sa ma indop cu mere si sa rontai niste cereale in timp ce plangeam la vreun film romantic sau de comedie; asta fara sa-mi pese ca par vulnerabila sau jalnica in fata cuiva. Insa Cristian nu parea sa fie impresionat prea mult de actele mele de furie neindreptatita.
- Lasa-i sa spuna ce vor, draga. Cand incerca sa consoleze pe cineva, Cristi avea o voce de Oprah, versiunea masculina. Folosea cuvinte ca "draga" si "scumpo". As fi vrut sa ii spun ce mult ma enerveaza, dar tot timpul uit in momentele de genul, apoi mi se pare ca nu are rost. Sunt constienta de defectul acesta, de a nu spune lucrurile la timp, dar, cu toate astea, empatia mea fata de defecte e oarecum favorabila. Imi amintesc ca sunt om si nu sunt perfecta, asa cum tinde imaginatia mea sa ma proiecteze.
- Ma lasi si tu in pace? i-am replicat eu dur. Deseori eram dura cu el fara sa vreau. Am inceput, apoi, sa plang ca proasta. El nu a facut niciun gest. M-a privit cu ochii lui mari si albastri, apoi mi-a spus pe un ton ironic:
- Acum vrei razboi?
- Cu ce gresesc?
- Cu nimic. Ei gresesc. Recunosc ca e bine sa il ai in preajma atunci cand esti doborat, fiindca are sa-ti dea dreptate tie si o sa-ti sustina cauza pana in panzele albe. Asta imi aminteste mereu de caracterul lui de britanic, care e, de fapt, indreptatit; tatal lui chiar a fost englez.
- Si atunci?
- Atunci... incepe el si se apropie de mine pentru a-mi sterge lacrimile. Momentele de genul imi plac doar fiindca el le face atat de bune. Stie ce sa faca si ce gesturi ar putea sa-mi calmeze nervii. Atunci, tu le vei arata ca esti mai buna decat toti ceilalti. Eu stiu asta. Parea ca repetase acele replici cu cateva ore inainte de venirea mea si, desi era cliseic si invechit, ma ajuta. Am zambit amuzata si l-am sarutat pe frunte. Tot timpul mi s-a parut ca un sarut pe frunte e un gest cat se poate de dulce, iar in acel moment merita ceva din dulceata mea. Imi zambi descumpanit si ma privi la fel de "milos", apoi imi sopti un "totul va fi bine" secretuos, de parca peretii aveau sa ii auda promisiunea. Secventa asta mi-o amintesc foarte bine, fiindca a ramas mult timp dupa aceea in mintea mea ca inceputul adevaratei noastre relatii. Dupa acel moment am devenit mai apropiati. Il trageam de pe canapea, inainte sa adoarma, si il rugam sa vina in pat cu mine, dandu-i astfel dreptul sa patrunda pe teritoriul meu "interzis". Camera mea era ca un fel de univers paralel, plin de amintirile si nimicurile mele, plin de chestii femeiesti, dar si de lucruri care apartin laturii mele de copil. Iar el le-a vazut pe toate. Tot acel loc dedicat frumusetii mele, toate plusurile mele inocente si copilaroase, garderoba mea dezordonata, patul mare si ursul imens de plus cu care dormeam in mod normal; pe toate le-a descoperit si a parut multumit de cum arata acea camera. De data asta ma simteam mai putin ofensata sau iritata cu privire la aflarea acestor detalii. Poate pentru ca imi dovedise ca poate fi la fel de secretuos ca si mine. I-am permis accesul in camera mea oricand si imi spusese ca lucreaza mai bine acolo. Imi marturisise intr-un timp ca imi simte prezenta, ca acea camera ma reprezinta si ca se simte mai motivat sa lucreze. Adevarul e ca, atunci cand eram libera - si incepusem sa "chiulesc" de la birou -, lucram tot timpul la carte. Insa, in timpul liber, mai ales noaptea, nu pomeneam deloc de ea. Stateam imbartisati in pat si vorbeam despre tot feluri de lucruri ca apartenenta oamenilor, existenta divinitatii, ursii panda si alte subiecte ce ne plasau departe de realitate. Sa vorbim in acele momente de serviciu sau carte ni se parea o zguduitura puternica a realitatii "imaginare" ce ne-o construiam noi. Camera mea devenise un loc al fictiunii pure, al metaforelor in miez de noapte, al sofismelor greu de inteles. Bineinteles ca in imbratisarile noastre si in apropierea noastra fizica nu vedeam nimic erotic sau sexual si am aflat mai tarziu ca nici el nu simtea acest lucru. Era doar un sentiment de comoditate ce il impartaseam, fara sa ne spunem direct acest lucru. Zilele si lunile alunecau pe langa noi, fara sa simtim ca avem vreo notiune a timpului. Simteam pentru el ceea ce nu mai simtisem pentru nimeni pana atunci. Nu il iubeam. Daca as fi fost o persoana mai romantica si mai putin visatoare, daca as fi fost mai pragmatica si mai putin intuitiva, probabil ca as fi crezut ca il iubesc. Dar nu o faceam. Amandoi stiam asta. Ne placea doar sa traim amandoi in acelasi registru al fictionalului, sa stim ca suntem acolo unul pentru celalat.

Astfel s-au dus luni bune. Si, normal, eu nu statusem degeaba. Nici el. Cartea a fost publicata, criticile au fost numeroase. Una din satisfactiile mele "perverse" a fost ca ii dadusem peste nas lui Horia. Si, daca pana atunci avusesem un fel de umilitate in relatia cu el, dupa publicarea cartii am inceput sa-l vad ca pe un egal. Nu i-a placut prea mult asta, dar, ca si in cazul anterior, nu a putut sa ma concedieze. A urmat un val de succes destul de mare pentru carte. Am dat cateva interviuri, am calatorit prin Germania pentru niste targuri de carte. M-am vazut tot mai rar cu Cristian, care, si el, era ocupat cu promovarea cartii. Insa nu ma deranja. Stiam ca, orice s-ar intampla, vom avea aceeasi relatie. A mai fost ceruta o comanda de redactare, depasind cifra propusa initial. Cu toate astea, simteam ce ceva lipseste. Imi lipsea sa lucrez la carte, sa o stiu a mea.

Se facuse luna mai. Cristian tocmai se intorsese dintr-o calatorie pe la Paris si Lion. Imi adusese de acolo ciocolata, stiind ca imi place mult, si un parfum scump. Cu toate ca se descurca mai bine cu banii, am continuat sa stam in acelasi apartament al meu, inchiriat. Ne placea acolo. Nici daca am fi avut banii necesari sa achizitionam o vila intreaga, nu ne-am fi mutat. Acel loc devenise locul secretelor noastre. Acolo puteam fi "perversi". Marturisesc ca eu consider perversitatea ceva ce nu tine de fizic. Exista pervers mai mare decat contactul fizic dintre doua persoane si consta in patrunderea in mintea celuilalt. Eu si Cristian ne permiteam acest lucru si, deseori, ne spuneam unul altuia ca nu ne-am nascut in era potrivita.
A doua zi, dupa venirea lui, am iesit sa bem o cafea. Rar ieseam din apartament, insa a vrut sa vada ce mai face cafeneaua "noastra". Tuturor lucrurilor ce le aveam in comun, el le spunea ca fiind ale "noastre". Nu ma deranja, dar nu puteam sa gasesc acelasi echivalent pentru lucurile pe care noi le aveam in comun.
- Ce ai facut intre timp? ma intreba el dupa ce dadu comanda, ca de obicei.
- M-am plictisit. Asa si fusese. Ma plictiseam din nou pe la editura, avand grija de campanii publicitare. As fi vrut sa lucrez din nou cu literatura, dar nu se arata nicio oportunitate pentru mine.
- Mi-a fost dor de tine. Cand am auzit ceea ce a spus, m-am panicat. Nu era ca si cum era o fraza neobisnuita, dar nu voiam acel gen de relatie cu el. Nu puteam sa iubesc, chiar nu puteam face asta. Eram mult prea "indragostita" de propria mea persoana, eram mult prea canalizata pe propriile interese.
- Nu stiu ce vrei...
- Ba stii, spuse el luandu-mi mana in a mea.
- Nu e vorba de asta, intelegi? Ma privi suferind, dandu-mi drumul la mana, apoi isi lasa privirea auspra cafelei din cana ce tocmai o adusese chelnerul.
- Eu plec in Anglia. Ceea ce spusese m-a socat, insa am putut sa ingaim un "aha". Stiam ca nu avea sa fie cu mine restul vietii, insa mai voiam putin din el, inca putin. Nu voiam altceva decat sa imi pastrez imperiul imaginar, ce il construiseram amandoi, in picioare.
- Ok, am inteles.
- Si vreau sa vii cu mine.
- Stii ca nu pot, am spus eu si buzele mi s-au frant intr-un zambet calm, rece. Ma simteam mai departe de el decat ma simtisem de cand l-am cunoscut. Am vorbit apoi despre nimicuri, cu aerul a doi prieteni vechi ce stau la o cafea. Ne-am dus acasa, am dormit fiecare la locul lui, eu in camera mea si el pe canapea. Nu puteam sa spun ca nu imi parea rau, dar nu avem sa sufar. Eram obisnuita cu dezamagirea. Imi placea gustul ei amar, un gust puternic de tristete. A doua zi am baut cafeaua impreuna, am vorbit despre obiectivele turistice din Londra. Stiam ca va pleca si ca imi va fi imposibil sa il retin, insa nu voiam momente dramatice. Si-a impachetat tacut cateva haine, dupa ce am mancat, in timp ce eu beam a doua cana de cafea facuta de el. Avea talent la a face o cafea buna. Si asta e un lucru ce avea sa imi lipseasca. Dupa ce a terminat bagajele, s-a oprit la usa, imbracat in costumul lui de vara, fiindca iunie batea la usa.
- Cred ca asta e... incepuse el cu replicile invechite, caracteristice.
- Hai, lasa-ma, am spus eu pe un ton ce incerca sa fie vesel, insa zambetul fals ma dadu de gol. L-am imbratisat strans, m-a imbratisat de asemenea si m-a pupat pe frunte. I-am zambit frumos si i-am spus:
- Succes. Vedeam zambetul sau trist si privirea lui usor descumpanita ma facea sa vreau sa-l tin langa mine, asa ca m-am departat de el si el a iesit din apartament. Am luat-o la fuga si m-am uitat pe geamul de la bucatarie, pana cand acesta s-a urcat in taxi. Nu s-a uitat deloc in urma. Deloc. Dupa ce taxi-ul o lua spre aeroport, m-am prabusit pe scaunul tare de la masa si am inceput sa plang, band cafeaua ce mai ramasese. Am plans in liniste, incet, de parca peretii m-ar fi judecat pentru prostia de a nu fi plecat cu el.

Mai tarziu am ajuns si eu ca ceilalti colegi ai mei de care radeam. Am inceput sa fac reclame pentru prezervative si intrerupatoare "de calitate". Eram satula de aerul aglomerat al oraslui, de apartamentul meu, de clima temperata a Romaniei. Mi-am zis ca e timpul sa-mi iau ramas bun de la stilul acela de viata. In august mi-am dat demisia. La un an de cand m-am angajat. Dana a facut acelasi lucru, fiindca era insarcinata si Horia fusese mitocan cu ea, astfel ca avusese o criza ce o adusese in pragul unui avort fortat. Am plecat cam in acelasi timp. Inca mai tin legatura cu ea. Dupa ce am demisionat, mi-am retras toti "banii de facultate" de la banca si m-am hotarat sa plec altundeva. Am calatorit ceva timp, vreo trei luni, locuind prin hoteluri, apoi, am vazut intr-un ziar canadian - caci ma aflan in Canada atunci -, ca se cauta editori pentru o editura multinationala. Am fost angajata si, printr-o ironie a sortii, am fost trimisa sa lucrez pentru sucursala firmei din Anglia. La Londra mi-a placut mult, m-am acomodat usor. Am inchiriat o casuta mica undeva langa capitala, dorind sa fiu cat mai aproape de natura. Tot timpul acela cat statusem prin orase ma plictisise si voiam sa locuiesc undeva la tara. Editura era aproximativ la fel de mica ca cea la care lucrasem anterior, dar ma ocupam exclusiv de literatura. Mi-am sarbatorit ziua singura si varsta de doua zeci si cinci de ani ma prinsese tot singura. Am primit apoi un telefon de la Sergiu care imi spusese ca de ziua mea primisem un cadou de la Cristian. A spus ca l-a pus in tema cu plecarea mea si la cateva zile am primit si bratara primita cadou. Era o bratara din argint, fina, de care era prinsa o floare mica, inscriptionata cu litera "C". Inca nu stiam daca e de la numele meu, sau de la numele lui. Am ales sa cred ca de la al lui. Ma incanta mai mult ideea asta. Am mai lansat o carte, o traducere revizuita dupa o editie mai veche a Mizerabililor de Victor Hugo. Citisem cartea tot prin liceu si sa lucrez la ea a fost o placere. In Anglia vremea era ploioasa predominant, climat ce imi pria bine, fiindca imi placea vremea mocirloasa, nici prea calda, dar nici prea rece. Ma obisnuisem si cu modul de viata de acolo, engleza mea se imbunatatise. Intr-un cuvant, m-am adaptat. Mi-a luat aproape un an sa fac asta, insa m-am adaptat. De Cristian nu am mai auzit nimic. Pana intr-o zi cand, nu stiu cum s-a intamplat, am intrat intr-o librarie si am vazut o carte scrisa de el, "romancierul roman ce a fermecat intreaga Anglie cu talentul sau subtil[...]", asa cum scria in The Times. Am cumparat-o si am citit-o. Mi-am amintit de el, de multe lucruri ce ne legau. Apoi am inchis-o si l-am uitat. Am refuzat sa ma mai gandesc la acea perioada, am incercat sa uit ca l-am cunoscut. Am intalnit un englez care s-a indragostit nebuneste de mine, m-am casatorit cu el, ne-am mutat intr-o casa mare la Londa. La un an de la casatorie, mama mea a murit si am fost devastata timp de multe luni. Partea care trebuie mentionata e ca la inmormantare a fost si Cristian. Am vorbit si ne-am dat seama ca poate daca era altfel, ca poate daca eu eram mai atenta la semnele ce viata mi le daduse, momentul acela putea fi altfel. Dupa ce mi-am revenit din socul mortii mamei, am ajutat-o pe sora mea sa se puna pe picioare si am divortat de Charles, sotul meu. Nu simteam ca el trebuie sa fie in viata mea, nu se potrivea in ea. El voia o mama iubitoare pentru copiii lui, eu eram o femeie care isi dorea singuratatea si libertatea. Dupa ce m-am mutat undeva la tara, intr-o casa la fel de mica, am inceput o alta viata. Am luat-o de la capat. Am incercat sa las trecutul in urma, sa sper ca totul va fi altfel. Aveam suficienti bani economisiti cat sa traiesc inca o viata.
Astfel, am inceput sa scriu. O femeie la treizeci de ani, fara o viata prea palpitanta, care se apuca de scris carti. Nu am talent, niciodata nu am avut, dar, cum spunea si Camil Petrescu: "Niciun autor mare nu a avut talent la a scrie." Nu am publicat nimic pana acum. Asta ar fi insemnat sa intru iar in acea lume nebuna a editorilor si nu imi mai doream asta. Voiam liniste, pace, voiam ca totul sa se aseze. Doar ca planurile nu mi-au mers la fel de bine pe cat speram.

Casa in care locuiam, cum am spus, se afla undeva la tara, la vest de Londra. Aveam vecini draguti si o veranda umbroasa unde stateam. Era cam iunie si citeam pe veranda, cand la poarta apare un barbat inalt si bine facut, cu ochi albastri. Nu ochii sau parul carliontat m-au facut sa-l recunosc, ci acel zambet al sau pretentios. Un zambet mi-a crestat fata si am inchis cartea, privindu-l cum intra in curtea mea cam goala, fiindca nu aveam decat niste tufisuri cu trandafiri. A urcat scarile verandei si, fara sa stau sa ma gandesc, i-am sarit in brate. Inca de la moartea mamei am vrut sa fac asta, dar atunci nu stiam ce inseamna pentru mine. Cred ca, totusi, in urma experientelor nu castigi inteligenta, ci castigi o alta viziune asupra lumii. Cand fusesem mai tanara nici nu ma gandisem ca l-as putea iubi pe Cristian. Eu, o tanara editoare care nu zambea mai niciodata si iti putea intoarce o replica si de la mama dracului, nu credea in genul acela de sentimente.
- Pentru ce ai venit?
- Nu ti-am spus ca vei veni cu mine? Vocea lui era la fel de calma, doar ca accentul lui era mai pregnant acum. Il iubeam pe barbatul asta inca de cand il vazusem prima data, insa nu voiam sa o cred, nu voiam sa o realizez. Ma saruta pe frunte si imi zambi; acel zambet academic al sau. Inca se imbraca extravagant. Era exact cum mi-l aminteam, doar ca mult mai matur.
- Esti aici... Vocea mea era tremurata de emotie. Il revedeam dupa un timp in care ma intrebasem zilnic: "Ce ar fi fost daca m-as fi dus cu el?". Nici acum nu stiu raspunsul, dar stiu ca dupa ce am baut un ceai impreuna si am luat cina, nu am mai stat despartiti. Compuneam impreuna, zambeam impreuna, plangeam impreuna... Iar acum inteleg sensul ce il atribuia el lucrurilor noastre comune. Ceea ce nici el nu a realizat e ca nu aveam doar lucruri anume in comun, ci toate momentele erau ale "noastre". Toata viata noastra fusesem legati, iar asta ne-a determinat sa fim tot ce suntem.

[Clau~]

Bun. Gata cu pauza de la scris. ^^ Am venit cu un alt one shot * sau cum se numeste chestia asta *, care e, cel putin, sarit de pe fix. * sa retin ca nu mai trebuie sa scriu la miezul noptii *

Tipete

Pasii mei imobili rasuna greoi in camera. Vad fasiile de lumina galbuie ce intra printre scandurile batute in geam. Dincolo de ele este doar o strada prafuita, a unui cartier mizer al orasului. Aud cum afara cativa barbati repara o masina; le aud injuraturile si vocile groase. Se uita la mine cu ochii lor patrunzatori, ma blesteama cu figura lor dura; undeva intr-un colt de camera zace nemiscat corpul unui iepure. E mort de cateva zile. Ma indrept spre el. Dragul de Jimy sta rezemat de coltul drept al peretelui, albul blanii sale constrastand usor suaparator cu galbenul mizer al peretelui. Il privesc si el ma priveste; are o mina indiferenta si o musca bazaie deasupra capului sau imblanit. Ochii rosii ma privesc nedumerit. Vreau sa il intreb care e problema, dar, brusc, imi dau seama. Pozitia cotului lui e incomoda. Il asez mai bine, corpul lui gelatinos si fara viata modelandu-se dupa cum il pun eu. Dar tot are aceeasi privire goala. Oftez enervat si ma ridic de pe vine, dand un picior iepurelui, astfel incat musca zboara si se aseaza pe masa prafuita de langa geam. Miroase a cadavru si a frica. Mirosul dulce al fricii. Un miros cu un iz tropical, usor intepator, un miros greoi. Mirosul fricii. Zambesc afectat si pasesc mai departe, corpu-mi gol traversand ca o umbra uitata coridorul lung. Vad usile cum se succed, insa niciuna nu imi atrage atentia. Imi tin privirea atintita spre cea din capatul holului. Vad deja infloriturile baroce de pe ea si simt masivitatea lemnului. Ma opresc si, cu acelasi zambet afectat, ma lipesc de ea, gemand de placere. Mangaierea dura a lemnului si frecarea corpului meu cu materialul rece...

Imping usa cu putere si imi bag un deget in gura, jucandu-ma putin cu el, cu privirea pierduta. Tipete si chipuri mutilate... O bucata de funie atarnata de grinda si zambetul acela trist... Bag degetele mai adanc si simt cum lichidul din stomac urca in sus pe esofag. Imi arde putin gatul si, dupa ce tusesc de cateva ori, ma uit spre voma intinsa acum pe covor. In ea straluceste ceva argintiu. Zambesc ca un copil incantat si iau cu repeziciune cheia din voma, introducand-o in broasca. O invart de doua ori si mai tusesc o data; gustul de voma amara inca persita si simt cum o dara de saliva mi se scurge de la coltul buzei. O sterg rapid si imi postez pe fata zambetul afectat, intrand in camera. Aud gemete, dar vin de departe. Cateva gangureli mai puternice ma fac sa-mi intorc capul spre coltul camerei, unde zace corpul dezbracat al unei fete.
- Oh, draga, ti s-a sters machiajul. Imi aud propria-mi voce. Dar inca nu e timpul. Iau un scaun si pun masa scunda im fata fetei ce e legata cu banda adeziva. O privesc dezgustat, apoi ma uit la decor. Fata e la coltul ei, cu ochii in lacrimi si gura acoperita cu banda adeziva; masa e perfect asezata si scaunul la locul lui. Ma asez pe scaun, zambindu-i distinct. Se uita cu teama la mine.
- Ce e? intreb nedumerit si aceasta nu poate sa ingane decat cateva mormaieli. Nu te aud bine. Vorbeste mai clar. Inca ma priveste cu acei ochi albastri, goi si suferinzi. Ma enerveaza. Ma ridic de pe scaun, zburdand fericit pana la usa, si o inchui, uitandu-ma dupa un loc sigur pentru cheie.
- Taci! ma rastesc eu la invitata mea si oftez suparat. Nu gasesc niciun loc potrivit. Asa ca bag cheia in gura si o inghit. La inceput nu vrea sa intre, insa reusesc sa o dau pe gat. Acum e perfect; nimeni nu ne poate deranja. Iau serviciul de ceai de pe cealalta masa si il pun pe masa din fata invitatei. Aceasta incepe din nou sa mormaie. Ma enerveaza din ce in ce mai tare felul ei de a vorbi, asa ca ii iau banda adeziva de la gura. Aud un strigat, apoi altele, urmate de injuraturi. Injuraturi ca ale barbatilor ce repara masinile. Dar ea nu e barbat. E necuviincios sa se poarte asa.

Dau din cap dezamagit si incep sa fredonez in timp ce torn ceaiul in cesti.
- Poftim, spun eu si inmanez ceasca de ceai fetei. O privesc zambitor si imi duc un picior peste celalat, zambindu-i binevoitor.
- Nu e niciun ceai in ceasca, obsedatule! Urmeaza alte cuvinte urate din partea ei si, enervat, o plesnesc. Aud un geamat de durere si vad cum curge sangele de pe fruntea ei. Ii pot simti mirosul de tarfa crescuta intr-un orasel mizer, cu aspiratii mari; totul este in sange. Imi ling buzele pofticios si ma apropii de ea, rasturnand masa. Corpurile noastre goale se ating si incep sa ii ling sangele. Gustul acelui sange pregatit de frica si inchegat de teroare. E perfect. Imi musc o buza, apoi incep sa musc din pielea ei de pe mana. Ea tipa. Ce nepoliticos. Si tot tipa.... Tipetele si culoarea rosie a sangelui... Tipetele...

[Clau~]

Cea neiubita
~~~~~~~~~~

Noaptea se lasa cu velele sale intunecate, ca niste panze indoliate ce isi canta durerea sub sclipirea infinita a stelelelor. Strazile erau goale, cu ecouri melancolice si colturi luminate de felinare palpainde. Perechi, tinandnu-se de mana, isi imparteau saruturi zgomotoase si chicoteau cu un fel de voiosie inconstienta; caini latosi, plini de mizerie si uzi se scuturau, improscand zidurile si ingrosand stratul de jeg de pe ele; doar ea statea, suspinand intr-un colt, ca si cand linistea o incremenise. O sculptura sacra, a carei frumusete datatoare de zambete era inghetata sub neantul de intuneric din jur. Soaptele ajungeau la ea ca niste cuvinte gajaite, abia interpretabile; iar ea se pierdea tot mai mult in interiorul mintii ei. Auzea urlete violente, lacrimi ce se scurg pe un chip trist, plansete de copil mic; toate acestea ii invadau mintea cu o repeziciune ce o ametea. Totul in jur i se parea jignitor. Cu totii o jigneau cu fericirea lor superficiala, cu zambetele imbatate de extaz. Ea de ce nu putea fi fericita? Stand in coltul friguros de strada simtea si acum mainile barbatilor pe trupul ei de adolescenta, iar parul, ce alta data curgea in valuri pe spate si stralucea in lumina primavarateca a soarelui, acum era incurcat intr-o claie fara forma, mult prea urata pentru a putea fi considerata par. Cu toate astea, ceva din aparenta ei impresiona. Era, poate, gratia cu care isi musca buzele invinetite de frig sau felul in care corpu-i tremura din toate incheieturile. Insa ceva, nu am putea spune ce, impresiona. Impresiona intr-atat incat trecatorii cei mai grabiti, se opreau, o priveau cu acea privire ce dezvaluie un amestec de mila, groaza si admiratie, apoi treceau, gandindu-se inca la faptura aceea lipsita de haine ce dardaie singura in frigul noptii.

Ea nu ii judeca. Chiar daca ar fi vrut, mai mult ca orice, sa fie intr-un pat cald, chiar si in patul ei de acasa, unde caldura unei pature era insotita de urletele tatalui sau si a fratelui ei mai mic, nu ii judeca pe cei care treceau pe langa ea; ea era necurata, sau, cel putin, asa se simtea. Asa simtea ca ii este sufletul. Sub o continua mizerie, supusa celor mai neinduplecatoare suplicii, ea crescuse ca acea floare frumoasa ce creste pe ciment si este calcata de cai in picioare. Avea trasaturi dragute, un chip alb, aproape ingeresc, ochi caprui si calzi, ca acei ingeri figurati prin basme, ca acele zane ce ajuta printii ce se afla in drum spre printesele prinse in turnuri de catre vrajitoare. Asta era ea; o zana a carei aripi au fost smulse inca de la nastere si care putea simti zborul doar atunci cand canta. Cantatul era, pentru ea, tot ce ii ramasese. Era al sau drog si era unul mai puternic decat celelalte. Insa acum, in linistea sarcastica a noptii ce o infiora si cu corpul ce ii ardea de durere... Cantatul era indepartat, ca un pret prea mare de platit, ca o salvare inaccesibila. Isi ridica chipul inlacrimat si se uita spre cer, corpul gol dardaindu-i in continuare. Chiar daca afara nu era foarte frig, ea simtea ca lumea in care ajunsese era mult mai rece decat putea corpul ei suporta. Corpul si mintea, de fapt; amandoua zbierau disperat dupa putina caldura. Dupa acea caldura ce o ofera bratele parintesti sau ale vreunui prieten drag; acea caldura ce o ofera imbratisarea propriei reflexii aranjate intr-o oglinda; acea caldura ce o simti cand bei o ciocolata calda in bratele unui barbat protectiv.

Cu ultimele puteri, se ridica si incepu sa mearga pe langa zidul murdar, pana cand dadu de un colt. Corpul ei parea inca si mai alb la lumina difuza a felinarului; nu era slaba, dar avea un corp frumos proportionat, nu era grasa, insa avea contururi pline si forme frumoase. Ca unul din acele corpuri ce au obsedat sculptori, pana cand acestia au facut o proprie creatie, un corp rigid si rece doar pentru ei. Si ea era la fel de rece ca si marmura scumpa din care au fost facute sculpturile. Si ca si acele sculpturi, de multe ori nu felul cum arata ea impresiona, ci maestria cu care artistul a reusit sa redea detaliile corporale; insa ea nu era o sculptura. Poate ca era o sculptura. O sculptura facuta de Univers, dupa asemanarea unei femei frumoase. Ea nu era frumoasa, insa poseda o frumusete launtrica, ceva ce te facea sa te intrebi ce poate ascunde acea fiinta, ce fel de viata are.

Cum am spus, s-a ridicat, a mers cativa pasi pana la colt, apoi s-a prabusit in lumina trista a felinarului. In miez de noapte, pe strazile murdare ale Parisului, o fata dezbracata ce cade la un colt de strada sub protectiva imbratisare a luminii hade a unui felinar singuratic; astfel de imagini par desprinse din povesti cu talc si printese supuse supliciilor sortii. Dar ea nu se afla intr-o poveste si nici nu era o printesa. Nu era decat o fata oarecare, a carui lumina din ochi pierise datorita intunericului din jur. Corpul ii tremura fara speranta, de parca ar fi anuntat un sfarsit iminent, iar buzele lasau scancete sa ii scape. Gandurile i se indreptara spre o posibila viata, in care ea absolvea scoala si isi gasea de lucru. Si-ar fi dorit sa fie psiholog sau pedagog, sa ajute lumea, sa poata sa faca ceva pentru cei din jurul ei, asa cum cei din jurul ei nu facusera niciodata ceva pentru ea. Ea voia sa fie altfel. Apoi poate ar fi intalnit un baiat dragut; un baiat care sa o inteleaga si sa ii impartaseasca ideile. Sa fi avut o relatie frumoasa, ca acele povesti de dragoste pe care romancierii, dintr-o lipsa a gustului, le transforma in telenovele lacrimogene. Insa viata ei nu putea fi asa usoara; nu merita. Asa ca isi imagina cum barbatul vietii ei moare intr-un accident. Iar ea, desi distrusa, se ridica ca si acele luptatoare pline de mandrie, se scutura de praf si o ia de la inceput. Imaginea unui copil bucalat, cu ochi mari si draguti, apoi imaginea unei casute frumoase si a unei fete ce vine la brat cu baiatul, devenit acum barbat. Iar ea sa fi fost o batrana ce are o pisica la fel de batrana. Si sa fie iubita...

Astfel, ultimul gand al fetei fusese cel care ii macinase intreaga viata de pana atunci. Nu fusese iubita de nimeni, poate doar de barbatul din imaginatia ei. Astfel de lucruri se intampla fiintelor nefericite ca ea; sa aiba o viata chinuita, apoi, dupa ce a fost violata de niste indivizi dubiosi cu care tatal ei se imprietenise la un pahar, sa moara intr-un colt de strada. Astfel de lucruri chiar se intampla fiintelor frumoase ca ea. Ea nu era frumoasa in deplinatatea sensului acestui cuvant, insa avea ceva ce te facea sa vrei sa o cunosti, sa vrei sa stii ce se intampla cu ea. Ironia face ca soarta sa se poarte nesimtit cu fiinte ca ea; caci baiatul ce i-a gasit trupul mort rezemat de acel perete jegos, s-a intrebat acelasi lucru ce se intreaba orice om cand vede o fiinta ca ea: "Cat este oare ea de iubita?".