Minciuni dulci

[Noesis]

Arigato! *hugs* Ne bucuram ca va place. (^_^)


Ch. 3

Zilele treceau destul de repede si totul era calm. Tsukasa se putea relaxa fara sa isi faca griji pentru nimic. Spre norocul lui, nu era nevoit sa oficieze slujbe, biserica avea deja un preot care sa faca asta si el doar mai ajuta uneori. Astfel invata o multime de lucruri si stia deja toate etapele slujbei. Probabil s-ar descurca sa oficieze una, dar nu ar scapa de emotii.

Isi petrecea timpul liber meditand, gandindu-se cum sa scape mai repede de acolo. Desi nu trebuia sa isi faca griji pentru nimic, iar cei de acolo ii acordau incredere, ar prefera sa se trezeasca dimineata la ce ora doreste, sa manance ce are chef si sa se bucure de oras. In cele doua saptamani de cand era acolo, nu parasise biserica, desi ar fi avut ocazia. Nu putea sa riste sa intalneasca pe cineva care ar fi mai mult decat fericit sa ii ia capul.

Hotarandu-se ca vrea sa faca si altceva in afara de a medita, a hotarat sa citeasca o carte. Intra in uriasa biblioteca a bisericii si se opri cateva secunde fiind uimit de cat de multe carti se aflau acolo. Nu si-ar fi imaginat vreodata ca pot exista atat de multe carti cu subiect religios intr-o biblioteca. Poate in toata lumea, adunate din tote colturile, dar nu intr-o biblioteca a unei biserici din Japonia. Nici macar nu stia ce carte sa aleaga. Trecu printre rafturile ticsite cu carti privind in stanga si in dreapta. Ar avea nevoie de o viata intreaga sa le citesca pe toate. Bine ca nu asta ii era intentia.

Se opri in fata unui raft si examina cu ochii cartile. Sa aleaga dupa nume? Dupa autor? Nu avea rost, nu ii spunea nimic nici numele si nici autorul. Se hotarase sa aleaga una la intamplare. Isi indrepta mana spre o carte, dar se opri cand zari o alta carte pe care nu se putea distinge nicio litera. O lua pe aceea. Copertile ii erau lipite si nici chiar in interiorul ei nu putea distinge cine era autorul sau titlul. Primele pagini erau si ele greu de citit, dar nu imposibil. Isi putea da seama din context ce cuvinte lipsesc. O rasfoi putin si stranuta din cauza prafului care se ridica in aer. Era intr-adevar o carte foarte veche scrisa intr-o japoneza veche. Pe langa faptul ca nu se intelegeau toate cuvintele, Tsukasa isi facea acum griji ca nu va intelege aceasta japoneza. Putea totusi sa incerce.

Iesi din gigantica biblioteca cu un zambet pe buze. Nu isi explica de ce are aceasta stare spirituala, dar cert este ca se simtea foarte bine. Traversa holul lung al bisericii cu pasi mici. Nu avea niciun rost sa se grabeasca. In timpul in care statuse acolo invata sa fie mai calm, sa aiba rabdare si probabil ca asta ii va prinde bine.

Traversa biserica printre scaune si ceva ii atrase atentia. Auzea slab doua voci si isi indrepta privirea intr-acolo. Se apropie mai mult pentru a putea sa vada mai bine si lua loc pe unul dintre scaune. Nu il interesa atat de mult discutia cat identitatea celor doua persoane. Era vorba de un ucenic din biserica care parea sa ii explice ceva persoanei straine care statea cu spatele, spre nemultumirea lui Tsukasa. Isi plimba privirea pe spatele lui, de sus pana jos. Era imbracat cu o geaca destul de groasa si o pereche de pantaloni foarte stramti, scotandu-i in evidenta trasaturile delicioase. Reflexiv, Tsukasa isi trecu limba peste buza inferioara continuand sa il studieze pe strain. Isi dorea sa isi treaca mana prin parul lui saten, apoi in jos pe ceafa si pe spate. Isi scutura capul alungand acele ganduri si se ridica brusc lovind cu genunchiul scaunul din fata.

- Ah! isi inghiti o injuratura si se apleca pentru a-si freca genunchiul ranit usor.

Cei doi isi intoarsera privirile curioase spre el intrebandu-l, parca, ce cauta acolo.
- Ma scuzati! Nu vreau sa va intrerup. Eu tocmai plecam, se intoarse si incerca sa plece de acolo schiopatand putin, dar o voce il opri.
- Frate Tsukasa, ma scuzati, dar poate ma puteti ajuta, stramba din nas nedorind sa faca nici un fel de act de caritate, dar se intoarse zambind fortat spre cei doi.
- Desigur! Ce s-a intamplat? fata celui care vorbise se lumina si un zambet larg isi facu aparitia.
- Acest tanar care spune ca se numeste Daichi si-a exprimat dorinta de a ramana aici o perioada.

Tsukasa il privi cateva clipe, in capul lui auzindu-se cu ecou "Daichi". Vroia sa deschida gura si sa zica "ce nume frumos", dar se razgandi repede, realizand cat de nepotrivit ar fi sa spuna asa ceva.

- Sigur. Suntem oricand fericiti cand cineva ni se alatura. Ce as putea sa fac eu?
- Am fi recunoscatori daca l-ai indruma pe parcursul sederii lui, sunteti singurul care ar putea sa aiba destul timp liber, zise tanarul ezitand.
- Mda, sigur.

Dupa ce se apleca in semn de respect, sub privirile aproape dezgustate ale lui Tsukasa, tanarul pleca. Abia acum Tsukasa isi indrepta spatele si era pregatit sa vorbeasca cu Daichi care nu spusese nimic. Chiar vroia sa ii auda vocea.
- Eu sunt Tsukasa, zise el stangaci, nestiind cum altcumva sa inceapa discutia.
- Daichi, raspunse satenul cu o expresie si un ton plictisite, facandu-l pe Tsukasa sa zambeasca fortat.
- Daca ai nevoie de ceva ma gasesti in capatul acelui coridor, ultima usa pe dreapta, indica Tsukasa observand fericit ca ucenicul se intoarse. Cred ca mai bine ii arati lui Daichi unde va sta ca sa se poata odihni, adauga pe un ton cava mai vesel.

Nu mai astepta raspunsul si se indrepta spre camera lui in care intra val-vartej trantind usa. Ce a fost cu atitudinea aia? gandi furios. Arunca cartea pe masa minuscula de lemn aflata intr-un colt si se tranti pe pat, sprijinindu-se cu spatele de perete. Era furios, dar incerca sa se calmeze. La urma urmei nici nu se cunosteau, habar n-avea ce e cu Daichi, deci nu ar trebui sa se infurie, nu? Trase aer in piept si se intinse pe pat, inchizand ochii. Chipul satenului era in mintea lui si, ciudat, dar desi era furios din cauza lui, tot el il calma. Zambi. Abia astepta sa il vada din nou si regreta ca plecase atat de repede. I-ar fi placut sa mai discute chiar si cu acea atitudine indiferenta.