Acum, că tot am spus că-mi place să scriu, am decis să-mi postez și eu singura creație care este încă în lucru. Ficul îl am postat și pe site-ul manga-anime, așa că nu aș vrea să se considere un plagiat.
Povestea gravitează în jurul unei tinere de 15 ani care este crescută în lumea mafiei. Antrenată special pentru a fi un asasin cu sânge rece și pentru a putea continua " tradiția" familiei, fata este privată de o copilărie normală. Totul se schimbă în momentul în care ajunge să fie aruncată într-o lume pe ca nu o cunoaște și față de care simte o repulsie imensă. Primele capitole nu vor fi foarte clare, eu încerc să mă axez cât mai bine pe sentimentele personajului și să creez un spațiu ciudat în care să-mi plasez eroina. Acestea fiind spuse, a venit timpul să postez primul capitol... Sper că o să vă placă și aștept cât mai multe păreri/critici...
*Metropola*
Cap.I - " Răzbunare "
Liniște, singurătate și... Roșu. Mult mult roșu, peretele, covorul, patul. Totul este învăluit în roșu, în sânge.
Vântul: pătrunde încet în cameră, mișcă roșul din geam, mișcă lenjeria de satin roșu. Culoarea nebuniei... roșul... Rațiunea este colorată în roșu; pierd controlul! Roșul mă învaluie.
Sângele se prelinge pe conturul umărului meu. E atât de cald, atât de ROȘU. Coboară. Coboară și începe să picure pe satinul roșu, iar ochii mei privesc cu lăcomie dâra lăsată în urmă pe antebraț. Duc mâna la gât, iar degetele lungi ating zgârietura roșiatică. " Noroc chior... " . Dacă glonțul ar fi trecut mai aproape, acum m-aș fi odihnit într-un coșciug sângeriu, la zece metri sub pământ. Știu, uneori sunt cam... sadică. Granița dintre rațiunea mea șubredă și nebunia totală era atât de fragilă, atât de... efemeră; ca un fir de ață: un fir de ață roșie. Paradoxal, clipele mele de luciditate erau extrem de laconice și se rezumau doar la eternul pistol auriu ce zăcea descărcat pe biroul din fața mea. Minunatul obiect își extindea tot mai mult umbra, iar eu mă aflam tot în pat. Privesc tavanul; ce văd? Totul... Stelele, luna și întuneric. Smoala, iadul, moartea; toate mi se perindă prin fața ochilor. Ce anomalie bizară: iar este lună plină. Mereu și mereu și mereu este lună plină: când m-am născut eu a fost lună plină, când am învățat despre "Imperiul Rosetti" , când am dat primul jaf, când a murit mama. Toate amintirile mele sunt legate de luna plină- chiar și atunci când tata mi-a prezentat-o pe noua lui soție, persoana pe care am urât-o și o urăsc și acum cu toată puterea.
Mă ridic. Doar simplul gând că acea nenorocită vrea să-i ia locul mamei mă înfioară și mă dezgustă peste măsură. La dracu' ! Iar m-am indispus. Acea mizerabilă nu merita să fie nici servitoare, darămite doamna acestei case.Dacă ar fi fost după mine, ea ar fi zburat de mult din castel, împreună cu fraierul de tată al meu. Dar, deși nu-mi place să recunosc, sunt neputincioasă. Nu pot să fac nimic în legătură cu cei doi. Dacă mama nu m-ar fi implorat să-l las în viață, acum eu aș fi condus totul, eu aș fi planificat fiecare mișcare a mafiei japoneze.
Privesc discret pistolul... țeava lungă, aurie, sclipește sub razele lunii, iar gloanțele din apropiere încep să se rostogolească. Unul cade jos... Mă apropiu și îl ridic. Îi simt răceala, iar senzația pe care mi-o oferă acel contact chinestezic mă face să zâmbesc. Ating arma, o iau în mână, fixez glonțul și o încarc. Aveam nevoie de ceva; de ceva care să mă poată aduce iar cu picioarele pe pământ. Nici măcar vechiul meu pistol nu mai putea să facă asta, dar atunci... Cine, sau mai bine zis: CE putea să mă trezească?... Știu. Ceva nou, inedit, indestructibil, la fel ca... El. Da, cu siguranță el. Dar, există o mare problemă: nu știu unde l-a ascuns tata. Am nevoie de schițe, de informații; trebuie să-l găsesc cât mai repede pe Donner. Pun vechea mea armă la loc, in cureaua fustiței, după care ies în fugă din cameră. Unicul loc unde puteam găsi informațiile necesare era biroul lui papa. Parcurg holul lung, după care cobor scările tâmpit decorate- un stil necunoscut mie, dar care îmi oferea certitudinea că ceva mai hidos decât el nu există. Ajung în sufragerie. Stilul gotic, pe care eu și mama îl adorasem, dispăruse complet, iar acum parcă m-aș fi aflat într-o cameră de turtă dulce. Era cea mai stupidă schimbare pe care o făcuse cotoroanța de când intrase în casa și în viața mea. Arunc o ultimă privire grotescului aranjament, după care mă îndrept spre bibliotecă. Deschid ușa mare din stejar și pătrund în încăperea prost luminată. Șemineul, ca un portal din flăcări, era înconjurat din toate părțile de cărți. Deasupra lui, tabloul mamei privea cu superioritate totul, de parcă cea pictată ar fi fost vie. O analizez pentru câteva clipe plină de admirație, apoi mă îndrept spre rafturile din fața mea. Studiez atent cotoarele vechi și ponosite ale cărților, până când dau de cea pe care o caut. Ating suprafața rigidă, iar cu un zgomot scurt, mobilierul se dă la o parte, făcând loc unor scări din piatră. Încep să urc treptele, în timp ce în spatele meu trapa se închide. Bâjbâi pentru pentru un timp prin întuneric până când simt răceala clanțelor. Deschid ușa și intru nonșalantă înăuntru. Lampa pitică ce era așezată pe birou lumina sobru, iar perdelele erau trase. Privesc scârbită scumiera de pe măsuța din dreapta mea, după care îmi continui drumul. Pe suprafața din lemn negricios erau împrăștiate o droaie de hârtii pline cu schițe. Încep să caut cu interes printre ele, aruncându-le una câte una pe jos. Acum biroul este gol. Nu găsisem planurile. Eram frustrată, nervoasă și... plictisită. Foarte plictisită. Privesc ciudat lampa. Becul rotund, gălbui, își arunca lumina leneș. Mă deranja. Mă deranja și incomoda. Ochii mi se micesc, iar mâna îmi trece rapid peste obiectul sângeriu. Cu un zgomot scurt, lampa se sparge de podeaua rece. Cioburile transparente se împrăștie ca un val, iar câteva dintre ele îmi ajung la picioare. M-am privit o clipă în sticlă, după care scârțâitul prelung al ușii m-a făcut să mă întorc brusc.
- Hei, puștoaico! Ce cauți în biroul lui șefu' ?
Vocea groasă și răgușită- cu siguranță din cauza tutunului- m-a făcut să mă încrunt. Bărbatul din pragul ușii, de două cât mine, mă privea atent. Deși nu puteam să-i văd ochii, știam prea bine că studia cu mare suspiciune încăperea și, implicit, pe mine. Se lăsă tăcerea. Nu îi răspunsesem la întrebare; nu aveam de gând să o fac. Până la urmă eu eram adevărata șefă. Trec trei minute. Nu se mișcă niciunul dintre noi. Este liniște; liniște și întuneric. Mă săturasem să tot aștept. Nu aveam timp de pierdut. Trebuia să găsesc schițele cât mai repede.
Cu un zâmbet ironic și cu o privire ce-mi trăda disprețul față de făptura din fața mea, am început să vorbesc:
- Măi, măi! Oare nu ești tu acel angajat al lui papa care mereu intră în bucluc și care face de râs toată mafia japoneză?
Auzindu-mi insultele, bărbatul se apropie furtunos de mine și, prinzându-mi brutal încheieturile, îmi răspunde pe un ton ofensat:
- Cine te crezi, puștoaico, de vorbești așa cu mine?
Gata! Deja devenise insuportabil. Cum își permitea să mă ating? pe mine: moștenitoarea imperiului Rosetti? Îmi trag mâna și, ducând-o la curea, scot pistolul. I-l așez la tâmple și trag... Un foc, o bufnitură, iar acum bărbatul era pe jos, probabil deja mort, într-o baltă de lichid roșu închis. Surâd. De când nu mai împușcasem oare pe cineva? Nu știu; cred că trecuseră aproape...aproape trei ani. Și totuși, îmi cam pierdusem îndemânarea.
Deodată, simt că cineva mă privește. Mă întorc spre ușă, iar în prag îmi zăresc tatăl:
- Diva, scumpete, ce s-a întâmplat? mă întreabă acesta curios îi oarecum speriat.
- Păi, vezi tu, oricum nu era de folos! După părerea mea, ceea ce te încurcă trebuie să dispară; indiferent de mijloace.
A ridicat intrigat o sprânceană... Nici nu mă așteptam la mai mult din partea lui. Nu a spus nimic; absolut nimic. Mă enerva. Ori eram eu proastă și nu știam să fac conversație, ori tăcerea dintre noi era extrem de sugestivă. Ce voia: să mă pedepsească?! Să mă trimită în cameră?! Chiar șinea neapărat să fie ridicol până la apogeu? Nu puteam să cred că era tatăl meu sau cel puțin vre-o rudă de-a mea.
M-am retras fără să comentez. O ceartă cu el era pur și simplu inutilă. Înainte să-mi dau măcar seama, ajung în cameră. Mă așez pe pat și închid ochii. Instinctiv, mă gândesc la mama. Pielea ei ciocolatie, pletele ca de smoală; întunecate, și ochii de culoarea onixului: două pietre prețioase care priveau cu superioritate în jur. Cu superioritate și cu o oarecare răutate; o răutate sublimă. Deși fizic nu semănam mai deloc, caracterul; privirea; ferocitatea erau prezente în ambele cazuri.
O, de ce a trebuit tu să părăsești așa de repede lumea oamenilor; lumea mea? De ce nu ai lăsat omenirea să se bucure de frumusețea ta? De ce atunci când ai plecat mi-ai lăsat totul și, totodată, nimic?
Zâmbete, veselie, lumină... Totul s-a pierdut în abisul înghețat al vremii. Totul a fost uitat și lăsat să se descompună; să dispară. Nici măcar amintirile nu mai există. Au pierit și ele, odată cu zâmbetul tău; odată cu TINE. Mă adâncesc tot mai mult în propria-mi lume, acolo unde nimeni nu poate să intre, acolo unde adevărata "eu" își duce traiul și supraviețuiește cum poate. Moartea îmi dă târcoale în fiecare minut, iar amintirea ta devine difuză și efemeră. Mă pierd în labirintul vieții, așteptăndu-mi resemnată sfârșitul, în timp ce corpul îmi stă pe loc, iar simțurile mele parcă așteaptă pe cineva; pe cineva capabil să mă îndrume spre ieșire; cineva care să mă trezească. Din ziua în care ai murit îl aștept pe acel "cineva" , iar el încă nu și-a făcut apariția; nu a dat dovadă că ar exista măcar. Și dacă întradevăr nu există? Dacă sunt nevoită să găsesc singură drumul? Dacă îndrumătorul meu nu se află pe această lume? Atunci...Atunci CE mă fac? O să... o să mor? O să dispar și o să fiu uitată, îngropată sub pământul rece și umed? O să mă sting asemeni unei flăcări care atinge apa și piere?
***
Deschid îngrozită ochii. Vechea mea cameră apare în cadrul meu vizual, în timp ce picăturile de transpirație se amestecau cu sângele din zona gâtului și se prelingeau încet pe pieptul meu, ce se mișca în ritmuri alerte. Adormisem... Adormisem cu capul pe foaia ce o țineam strâns intre degete. Fusese doar un vis; un vis ce-mi reflecta toate gândurile: eu, mama și prăpastia dintre noi numită Moarte.
Povestea gravitează în jurul unei tinere de 15 ani care este crescută în lumea mafiei. Antrenată special pentru a fi un asasin cu sânge rece și pentru a putea continua " tradiția" familiei, fata este privată de o copilărie normală. Totul se schimbă în momentul în care ajunge să fie aruncată într-o lume pe ca nu o cunoaște și față de care simte o repulsie imensă. Primele capitole nu vor fi foarte clare, eu încerc să mă axez cât mai bine pe sentimentele personajului și să creez un spațiu ciudat în care să-mi plasez eroina. Acestea fiind spuse, a venit timpul să postez primul capitol... Sper că o să vă placă și aștept cât mai multe păreri/critici...
*Metropola*
Cap.I - " Răzbunare "
Liniște, singurătate și... Roșu. Mult mult roșu, peretele, covorul, patul. Totul este învăluit în roșu, în sânge.
Vântul: pătrunde încet în cameră, mișcă roșul din geam, mișcă lenjeria de satin roșu. Culoarea nebuniei... roșul... Rațiunea este colorată în roșu; pierd controlul! Roșul mă învaluie.
Sângele se prelinge pe conturul umărului meu. E atât de cald, atât de ROȘU. Coboară. Coboară și începe să picure pe satinul roșu, iar ochii mei privesc cu lăcomie dâra lăsată în urmă pe antebraț. Duc mâna la gât, iar degetele lungi ating zgârietura roșiatică. " Noroc chior... " . Dacă glonțul ar fi trecut mai aproape, acum m-aș fi odihnit într-un coșciug sângeriu, la zece metri sub pământ. Știu, uneori sunt cam... sadică. Granița dintre rațiunea mea șubredă și nebunia totală era atât de fragilă, atât de... efemeră; ca un fir de ață: un fir de ață roșie. Paradoxal, clipele mele de luciditate erau extrem de laconice și se rezumau doar la eternul pistol auriu ce zăcea descărcat pe biroul din fața mea. Minunatul obiect își extindea tot mai mult umbra, iar eu mă aflam tot în pat. Privesc tavanul; ce văd? Totul... Stelele, luna și întuneric. Smoala, iadul, moartea; toate mi se perindă prin fața ochilor. Ce anomalie bizară: iar este lună plină. Mereu și mereu și mereu este lună plină: când m-am născut eu a fost lună plină, când am învățat despre "Imperiul Rosetti" , când am dat primul jaf, când a murit mama. Toate amintirile mele sunt legate de luna plină- chiar și atunci când tata mi-a prezentat-o pe noua lui soție, persoana pe care am urât-o și o urăsc și acum cu toată puterea.
Mă ridic. Doar simplul gând că acea nenorocită vrea să-i ia locul mamei mă înfioară și mă dezgustă peste măsură. La dracu' ! Iar m-am indispus. Acea mizerabilă nu merita să fie nici servitoare, darămite doamna acestei case.Dacă ar fi fost după mine, ea ar fi zburat de mult din castel, împreună cu fraierul de tată al meu. Dar, deși nu-mi place să recunosc, sunt neputincioasă. Nu pot să fac nimic în legătură cu cei doi. Dacă mama nu m-ar fi implorat să-l las în viață, acum eu aș fi condus totul, eu aș fi planificat fiecare mișcare a mafiei japoneze.
Privesc discret pistolul... țeava lungă, aurie, sclipește sub razele lunii, iar gloanțele din apropiere încep să se rostogolească. Unul cade jos... Mă apropiu și îl ridic. Îi simt răceala, iar senzația pe care mi-o oferă acel contact chinestezic mă face să zâmbesc. Ating arma, o iau în mână, fixez glonțul și o încarc. Aveam nevoie de ceva; de ceva care să mă poată aduce iar cu picioarele pe pământ. Nici măcar vechiul meu pistol nu mai putea să facă asta, dar atunci... Cine, sau mai bine zis: CE putea să mă trezească?... Știu. Ceva nou, inedit, indestructibil, la fel ca... El. Da, cu siguranță el. Dar, există o mare problemă: nu știu unde l-a ascuns tata. Am nevoie de schițe, de informații; trebuie să-l găsesc cât mai repede pe Donner. Pun vechea mea armă la loc, in cureaua fustiței, după care ies în fugă din cameră. Unicul loc unde puteam găsi informațiile necesare era biroul lui papa. Parcurg holul lung, după care cobor scările tâmpit decorate- un stil necunoscut mie, dar care îmi oferea certitudinea că ceva mai hidos decât el nu există. Ajung în sufragerie. Stilul gotic, pe care eu și mama îl adorasem, dispăruse complet, iar acum parcă m-aș fi aflat într-o cameră de turtă dulce. Era cea mai stupidă schimbare pe care o făcuse cotoroanța de când intrase în casa și în viața mea. Arunc o ultimă privire grotescului aranjament, după care mă îndrept spre bibliotecă. Deschid ușa mare din stejar și pătrund în încăperea prost luminată. Șemineul, ca un portal din flăcări, era înconjurat din toate părțile de cărți. Deasupra lui, tabloul mamei privea cu superioritate totul, de parcă cea pictată ar fi fost vie. O analizez pentru câteva clipe plină de admirație, apoi mă îndrept spre rafturile din fața mea. Studiez atent cotoarele vechi și ponosite ale cărților, până când dau de cea pe care o caut. Ating suprafața rigidă, iar cu un zgomot scurt, mobilierul se dă la o parte, făcând loc unor scări din piatră. Încep să urc treptele, în timp ce în spatele meu trapa se închide. Bâjbâi pentru pentru un timp prin întuneric până când simt răceala clanțelor. Deschid ușa și intru nonșalantă înăuntru. Lampa pitică ce era așezată pe birou lumina sobru, iar perdelele erau trase. Privesc scârbită scumiera de pe măsuța din dreapta mea, după care îmi continui drumul. Pe suprafața din lemn negricios erau împrăștiate o droaie de hârtii pline cu schițe. Încep să caut cu interes printre ele, aruncându-le una câte una pe jos. Acum biroul este gol. Nu găsisem planurile. Eram frustrată, nervoasă și... plictisită. Foarte plictisită. Privesc ciudat lampa. Becul rotund, gălbui, își arunca lumina leneș. Mă deranja. Mă deranja și incomoda. Ochii mi se micesc, iar mâna îmi trece rapid peste obiectul sângeriu. Cu un zgomot scurt, lampa se sparge de podeaua rece. Cioburile transparente se împrăștie ca un val, iar câteva dintre ele îmi ajung la picioare. M-am privit o clipă în sticlă, după care scârțâitul prelung al ușii m-a făcut să mă întorc brusc.
- Hei, puștoaico! Ce cauți în biroul lui șefu' ?
Vocea groasă și răgușită- cu siguranță din cauza tutunului- m-a făcut să mă încrunt. Bărbatul din pragul ușii, de două cât mine, mă privea atent. Deși nu puteam să-i văd ochii, știam prea bine că studia cu mare suspiciune încăperea și, implicit, pe mine. Se lăsă tăcerea. Nu îi răspunsesem la întrebare; nu aveam de gând să o fac. Până la urmă eu eram adevărata șefă. Trec trei minute. Nu se mișcă niciunul dintre noi. Este liniște; liniște și întuneric. Mă săturasem să tot aștept. Nu aveam timp de pierdut. Trebuia să găsesc schițele cât mai repede.
Cu un zâmbet ironic și cu o privire ce-mi trăda disprețul față de făptura din fața mea, am început să vorbesc:
- Măi, măi! Oare nu ești tu acel angajat al lui papa care mereu intră în bucluc și care face de râs toată mafia japoneză?
Auzindu-mi insultele, bărbatul se apropie furtunos de mine și, prinzându-mi brutal încheieturile, îmi răspunde pe un ton ofensat:
- Cine te crezi, puștoaico, de vorbești așa cu mine?
Gata! Deja devenise insuportabil. Cum își permitea să mă ating? pe mine: moștenitoarea imperiului Rosetti? Îmi trag mâna și, ducând-o la curea, scot pistolul. I-l așez la tâmple și trag... Un foc, o bufnitură, iar acum bărbatul era pe jos, probabil deja mort, într-o baltă de lichid roșu închis. Surâd. De când nu mai împușcasem oare pe cineva? Nu știu; cred că trecuseră aproape...aproape trei ani. Și totuși, îmi cam pierdusem îndemânarea.
Deodată, simt că cineva mă privește. Mă întorc spre ușă, iar în prag îmi zăresc tatăl:
- Diva, scumpete, ce s-a întâmplat? mă întreabă acesta curios îi oarecum speriat.
- Păi, vezi tu, oricum nu era de folos! După părerea mea, ceea ce te încurcă trebuie să dispară; indiferent de mijloace.
A ridicat intrigat o sprânceană... Nici nu mă așteptam la mai mult din partea lui. Nu a spus nimic; absolut nimic. Mă enerva. Ori eram eu proastă și nu știam să fac conversație, ori tăcerea dintre noi era extrem de sugestivă. Ce voia: să mă pedepsească?! Să mă trimită în cameră?! Chiar șinea neapărat să fie ridicol până la apogeu? Nu puteam să cred că era tatăl meu sau cel puțin vre-o rudă de-a mea.
M-am retras fără să comentez. O ceartă cu el era pur și simplu inutilă. Înainte să-mi dau măcar seama, ajung în cameră. Mă așez pe pat și închid ochii. Instinctiv, mă gândesc la mama. Pielea ei ciocolatie, pletele ca de smoală; întunecate, și ochii de culoarea onixului: două pietre prețioase care priveau cu superioritate în jur. Cu superioritate și cu o oarecare răutate; o răutate sublimă. Deși fizic nu semănam mai deloc, caracterul; privirea; ferocitatea erau prezente în ambele cazuri.
O, de ce a trebuit tu să părăsești așa de repede lumea oamenilor; lumea mea? De ce nu ai lăsat omenirea să se bucure de frumusețea ta? De ce atunci când ai plecat mi-ai lăsat totul și, totodată, nimic?
Zâmbete, veselie, lumină... Totul s-a pierdut în abisul înghețat al vremii. Totul a fost uitat și lăsat să se descompună; să dispară. Nici măcar amintirile nu mai există. Au pierit și ele, odată cu zâmbetul tău; odată cu TINE. Mă adâncesc tot mai mult în propria-mi lume, acolo unde nimeni nu poate să intre, acolo unde adevărata "eu" își duce traiul și supraviețuiește cum poate. Moartea îmi dă târcoale în fiecare minut, iar amintirea ta devine difuză și efemeră. Mă pierd în labirintul vieții, așteptăndu-mi resemnată sfârșitul, în timp ce corpul îmi stă pe loc, iar simțurile mele parcă așteaptă pe cineva; pe cineva capabil să mă îndrume spre ieșire; cineva care să mă trezească. Din ziua în care ai murit îl aștept pe acel "cineva" , iar el încă nu și-a făcut apariția; nu a dat dovadă că ar exista măcar. Și dacă întradevăr nu există? Dacă sunt nevoită să găsesc singură drumul? Dacă îndrumătorul meu nu se află pe această lume? Atunci...Atunci CE mă fac? O să... o să mor? O să dispar și o să fiu uitată, îngropată sub pământul rece și umed? O să mă sting asemeni unei flăcări care atinge apa și piere?
***
Deschid îngrozită ochii. Vechea mea cameră apare în cadrul meu vizual, în timp ce picăturile de transpirație se amestecau cu sângele din zona gâtului și se prelingeau încet pe pieptul meu, ce se mișca în ritmuri alerte. Adormisem... Adormisem cu capul pe foaia ce o țineam strâns intre degete. Fusese doar un vis; un vis ce-mi reflecta toate gândurile: eu, mama și prăpastia dintre noi numită Moarte.
She is a living existence of selfishness.