Mergând diagonal pe linie

[Budinca]

Ah, ce pauza lunga de la sectiunea fanfiction -w-
Trebuie sa imi intind oasele si sa imi trosnesc tendoanele.

Asadar! Aici, oameni buni, este (aka. va fi) o colectie..pentru ca poate o sa inceapa sa imi placa din nou si voi vrea sa postez mai mult decat un one-shot XD. Thank you for having me again, here we go ~

Ultima zi în Chicago

Calendarul arăta data de 13 martie, iar sub el era trecută ora de 12:24 pe cadranul unui ceas de plastic, cu baterii. În spatele unui geam cădeau fulgi de zăpadă cenușie, de jos se auzeau motoare vechi mergând de-a lungul străzii, iar înăuntru Ishmael pregătea o cafea cu sare. Cafea, pentru că rutina o impunea, sare, pentru că excentricitatea proaspăt descoperită o cerea. Ceea ce Ishmael nu știa, însă, era faptul că ziua nu era cea de 13 martie, ci de 27 februarie și nici ora nu era 12 :24, ci 17 :34.
Decuplase telefonul cândva, posibil nu cu mai mult de o lună în urmă, când și-a dat seama că nu putea răspunde niciodată solicitărilor puținilor angajatori în fața cărora putea ajunge la interviu. Iar acum, acum vedea ninsoarea murdară, dar curată de gânduri pe lângă pervazul său și își mușca buzele în uitare. Asta până când, conform unui plan pe care tot el îl făcuse, de mult, ibricul cafelei a început să fiarbă, să tremure, să scoată acel sunet înalt cu care mintea lui se obișnuise déjà și căruia îi răspundea cu mișcări bine învățate.
Cafeaua cu sare ardea, bine coaptă, bine însiropată, dusă lent spre buzele-i crăpate de privirile în gol. Luase o gură și încă nu îi simțea gustul, apoi a luat o alta și încă una, până când a privit iar fereastra, inconștient de cana din mâna sa, de proveniența gustului sărat din cerul gurii sau de ibricul pe care îl împingea cu cotul spre marginea aragazului. Fierul a căzut și a împroșcat bucătăria cu cafeaua fierbinte. Privindu-l ca un orb, Ishmael s-a oprit, s-a întors, s-a gândit și, trei minute și jumătate mai târziu, și-a lăsat și cana să cadă.
Inspirând cu o mândrie sufocată mirosul ars, a plecat, purtând pe tivul pantalonilor lichidul cald și ducându-l, prin covor, prin toate camerele. Și dintre toate aceste camere, numai una, numai un loc îi era cu totul indiferent și necunoscut lui Ishmael, scurtul hol care ducea spre ușă. Acesta din urmă stătea, păzind praful și înghițind fumul, zi după zi primind câte o scrisoare și săptămânal o bătaie, și îl urmărea de aproape, de departe, memorându-i subtanța. El umbla fără umbră pe lângă ea, ascunzându-și ochii de acea jumătate de metru.
La ora 14 :01, de regulă, afară ajungea noaptea și se vedea greu cerul dominând clădirile, dar stelele erau acolo, da, doar Ishmael ridica una în fiecare seară. Cu mult timp în urmă, fostul profesor își susținea lecția ocazională în fața grupelor de grădiniță administrând fiecărei stele câte un omuleț de flacără de lumânare. Și fiecare omuleț arzând se ținea de câte o particulă de praf. Dar vremea și timpul și cantitatea mare de praf acumulată i-au acoperit simțul cunoașterii și i-au activat reflexele de autoapărare. Astfel, Ishmael a ajuns să ignore vechea teorie și să-și creeze singur stelele, din lut și paie, ceară și rășină. Dacă uita orice altceva, el nu uita să ridice un astru în fiecare noapte.

Dormitorul nu mai reprezenta de mult doar o cameră din apartamentul inginerului ratat. El, prin materia pe care o comprima continuu, alcătuia o gaură abisală, o ușă cosmică, în care Ishmael putea pătrunde numai cu permisiunea ei, când ea credea că și-a sfârșit îndatorirea zilnică sau poate doar cea pe viață. Dinăuntru se auzeau voci, prin ușa niciodată închisă complet, acestea de cele mai multe ori fără sens sau importanță.
Ignorându-le, Ishmael se temea de una singură. De nicăieri, parcă din pereții Iadului de pretutindeni, din razele de lumină, din vaporii de întuneric, o auzise de trei ori până atunci. Ea era imaterială, ca nimic din toată casa și ea nu relaționa nici cu lustra, nici cu fereastra, nici măcar cu Ishmael însuși. Acea voce, sufocată imediat ce se făcea auzită, neagră și fără textură, striga ca pe moarte: ”Ishmael!”, provocând disiparea ei și zdrobirea lui.
Când își amintea, vocea era mai blandă, când a început. Acum era mult prea departe pentru a mai avea răbdare, se gândea o parte interioară a sa. Îi auzea scrijeliturile pe pereții abisului și se depărta de ușă.
”Aici erai!” grăia el spre Gracel, Charlie, Stuart, care îl privea dispersat și translucid în zâmbetul său pictat. Încerca să vadă tot, să îl cuprindă cu privirea și, nereușind, cu mâinile lovite de boala creierului. Dar Charlie, Stuart, Gracel nu reușea să se lase în brațele sale, îi râdea în față și, ascunzându-se în spatele particulelor de oxigen, dispărea.
”Te joci din nou...” șoptea el apoi, privind covorul printre nori, privindu-l, privindu-l atent...”Ți se pare că eu mă joc?!” țipa acesta în liniștea de care abia acum devenea conștient. ”Eu? Eu, dintre toți oamenii?! Eu, numai eu...Eu, care am...ce spuneam?” ajungea la apogeu si cădea răsucit înapoi.
Se ducea din nou la geam. Se ducea pentru prima oară? Mii de lumini aspre se aprindeau afară, la ora 15:35. Gracel tremura în geam, dar Charlie ascundea podeaua. Și de ce Stuart se pierdea în căldura becului? ”Gracel? Stuart? Charlie?” îl vedea, dar îi simțea. ”Ce e cu tine? Charlie? Gracel? Stuart? Ce e cu tine?”
”Ishmael! Ishmael!”
”Aurora?”
”Ishmael!”
Mirosea pocnetul ușii dormitorului neluminat și ceva îl durea în lipsa sa de trup. Se auzea atât de multă liniște în speranță, dar niciun scrâșnet pe perete. Unde era, daca nu era în ascensiune? Unde era? Era?
”Ce făceam?” și-a atins din nou ochii cu palmele. Era ceva cald în spatele lor și pulsa de acolo. Brusc, a început să râdă sacadat, precum sângele într-o monedă. A chemat din nou: ”Gracel?” și atunci geamul de materie din fața ferestrei s-a sfâșiat. ”Charlie?” si podeaua l-a ascuns. ”Stuart?” închizând becul.
”Ishmael?” a grăit vocea din negură.
”Ishmael?” s-a mirat, ca și când de abia-l auzise și surâsul a devenit clar, tare, aproape sănătos. ”Ishmael! Aici erai!” a vorbit, ajungând în dormitor, privindu-și fața uscată, oglindită în mâini. ”Da, da, aici eram.” Și-a ascuns chipul, simțindu-i căldura și pulsul vieții, tot mai lent, tot mai înfundat, tot mai puțin.

[Budinca]

:3 Oare unde erau regulile alea...?
Nu sunt sigura daca nu cumva era acolo ceva legat de exceptiile la double posting. o.o
Well, am zis "o colectie", deci nu vreau sa las topicul sa ajunga in pagina 15 si sa se spuna "halal colectie! un singur exemplar..". Aaaasa ca, here you go, inca unul, oameni micuti. =w=

Speranţă de viaţă

De abia îmi puteam simţi picioarele atunci, în clipele în care apa se infiltra puţin prin ruptura din cutia de carton. Aceasta acoperea totul in jurul meu, era o membrană de hârtie. Din locul cald în care eram aşezat de dinainte de a deveni conştient de mine, puteam vedea o porţiune de pânză aproape albă, dar murdară, nemişcată, dar care se schimba întotdeauna. După o săptămână în care niciun gând de mişcare nu mi-a invadat celulele, în care vedeam tot mai des silueta proeminentă a mamei, mişcându-se haotic deasupra mea; după acea săptămână, a devenit albastră.
Mult sau puţin mai târziu, când mi-am deschis din nou ochii, a trebuit să-i închid la loc, deşi nu ştiam clar cauza. Ţin minte că simţeam o căldură diferită pe faţă şi că nu vedeam nimic. M-am rostogolit până i-am atins burta mamei şi mi-am simţit fraţii pe lângă mine. În ultima săptămână devenisem conştient de prezenţa lor, erau gălăgioşi, dar nu mă puteam mişca să-i văd. Îmi amintesc că mama şi-a oprit un strigăt de spaimă când am început să-mi mişc membrele în faţa ei. Poate că şocul avansării în spaţiu mi-a trezit simţul olfactiv sau poate că îmi fusese foame de o întreagă săptămână, dar voiam să strig de fericire la prima picătură de lapte.
După aceea, cred că am început, întârziat şi mai lent decât ceilalţi, să mă dezvolt, spre bucuria ce se citea tot mai mult în ochii mamei. Mă găseam mai mereu înfometat, pentru că eram mulţi, iar mama una singură, în timp ce nimeni nu ne spunea faptul că ar fi trebuit să avem şi un tată. Între noi, era un lucru normal ca acesta să nu se arate niciodată. Sub cutia ce încerca neîncetat să ne protejeze, spaţiul se diminua repede, dar deseori rămâneam singur acolo, privindu-i pe ei cum alergau de-a lungul străzii pavate cu bucăţi mari de piatră cenuşie. Simţeam durere în braţe şi încă nu mă mişcam în voie. Poate aşa aveam atât de multă energie în minte, obişnuiam să mă imaginez explorând străzi de care cei pe care îi cunoşteam nici nu auziseră şi, de fiecare dată, găsind drumul înapoi spre casă. Mă opream atunci când mama se aşeza lângă mine şi mă privea puţin confuză, puţin dezamăgită şi liniştită.

În întâia primăvară a vieţii mele, după luni de chinuri în spatele noianelor de zăpadă, m-am încăpăţânat să-mi croiesc drum până în piaţa mare, care nu era departe de noi, dar unde era atât de uşor să te pierzi. Cu toate acestea, îmi petrecusem cea mai bună parte a vieţii urmărind drumurile altora şi eram destul de încrezător în puterea mea de orientare. Am luat-o de două ori la stânga şi odată la dreapta, deşi strada care ieşea în piaţă era dreaptă şi fără intersecţii cu alte străzi, m-am ghidat precaut după soare şi umbre şi am ajuns în spatele unei tarabe de zarzavaturi. Pe sub cutia de lemn ce le susţinea, printre fustele de catifea ce îmbracau picioarele doamnelor la vremea aceea, fugind cu corpul amorţit de ceilalţi copii, învârtindu-mă în cerc de câteva ori şi speriindu-mă de păsări, m-am pierdut de vechea mea singurătate pentru ore îndelungi. Simţeam nevoia incontestabilă de a sta acolo şi de a rămâne în viaţă prin comerţ cu pui de peşte, dar nu ştiam să înot şi se apropia ora cinei.
Înapoi acasă şi fără complicaţii, nimeni nu a vrut să-mi asculte relatarea despre măreţia locului descoperit în doar o zi şi nici eu nu am insistat, mulţumindu-mă cu faptul că începeam să arăt tot mai normal în ochii mamei, în timp ce ea arăta tot mai slabă, mai căruntă şi mai obosită. Noaptea priveam cerul prin ruptura din carton şi număram stelele, ascultând paşii lenţi ai oamenilor în spatele meu. Simţeam schimbarea, ştiam că zilele nu urmau să mai semene între ele.

Înainte de ultima zi de primăvară, în acelaşi an, mama a dispărut, probabil a simţit ce se apropia şi a decis să se izoleze într-un loc îndepărtat şi nimeni nu a mai venit sub adăpostul de carton. Stăteam acolo în fiecare seară, adormind privind spre stradă, dar nimeni nu se întorcea şi, treptat, am inceput să le uit chipurile. Din când în când, visam zilele în care doar îi auzeam şi nu ştiam decât silueta mamei.
Când am înţeles faptul că nimic nu mai urma să se întoarcă acolo, mi-am petrecut prima mea noapte într-un alt loc decât acela. Un timp era cald, apoi venea un vând puternic ce nu mă lăsa să mă opresc din tremurat ore întregi, dar în puţin mai mult decât două săptămâni mă simţeam capabil să-mi petrec noaptea în orice loc m-aş fi oprit pe moment.

Pierzând sursa de entuziasm a plimbărilor lungi prin oraş şi a căutării hranei, care au devenit parte dintr-o rutină zilnică, mă adânceam într-o stare necunoscută de somnolenţă. Mă ascundeam căt puteam de bine de străini, pentru că nu se putea şti niciodată când urmau să te observe şi cerceteze cu ochii lor mari şi ciudaţi şi cu obiceiul lor necivilizat de a te atinge cât puteau de mult.
Odată, doborât de căldura soarelui – cu care, probabil datorită stării mele la naştere, nu mă împăcam prea bine – într-o altă piaţă din acel oraş, – sau din altul, pierzând noţiunea spaţiului după câteva luni de rătăcire – unul dintre acei străini s-a apropiat prea mult de mine. Căldura mâinilor sale m-a trezit din leşin şi am ţipat până când vocea mi s-a pierdut, mai tare ca niciodată, alergând spre cea mai întunecată stradă pe care o puteam observa în haosul momentului. Spre fericirea zilelor pe care speram că le mai aveam de trăit, nu am fost urmărit.
Câteva zile mai târziu, - poate chiar o săptămână – am revenit, fără să îmi dau seama, pe aceeaşi stradă. Nu mi se mai părea la fel de întunecată şi avea miros de vanilie şi, la unele case, de pâine proaspătă. Observând că mai multe patiserii erau ascunse de pereţii înnegriţi, de piatră veche, am început să petrec tot mai multe ore acolo, adulmecând mirosul de la ferestre şi, câteodată, uitându-mă atât de insistent la cei de dinăuntru şi şoptindu-le cât de multă nevoie aveam de hrană încât puteam avansa; unii se uitau cu milă la mine şi mă pofteau înăuntru, dar nu unde intrau clienţii obişnuiţi şi îmi dădeau cât puteau – de obicei, mai mult decât puteam spera. Altora nici nu apucam să le descriu situaţia în care mă aflam, deoarece ei mă alungau cum puteau mai fioros. Nefiind singurul care avea tentative de cerşetor prin acele zone, am renunţat repede, nevrând să am de-aface cu ceilalţi – lecţie învăţată foarte bine de la mama.
Ultima parte a toamnei mi-am petrecut-o la baza unei biserici din partea vestică a oraşului. În fiecare zi, ascultam cântecele dinăuntrul acesteia, înainte să plec în ostil, pornit de foame. În timpul duminicilor, după slujbă, unii oameni – poate aflaţi într-o situaţie mult mai rea decât a mea – primeau o masă în curte. Când se întâmpla acest lucru, mă furişam cu o postură umilă şi primeam de fiecare dată propria-mi farfurie cu hrană. Nu mă simţeam bine, ştiam că nu era cel mai bun lucru de făcut, că un copil bine-crescut, de o mamă atât de iubitoare cum fusese a mea, nu ar fi trebuit să ia porţia unuia mai nevoiaş decât el, dar mă temeam de moarte, fără să ştiu că nu era atât de aproape cum o simţeam.
În rest, îmi găsisem un adăpost în partea izolată a clădirii, printre nişte pietre de construcţii uitate. Când ploua, îmi aminteam de familie şi îmi ascundeam chipul în pământ, până când adormeam, respirând greu. Din locul acela, nu puteam vedea mai mult decât câţiva metri de iarbă uscată, rămaşi din curtea bisericii, când apărea un gard înalt peste care mi-era greu să văd, dar ştiam că nu urmau decât blocuri joase, ieftine, după cum auzeam oamenii care le admirau de afară, în culori şterse, fiecare având una diferită. Peste drum de acestea era un râu fără un nume prea sonor mie şi un pod uşor arcuit, vechi, dar frumos încadrat în peisaj, ducând în unul dintre drumurile spre centrul oraşului. În zilele cu soare, îmi plăcea să merg pe balustrada sa gălbuie, privind sclipirile prietenoase ale apei. Uneori, mă întrebam dacă, aruncându-mă, aş fi putut să înot. Nu am avut ocazia să încerc.

Odată cu venirea iernii, am început să simt dorul de casă mai mult ca niciodată. Regretam uitarea drumului de întoarcere şi mă temeam prea tare să încerc să-l găsesc. Pe lângă asta, zăpada s-a aşternut repede şi, scund fiind, mă afundam imediat în imensitatea ei. Cu toate că nu-mi părea că simţeam frigul atât de rău cum mă aşteptam, căutam neobosit un foc, vrând să-mi simt din nou membrele moi, înainte să revin în starea originară, incapabil de a mă mişca şi fără mama care să mă încălzească. Nu aveam niciun motiv întemeiat să cred că acesta ar fi fost viitorul, dar ceva din mine o simţea şi mă înfricoşa.
Luni de zile, probabil toată viaţa mea până atunci, ori de câte ori senzaţia aceea îmi atingea interiorul, o puneam pe baza unui al şaselea simţ sau a ceva mai mult, fără să realizez adevărul; îmi era frică. În faţa ochilor mei, sfârşitul se transforma în certitudine şi mi-era teamă să mă trezesc dimineaţa.

Lucrul de care mă temeam nu s-a întâmplat, dar cred că s-a datorat mai mult duratei ciudat de scurte pe care anotimpul a avut-o în acel an decât mie. Am ieşit din lunile îngheţate tremurând periodic, stând cât mai mult la soare, chiar şi cu pericolul observării străinilor. Din ninsoare am ajuns direct în ploaie, din păcate. Aproape zilnic, mai mult sau mai puţin de patru ore pe zi, ploua.
Adăpostul de la biserică nu mai era bun de nimic, fiind dărâmat pe jumătate de ninsoare, pe jumătate de apă şi m-am văzut nevoit, înainte să mă însănătoşesc, să-mi caut un alt loc pentru a-mi petrece nopţile şi, din ce în ce mai mult, zilele, conştientizarea fricii cu o lună în urmă lăsându-şi amprenta destul de puternic pe stilul meu de viaţă. Ironic, în loc să mă facă mai atent cu mine, îmi închidea şi drumurile zilnice în căutarea hranei. Acum mergeam doar dimineaţa, pentru a fi sigur că nu urma să fiu prins de întuneric pe drum sau odată la două zile, cerul înnorat ameţindu-mă la fel de mult ca şi timpul însorit.
Timp de mai multe săptămâni – care, cu timpul, s-au transformat în luni, dar nu în prea multe – am trăit pe baza pâinii care îmi era oferită de coşul de gunoi din spatele unui restaurant indian şi de prost gust, de la periferie, dar care era mai tot timpul proaspătă, atât cât putea o pâine din acel loc să fie. Nu mă mai avântasem până în centrul cu patiserii şi străini şi turişti şi alţi cerşetori ca mine din toamnă, fără să îmi dau un motiv concret. Brusc, parcă maşinile erau mai rapide şi mai înfricoşătoare ca înainte, drumurile mai înguste şi străzile întunecate mai puţine. Clădirile erau acum înalte şi instabile, dublându-se, triplându-se şi revenind la o formă uşor curbată în ochii mei şi îmi păstram mai mereu capul spre pământ, acela fiind singurul lucru care încă se arăta clar.

La începutul verii, deşi făcusem drumul până la restaurant cu doar o seară înainte, m-ar trezit cu dorinţa de a urma din nou drumul pe pod, drept înainte şi putin la dreapta, până în piaţa mare şi pavată cu piatră. Cerul era senin şi dublurile erau mai aproape de original în privirea mea, aşa că , pentru două momente – suficiente pentru a-mi începe drumul – nu mi-a fost frică.
Pe cei doar doi metri de balustradă pe care i-am parcurs, mi-au tremurat picioarele şi m-am văzut nevoit să cobor, continuând pe trotuar, foarte aproape de ea şi foarte afară din picioarele străinilor. Vara era incredibilă, auzeam atât de multe dialecte în jur încât curbele blocurilor nu mă mai deranjau. În piaţă, mi-am facut drum printre multe buchete de flori, simţindu-le petalele catifelate pe lângă mine, dar nu m-am încumetat să-i cer bătrânului brutar un foietaj cu brânză dulce. Mă temeam, de asemenea, ca la simţirea gustului minunat al acestuia să nu-mi pierd stabilitatea de foame – pe care pâinea nesărată o păstra închisă adânc în mine atunci.
Era aproape miezul zilei şi priveam drumul spre cutiile de carton – miros al unei copilării îndepărtate – care îmi ţineau loc de casă. Erau aşezate în spatele unui bloc de lângă biserică, deci în aceeaşi zonă cunoscută. Încă era prea puţin, încă nu voiam să mă întorc, aşa că am urmat astfel: ieşind din piaţă şi tot mai la dreapta. Bucuria şi sentimentul uitat de libertate pe care mi-l oferea centrul m-au făcut să mă ţin drept pe balustrada drumului de pe lângă o altă parte a râului. Mergeam cam încet, dar mai repede decât in ultimele câteva luni, deşi alunecam uşor, din când în când. Încă puteam simţi mirosul de vanilie şi mi-am închis ochii pentru câteva momente, bucurându-mă de el. Aparent, acesta a fost deschiderea pe care o evitasem cu îndemânare pe toată durata copilăriei mele care, în circumstanţe normale, ar fi trebuit să continue şi acum, căci corpul mi-a vibrat la:

— Hei, tu. Vino aici.

Brusc neîndemânatic, mi-am deschis ochii mari şi desperecheaţi, unul albastru şi unul căprui, cum prima mea oglindire în apă, cu o primăvară în urmă, mi-i arătase. Eram oprit pe balustradă şi nu ştiam de unde venise sunetul care, nemotivat, mi-era adresat. Am început să tremur la:

— Ce faci? Ce s-a întâmplat?

Se apropia de mine, se apropia cu adevărat de mine şi era atât de aproape că nu puteam să fug ca în trecut, când leşinasem sub soare. Umbra lui m-a acoperit şi vedeam mai bine în lipsa soarelui la amiază. Îi recunoşteam culoarea părului, era la fel ca a mea, numai că fără pete albe. Era prima oară când vedeam portocaliul acela pe un străin. Nu, era un turist, mirosea altfel, puţin sărat şi ca cei care erau în faţa magazinului de parfumuri, două străzi în urmă. M-a făcut să cred că urma să mor cu o singură mişcare şi i-am perforat mâinile atât de tare, încât i-am murdărit cămaşa. L-am privit, neştiind dacă a simţit, dar m-a calmat imediat cu o privire şi nu mă mai puteam mişca în braţele sale. Totul era atât de nou şi cald încât îmi amorţiseră membrele.

— Eşti doar un copilaş, nu? Ce faci aici singur?

Vedeam drumul derulându-se înapoi fără vreun efort din partea mea, stând încă în umbră faţă de soare şi simţeam cum îmi atingea chipul şi urechile într-un mod diferit, amintindu-mi de atingerile mamei. După două minute, îmi părea un om atât de bun încât, la vederea daunelor provocate lui şi cămăşii sale, mă ruşinam de propria-mi imaturitate, adusă în vedere chiar şi de el, pe limba pe care o cunoşteam bine din pieţe şi de pe drumuri, dar pe care nu mă aşteptam să o folosească un turist. Văzând că îşi retrăgea mâna care, între timp, ajunsese pe pieptul meu, una dintre zonele ce nu se asemănau părului său, fiind doar albă, am încercat să o ating, deşi cu frica de a nu-l răni din nou. Nu am făcut-o şi, mulţumindu-mi pentru încrederea tacită, mi-a mângâiat membrul drept surâzând.
Eram în faţa patiseriei batrânului brutar. Intrând şi comandând una dintre prăjiturile pe care – după mai multe priviri de-a lungul vizitelor la fereastră – le consideram cele mai delicioase, acesta i-a zâmbit cu un subînţeles aproape evident şi credeam că urma să fim amândoi izgoniţi afară. Din contră, i-a oferit una dintre puţinele mese din încăpere, cu vocea lui blândă şi familiară, întrebându-l, deşi nu auzeam foarte bine în acel moment, fiind hipnotizat de aroma prăjiturii, despre noua lui „achiziţie”. Acesta a surâs din nou şi a spus ceva ce conţinea cuvântul „acasă”, obţinând aprobarea brutarului.

— Este un pisoi cât se poate de adorabil, până la urmă...