09-07-2011, 07:30 PM
Ah, ce pauza lunga de la sectiunea fanfiction -w-
Trebuie sa imi intind oasele si sa imi trosnesc tendoanele.
Asadar! Aici, oameni buni, este (aka. va fi) o colectie..pentru ca poate o sa inceapa sa imi placa din nou si voi vrea sa postez mai mult decat un one-shot XD. Thank you for having me again, here we go ~
Calendarul arăta data de 13 martie, iar sub el era trecută ora de 12:24 pe cadranul unui ceas de plastic, cu baterii. În spatele unui geam cădeau fulgi de zăpadă cenușie, de jos se auzeau motoare vechi mergând de-a lungul străzii, iar înăuntru Ishmael pregătea o cafea cu sare. Cafea, pentru că rutina o impunea, sare, pentru că excentricitatea proaspăt descoperită o cerea. Ceea ce Ishmael nu știa, însă, era faptul că ziua nu era cea de 13 martie, ci de 27 februarie și nici ora nu era 12 :24, ci 17 :34.
Decuplase telefonul cândva, posibil nu cu mai mult de o lună în urmă, când și-a dat seama că nu putea răspunde niciodată solicitărilor puținilor angajatori în fața cărora putea ajunge la interviu. Iar acum, acum vedea ninsoarea murdară, dar curată de gânduri pe lângă pervazul său și își mușca buzele în uitare. Asta până când, conform unui plan pe care tot el îl făcuse, de mult, ibricul cafelei a început să fiarbă, să tremure, să scoată acel sunet înalt cu care mintea lui se obișnuise déjà și căruia îi răspundea cu mișcări bine învățate.
Cafeaua cu sare ardea, bine coaptă, bine însiropată, dusă lent spre buzele-i crăpate de privirile în gol. Luase o gură și încă nu îi simțea gustul, apoi a luat o alta și încă una, până când a privit iar fereastra, inconștient de cana din mâna sa, de proveniența gustului sărat din cerul gurii sau de ibricul pe care îl împingea cu cotul spre marginea aragazului. Fierul a căzut și a împroșcat bucătăria cu cafeaua fierbinte. Privindu-l ca un orb, Ishmael s-a oprit, s-a întors, s-a gândit și, trei minute și jumătate mai târziu, și-a lăsat și cana să cadă.
Inspirând cu o mândrie sufocată mirosul ars, a plecat, purtând pe tivul pantalonilor lichidul cald și ducându-l, prin covor, prin toate camerele. Și dintre toate aceste camere, numai una, numai un loc îi era cu totul indiferent și necunoscut lui Ishmael, scurtul hol care ducea spre ușă. Acesta din urmă stătea, păzind praful și înghițind fumul, zi după zi primind câte o scrisoare și săptămânal o bătaie, și îl urmărea de aproape, de departe, memorându-i subtanța. El umbla fără umbră pe lângă ea, ascunzându-și ochii de acea jumătate de metru.
La ora 14 :01, de regulă, afară ajungea noaptea și se vedea greu cerul dominând clădirile, dar stelele erau acolo, da, doar Ishmael ridica una în fiecare seară. Cu mult timp în urmă, fostul profesor își susținea lecția ocazională în fața grupelor de grădiniță administrând fiecărei stele câte un omuleț de flacără de lumânare. Și fiecare omuleț arzând se ținea de câte o particulă de praf. Dar vremea și timpul și cantitatea mare de praf acumulată i-au acoperit simțul cunoașterii și i-au activat reflexele de autoapărare. Astfel, Ishmael a ajuns să ignore vechea teorie și să-și creeze singur stelele, din lut și paie, ceară și rășină. Dacă uita orice altceva, el nu uita să ridice un astru în fiecare noapte.
Dormitorul nu mai reprezenta de mult doar o cameră din apartamentul inginerului ratat. El, prin materia pe care o comprima continuu, alcătuia o gaură abisală, o ușă cosmică, în care Ishmael putea pătrunde numai cu permisiunea ei, când ea credea că și-a sfârșit îndatorirea zilnică sau poate doar cea pe viață. Dinăuntru se auzeau voci, prin ușa niciodată închisă complet, acestea de cele mai multe ori fără sens sau importanță.
Ignorându-le, Ishmael se temea de una singură. De nicăieri, parcă din pereÈ›ii Iadului de pretutindeni, din razele de lumină, din vaporii de întuneric, o auzise de trei ori până atunci. Ea era imaterială, ca nimic din toată casa È™i ea nu relaÈ›iona nici cu lustra, nici cu fereastra, nici măcar cu Ishmael însuÈ™i. Acea voce, sufocată imediat ce se făcea auzită, neagră È™i fără textură, striga ca pe moarte: â€Ishmael!â€, provocând disiparea ei È™i zdrobirea lui.
Când își amintea, vocea era mai blandă, când a început. Acum era mult prea departe pentru a mai avea răbdare, se gândea o parte interioară a sa. Îi auzea scrijeliturile pe pereții abisului și se depărta de ușă.
â€Aici erai!†grăia el spre Gracel, Charlie, Stuart, care îl privea dispersat È™i translucid în zâmbetul său pictat. ÃŽncerca să vadă tot, să îl cuprindă cu privirea È™i, nereuÈ™ind, cu mâinile lovite de boala creierului. Dar Charlie, Stuart, Gracel nu reuÈ™ea să se lase în braÈ›ele sale, îi râdea în față È™i, ascunzându-se în spatele particulelor de oxigen, dispărea.
â€Te joci din nou...†șoptea el apoi, privind covorul printre nori, privindu-l, privindu-l atent...â€Èši se pare că eu mă joc?!†țipa acesta în liniÈ™tea de care abia acum devenea conÈ™tient. â€Eu? Eu, dintre toÈ›i oamenii?! Eu, numai eu...Eu, care am...ce spuneam?†ajungea la apogeu si cădea răsucit înapoi.
Se ducea din nou la geam. Se ducea pentru prima oară? Mii de lumini aspre se aprindeau afară, la ora 15:35. Gracel tremura în geam, dar Charlie ascundea podeaua. Și de ce Stuart se pierdea în căldura becului? â€Gracel? Stuart? Charlie?†îl vedea, dar îi simÈ›ea. â€Ce e cu tine? Charlie? Gracel? Stuart? Ce e cu tine?â€
â€Ishmael! Ishmael!â€
â€Aurora?â€
â€Ishmael!â€
Mirosea pocnetul ușii dormitorului neluminat și ceva îl durea în lipsa sa de trup. Se auzea atât de multă liniște în speranță, dar niciun scrâșnet pe perete. Unde era, daca nu era în ascensiune? Unde era? Era?
â€Ce făceam?†și-a atins din nou ochii cu palmele. Era ceva cald în spatele lor È™i pulsa de acolo. Brusc, a început să râdă sacadat, precum sângele într-o monedă. A chemat din nou: â€Gracel?†și atunci geamul de materie din faÈ›a ferestrei s-a sfâșiat. â€Charlie?†si podeaua l-a ascuns. â€Stuart?†închizând becul.
â€Ishmael?†a grăit vocea din negură.
â€Ishmael?†s-a mirat, ca È™i când de abia-l auzise È™i surâsul a devenit clar, tare, aproape sănătos. â€Ishmael! Aici erai!†a vorbit, ajungând în dormitor, privindu-È™i faÈ›a uscată, oglindită în mâini. â€Da, da, aici eram.†Și-a ascuns chipul, simÈ›indu-i căldura È™i pulsul vieÈ›ii, tot mai lent, tot mai înfundat, tot mai puÈ›in.
Trebuie sa imi intind oasele si sa imi trosnesc tendoanele.
Asadar! Aici, oameni buni, este (aka. va fi) o colectie..pentru ca poate o sa inceapa sa imi placa din nou si voi vrea sa postez mai mult decat un one-shot XD. Thank you for having me again, here we go ~
Ultima zi în Chicago
Calendarul arăta data de 13 martie, iar sub el era trecută ora de 12:24 pe cadranul unui ceas de plastic, cu baterii. În spatele unui geam cădeau fulgi de zăpadă cenușie, de jos se auzeau motoare vechi mergând de-a lungul străzii, iar înăuntru Ishmael pregătea o cafea cu sare. Cafea, pentru că rutina o impunea, sare, pentru că excentricitatea proaspăt descoperită o cerea. Ceea ce Ishmael nu știa, însă, era faptul că ziua nu era cea de 13 martie, ci de 27 februarie și nici ora nu era 12 :24, ci 17 :34.
Decuplase telefonul cândva, posibil nu cu mai mult de o lună în urmă, când și-a dat seama că nu putea răspunde niciodată solicitărilor puținilor angajatori în fața cărora putea ajunge la interviu. Iar acum, acum vedea ninsoarea murdară, dar curată de gânduri pe lângă pervazul său și își mușca buzele în uitare. Asta până când, conform unui plan pe care tot el îl făcuse, de mult, ibricul cafelei a început să fiarbă, să tremure, să scoată acel sunet înalt cu care mintea lui se obișnuise déjà și căruia îi răspundea cu mișcări bine învățate.
Cafeaua cu sare ardea, bine coaptă, bine însiropată, dusă lent spre buzele-i crăpate de privirile în gol. Luase o gură și încă nu îi simțea gustul, apoi a luat o alta și încă una, până când a privit iar fereastra, inconștient de cana din mâna sa, de proveniența gustului sărat din cerul gurii sau de ibricul pe care îl împingea cu cotul spre marginea aragazului. Fierul a căzut și a împroșcat bucătăria cu cafeaua fierbinte. Privindu-l ca un orb, Ishmael s-a oprit, s-a întors, s-a gândit și, trei minute și jumătate mai târziu, și-a lăsat și cana să cadă.
Inspirând cu o mândrie sufocată mirosul ars, a plecat, purtând pe tivul pantalonilor lichidul cald și ducându-l, prin covor, prin toate camerele. Și dintre toate aceste camere, numai una, numai un loc îi era cu totul indiferent și necunoscut lui Ishmael, scurtul hol care ducea spre ușă. Acesta din urmă stătea, păzind praful și înghițind fumul, zi după zi primind câte o scrisoare și săptămânal o bătaie, și îl urmărea de aproape, de departe, memorându-i subtanța. El umbla fără umbră pe lângă ea, ascunzându-și ochii de acea jumătate de metru.
La ora 14 :01, de regulă, afară ajungea noaptea și se vedea greu cerul dominând clădirile, dar stelele erau acolo, da, doar Ishmael ridica una în fiecare seară. Cu mult timp în urmă, fostul profesor își susținea lecția ocazională în fața grupelor de grădiniță administrând fiecărei stele câte un omuleț de flacără de lumânare. Și fiecare omuleț arzând se ținea de câte o particulă de praf. Dar vremea și timpul și cantitatea mare de praf acumulată i-au acoperit simțul cunoașterii și i-au activat reflexele de autoapărare. Astfel, Ishmael a ajuns să ignore vechea teorie și să-și creeze singur stelele, din lut și paie, ceară și rășină. Dacă uita orice altceva, el nu uita să ridice un astru în fiecare noapte.
Dormitorul nu mai reprezenta de mult doar o cameră din apartamentul inginerului ratat. El, prin materia pe care o comprima continuu, alcătuia o gaură abisală, o ușă cosmică, în care Ishmael putea pătrunde numai cu permisiunea ei, când ea credea că și-a sfârșit îndatorirea zilnică sau poate doar cea pe viață. Dinăuntru se auzeau voci, prin ușa niciodată închisă complet, acestea de cele mai multe ori fără sens sau importanță.
Ignorându-le, Ishmael se temea de una singură. De nicăieri, parcă din pereÈ›ii Iadului de pretutindeni, din razele de lumină, din vaporii de întuneric, o auzise de trei ori până atunci. Ea era imaterială, ca nimic din toată casa È™i ea nu relaÈ›iona nici cu lustra, nici cu fereastra, nici măcar cu Ishmael însuÈ™i. Acea voce, sufocată imediat ce se făcea auzită, neagră È™i fără textură, striga ca pe moarte: â€Ishmael!â€, provocând disiparea ei È™i zdrobirea lui.
Când își amintea, vocea era mai blandă, când a început. Acum era mult prea departe pentru a mai avea răbdare, se gândea o parte interioară a sa. Îi auzea scrijeliturile pe pereții abisului și se depărta de ușă.
â€Aici erai!†grăia el spre Gracel, Charlie, Stuart, care îl privea dispersat È™i translucid în zâmbetul său pictat. ÃŽncerca să vadă tot, să îl cuprindă cu privirea È™i, nereuÈ™ind, cu mâinile lovite de boala creierului. Dar Charlie, Stuart, Gracel nu reuÈ™ea să se lase în braÈ›ele sale, îi râdea în față È™i, ascunzându-se în spatele particulelor de oxigen, dispărea.
â€Te joci din nou...†șoptea el apoi, privind covorul printre nori, privindu-l, privindu-l atent...â€Èši se pare că eu mă joc?!†țipa acesta în liniÈ™tea de care abia acum devenea conÈ™tient. â€Eu? Eu, dintre toÈ›i oamenii?! Eu, numai eu...Eu, care am...ce spuneam?†ajungea la apogeu si cădea răsucit înapoi.
Se ducea din nou la geam. Se ducea pentru prima oară? Mii de lumini aspre se aprindeau afară, la ora 15:35. Gracel tremura în geam, dar Charlie ascundea podeaua. Și de ce Stuart se pierdea în căldura becului? â€Gracel? Stuart? Charlie?†îl vedea, dar îi simÈ›ea. â€Ce e cu tine? Charlie? Gracel? Stuart? Ce e cu tine?â€
â€Ishmael! Ishmael!â€
â€Aurora?â€
â€Ishmael!â€
Mirosea pocnetul ușii dormitorului neluminat și ceva îl durea în lipsa sa de trup. Se auzea atât de multă liniște în speranță, dar niciun scrâșnet pe perete. Unde era, daca nu era în ascensiune? Unde era? Era?
â€Ce făceam?†și-a atins din nou ochii cu palmele. Era ceva cald în spatele lor È™i pulsa de acolo. Brusc, a început să râdă sacadat, precum sângele într-o monedă. A chemat din nou: â€Gracel?†și atunci geamul de materie din faÈ›a ferestrei s-a sfâșiat. â€Charlie?†si podeaua l-a ascuns. â€Stuart?†închizând becul.
â€Ishmael?†a grăit vocea din negură.
â€Ishmael?†s-a mirat, ca È™i când de abia-l auzise È™i surâsul a devenit clar, tare, aproape sănătos. â€Ishmael! Aici erai!†a vorbit, ajungând în dormitor, privindu-È™i faÈ›a uscată, oglindită în mâini. â€Da, da, aici eram.†Și-a ascuns chipul, simÈ›indu-i căldura È™i pulsul vieÈ›ii, tot mai lent, tot mai înfundat, tot mai puÈ›in.