03-02-2011, 05:52 PM
Salut oameni buni! :)) Am venit si eu cu un next p'acilea si sper sa va placa. Vreau sa va anunt ca voi scrie la persoana I pentru ca la a treia nu imi iese prea bine. Daca e grabita actiunea va cer scuze dar eram foarte obosita cand am scris capitolul. Sper sa va placa!
Cap. 2 – Speranta inca mai exista
Sakura:
Stau lungita in poala lui Itachi pe canapeaua din sufragerie si ma uit cu el la televizor. Un film abia aparut la Tv, “Ultimul razboinic al aeruluiâ€. Am mai vazut si la cinema filmul asta, acolo mi s-a parut mai calumea decat aici. Ma duc in bucatarie sa iau doua pahare de suc si telefonul meu ma anunta ca am primit un mesaj, merg sa il citesc si in acelasi timp apare brunetul. Amandoi am primit cate un mesaj.
-La mine, acum!
-La mine, acum! citim amandoi in acelasi timp cu voce tare.
Imi dau seama ca sefu’ e cam nervos, deci cred ca ar trebui sa ma grabesc. Eu si Itachi mergem sa ne imbracam in “uniforma†si fugim catre biroul lui, acesta fiind intr-ul bar care esta cumva “casa†drogurilor si a lucrurilor ilegale, doar ca eu si Itachi suntem doar “curatatoriâ€. Omoram fara mila orice daca ne este comandat sa facem asta, iar in rest nu prea avem treaba cu oamenii.
Fugim de nu mai putem pe drum si ajungem intr-un sfarsit la biroul lui. Intram intai in bar, care este cam pustiu, merg dupa tejghea si de acolo ma indrept pe un hol lung, chiar la penultima usa de pe stanga, pe care era o placuta aurie, pe care scria negru si ingrosat: “Bossâ€. Holul ala nu mi-a placut niciodata, era pustiu, ecoul care se auzea dupa ce vorbeai era infricosator, iar lumina era foarte slaba. Zgomotul tocurilor mele era singurul care se auzea in tot holul, ceea ce era ciudar, dar imi placea.
Intru fara sa mai bat la usa in birou, unde vad ca sefu’ ne astepta sprijinit cu spatele de birou. Lumina era inchisa si se mai vedeau doar cateva raze de soare, acesta fiind deasupra cladirii pentru ca era deja amiaza. Se vedea doar silueta lui intr-o umbra care ii contura foarte bine muschii bine lucrati. Cateva secunde de tacere se asternusera peste noi, momente in care ne priveam atent unul pe altul. Parul sau alb, dat pe spate lucea foarte putin iar ochii sai caprui spre visiniu erau singurii care se distingeau din toata umbra care ii invaluia silueta si care ma studiau atent.
Mainile mele, care acum trei secunde erau in buzunarele pantalonilor, sunt imobilizate la spatele meu. Ma uit langa mine si Itachi era in aceeasi situatie. Noi fiind inca pe hol, reuseam sa vedem cate o particica din chipurile celor care ne tineau.
-Trasaturile astea fine, actoria pe care o joci… Mi-a parut bine ca te-am avut in banda mea. imi spune el trasandu-mi fin conturul fetei cu un deget.
Privesc ingrozita cum un tip cam de aceiasi inaltime cu a lui Itachi, cu parul rosctat, sburlit, ochi de un verde ciudat si un tatuaj si mai ciudat ii aplica o lovitura in coaste brunetului. Privesc ingrozita cum ii pune un pistol la tampla brunetului.
-Ultimele cuvinte…?
-Te iubesc, Sakura. si brunetul muri chiar in fata mea.
Un tipat lung si disperat iese din gura mea, dupa care fata imi este invadata de lacrimi mari si amare. Ma zbat in stransoarea care ma tinea pana ma izbesc violent de podea in genunchi. Cad fix langa cadavrul brunetului care acum privea cu o privire goala spre mine. Suspinele si mai amare nu inceteaza sa apara. Il privesc printre lacrimi si il vad pe Kiba. Nu pot sa cred ca din tipul ala care de dadea la mine in avion s-a transformat in cel care a ajutat la tortura mea.
-Te credeam altfel…
-Si eu…
Dupa care vad numai negru in fata ochilor, nu imi mai pot misca trupul. Simt parfumul lui Kiba langa mine. Bratele lui ma ridica incet de pe podea si ma duc undeva anume, dar nu am curajul sa deschid ochii sa vad unde. Abia cand simt sub mine un pat moale si dupa ce aud usa inchizandu-se ma trezesc si vad ca sunt la mine acasa. Ascult atent si nu aud nici o miscare prin casa asa ca ma duc in sufragerie. Vad pe masuta de sticla poza cu noi… Imi trec usor degetele pe deasupra ei si cad pe canapea rapusa de lacrimi.
“Gandeste-te ca si altii au suferit tot asa din cauza ta. Poate ca intr-un fel o meriti.†Imi spuneam in gand dar fara rost. Nu puteam sa ma calmez sub nici o forma. Telefonul imi suna iar si vad ca ma suna o veche prietena de-a mea, cu care am facut liceul, Hinata. Era o fata finuta, cu parul lung, brunet si reflexii mov-albastrui, ochii aproape gri. Raspund si ii spun printre suspine tot ce s-a intamplat.
-Oh, si eu care credeam ca am o veste buna, dar nu cred ca voi reusi sa te inveselesc…
-Oricum…spune…
-Sunt in masina in fata casei tale.
In acel moment, pur si simplu mi-a cazut fata. Cand naiba sa fi ajuns nebuna asta in fata casei mele cu masina? Din Konoha pana aici…
Ok, mi-a venit o idee geniala, pe care o voi pune in aplicatie. Mai intai ii dau mesaj Hinatei in care ii spun sa vina la mine in casa. In timp ce aceasta urca scarile eu ii pregatesc un trening si il las pe pat, iar eu ma duc la baie si iau o lama. Imi fac un “I†pe brat dupa care ma pansez pentru a nu curge sange pe bluza, intru repede in dormitor si o iau in brate pe vechea mea prietena si incep sa plang din nou.
-Hinata, ai putea sa stai zilele astea la mine pana la inmormantarea lui Itachi? spun inca printre lacrimi.
-Tu crezi ca te las sa te sinucizi?
Merg la baie si imi ud fata cu apa rece pe fata in speranta ca ma voi opri din plans. Defapt, eu nici macar nu mai aveam lacrimi, atat de mult amar se adunase in sufletul meu.
Imi cufund fata in prosopul moale si gadurile in amintiri. “Cu ce am gresit? Eh, de ce mai intreb? Dupa ce ca am omorat o gramada de oameni sa fiu tot eu aia nevinovata?†Astea fiind printre putinele ganduri care ma cuprindeau treptat. Amintirile frumoase ma cuprind. Aproape ca nu mai pot sa respir cand ma gandesc la serile de vara frumoase, in care noi doi ne plimbam prin parcuri la ore tarzii, cand dragostea ce exista intre noi era indrazneata. Era ca un licurici in noapte, asemeni ca o lumanare intr-un cimitir pustiu.
O studiez atent pe Hinata si la prima ochiada vad ca are in mana un telefon.
-Cred ca ai vrea sa auzi asta.
Iau telefonul si ascult stupefiata cum un medic de la spitalul din Tokyo mi se prezinta si ma anunta ca sunt chemata la spital. Ii multumesc si inchid telefonul, ca apoi sa ma trezesc fugind de nebuna pe strazile marelui oras, cu Hinata in urma mea. Nu stiu cand am prins o asa viteza, dar sunt sigura ca nu e de bine. Dar trebuie sa rezist. Daca am rezistat stresului de a-i pierde pe ambii parinti si de a ucide atatia oameni, deci voi rezista si la asta. Trec in graba pe langa magazine si masini, pe strazile aglomerate, dau peste o gramada de oameni care in timp ce eu trec mai departe imi arunca injuraturi cu sacul. Nu imi pasa de ei si fug gafaind din ce in ce mai tare. La un moment dat ma izbesc de cineva a carui corp imi este foarte cunoscut atunci cand ma izesc de el. Cad pe jos si ma julesc putin la genunchi. Ma uit la persoana peste care am dat, ce nu as da sa am timp sa o imbratisez! Dar in momentele astea, se intampla exact ca in filme: unele secunde pot costa viata, timpul fiind foarte pretios. Privesc chipul sau bland, care gazduieste doi ochi mai albastri ca mare, inconjurati de suvite blonde zburlite. A ramas acelasi si dupa cei trei ani in care credeam ca se va schimba mult. Doar fizicul sau este mai lucrat decat inainte, ceea ce ma uimeste. Doar atat am remarcat pe moment, inainte sa ii spun:
-Salut Naruto, ce faci? Pa! in timp ce ma ridicam de pe jos si am luat-o iar la fuga.
Blondinul se uita la mine ca la al pais’pelea fel. Trag cu ochiul in spatele meu si o vad pe Hinata cum il ajunge pe blond si il trage de maneca de la jacheta dupa ea, venind impreuna dupa mine. Cad chiar in fata unui medic din fata spitalului care studia cu atentie o fisa medicala. Reusesc sa plonjez pe asfaltul rece destul de mult incat sa am nevoie de o gramada de bandaje la maini si picioare. Acel medic se apropie de mine in graba. Nici nu am avut dispozitia sa il privesc sa vad daca il recunos. De-abia acum imi dau seama ca e chiar Neji, varul Hinatei. Era un tip destul de inalt, bine-facut, cu parul lung, saten si prins intr-o coada joasa la spate. Ochii sai gri, cuprinzatori, ma privesc ingrijorati.
-Ai venit pentru Itachi, nu?
-Crezi? Unde e? Pot sa il vad?
-Deocamdata nu. Este in sala de operatii.
-Va trai, nu? il intreb pe vechiul meu prieten ca femeile din telenovele, dar scurtez propozitia.
-Sunt sanse mici. Dar totusi exista. spune acesta si ma ridica de pe jos in bratele sale puternice, ducandu-ma intr-un salon cu doua paturi. Imi dezinfecteaza ranile cu apa oxigenata pentru a nu-mi provoca usturimi si ma panseaza cu finete. Scoate din buzunarul halatului o pereche de ochelari cu rama si lentile inguste pe care ii pune pe ochi si ma studiaza cu atentie. Privesc in jurul meu si vad ca langa patul sau se afla mai multe aparate care sa il monitorizeze. Neji iese din incapere, iar peste putin timp apar si Hinata si Naruto.
-Si credeam ca eu sunt ala care da tot ce poate cand se antreneaza… spune Naruto privindu-ma ganditor.
Afisez un zambet care nici macar zambet nu se poate numi. Ochii mei au devenit inexpresivi. Doar sclipirea care o ofera soarele lasa sa se vada flacara imensa de speranta din sufletul meu. Hinata se aseaza pe marginea patului pe care stau intinsa. Ma ia de mana si incepe sa imi faca sperantele din ce in ce mai mari. Naruto mai face din cand in cand si glumite pe care le savrez cat pot de mult.
-Cred ca voi urma facultatea de medicina…Poate ma alatur lui Neji aici la spital.
-Iti dai seama ca va trebui sa faci si practica acolo, nu? ma intreaba Hinata.
-Depinde la ce lectie. spune Naruto reusind sa aduca un zambet pe fata mea.
O asistenta intra in salon cu o seringa si o eprubeta in mana. Se pare ca trebuie sa mi se ia si analize…ok, rezist la enervantele intepaturi ale asistente care incerca sa imi gaseasca vena si ii privesc pe prietenii mei care citesc in expresia fetei mele cum o injur pe asistenta.
Aceasta iese din salon si mai raman ceva timp cu prietenii mei, le povestesc ce s-a mai intamplat in ultimii ani in care noi am stat la kilometri departare unii de altii. Nu era de mirare ca Naruto a ramas masca atunci cand a auzit ca eu sunt iubita lui Itachi. Surprizele nu inceteaza sa apara: Naruto si Hinata sunt impreuna, Konoha si-a ales alt Hokage, cum s-ar spune acum, un nou primar, iar toti vechii mei colegi de liceu sunt acum la o academie de ninja, ceva gen facultate.
-Ma bucur mult pentru voi doi! Sa fiti fericiti impreuna!
-Multumim. Mie imi pare rau ca suferi atat cu Itachi.
-Totul va fi bine. Mai ales cand va am aici, langa mine.
Ne mai aruncam priviri calde si imratisari, pana ce Neji le cere prietenilor mei sa plece, in timp ce se apropie de aparatele medicale de langa patul alaturat. Aud cum o usa se inchide si un sunet pe care nu prea reusesc sa il disting se apropie de salonul in care ma aflu. Am vaga inpresie ca este o targa sau un pat cu rotile, ceea ce se adevereste. Mi se taie respiratia cand il vad pe brunetul meu cu o gramada de bandaje la cap si perfuzii la mana. Imi pun doar un gand in minte: ca vreau sa sufar eu in locul sau. Nu mai simt pamantul sub piciarele mele, imaginea se intuneca si aud voci parca prin vis cum ma strigau, cum o palma fina se izbea rapid si de multe ori de obrazul meu fin.
La un moment dat mi se afiseaza in fata o mica lumina, de parca as fi intr-un tunel. Incep sa fug catre lumina, sa scap de intunericul coplesitor. Ajung acolo cu greu si o zaresc pe mama. Mi-a fost atat de dor de ea…
-Nu ar trebui sa fii aici, stii nu?
-…Nu. ii spun si las capul in jos.
Aceasta imi ridica chipul, obligandu-ma sa o privesc.
-Du-te, tu trebuie sa traiesti. De-abia peste ani buni ne vom vedea. si imi pune mana sa fina pe frunte.
Instinstiv imi inchid ochii, iar cand ii deschid vad privirea calda a lui Neji care isi tinea mana fina pe fruntea mea. Deja aveam perfuzia la mana. Acum mai trebuia doar sa astept sa se termine…
Medicul pleaca din incapere iar eu reusesc sa atipesc. Dar somnul meu imi este tulburat de pasii care se auzeau indreptandu-se spre salonul meu. Ma uit speriata spre usa si stiu ca nu e a buna. Intra acelasi on rece si amar care mi-a distrus toate visele: Hidan, alias sefu’. Ma ridic panicata in sezut, incerc sa ma pregatesc de lupta in caz ca are de gand ceva.
-Stai linistita, nu va fac nimic.
Stai putin, “nu va�? Deci se pare ca nu prea vrea sa il omoare de tot pe Itachi. Nu inca.
-Voiam doar sa iti spun ca de luna viitoare vei invata la facultatea de ninja din Konoha. Special te-am inscris acolo, stiu cat de mult iti place sa te lupti.
-Cum??
-M-ai auzit.
Dupa care imi lasa pe masuta dintre cele doua paturi un trandafir negru si iese din salon. Tipic lui: stilul gentleman. Ma ridic de pe pat si merg cu pasi mici si trag dupa mine suportul perfuziei catre patul lui Itachi. Zgomotul care atunci cand ma mai uitam la emisiuni de medicina provenit de la aparatul care monitoriza inima mi se parea acum o adevarata mangaiere.
Prind mana brunetului care avea un somn ce parea adanc. O tin strans intr-a mea si il mangai pe obraz. “Nu te las sa ma parasesti. Nu inca. Te iubesc prea mult.â€
-Sakura… se auzi in soapta o voce obosita, dar care ma facea sa radiez de fericire. Te…iubesc.
-Si eu de iubesc. Iti promit ca voi face tot ce pot ca sa iesim cat mai repede de aici.
Privirea mea, defapt eu, eram in extaz. Nu credeam ca as putea fi vreodata atat de fericita. Mana lui se ridica incet de pe pat si ma imbratiseaza moale. Raspund cu o iubire care rareori o gasesti intre persoanele din spital.
-Ce dragut… ii aud vocea calma a lui Neji in spatele nostru.
Ma intorc cu fata la el si incep sa zambesc prosteste.
-Daca vrei cu adevarat sa pleci mai repede acasa mai bine ai sta in pat. si ma ajuta sa imi duc inapoi la locul sau suportul perfuziei.
-De ce nu aduceti in spitale si paturi pentru doi? iar satenul incepe sa rada si ii verifica starea brunetului, spunans ca este excelent pentru el ca s-a trezit acum.
Alti pacienti ar fi ramas in coma. Dar nu si el. El mereu surprindea pe toata lumea, chiar si pe mine. Neji iese intr-un final din salon spunandu-ne ca starea noastra este foarte buna in comparatie cu cea a altor pacienti.
Amandoi, la venirea serii adormim incetul cu incetul si asteptam ca ziua de maine sa ne aduca ceva mai bun. Eu nu prea am somn decat de pe la patru dimineata, cand doctorul a venit sa il monitorizeze mai atent pe Itachi, asigurandu-ma ca nu am de ce sa imi fac griji.
Poze:
- costumul Sakurei: http://www.pantofiori.net/web_continut/p.../126_1.jpg
http://shopping.flu.ro/files/clients/4/4...248733.jpg
http://www.madishop.ro/pics/large/1330_4...egru_1.jpg
http://images3.okr.ro/auctions/2010/03/2...00_700.jpg
- Sefu’ : http://browse.deviantart.com/?q=hidan&or...8#/d2dktkm
- Poza de pe masuta de sticla: http://browse.deviantart.com/?q=itasaku&...0#/d1mb09v
- Neji (doctor): http://browse.deviantart.com/?qh=§io...i#/d310qvu
Cap. 2 – Speranta inca mai exista
Sakura:
Stau lungita in poala lui Itachi pe canapeaua din sufragerie si ma uit cu el la televizor. Un film abia aparut la Tv, “Ultimul razboinic al aeruluiâ€. Am mai vazut si la cinema filmul asta, acolo mi s-a parut mai calumea decat aici. Ma duc in bucatarie sa iau doua pahare de suc si telefonul meu ma anunta ca am primit un mesaj, merg sa il citesc si in acelasi timp apare brunetul. Amandoi am primit cate un mesaj.
-La mine, acum!
-La mine, acum! citim amandoi in acelasi timp cu voce tare.
Imi dau seama ca sefu’ e cam nervos, deci cred ca ar trebui sa ma grabesc. Eu si Itachi mergem sa ne imbracam in “uniforma†si fugim catre biroul lui, acesta fiind intr-ul bar care esta cumva “casa†drogurilor si a lucrurilor ilegale, doar ca eu si Itachi suntem doar “curatatoriâ€. Omoram fara mila orice daca ne este comandat sa facem asta, iar in rest nu prea avem treaba cu oamenii.
Fugim de nu mai putem pe drum si ajungem intr-un sfarsit la biroul lui. Intram intai in bar, care este cam pustiu, merg dupa tejghea si de acolo ma indrept pe un hol lung, chiar la penultima usa de pe stanga, pe care era o placuta aurie, pe care scria negru si ingrosat: “Bossâ€. Holul ala nu mi-a placut niciodata, era pustiu, ecoul care se auzea dupa ce vorbeai era infricosator, iar lumina era foarte slaba. Zgomotul tocurilor mele era singurul care se auzea in tot holul, ceea ce era ciudar, dar imi placea.
Intru fara sa mai bat la usa in birou, unde vad ca sefu’ ne astepta sprijinit cu spatele de birou. Lumina era inchisa si se mai vedeau doar cateva raze de soare, acesta fiind deasupra cladirii pentru ca era deja amiaza. Se vedea doar silueta lui intr-o umbra care ii contura foarte bine muschii bine lucrati. Cateva secunde de tacere se asternusera peste noi, momente in care ne priveam atent unul pe altul. Parul sau alb, dat pe spate lucea foarte putin iar ochii sai caprui spre visiniu erau singurii care se distingeau din toata umbra care ii invaluia silueta si care ma studiau atent.
Mainile mele, care acum trei secunde erau in buzunarele pantalonilor, sunt imobilizate la spatele meu. Ma uit langa mine si Itachi era in aceeasi situatie. Noi fiind inca pe hol, reuseam sa vedem cate o particica din chipurile celor care ne tineau.
-Trasaturile astea fine, actoria pe care o joci… Mi-a parut bine ca te-am avut in banda mea. imi spune el trasandu-mi fin conturul fetei cu un deget.
Privesc ingrozita cum un tip cam de aceiasi inaltime cu a lui Itachi, cu parul rosctat, sburlit, ochi de un verde ciudat si un tatuaj si mai ciudat ii aplica o lovitura in coaste brunetului. Privesc ingrozita cum ii pune un pistol la tampla brunetului.
-Ultimele cuvinte…?
-Te iubesc, Sakura. si brunetul muri chiar in fata mea.
Un tipat lung si disperat iese din gura mea, dupa care fata imi este invadata de lacrimi mari si amare. Ma zbat in stransoarea care ma tinea pana ma izbesc violent de podea in genunchi. Cad fix langa cadavrul brunetului care acum privea cu o privire goala spre mine. Suspinele si mai amare nu inceteaza sa apara. Il privesc printre lacrimi si il vad pe Kiba. Nu pot sa cred ca din tipul ala care de dadea la mine in avion s-a transformat in cel care a ajutat la tortura mea.
-Te credeam altfel…
-Si eu…
Dupa care vad numai negru in fata ochilor, nu imi mai pot misca trupul. Simt parfumul lui Kiba langa mine. Bratele lui ma ridica incet de pe podea si ma duc undeva anume, dar nu am curajul sa deschid ochii sa vad unde. Abia cand simt sub mine un pat moale si dupa ce aud usa inchizandu-se ma trezesc si vad ca sunt la mine acasa. Ascult atent si nu aud nici o miscare prin casa asa ca ma duc in sufragerie. Vad pe masuta de sticla poza cu noi… Imi trec usor degetele pe deasupra ei si cad pe canapea rapusa de lacrimi.
“Gandeste-te ca si altii au suferit tot asa din cauza ta. Poate ca intr-un fel o meriti.†Imi spuneam in gand dar fara rost. Nu puteam sa ma calmez sub nici o forma. Telefonul imi suna iar si vad ca ma suna o veche prietena de-a mea, cu care am facut liceul, Hinata. Era o fata finuta, cu parul lung, brunet si reflexii mov-albastrui, ochii aproape gri. Raspund si ii spun printre suspine tot ce s-a intamplat.
-Oh, si eu care credeam ca am o veste buna, dar nu cred ca voi reusi sa te inveselesc…
-Oricum…spune…
-Sunt in masina in fata casei tale.
In acel moment, pur si simplu mi-a cazut fata. Cand naiba sa fi ajuns nebuna asta in fata casei mele cu masina? Din Konoha pana aici…
Ok, mi-a venit o idee geniala, pe care o voi pune in aplicatie. Mai intai ii dau mesaj Hinatei in care ii spun sa vina la mine in casa. In timp ce aceasta urca scarile eu ii pregatesc un trening si il las pe pat, iar eu ma duc la baie si iau o lama. Imi fac un “I†pe brat dupa care ma pansez pentru a nu curge sange pe bluza, intru repede in dormitor si o iau in brate pe vechea mea prietena si incep sa plang din nou.
-Hinata, ai putea sa stai zilele astea la mine pana la inmormantarea lui Itachi? spun inca printre lacrimi.
-Tu crezi ca te las sa te sinucizi?
Merg la baie si imi ud fata cu apa rece pe fata in speranta ca ma voi opri din plans. Defapt, eu nici macar nu mai aveam lacrimi, atat de mult amar se adunase in sufletul meu.
Imi cufund fata in prosopul moale si gadurile in amintiri. “Cu ce am gresit? Eh, de ce mai intreb? Dupa ce ca am omorat o gramada de oameni sa fiu tot eu aia nevinovata?†Astea fiind printre putinele ganduri care ma cuprindeau treptat. Amintirile frumoase ma cuprind. Aproape ca nu mai pot sa respir cand ma gandesc la serile de vara frumoase, in care noi doi ne plimbam prin parcuri la ore tarzii, cand dragostea ce exista intre noi era indrazneata. Era ca un licurici in noapte, asemeni ca o lumanare intr-un cimitir pustiu.
O studiez atent pe Hinata si la prima ochiada vad ca are in mana un telefon.
-Cred ca ai vrea sa auzi asta.
Iau telefonul si ascult stupefiata cum un medic de la spitalul din Tokyo mi se prezinta si ma anunta ca sunt chemata la spital. Ii multumesc si inchid telefonul, ca apoi sa ma trezesc fugind de nebuna pe strazile marelui oras, cu Hinata in urma mea. Nu stiu cand am prins o asa viteza, dar sunt sigura ca nu e de bine. Dar trebuie sa rezist. Daca am rezistat stresului de a-i pierde pe ambii parinti si de a ucide atatia oameni, deci voi rezista si la asta. Trec in graba pe langa magazine si masini, pe strazile aglomerate, dau peste o gramada de oameni care in timp ce eu trec mai departe imi arunca injuraturi cu sacul. Nu imi pasa de ei si fug gafaind din ce in ce mai tare. La un moment dat ma izbesc de cineva a carui corp imi este foarte cunoscut atunci cand ma izesc de el. Cad pe jos si ma julesc putin la genunchi. Ma uit la persoana peste care am dat, ce nu as da sa am timp sa o imbratisez! Dar in momentele astea, se intampla exact ca in filme: unele secunde pot costa viata, timpul fiind foarte pretios. Privesc chipul sau bland, care gazduieste doi ochi mai albastri ca mare, inconjurati de suvite blonde zburlite. A ramas acelasi si dupa cei trei ani in care credeam ca se va schimba mult. Doar fizicul sau este mai lucrat decat inainte, ceea ce ma uimeste. Doar atat am remarcat pe moment, inainte sa ii spun:
-Salut Naruto, ce faci? Pa! in timp ce ma ridicam de pe jos si am luat-o iar la fuga.
Blondinul se uita la mine ca la al pais’pelea fel. Trag cu ochiul in spatele meu si o vad pe Hinata cum il ajunge pe blond si il trage de maneca de la jacheta dupa ea, venind impreuna dupa mine. Cad chiar in fata unui medic din fata spitalului care studia cu atentie o fisa medicala. Reusesc sa plonjez pe asfaltul rece destul de mult incat sa am nevoie de o gramada de bandaje la maini si picioare. Acel medic se apropie de mine in graba. Nici nu am avut dispozitia sa il privesc sa vad daca il recunos. De-abia acum imi dau seama ca e chiar Neji, varul Hinatei. Era un tip destul de inalt, bine-facut, cu parul lung, saten si prins intr-o coada joasa la spate. Ochii sai gri, cuprinzatori, ma privesc ingrijorati.
-Ai venit pentru Itachi, nu?
-Crezi? Unde e? Pot sa il vad?
-Deocamdata nu. Este in sala de operatii.
-Va trai, nu? il intreb pe vechiul meu prieten ca femeile din telenovele, dar scurtez propozitia.
-Sunt sanse mici. Dar totusi exista. spune acesta si ma ridica de pe jos in bratele sale puternice, ducandu-ma intr-un salon cu doua paturi. Imi dezinfecteaza ranile cu apa oxigenata pentru a nu-mi provoca usturimi si ma panseaza cu finete. Scoate din buzunarul halatului o pereche de ochelari cu rama si lentile inguste pe care ii pune pe ochi si ma studiaza cu atentie. Privesc in jurul meu si vad ca langa patul sau se afla mai multe aparate care sa il monitorizeze. Neji iese din incapere, iar peste putin timp apar si Hinata si Naruto.
-Si credeam ca eu sunt ala care da tot ce poate cand se antreneaza… spune Naruto privindu-ma ganditor.
Afisez un zambet care nici macar zambet nu se poate numi. Ochii mei au devenit inexpresivi. Doar sclipirea care o ofera soarele lasa sa se vada flacara imensa de speranta din sufletul meu. Hinata se aseaza pe marginea patului pe care stau intinsa. Ma ia de mana si incepe sa imi faca sperantele din ce in ce mai mari. Naruto mai face din cand in cand si glumite pe care le savrez cat pot de mult.
-Cred ca voi urma facultatea de medicina…Poate ma alatur lui Neji aici la spital.
-Iti dai seama ca va trebui sa faci si practica acolo, nu? ma intreaba Hinata.
-Depinde la ce lectie. spune Naruto reusind sa aduca un zambet pe fata mea.
O asistenta intra in salon cu o seringa si o eprubeta in mana. Se pare ca trebuie sa mi se ia si analize…ok, rezist la enervantele intepaturi ale asistente care incerca sa imi gaseasca vena si ii privesc pe prietenii mei care citesc in expresia fetei mele cum o injur pe asistenta.
Aceasta iese din salon si mai raman ceva timp cu prietenii mei, le povestesc ce s-a mai intamplat in ultimii ani in care noi am stat la kilometri departare unii de altii. Nu era de mirare ca Naruto a ramas masca atunci cand a auzit ca eu sunt iubita lui Itachi. Surprizele nu inceteaza sa apara: Naruto si Hinata sunt impreuna, Konoha si-a ales alt Hokage, cum s-ar spune acum, un nou primar, iar toti vechii mei colegi de liceu sunt acum la o academie de ninja, ceva gen facultate.
-Ma bucur mult pentru voi doi! Sa fiti fericiti impreuna!
-Multumim. Mie imi pare rau ca suferi atat cu Itachi.
-Totul va fi bine. Mai ales cand va am aici, langa mine.
Ne mai aruncam priviri calde si imratisari, pana ce Neji le cere prietenilor mei sa plece, in timp ce se apropie de aparatele medicale de langa patul alaturat. Aud cum o usa se inchide si un sunet pe care nu prea reusesc sa il disting se apropie de salonul in care ma aflu. Am vaga inpresie ca este o targa sau un pat cu rotile, ceea ce se adevereste. Mi se taie respiratia cand il vad pe brunetul meu cu o gramada de bandaje la cap si perfuzii la mana. Imi pun doar un gand in minte: ca vreau sa sufar eu in locul sau. Nu mai simt pamantul sub piciarele mele, imaginea se intuneca si aud voci parca prin vis cum ma strigau, cum o palma fina se izbea rapid si de multe ori de obrazul meu fin.
La un moment dat mi se afiseaza in fata o mica lumina, de parca as fi intr-un tunel. Incep sa fug catre lumina, sa scap de intunericul coplesitor. Ajung acolo cu greu si o zaresc pe mama. Mi-a fost atat de dor de ea…
-Nu ar trebui sa fii aici, stii nu?
-…Nu. ii spun si las capul in jos.
Aceasta imi ridica chipul, obligandu-ma sa o privesc.
-Du-te, tu trebuie sa traiesti. De-abia peste ani buni ne vom vedea. si imi pune mana sa fina pe frunte.
Instinstiv imi inchid ochii, iar cand ii deschid vad privirea calda a lui Neji care isi tinea mana fina pe fruntea mea. Deja aveam perfuzia la mana. Acum mai trebuia doar sa astept sa se termine…
Medicul pleaca din incapere iar eu reusesc sa atipesc. Dar somnul meu imi este tulburat de pasii care se auzeau indreptandu-se spre salonul meu. Ma uit speriata spre usa si stiu ca nu e a buna. Intra acelasi on rece si amar care mi-a distrus toate visele: Hidan, alias sefu’. Ma ridic panicata in sezut, incerc sa ma pregatesc de lupta in caz ca are de gand ceva.
-Stai linistita, nu va fac nimic.
Stai putin, “nu va�? Deci se pare ca nu prea vrea sa il omoare de tot pe Itachi. Nu inca.
-Voiam doar sa iti spun ca de luna viitoare vei invata la facultatea de ninja din Konoha. Special te-am inscris acolo, stiu cat de mult iti place sa te lupti.
-Cum??
-M-ai auzit.
Dupa care imi lasa pe masuta dintre cele doua paturi un trandafir negru si iese din salon. Tipic lui: stilul gentleman. Ma ridic de pe pat si merg cu pasi mici si trag dupa mine suportul perfuziei catre patul lui Itachi. Zgomotul care atunci cand ma mai uitam la emisiuni de medicina provenit de la aparatul care monitoriza inima mi se parea acum o adevarata mangaiere.
Prind mana brunetului care avea un somn ce parea adanc. O tin strans intr-a mea si il mangai pe obraz. “Nu te las sa ma parasesti. Nu inca. Te iubesc prea mult.â€
-Sakura… se auzi in soapta o voce obosita, dar care ma facea sa radiez de fericire. Te…iubesc.
-Si eu de iubesc. Iti promit ca voi face tot ce pot ca sa iesim cat mai repede de aici.
Privirea mea, defapt eu, eram in extaz. Nu credeam ca as putea fi vreodata atat de fericita. Mana lui se ridica incet de pe pat si ma imbratiseaza moale. Raspund cu o iubire care rareori o gasesti intre persoanele din spital.
-Ce dragut… ii aud vocea calma a lui Neji in spatele nostru.
Ma intorc cu fata la el si incep sa zambesc prosteste.
-Daca vrei cu adevarat sa pleci mai repede acasa mai bine ai sta in pat. si ma ajuta sa imi duc inapoi la locul sau suportul perfuziei.
-De ce nu aduceti in spitale si paturi pentru doi? iar satenul incepe sa rada si ii verifica starea brunetului, spunans ca este excelent pentru el ca s-a trezit acum.
Alti pacienti ar fi ramas in coma. Dar nu si el. El mereu surprindea pe toata lumea, chiar si pe mine. Neji iese intr-un final din salon spunandu-ne ca starea noastra este foarte buna in comparatie cu cea a altor pacienti.
Amandoi, la venirea serii adormim incetul cu incetul si asteptam ca ziua de maine sa ne aduca ceva mai bun. Eu nu prea am somn decat de pe la patru dimineata, cand doctorul a venit sa il monitorizeze mai atent pe Itachi, asigurandu-ma ca nu am de ce sa imi fac griji.
Poze:
- costumul Sakurei: http://www.pantofiori.net/web_continut/p.../126_1.jpg
http://shopping.flu.ro/files/clients/4/4...248733.jpg
http://www.madishop.ro/pics/large/1330_4...egru_1.jpg
http://images3.okr.ro/auctions/2010/03/2...00_700.jpg
- Sefu’ : http://browse.deviantart.com/?q=hidan&or...8#/d2dktkm
- Poza de pe masuta de sticla: http://browse.deviantart.com/?q=itasaku&...0#/d1mb09v
- Neji (doctor): http://browse.deviantart.com/?qh=§io...i#/d310qvu
![[Imagine: Lawliet.gif]](http://i286.photobucket.com/albums/ll114/Xanime_fanaticX010/Death%20Note/Lawliet.gif)
Cioco mania :pls: ^_^