Luceafarul

[Nero19]

Hey m-am gandit sa incerc si eu la sectiunea asta si sper ca tampenia creata de mine sa nu fie chiar o asa de mare tampenie

Prolog

Nu voi uita niciodata felul in care statea la geam si se gandea la mine cu disperare. Ii puteam auzi gandurile si de asemenea o puteam auzi in somn cum ma chema "Luceafar". Am incercat sa ma cobor in visul ei, dar fara success. De fiecare data cand vroiam sa o fac ceva ma oprea. Pana in ziua in care am decis sa ma cobor si sa cad in mari, de acolo transformandu-ma intr-un tanar frumos si blond cu ochii albastrii. Am iesit din aceasta mare si mi-am indreptat pasii spre scoala in care stiam ca invata fata care avea sa imi devina mireasa.

*

-Clasa, el este noul vostru coleg, Darius, se auzi vocea profesoarei in acea clasa plina de adolescenti. Speram ca ea era in aceasta clasa si am avut dreptate. Statea chiar in prima banca, iar parul ei negru ca abanosul I se revarsa peste umerii ei acoperiti de o bluzita alba. Ce era si mai frumos la ea erau ochii ei maronii care se uitau intr-o cu totul alta parte. Probabil ca se gandea ca sunt doar un simplu om. Vai ce as fi dat ca ea sa fi stiut ca eu eram cel pe care ea il tot chema in vis sa I se arate. M-am dus cu pasi usori in banca din spate care ramasese libera si singurul lucru pe care il puteam face era sa o privesc in timp ce profesoara incepu sa ne predea ceva care chiar nu ma interesa.

Ora se terminase de mult timp, dar eu inca stateam pe locul meu gandindu-ma la felul in care ea se uita pe geam. Speram ca ea sa nu isi piarda niciodata speranta in mine. Ma gandeam ca ceva se va intampla cat de curand cand am auzit o voce strigandu-ma. Era vocea ei care striga "Darius! Darius!". Credeam ca visez cand m-am uitat in sus si i-am vazut chipul surprins, precum si buzele ei rosii care parca ma rugau sa le ating cu buzele mele si sa le indragesc pentru o eternitate.

-Scuze, dar ma simteam putin cam rau si de aceea stateam aici, i-am indrugat eu prima minciuna care imi veni in minte.

-Aaah ok... imi spuse cu un glas subtire si angelic. Nu imi venea sa cred ca ma indragostisem de o asemenea fiinta impecabila atat din punct de vedere al aspectului cat si cel al comportamentului. Parca au trecut secole de cand stateam unul in fata celuilalt si nu imi doream deloc sa se termine acel moment magic. Vroiam sa dureze la nesfarsit si din cate imi puteam da seama la fel si ea, dar se pare ca in cele din urma soarta mi-a fost potrivnica caci ea se intoarse si pleca spre usa.

[Erina Ozaki]

Salut,tin sa spun ca prologul m-a atras din prima. Povestea,incipitul este asemenea poeziei Luceafarul,dar foarte putin,pentru ca la un moment dat,foarte frumos incepe originalitatea . Incepand de aici imi place cel mai mult cum decurge,abia astept sa vad cum merge mai departe. In ceea ce priveste descrierea dialogul si naratiunea sunt toate echilibrate pentru inceput. :D Astept continuarea. >:D<

[Nero19]

Scuze ca sunt atat de scurte, dar nu vreau sa stresez ochii cu prea mult scris :-s

Trecusera deja cateva zile de cand am facut cunostinta si deja incepusem sa mergem pe acelasi drum spre casa cand mi-a venit aceasta idee geniala. Nu ii puteam spune direct sa vina cu mine sa traiasca de-a pururi alaturi de mine, dar cum ar fi daca i-as spune printr-o cu totul alta metoda? Cum ar fi daca as intra in mintea ei si i-as spune asta? Cred ca ar suna aiurea nu-i asa? Dar daca as aparea in visul ei? Daca as aparea in visul ei sub o forma de neuitat? Usor de zis, greu de facut. In fine e stabilit. Diseara voi intra in visul ei si o voi convinge sa vina cu mine.

*

Trecuse deja de miezul noptii cand Catalina reusi sa adoarma cu gandul la acel Luceafar care o va purta pe cai necunoscute. Oare chiar exista o asemenea persoana? Ea credea ca da si in cele din urma adormi cu gandul la el.

In intunericul acela etern care delimita lumea viselor de cea a realitatii se ivi o lumina ciudata care o facu sa se sperie desi nu avea nici un motiv sa o faca. Stia cine e. Era chiar el. Era mult iubitul ei Luceafar.

-Esti chiar tu, ii spuse ea in clipa in care lumina aceea se diminua facand loc unui tanar inalt si musculos cu ochi albastrii si par blond care ii aducea in mod evident aminte de cineva, dar nu isi putea da seama in momentul acela cine.

-Da si din lumea mea am venit cu greu ca sa iti implinesc dorinta. Eu sunt al tau sclav al iubirii, dar tu oare ma mai iubesti? Intreba el cu un ton trist si plin de agonie.

-Cum sa nu te mai iubesc? Tu ai fost mereu prima si ultima mea iubire si tu vei fi cel langa care as vrea sa traiesc pentru tot restul vietii.

-Atunci vino cu mine si lasa in urma lumea asta in care se moare. Vino cu mine si straluceste mai tare decat a stralucit vreodata Hyperion pe inaltul cer, ii spuse pe un ton rugator care o inspaimanta putin pe biata fata care isi dorea cu disperare sa vina cu el, dar...

-Imi pare rau, dar nu pot. Stiu ca vrei sa merg cu tine, dar nu pot pentru ca noi suntem foarte diferiti. Din toate punctele de vedere suntem total opusi. Eu sunt vie si simt multe lucruri, pe cand tu esti mort si rece si nu simti tot ceea ce simte un om normal.

Luceafarul ei, pe care il boteza Hyperion dupa cum spusese acesta mai devreme, se uita cu tristete la ea si disparu incetul cu incetul pana cand in cele din urma nu mai ramasese decat ea in acel intuneric ciudat care o trezi din somn.

-Te iubesc, se auzi vocea lui in momentul in care se trezi, si te voi iubi mereu, chiar daca nu ma vei mai vrea vreodata in viata ta.

Catalina se uita mirata in jur si se intreba daca vocea aceea chiar se auzi in camera ei sau doar i se paru ca il aude spunand asta?