Va multumesc pentru comentarii. Am venit cu urmatorul capitol.
Lectura placuta!
___________________________________________________________
4
Nu stiam daca mai poate încă respira, sau dacă voia să o facă. Buzele sale nu aveau dorinţa de a se desprinde de ale mele, întrucât nici braţele sale nu voiau să se desprindă de trupul meu. Mă ţinea atât de strâns, de parcă i-ar fi fost teamă că voi pleca, şi îl voi părăsi. Nu aş fi făcut asta niciodată, pentru că eram dependent. Mai mult ca oricând, mai mult decât orice. Îi puteam simţi trupul şi nu îmi puteam împotrivi acel sentiment de dorinţă, pasiunea îmi străpungea corpul. Nu ştiu de ce, brusc am început să mă gândesc doar la acel el şi am simţit cum, că, fără acesta viaţa mea nu ar mai avea rost. Aş uita chiar şi să respir dacă nu ar fi acolo, să mă determine să o fac. Deşi inima mea aproape că îmi poruncea să îi spun şi acestei creaturi, ce era învăluită de mâinile mele, ceea ce se întâmpla înăuntrul meu, eu am ezitat. Îmi era frică. Şi întrebările îmi fulgerau mintea. Nu fusesem un fricos, un laş niciodată. Totdeauna am făcut ceea ce am fost îndemnat de propria mea conştiinţă, fără cea mai mică ezitare. Însă..., acum nu era la fel. O singură greşeală din partea mea şi ar fi stricat totul. Ştiam acum, nu era ca şi un drog pentru mine. De acele droguri mă puteam lipsi cu mai multă uşurinţă. Era chiar mai mult decât atât, odată ce l-am privit am devenit dependent. Această dependenţă nici măcar cel mai bun centru de reabilitare nu ar putea să mi-o alunge, pentru că sufletul meu o doreşte.
Pentru câteva momente am uitat ce înseamnă să trăieşti şi de ce ai nevoie atunci când o faci; însă mi-am amintit, şi mă bucur că m-am trezit din vis. Persoana din faţa mea uitase şi aceasta să respire şi să îşi urmeze cursul normal. Fără ca eu să îi dau voie nu făcea nimic, nu se mişca şi stătea cuibărit în braţele mele, buzele noastre fiind încă într-o uniune năucitoare, pasională şi plină de plăcere.
M-am desprins blând de acesta, şi l-am eliberat pentru a-şi putea simţi trupul.
- Scuze...., m-am lăsat purtat de emoţie. Am reuşit eu să şoptesc printre dinţi, aproape şoptind. Nu puteam să nu o fac, îmi era atât de drag. Chipul său angelic mă făcea să mă pierd, nu doar în gânduri ci chiar mai departe de acestea. Până acum nu crezusem în Paradis, acum că îl cunoscusem pe el, nu puteam crede că există Iad.
- De ce îţi ceri scuze? Vocea sa era atât de dulce, atât de calmă şi plină de dragoste. Ochii săi străluceau, parcă fiind pierduţi într-o tristeţe fără capăt, dar nu pentru el ci pentru cel se afla în faţa sa. Îi auzeam respiraţia uşoară, căpătând un ritm atât de normal, fără să mai bată cu atât de multă repeziciune cum o făcea lângă pieptul meu. Oare eu declanşasem avalanşa din sufletul său?
- Pentru că...., ei bine....., te-am strâns într-o îmbrăţişare atât de bruscă, nu te-am mai eliberat, deşi poate tu voiai asta. Şi mai mult de atât... Ştiu că îmi eşti nepot, nu e chiar normal. Iartă-mă că nu mi pot stăpâni sentimentele. Regretul se putea simţi, auzi, în glasul meu. Nici măcar eu nu credeam ce spuneam, nu îmi părea deloc rău de ceea ce făcusem, pentru că nu aveam un motiv bine întemeiat, în suflet. Îl doream doar pentru mine, şi ştiam că egoismul era de partea mea în acest sens, dar nu mă puteam opri sau detaşa de acest fapt, ştiam că dacă aş face-o nu aş mai putea trăi. Ce era acest nou gând şi această precipitare din venele mele? Sângele îmi clocotea doar prin simpla sa prezenţă şi inima îmi accelera la atingerea sa. Îl voiam doar pentru mine. Şi acesta nu era doar egoism, era iubire.
- Pentru asta îţi ceri scuze? Începu să râdă, uşor, la fel ca o domnişoară, dar mai presus de gesturile prosteşti şi inutile de care eram sătul. Mă privi inocent, apoi blând, după care continuă. Nu îţi face griji din această pricină, eu te-am sărutat..., pentru că, nu am putut ţine în mine tot acest val de..., emoţii. Nu vreau să îţi creez probleme, dar nu mă pot abţine. Cred că am ajuns în acel stadiu în care... atunci când sunt în preajma ta nu mai gândesc, doar fac. Vreau să îţi fie bine. Poate că nu este normal, dar eu niciodată nu am fost un copil prea normal.
A râs ironic, doar un zâmbet atât de rău famat. Mi-a făcut rău; nu acea expresie a feţei sale ci tristeţea ce se afla de după aceasta. Nu mă deranja chiar atât de tare ceea ce tocmai se întâmplase, şi aflam că nici pe el nu îl deranja. De ce oare îmi ceream iertare? Pentru că nu voiam să îl rănesc, de aceea nu doream să uit acest detaliu. Nu m-aş fi oprit din aceasta acţiune, nici dacă nu ar fi vrut, probabil. Acum însă nu mai era cazul să gândesc aceste lucruri, în afară de el nimic nu era important. Exista în viaţa mea, şi nu aveam nici măcar un motiv pentru care să îi dau drumul.
I-am privit ochii catifelaţi. Acel albastru ce mă înebunea şi acea privire nevinovată în care mă pierdeam. Dacă nu aş fi ştiut mai bine aş fi crezut că este îngerul pe care l-am aşteptat atât de mult timp. Însă era o fiinţă umană, binecuvântată să aducă soarele în lumea mea, în tărâmul meu întunecat şi întotdeauna ploios deşi plin de glorie. A reuşit să alunge norii şi să scoată lumina dintre aceştia, întunericul dispărând brusc. M-am apropiat de el, cu paşi mărunţi pentru că între noi nu se afla o distanţă prea mare. Am respirat, pentru a lăsa oxigenul să îmi purifice plămânii şi să îmi dea voie să vorbesc clar şi ameţitor, cum o făceam cu toate cuceririle mele.
Eram atât de ciudat în acest moment, pentru că nu eram la fel ca întotdeauna. Nu eram sigur de expresia propriei mele feţe. Brusc, siguranţa de care eram pătruns de atât de mult timp dispăru. Nu ştiam în ce fel se mişcau ochii mei, sau dacă strălucirea din aceştia putea fi controlată. I-am văzut obrajii roşiind şi mâinile căzând în jurul propriului său trup, fără vlagă. Lăsă capul aplecat în partea dreaptă, privindu-mă pierdut, îmbătat de ceea ce vedea. Cu aceasta ştiam, nu faptul că privirea mea este pătrunzătoare şi mai seducătoare ca oricând ci doar că orice privire a chipului meu şi orice mişcare a trupului meu era în de-ajuns să îi zdruncine existenţa, să îi modifice ritmul respiraţiei şi să îl facă vulnerabil. De acest lucru aveam nevoie. A făcut câţiva paşi înapoi. Ne-am învârtit, inconştienţi, timp de câteva secunde prin cameră. Se afla lângă canapeaua aşezată în mijlocul livingului, când ajunse lângă aceasta, vrând să dea un pas înapoi, parcă fugind de un viciu, de care nu ar fi putut scăpa. Cade pe spate, fiind cuprins de mângâierea catifelată a materialului canapelei. Fără să vreau, am mers către acesta, şi m-am împiedicat de canapea, căzând peste el. Părul său albastru se afla în mâinile mele mari, dar delicate. Şuviţele păreau nişte firicele de apă ce îmi puteau cade printre degete în orice moment. Atenţia cu care îl mângâiam era mai mare decât orice lucru, în acest moment. Mi-am trecut cealaltă mână, liberă, peste chipul său. Tenul acestuia era moale şi pufos. Nu îmi puteam lua degetele de pe aceasta piele. Buzele băiatului erau roşiatice iar ochii săi mă priveau insistent. Obrajii îi erau încă roşiatici. O culoare atât de caldă, la atingere fiindu-i mai mult decât atât. Trupul său părea neputincios sub al meu; fragil, ce putea fi rupt, în mii de bucăţi, la o mişcare greşită. Îi simţeam acceleraţia cu care inima bătea, exact sub pieptul meu. Faţa mea se apropia inconştient de a lui, fără măcar să realizez ceea ce făceam, mi-am trecut buzele peste ale sale. Am lăsat momentul să meargă de la sine. Fiecare cuvânt în plus îmi părea de prisos şi fiecare mişcare necugetată putea strica totul. De această dată limba mea şi-a făcut loc printre buzele acestuia, şi a început să se joace cu a lui. Erau unite, şi fiecare act le făcea să pară, sau cel puţin să se simtă, mai aproape una de cealaltă. Nu doar prin atingere, ci prin condiţia spirituală, a sufletelor noastre. Nu s-a opus sărutului meu, cum nici eu nu mi-am putut opri dorinţa de a merge mai departe. Nu mi-am putut detaşa corpul de al acestuia. Chiar mai mult decât atât, nu am vrut să o fac. Ochii săi, pielea sa şi părul său, mă fermecau. Aş fi dat o zi din propria mea viaţă pentru a-i vedea zâmbetul, doar pentru câteva secunde. Şi pentru a-l simţi aproape de mine, aş fi dat orice, chiar şi restul zilelor din existenţa mea.
Într-un timp atât de scurt, începusem să ţin la el mai mult decât ţineam în mod obişnuit la cineva. În mintea mea se jucau toate sentimentele existente în lume. Şi singura imagine ce mi se putea întipări, în faţa ochilor cât şi a inimii , era a lui.
M-am oprit din acest sărut fierbinte, şi m-am îndepărtat de acesta. M-am ridicat, pentru a-i arăta că mă pot opri, şi am încercat să merg în dormitor, pentru a mă putea linişti. Ştiam că nu mă voi putea opri dacă aş mai sta lângă acesta. Însă o mână mă apucă de braţ, şi nu am putut să merg mai departe. Mi-am întors privirea la cel ce se afla în spatele meu. Privirea sa era extraordinară, ochii îi străluceau şi era mai roşu ca oricând, mi-am pus mâna pe faţa sa, dar nu am reuşit să o ating cum trebuie că acesta îşi pierdu echilibru şi căzu. Am fost destul de rapid pentru a-l prinde şi a-i evita contactul cu podeaua. În momentul în care l-am văzut căzând şi inima mea am crezut că va ceva, însă mi-am revenit când am realizat; era doar un leşin.
L-am dus în dormitorul său, pentru că nu aş fi vrut să fiu atât de îndrăzneţ şi să îl duc în al meu. Când l-am pus în propriul său pat i-am simţit mâna dreaptă trăgându-mă de bluză, implorându-mă să mă întorc. Am realizat, nu leşinase. Mi-am trecut mâna este fruntea sa şi am realizat că ardea, mai mult decât normal. Am şoptit pe un ton ce voiam să pară calm, deşi eram panicat.
- Ai febră!!
Nu spuse nimic, mă ţinea de bluză şi mă privea pierdut. Pentru o secundă nu am vrut să plec, dar am făcut-o. Am pus mâna pe un telefon şi am format un număr rapid. Pentru a chema un medic, nu doream să îl văd într-o stare atât de proastă; din cauza mea.
*
După ce medicul a plecat, spunându-mi că totul este în regulă, m-am mai liniştit. Acesta adormise, avea un chip atât de plăcut în timp ce dormea. Nu m-am putut abţine şi mi-am trecut o mână peste obrazul său în timp ce m-am aplecat şi i-am sărutat obrazul. Doctorul mă anunţase că ar putea avea un fel de halucinaţii, să vorbească în somn; să nu iau în serios lucrurile pe care le va spune, însă nu mi-am putut abţine bucuria când l-am auzit spunând acele cuvinte.
- Eric... te iubesc.
Inima aproape câ îmi exploda şi sufletul nu îmi putea da pace. Vorbea serios? Sau era doar efectul acele febre macabre? Trăiam cu speranţa.
Lectura placuta!
___________________________________________________________
4
Nu stiam daca mai poate încă respira, sau dacă voia să o facă. Buzele sale nu aveau dorinţa de a se desprinde de ale mele, întrucât nici braţele sale nu voiau să se desprindă de trupul meu. Mă ţinea atât de strâns, de parcă i-ar fi fost teamă că voi pleca, şi îl voi părăsi. Nu aş fi făcut asta niciodată, pentru că eram dependent. Mai mult ca oricând, mai mult decât orice. Îi puteam simţi trupul şi nu îmi puteam împotrivi acel sentiment de dorinţă, pasiunea îmi străpungea corpul. Nu ştiu de ce, brusc am început să mă gândesc doar la acel el şi am simţit cum, că, fără acesta viaţa mea nu ar mai avea rost. Aş uita chiar şi să respir dacă nu ar fi acolo, să mă determine să o fac. Deşi inima mea aproape că îmi poruncea să îi spun şi acestei creaturi, ce era învăluită de mâinile mele, ceea ce se întâmpla înăuntrul meu, eu am ezitat. Îmi era frică. Şi întrebările îmi fulgerau mintea. Nu fusesem un fricos, un laş niciodată. Totdeauna am făcut ceea ce am fost îndemnat de propria mea conştiinţă, fără cea mai mică ezitare. Însă..., acum nu era la fel. O singură greşeală din partea mea şi ar fi stricat totul. Ştiam acum, nu era ca şi un drog pentru mine. De acele droguri mă puteam lipsi cu mai multă uşurinţă. Era chiar mai mult decât atât, odată ce l-am privit am devenit dependent. Această dependenţă nici măcar cel mai bun centru de reabilitare nu ar putea să mi-o alunge, pentru că sufletul meu o doreşte.
Pentru câteva momente am uitat ce înseamnă să trăieşti şi de ce ai nevoie atunci când o faci; însă mi-am amintit, şi mă bucur că m-am trezit din vis. Persoana din faţa mea uitase şi aceasta să respire şi să îşi urmeze cursul normal. Fără ca eu să îi dau voie nu făcea nimic, nu se mişca şi stătea cuibărit în braţele mele, buzele noastre fiind încă într-o uniune năucitoare, pasională şi plină de plăcere.
M-am desprins blând de acesta, şi l-am eliberat pentru a-şi putea simţi trupul.
- Scuze...., m-am lăsat purtat de emoţie. Am reuşit eu să şoptesc printre dinţi, aproape şoptind. Nu puteam să nu o fac, îmi era atât de drag. Chipul său angelic mă făcea să mă pierd, nu doar în gânduri ci chiar mai departe de acestea. Până acum nu crezusem în Paradis, acum că îl cunoscusem pe el, nu puteam crede că există Iad.
- De ce îţi ceri scuze? Vocea sa era atât de dulce, atât de calmă şi plină de dragoste. Ochii săi străluceau, parcă fiind pierduţi într-o tristeţe fără capăt, dar nu pentru el ci pentru cel se afla în faţa sa. Îi auzeam respiraţia uşoară, căpătând un ritm atât de normal, fără să mai bată cu atât de multă repeziciune cum o făcea lângă pieptul meu. Oare eu declanşasem avalanşa din sufletul său?
- Pentru că...., ei bine....., te-am strâns într-o îmbrăţişare atât de bruscă, nu te-am mai eliberat, deşi poate tu voiai asta. Şi mai mult de atât... Ştiu că îmi eşti nepot, nu e chiar normal. Iartă-mă că nu mi pot stăpâni sentimentele. Regretul se putea simţi, auzi, în glasul meu. Nici măcar eu nu credeam ce spuneam, nu îmi părea deloc rău de ceea ce făcusem, pentru că nu aveam un motiv bine întemeiat, în suflet. Îl doream doar pentru mine, şi ştiam că egoismul era de partea mea în acest sens, dar nu mă puteam opri sau detaşa de acest fapt, ştiam că dacă aş face-o nu aş mai putea trăi. Ce era acest nou gând şi această precipitare din venele mele? Sângele îmi clocotea doar prin simpla sa prezenţă şi inima îmi accelera la atingerea sa. Îl voiam doar pentru mine. Şi acesta nu era doar egoism, era iubire.
- Pentru asta îţi ceri scuze? Începu să râdă, uşor, la fel ca o domnişoară, dar mai presus de gesturile prosteşti şi inutile de care eram sătul. Mă privi inocent, apoi blând, după care continuă. Nu îţi face griji din această pricină, eu te-am sărutat..., pentru că, nu am putut ţine în mine tot acest val de..., emoţii. Nu vreau să îţi creez probleme, dar nu mă pot abţine. Cred că am ajuns în acel stadiu în care... atunci când sunt în preajma ta nu mai gândesc, doar fac. Vreau să îţi fie bine. Poate că nu este normal, dar eu niciodată nu am fost un copil prea normal.
A râs ironic, doar un zâmbet atât de rău famat. Mi-a făcut rău; nu acea expresie a feţei sale ci tristeţea ce se afla de după aceasta. Nu mă deranja chiar atât de tare ceea ce tocmai se întâmplase, şi aflam că nici pe el nu îl deranja. De ce oare îmi ceream iertare? Pentru că nu voiam să îl rănesc, de aceea nu doream să uit acest detaliu. Nu m-aş fi oprit din aceasta acţiune, nici dacă nu ar fi vrut, probabil. Acum însă nu mai era cazul să gândesc aceste lucruri, în afară de el nimic nu era important. Exista în viaţa mea, şi nu aveam nici măcar un motiv pentru care să îi dau drumul.
I-am privit ochii catifelaţi. Acel albastru ce mă înebunea şi acea privire nevinovată în care mă pierdeam. Dacă nu aş fi ştiut mai bine aş fi crezut că este îngerul pe care l-am aşteptat atât de mult timp. Însă era o fiinţă umană, binecuvântată să aducă soarele în lumea mea, în tărâmul meu întunecat şi întotdeauna ploios deşi plin de glorie. A reuşit să alunge norii şi să scoată lumina dintre aceştia, întunericul dispărând brusc. M-am apropiat de el, cu paşi mărunţi pentru că între noi nu se afla o distanţă prea mare. Am respirat, pentru a lăsa oxigenul să îmi purifice plămânii şi să îmi dea voie să vorbesc clar şi ameţitor, cum o făceam cu toate cuceririle mele.
Eram atât de ciudat în acest moment, pentru că nu eram la fel ca întotdeauna. Nu eram sigur de expresia propriei mele feţe. Brusc, siguranţa de care eram pătruns de atât de mult timp dispăru. Nu ştiam în ce fel se mişcau ochii mei, sau dacă strălucirea din aceştia putea fi controlată. I-am văzut obrajii roşiind şi mâinile căzând în jurul propriului său trup, fără vlagă. Lăsă capul aplecat în partea dreaptă, privindu-mă pierdut, îmbătat de ceea ce vedea. Cu aceasta ştiam, nu faptul că privirea mea este pătrunzătoare şi mai seducătoare ca oricând ci doar că orice privire a chipului meu şi orice mişcare a trupului meu era în de-ajuns să îi zdruncine existenţa, să îi modifice ritmul respiraţiei şi să îl facă vulnerabil. De acest lucru aveam nevoie. A făcut câţiva paşi înapoi. Ne-am învârtit, inconştienţi, timp de câteva secunde prin cameră. Se afla lângă canapeaua aşezată în mijlocul livingului, când ajunse lângă aceasta, vrând să dea un pas înapoi, parcă fugind de un viciu, de care nu ar fi putut scăpa. Cade pe spate, fiind cuprins de mângâierea catifelată a materialului canapelei. Fără să vreau, am mers către acesta, şi m-am împiedicat de canapea, căzând peste el. Părul său albastru se afla în mâinile mele mari, dar delicate. Şuviţele păreau nişte firicele de apă ce îmi puteau cade printre degete în orice moment. Atenţia cu care îl mângâiam era mai mare decât orice lucru, în acest moment. Mi-am trecut cealaltă mână, liberă, peste chipul său. Tenul acestuia era moale şi pufos. Nu îmi puteam lua degetele de pe aceasta piele. Buzele băiatului erau roşiatice iar ochii săi mă priveau insistent. Obrajii îi erau încă roşiatici. O culoare atât de caldă, la atingere fiindu-i mai mult decât atât. Trupul său părea neputincios sub al meu; fragil, ce putea fi rupt, în mii de bucăţi, la o mişcare greşită. Îi simţeam acceleraţia cu care inima bătea, exact sub pieptul meu. Faţa mea se apropia inconştient de a lui, fără măcar să realizez ceea ce făceam, mi-am trecut buzele peste ale sale. Am lăsat momentul să meargă de la sine. Fiecare cuvânt în plus îmi părea de prisos şi fiecare mişcare necugetată putea strica totul. De această dată limba mea şi-a făcut loc printre buzele acestuia, şi a început să se joace cu a lui. Erau unite, şi fiecare act le făcea să pară, sau cel puţin să se simtă, mai aproape una de cealaltă. Nu doar prin atingere, ci prin condiţia spirituală, a sufletelor noastre. Nu s-a opus sărutului meu, cum nici eu nu mi-am putut opri dorinţa de a merge mai departe. Nu mi-am putut detaşa corpul de al acestuia. Chiar mai mult decât atât, nu am vrut să o fac. Ochii săi, pielea sa şi părul său, mă fermecau. Aş fi dat o zi din propria mea viaţă pentru a-i vedea zâmbetul, doar pentru câteva secunde. Şi pentru a-l simţi aproape de mine, aş fi dat orice, chiar şi restul zilelor din existenţa mea.
Într-un timp atât de scurt, începusem să ţin la el mai mult decât ţineam în mod obişnuit la cineva. În mintea mea se jucau toate sentimentele existente în lume. Şi singura imagine ce mi se putea întipări, în faţa ochilor cât şi a inimii , era a lui.
M-am oprit din acest sărut fierbinte, şi m-am îndepărtat de acesta. M-am ridicat, pentru a-i arăta că mă pot opri, şi am încercat să merg în dormitor, pentru a mă putea linişti. Ştiam că nu mă voi putea opri dacă aş mai sta lângă acesta. Însă o mână mă apucă de braţ, şi nu am putut să merg mai departe. Mi-am întors privirea la cel ce se afla în spatele meu. Privirea sa era extraordinară, ochii îi străluceau şi era mai roşu ca oricând, mi-am pus mâna pe faţa sa, dar nu am reuşit să o ating cum trebuie că acesta îşi pierdu echilibru şi căzu. Am fost destul de rapid pentru a-l prinde şi a-i evita contactul cu podeaua. În momentul în care l-am văzut căzând şi inima mea am crezut că va ceva, însă mi-am revenit când am realizat; era doar un leşin.
L-am dus în dormitorul său, pentru că nu aş fi vrut să fiu atât de îndrăzneţ şi să îl duc în al meu. Când l-am pus în propriul său pat i-am simţit mâna dreaptă trăgându-mă de bluză, implorându-mă să mă întorc. Am realizat, nu leşinase. Mi-am trecut mâna este fruntea sa şi am realizat că ardea, mai mult decât normal. Am şoptit pe un ton ce voiam să pară calm, deşi eram panicat.
- Ai febră!!
Nu spuse nimic, mă ţinea de bluză şi mă privea pierdut. Pentru o secundă nu am vrut să plec, dar am făcut-o. Am pus mâna pe un telefon şi am format un număr rapid. Pentru a chema un medic, nu doream să îl văd într-o stare atât de proastă; din cauza mea.
*
După ce medicul a plecat, spunându-mi că totul este în regulă, m-am mai liniştit. Acesta adormise, avea un chip atât de plăcut în timp ce dormea. Nu m-am putut abţine şi mi-am trecut o mână peste obrazul său în timp ce m-am aplecat şi i-am sărutat obrazul. Doctorul mă anunţase că ar putea avea un fel de halucinaţii, să vorbească în somn; să nu iau în serios lucrurile pe care le va spune, însă nu mi-am putut abţine bucuria când l-am auzit spunând acele cuvinte.
- Eric... te iubesc.
Inima aproape câ îmi exploda şi sufletul nu îmi putea da pace. Vorbea serios? Sau era doar efectul acele febre macabre? Trăiam cu speranţa.