Lanţul slăbiciunilor

[Alisia-chan*]

Buna! Imi pare rau ca nu ti-am dat pana acum comm, dar lenea e de vina:))
Oricum, nu pot sa spun decat ca ficu' tau e superb, absolut minunat!
Esti cu adevarat talentata! In ficu' tau greselile au fost inegzistente!
Ideea e originala si foarte frumoasa!
Ca sa fiu sincera, nu prea mai am ce sa zic!
Cert e ca astept cu nerabdare noul capitol si sp[er sa-l pui cat de curand!
Bye and kiss you!

[Alany Aysee]

frumos fic...acum voi da un comentariu mai mic- fara critica...nu am ce critica :- ??

Dialogul- frumos..chiar imi place...totusi mai poti lucra la el

Naratiunea- perfecta, dar din primul capitol, si pana acum, mi se pare o diferenta....nu stiu de ce dar primul capitol a fost mai bun ca toate =__=

Estetica- mai ai de lucrat la ea =__=

Greseli- nu prea am vazut... dar imi place ca ti'ai dat tastatura pe mod roman :-)


heh eu as vrea mai repede nextu' ca sa zic asa :-)


:bye:

[***candy bar***]

Am ajuns si eu la ficul tau si am citit cu atentie fiecare rand in parte. Ce pot sa spun...imi place foarte mult. Un prim lucru care m-a socat au fost capitolele foarte mari si deloc plictisitoare. Habar nu am cum de reusesti sa faci astefel de capitole si sa mentii dinamismul de la inceput pana la sfarsit. Bravo...chiar esti buna la asa ceva. Dialogul pe care il folosesti aduce foarte mult cu realitatea ceea ce mie imi place mult....nu toti fac acest lucru. Deasemenea imi plac caracterele perosonajelor si modul lor de a raspunde provocarilor vietii. Ai putea pune putin mai mult accent si pe descriere, astefel ca noi sa putem percepe starile lor sufletesti, modul de gandire si toate chestiile ce vin din interior....nu zic ca nu ai descriere, doar ca ar mai fi loc de putina. M-a atras titlul in special, care este foarte bine ales si gandit. Ce pot sa iti mai spun...ai un fic echilibrat, foarte bine pus la punct, niste capitole superbe, un dialog foarte dinamizat, greselute minuscule si ....Tine-o tot asa:*:*:*.

[uchiha_blood_angel]

Heya! :*
Va multumesc mult, tuturor, pentru comentariile primite. Ma bucur ca imi urmariti si ca va place ficul. V-am adus si continuarea care sper sa va placa. Am postat-o azi, si nu maine cand era termenul :)), pentru ca voi pleca 10 zile si nu am net. :((
Sper sa va placa si sper sa primesc cat mai multe comentarii. Nextul acestui capitol sper ca va veni odata cu mine. :P Va multumesc pentru intelegere! :x
Enjoy! :-)

Cap. IV –Dragonul luminii vs. Sharingan&Byakugan


A trecut mult timp de la sărbătoare, mai exact două luni în care am fost mai mult decât ocupată cu antrenamentele lui Kakashi, Tsunade şi Neji. Au fost săptămânile în care am avut parte de unele dintre cele mai frumoase momente din viaţă. La început, mi-a fost extrem de greu să mă acomodez cu noul program, dar şi cu antrenamentele din ce în ce mai grele, însă cu ajutorul prietenilor mei mi-am recăpătat entuziastmul de odinioară precum şi o ambiţie de milioane.
În doar două luni, am reuşit cu ajutorul lui Neji şi al lui lady Tsunade să stăpânesc orice tehnică care depindea de aer şi de pământ, iar folosindu-mă de toată convingerea şi forţa mea, am reuşit pentru scurt timp să descopăr în interiorul meu, dragonii care zăceau aşteptând să fie descoperiţi şi scoşi la iveală. Puterea pe care o căpătasem datorită antrenamentelor continue şi al încrederii în sine, au fost pe măsura surprinderii tuturor, pe care i-am lăsat cu gura căscată atunci când în timpul misiunilor îmi demonstram inevitabil agilitatea, controlul perfect al chakrei, dar şi spiritul atent de observaţie. De fiecare dată reuşeam să stârnesc admiraţia lui Naruto, dar şi a lui Kakashi-sensei care îl ambiţiona pe blond spunând că aş fi mai potrivită pentru titlul de hokage, iar pe Sasuke gândindu-se că aş fi o Uchiha mai bună decât el. Dacă brunetul îmi adresa deseori priviri nepăsătoare, colegul nostru sărea ca ars crezând că mă interesează postul de conducător.
Totul a decurs de la sine până într-o seară când lucrurile au luat din senin, o întorsătură neaşteptată, din cauza a ceva pe care eu am numit-o atunci „gelozie nerostită” şi al cărei motiv l-am asimilat mult timp unei rivalităţi absurde între geniile satului. După aproape trei luni de antrenament, Neji mi-a spus că mă descurc excelent în ceea ce ţine de executarea tehnicilor bazate pe folosirea aerului ca element principal, aşa că nu va mai fi nevoie să mă antreneze el, atât timp cât mi-am descoperit dragonul, iar Tsunade mă poate ajuta să-mi retuşez posibilele neclarităţi legate de tehnică. I-am spus că nu aş fi reuşit fără el şi i-am propus să facem un ultim antrenament, pe care spre surprinderea mea, şatenul nu l-a refuzat. M-am îndreptat mulţumită spre teren, însă în urma mea, cineva făcea acelaşi lucru îndeaproape. Mă simţeam urmărită şi nu era pentru prima dată de când eu şi Neji ne antrenam, dar la fel ca la început am ignorat senzaţia, revoltată că acea persoană preferă să mă urmărească decât să mă asiste, ca şi când ar fi vrut să descopere ceva în neregulă pe care să-l conteste cu prima ocazie ivită.
Am ajuns ca de obicei înaintea lui Neji şi m-am aşezat la umbra unui copac cât timp îl aşteptam să apară. Priveam neclintită spre măreţul lac, înnobilat de frunzele aurii pe care toamna le lăsa în urmă, şi mă gândeam intens la fetiţa naivă şi slabă care eram odată, dar şi la cât de mult s-au schimbat lucrurile de atunci. Simţeam că ar fi trecut pe lângă mine trei ani, nicidecum trei luni. Soarele apunea blând, stingându-şi focul în apa rece a lacului care-şi pierdea pieziş sclipirea. Un zâmbet subtil mi-a acaparat buzele catifelate şi un sentiment de relaxare m-a cuprins atunci când liniştea din jur mi-a pătruns sufletul ca o muzică pe care o trăiam intens, prin fiecare răsuflare ritmată şi bătaie nebunească a inimii care ameninţa să-mi spargă pieptul curând.
Mă desprinsesem de realitate, purtată de amintirile ajunse aripi care parcă se rătăciseră gonind spre străfundul sufletului meu, devenit un tărâm conturat de spontanitatea mea aparentă, dar plin de inocenţa angelică pe care o emanam în realitate. Eram atât de captată de acea barieră imaginară încât m-am speriat cumplit atunci când o frunză cărămizie desprinsă din neant mi-a picat pe picior, transormându-se ca în basme în nimeni altul decât Neji, care uimit de expresia mea palidă a reuşit să mă doboare la pământ. L-am văzut cum se ridică în picioare în timp ce eu mă aşezam în şezut. Mi-a întins mâna şi s-a uitat cu o privire caldă la mine, încununată mai apoi de un zâmbet prietenesc cu care mi-a spus:
- Cred că acum îţi doreşti altceva decât un antrenament plictisitor. Mergem?
I-am zâmbit la rândul meu şi mi-am pus palma în a lui pentru a mă ridica. Ne-am îndreptat spre malul lacului unde Neji s-a aşezat pe iarba uscată, iar eu mi-am băgat picioarele în apă, lăsându-mă în voia undelor line. Am început să vorbim ca doi prieteni care nu s-au văzut mult timp, despre diferite subiecte, cel mai inoportun pentru mine fiind sentimentele de tot soiul.
- Neji, ce s-a-ntâmplat în acea zi la spital, când Ten Ten a venit să te vadă?
- Nimic, a răspuns el oarecum dezamăgit. Când m-am trezit, ea era în picioare lângă mine vrând să plece. Mă privea atât de atent, dar în mintea ei nu era decât un mare gol. Mi-a spus câteva cuvinte apoi am lăsat-o să plece.
- Ai lăsat-o să plece pentru că nu te interesau lucrurile mărunte sau pentru că, dacă ar fi rămas, n-ai fi ştiut ce să-i spui?
- Sakura ...
- Nu Neji. E adevărat că dragostea e un sentiment greu din multe puncte de vedere, dar niciodată nu e o povară. Ea te face mai puternic şi capabil de orice sacrificiu posibil. Nu devii slab din iubire, ci din laşitatea de a o accepta, crede-mă.
- Amândoi ştim de ce spui asta. Tu ai făcut multe pentru el şi nu-mi vine să cred că e atât de idiot încât să nu vadă, a adăugat acesta pufnind nemulţumit.
- Nu e vorba de mine, ci de toţi cei care greşesc în felul ăsta. E uşor să critici, dar să şti că şi tu ai făcut inevitabil acelaşi lucru ... Ochii tăi deţin o abilitate deosebită, dar închide-i pentru o clipă şi caută în mintea ta toate acele momente! Priveşte-le cu ochii tăi nu printr-o perdea de cristal!
M-am ridicat cu mişcări lente de lângă el şi l-am lăsat privind dezorientat spre cer. Ştiam că se va gândi la ce i-am spus, dar eram mai mult decât conştientă că sunt 65% şanse să continue ca şi până acum. Am oftat resemnată şi m-am îndreptat încet spre casă. La polul opus, pe marginea lacului atmosfera se înteţea ca o adiere gata să devină furtună.
- Chiar mă întrebam când o să apari.
Neji s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat cu faţa spre persoana misterioasă care, se pare, ne urmărise în tot acest timp. Şi-a activat Byakuganul, iar din umbra abisală a nopţii s-a desprins un chip furios, cu o privire înfiorătoare, roşie ca sângele.
- Glumeţ ca de-obicei. Spune-mi Hyuuga, de ce eşti aşa de încrezut?
- Sakura tocmai a plecat. Se pare că nu ai nimic de demonstrat de faţă cu ea.
- Eşti penibil dacă crezi că mă interesează. Am venit pentru lupta promisă de mult.
- Mă mai şi prosteşti. Te credeam isteţ. De ce te-ai fi chinuit să ne urmăreşti atâta timp ca să ne luptăm abia acum, când nu e nimeni prin preajmă care să-ţi aprobe victoria? Ce ţi-ai dori defapt să ştii?
- „Tipul ăsta cred că uită cu cine vorbeşte.” Magenkyo Sharingan!
Cu aceste ultime cuvinte, brunetul parcă a rostit o formulă magică care l-a lăsat pe Neji puţin surprins. Acesta nu ştia când Sasuke îşi perfecţionase tehnica, dar nu conta pentru că lupta celor doi a început inevitabil. Fiecare a sărit câţiva metri în spate, lăsând între ei o distanţă apreciabilă. Au început să meargă formând un fel de cerc. Era ca atunci când prădătorul era faţă în faţă cu prada pe care o vâna. Sasuke aruncă spre Neji trei ace senbon, fiecare în direcţii diferite, de care şatenul s-a ferit uşor. În acelaşi timp cu brunetul, acesta a făcut semnele pentru umbrele clonate, creând fiecare alţi trei oponenţi. În tot acest timp, Neji a reuşit să se retragă dintre clone atacându-l pe Sasuke pe la spate. A început să-i distrugă unul câte unul punctele chakra până când pe pământul rece a căzut un corp plin de sânge, care în contact cu acesta s-a transformat în fum. Ca din neant, brunetul l-a atacat pe Neji folosind „Barajul Leilor”, însă băiatul s-a ferit la limită de această dată.
De partea cealaltă a pădurii mergeam eu liniştită spre casă. Era o seară superbă pe care am vrut să o deosebesc de celelalte printr-o plimbare sub clar de lună. Aleile erau pustii şi prăfuite, păreau părăsite şi lipsite de vlagă în faţa nopţii. Şi exact aşa mă simţeam şi eu. În fiecare zi doream să dau ce am mai bun din mine, să le demonstrez tuturor că vechea Sakura a murit şi că nu există nici cea mai mică speranţă ca ea să se întoarcă, mai ales acum când cunoscusem ceva mai mult decât puterea: încrederea, pe care aş putea spune că nu am avut-o niciodată. În fiecare zi eram o fiinţă energică şi îndârjită, dar în fiecare noapte mă lăsam copleşită de trecut încercând să mă lupt cu el şi cu tot ce ţinea de firea mea inocentă. Din păcate, şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de o bubuitură puternică care venea din partea opusă mie.
Se pare că de acele lui Sasuke erau trase sfori aproape insesizabile pe care clonele lor au reuşit să le rupă făcându-le să explodeze. Când am ajuns eu, un nor dens de praf amestecat cu bucăţi de copaci şi de frunze uscate se ridicase vijelios deasupra câmpului creând un fel de furtună pe care Neji a reuşit să o controleze şi să iasă din ea, atacându-l pe brunet cu un kunai. Acesta s-a ferit însă din umbra primului kunai a apărut un altul care i-a produs o zgârietură minoră.
Priveam absentă cum cei doi se comportau ca nişte inamici care dădeau tot ce aveau mai bun din ei, vrând să câştige un premiu inexistent. Dacă până atunci nu am mişcat nici măcar un deget, când am întâlnit privirea lui Sasuke mi-am dat seama că niciunul din ei nu avea să se oprească şi să ia totul ca pe o glumă. Am îngheţat complet, dar senzaţia a dispărut când am simţit că trebuie să intervin. Brunetul îşi activase Chidori, iar Neji aştepta momentul oportun pentru a folosi rotaţia şi a redirecţiona atacul. Nu avea să iasă bine aşa că am început să fug spre ei. Ajunsă în mijlocul atacului lor am strigat cu toţi plămânii, îndreptându-mi o mână către fiecare:
- Opriţi-vă acum!
Am simţit cum palmele mele acumulează din ce în ce mai multă chakra care se transforma inconştient într-o lumină puternică. Am închis involuntar ochii, iar acea lumină mi-a cuprins trupul în totalitate conturând forma unui dragon care se încolăceşte asupra prăzii. În interiorul meu am simţit o căldură inexplicabilă aşa că m-am lăsat în voia senzaţiei, aprofundând-o din ce în ce mai tare şi gândindu-mă la două braţe care să-i despartă pe cei doi.
În jurul meu, totul se schimbase radical. Chakra pe care Sasuke o folosise pentru Chidori era absorbită de mici firicele de lumină care l-au înconjurat izbindu-l mai apoi de un copac. De partea cealaltă, nici Neji nu stătea prea bine întrucât, aceleaşi raze de lumină l-au cuprins şi pe el în mijlocul unei furtuni, apoi l-au izbit deasemenea de un copac. Era incredibil că deşi nu aveam ochii deschişi, ştiam ce se întâmplă în jurul meu, iar într-un fel destul de brutal, acea lumină era controlată de mine. Imediat am conştientizat că îmi descoperisem Dragonul de lumină. Devenisem una cu trăirile şi cu sentimentele mele, devenisem una cu cei la care ţineam şi astfel, am trezit la viaţă puritatea, inocenţa şi magia pe care Dragonul luminii o consuma. M-am împins uşor în pământ, iar lumina care mă înconjura m-a ridicat de la sol devenind una cu mine şi făcându-mă să levitez. M-am încărcat cu toată energia ei lăsând dragonul să piară sub forma unor aripi ca de înger cu care am coborât şi care m-au cuprins iar sub forma unei aure mistice.
Am deschis ochii şi băieţii s-au ridicat de jos ţinându-şi fiecare una dintre mâini deasupra frunţii. Am realizat târziu că abilităţile lor erau inutile în faţa mea, aşa am retras acea lumină încetul cu încetul în interiorul meu. M-am uitat la fiecare în parte şi am descoperit că în urma furtunii pe care o creasem, parte din hainele lor erau sfâşiate, iar ei arătau ca după război. L-am privit pe Sasuke în timp ce ochii acestuia m-au făcut să amuţesc complet. Am văzut prin ei ce se întâmplase după plecarea mea şi de fiecare dată când veneam la antrenamente urmărită de acea senzaţie. Am căzut la pământ în genunchi, în timp ce în mintea mea se derulau acele filmuleţe nesfârşite. Sasuke mă privea îngrijorat. Nu-şi dăduse seama de ceea ce am făcut. La fel ca şi Neji fusese ameţit de puterea mea, iar eu am fost cea care a profitat în mod inconştient de el. Cu o voce aproape şoptită am reuşit spre surprinderea lor să vorbesc:
- Neji, îţi mulţumesc enorm pentru că m-ai ajutat! Am descoperit în tine nu doar un antrenor, ci şi un bun prieten. Antrenamentul s-a terminat!
- Sakura ...
- Cât despre tine Sasuke ... îmi pare rău că nici măcar după atâta amar de timp nu ai reuşit să înţelegi că eu ... sunt diferită.
Fără vreo altă invitaţie, Neji s-a ridicat şi a dispărut într-un nor de fum. M-am uitat cu coada ochiului către brunet care nu dădea semne că ar vrea să plece. După câteva clipe de tăcere m-am ridicat şi eu şi am dispărut la fel ca Neji, lăsând în urma mea să cadă două lacrimi cristaline, care au devenit şi ele o lumină slabă până când au ciocnit pământul.
Sasuke privea în gol spre locul unde mai înainte stătusem eu în genunchi. Şi-a încleştat pumnul drept, cu care a izbit plin de mânie pământul. Era confuz, pentru că în sufletul lui se reaprinsese o flacără spulberată de trecerea anilor, una în faţa căreia el se simţea neliniştit, plin de idei aparent fără vreun răspuns logic.
- „De ce îmi simt tot corpul invadat de sentimentul ăsta? ... Oare ăsta să fie motivul pentru care am fost întotdeauna slab, scuza pentru care nu-mi voi duce niciodată la capăt răzbunarea, deşi mi-am înveninat în toţi aceşti ani sufletul cu ură?”
În timp ce brunetul stătea în picioare, privind spre frumoasa Regină a nopţii şi spre făcliile ei sclipitoare, câteva persoane necunoscute îl pândeau de prin copacii aflaţi în împrejurime. Îi studiau atent mişcările, însă departe de nesiguranţa lui interioară, Sasuke afişa cu uşurinţă nervozitate şi o furie incontrolabilă. Încet, încet, senzaţia i s-a accentuat şi acesta a sfârşit prin a îngenunchia la pământ datorită durerii letale care provenea de la gâtul său. Se pare că cineva a avut grijă să-şi facă simţită prezenţa prin puterea exercitată asupra blestemului pe care Sasuke îl mai putea controla cu greu. Respiraţia îi era sacadată şi ochii săi sângerii studiau cu atenţie o siluetă slab luminată de razele lunii, care se afla la mai puţin de zece metri în faţa lui. Când a realizat că acea persoană care se apropia din ce în ce mai mult de el, nu era nimeni altul decât Orochimaru, Sasuke s-a ridicat furios în picioare şi a scos rapid câteva stele ninja în intenţia de a-l ataca, dar a fost inutil.
Unul dintre cei patru adepţi ai lui Orochimaru i-a prins încheietura strângându-l puternic, însă brunetul nu a renunţat şi s-a sucit din stramsoare, lovindu-l vijelios pe cel care-l prinsese. Acesta a reuşit să-i prindă piciorul, dar Sasuke a zâmbit şi cu o singură mână a făcut semnele umbrelor clonate atacându-şi oponentul fără şanse de a riposta. L-a sfâşiat folosindu-se de stelele ninja, apoi s-a eliberat. Se pare că acesta l-a subestimat pe brunet şi a plătit cu viaţa. Instantaneu, a putut simţi cum Orochimaru i-a pus mâna pe gât pe care a început să-l maseze uşor. Sasuke era de-a dreptul stupefiat, dar nu a încercat să facă nimic deoarece acea mişcare era într-un fel magică, reuşind să-i atenueze parte din durerea ce-i invadase corpul.
- Se pare că nu m-am înşelat în privinţa ta. Eşti demn de numele Uchiha şi văd că dorinţa ta de răzbunare te face mai puternic. Cât de mult îţi doreşti să laşi totul în urmă şi să obţii ceea ce îţi doreşti cu atâta înverşunare?
- Pentru asta trăiesc. O să-l vânez pe Itachi şi am să-mi răzbun clanul indiferent de preţ. Spune-mi unde şi când!
- Hm ... „e aşa cum mă aşteptam. Îşi doreşte puterea, trăieşte pentru şi prin ea. Sufletul îi e plin de venin şi nimic nu-l poate opri. Va fi cu siguranţă preferatul meu!”

[Alisia-chan*]

Buna din nou! Ma bucur ca ai pus continuarea!
Capitolul asta e absolut minunat!
Naratiunea a fost extraordinara
Dialogul a fost bogat, dar nu sec!
Descrierea a fost...magica, parca ma aflam si eu in fic.
Intr-un cuvant, totul a fost superb! esti chiar talentata!
Sper ca Sasuke sa nu plece cu Orochimaru, sau daca vrea sa plece, sa-l opreasca Sakura!
Astept cu nerabdare nextu! Bye and kiss you! ^^

[uchiha_blood_angel]

Am revenit si eu pe la ficul meu :)) (in sfarsit), ce-i drept cam tarziu pt ca am observat ca au fost sterse destule posturi, de la multe topicuri. De aceea, voi reposta capitolele lipsa pana la zi, urmand ca nextul sa ajunga si el cat de curand. :D Multumesc! :*


Cap.V – Lanţul slăbiciunilor

La miezul nopţii, o linişte apăsătoare a ademenit Konoha în negura întunericului. Întreg satul era pustiu, iar umbra rece a morţii vibra prin ramurile tremurânde, transformându-l într-un mormânt deschis al amintirilor şi al suferinţelor secătuite de vremea necruţătoare. Ropotul furtunos al vântului şuiera prin copacii goi şi valsa alert pe străzile neînsufleţite. Tăcerea infernală păşea graţios spre sufletele dezmierdate de lacrimi, spre mintea încărcată de ură şi de resentimente a celui ce a promis să trăiască prin şi pentru promisiunea de a-şi răzbuna clanul. Ceaţa densă şi lăptoasă a acoperit feeria stelelor de gheaţă, învăluind întreg cerul în uitare.
Pe suprafaţa lucioasă a unui dulap masiv de lemn, trona o amintire tainică legată de prietenie şi puternic strânsă de fiecare trăire a echipei şapte. Pentru câteva clipe rupte parcă din eternitate, brunetul s-a oprit din împachetat şi cu mişcări lente s-a îndreptat spre fotografie. A luat-o în mână şi a privit-o atent, ca pentru ultima oară, preţul acelor secunde deşirate din trecut, resfrângându-se asupra sticlei sparte de chakra pe care Sasuke o emana. A lăsat-o înapoi, poziţionând-o cu imaginea în jos, şi s-a îndreptat spre balcon. Paşii săi apăsaţi răsunau în dormitor precum un ecou sacadat, iar privirea îi reflecta dispreţul pentru ceea ce avea să lase în urmă: un lanţ interminabil de slăbiciuni, care va avea, într-o oarecare măsură, legătură cu plecarea lui. Pentru un gram de putere trebuia să lase în urmă singurele persoane care au ştiut să-l facă să se simtă important în vieţile lor: trebuia să uite de lacrimile mele şi să treacă peste isteriile lui Naruto, chiar şi peste încăpăţânarea lui sensei de a-l aduce înapoi.
Lanţul slăbiciunilor era cu atât mai mare cu cât fiecare persoană suferindă, rănea la rândul ei o alta: inima mea sfâşiată frângea fiecare zâmbet al blondului, visele lui spulberate unul câte unul pentru cel de a-şi aduce pritenul înapoi ar fi făcut-o pe Hinata să se simtă neutră în faţa lui, lacrimile brunetei l-ar fi făcut pe Neji să-l urască mai mult pe Sasuke, şi tot aşa.
De după draperiile purtate de vânt, silueta brunetului a prins contur, oprindu-se în pragul uşii. Privea cu greu spre locul unde, cu câteva luni înainte, aproape că-i plânsesem pe umăr şi unde îi descoperisem adevărata fiinţă, ascunsă de partea cealaltă a înfăţişării sale. Mintea sa refuza să îmbrăţişeze prezentul cu atât mai mult cu cât privirea îi era adâncită în trecut. Imaginea mea slabă, asemeni unei fantasme tremurânde, i se perinda prin faţa ochilor, impregnându-se mai apoi în privirea sa goală. Îmi citea la fel de bine ca în acea seară, slăbiciunile şi nevoia de afecţiune pe care întotdeauna mi-o refuzase. A început să se apropie de balustrada rece, dar cu cât se apropia mai mult, eu mă îndepărtam mai tare.
Fantasma mea a început să dispară încetul cu încetul atunci când razele lunii, ivite dintr-un colţ de negură, mi-au risipit prezenţa cu lumina lor magică. Sasuke a parcurs rapid distanţa care ne „despărţea”, dar tot ce-a rămas a fost doar o pulbere argintie în bătaia vântului. Mâna sa dreaptă s-a ridicat lent, vrând parcă să oprească timpul, dar a terminat prin a fi încleştată cu putere în vreme ce brunetul privea cu mânie cerul şi razele astrului nocturn. A lovit cu pumnul metalul rece al balconului, în timp ce privirea îi era aţintită spre văzduh, dorindu-şi parcă, ca lumina să dispară şi întunericul să-şi reatingă culmile şi să domnească din nou, dar chiar şi aşa totul a fost în zadar ... misterul a reapărut, dar eu nu.
Dezamăgit de propriile gânduri şi de slăbiciunea de care dădea dovadă, brunetul s-a reîntors în cameră, şi-a luat rucsacul şi a dispărut lăsând în urma lui mii de întrebări fără răspuns ...
Răscolită de trecut şi de amintirile dezgropate din sufletu-mi pustiit, am plecat abătută de acasă. Nu ştiam unde mă duc şi erau din ce în ce mai dese ocaziile când rătăceam pe străzile prădate de noapte, numai pentru a mă revigora şi a scăpa de aerul asfixiant al trăirilor mele.
Goneam pe aleile pătate de sângele nopţii şi îmi frecam braţele cu palmele reci, în timp ce înaintam cu ardoare, vrând parcă să recuperez ceva pierdut de mult. Frunzele ruginite ale copacilor, încununaţi de mantaua moartă a toamnei, zburau vijelios în jurul meu, transformându-se în adevărate lame zimţate.
După ore în şir de mers prin noaptea nemărginită, fără vreo ţintă anume, am ajuns aproape de ieşirea din sat, unde m-am oprit pe o bancă rigidă. Obosită şi sleită de orice putere sau de voinţă, mi-am strâns din ce în ce mai tare trupul în braţe, paralizând complet datorită frigului ce împânzise subit satul. Am clipit puternic de câteva ori, încercând să nu ameţesc şi să mă prăbuşesc pe asfaltul rece. Am conştientizat târziu unde mă aflam şi străbăteam privind în gol, distanţa care mă despărţea de măreaţa poartă a Konohăi.
Am tresărit încet când am auzit venind din spatele meu paşi apăsaţi, care scârţâiau în contact cu frunzele uscate. Mi-am îndreptat privirea spre misterioasa persoană şi am rămas înlemnită. Am deschis uşor buzele încercând să-i rostesc numele, dar cuvintele refuzau pur şi simplu să iasă. Deşi se afla la o distanţă apreciabilă, brunetul părea să nu mă observe. A înaintat cu aceiaşi paşi calculaţi, până când a ajuns în dreptul meu.
S-a oprit şi fără să se întoarcă sau să mă privească, a afişat un mic zâmbet ironic. Cu siguranţă învăţasem în perioada pe care o petrecusem împreună, să ne citim stările de spirit chiar şi din cele mai insignificante gesturi pe care le schiţam. Probabil era mai mult decât conştient că seara eram asemeni unui vampir care se hrănea din energia sumbră şi morbidă a nopţii pentru a putea supravieţui. Mi-am ridicat privirea din pământ şi i-am fixat sfidător ochii pierduţi la graniţa dintre trecut şi viitor, la polul neputinţei şi cel al puterii.
Privindu-l mai atent i-am observat rucsacul din spate şi cutia cu arme mai pregătită ca niciodată de un drum lung şi primejdios. Mă simţeam furioasă şi mai neputincioasă ca niciodată, mai ales pentru că îmi aminteam vag, una dintre puţinele discuţii purtate cât am stat împreună.

*****

- Sasuke, dacă ar exista ceva, orice, pentru care să renunţi la răzbunare, te-ai opri din drum şi ai încerca să-ţi trăieşti viaţa după propriile impulsuri şi nu reguli?
- Nu, Sakura. Nu poate exista nimic mai important pentru care să renunţ. Am jurat să-mi reinstaurez clanul şi să-l omor pe Itachi şi asta am să fac, indiferent de preţ. Nu poate fi ceva mai presus de scopul care m-a ţinut în viaţă, pentru care am crescut şi am devenit ce sunt azi.
- Nu-ţi poţi reinstaura clanul când tu nu faci nimic altceva decât să-l distrugi mai mult. Nu spun că Itachi nu merită „răsplătit” pentru crima comisă, dar există mereu şi o altă cale.
- Cum ar fi să aştept câţiva ani buni, să mă însor poate ... şi să-mi transform moştenitorii în aliaţi cu mintea otrăvită cu ceva, de care ei ar ştii probabil din poveşti?
- Mă refeream doar că ai putea să-ţi urmezi cursul vieţii, nu să-l distrugi ... viaţa e cel mai frumos dar pe care îl poţi oferi. La urma urmei, nici moartea nu trebuie să se răsfrângă întotdeauna în moarte!

*****

Trecusem de la nesiguranţă la vechea mea sensibilitate şi singurele cuvinte care au reuşit să-mi descleşteze dinţii, au fost asemeni unor şoapte suave, dar încărcate de sentimente:
- De ce?
Brusc, Sasuke s-a întors spre mine şi a devenit mai serios ca niciodată. S-a aşezat pe vine în faţa mea, dar cu cât îmi evita privirea, cu atât mă rănea mai tare. Privea neclintit peste umărul meu, către pădurea deasă, în timp ce eu nu-mi dezlipeam ochii de la el, încercând să aflu prin felul său greoi de a fi, ce simte. Simţeam cum ceva profund îmi mistuie adâncul sufletului şi îmi taie respiraţia, făcându-mă să par ca o fiinţă lipsită de vlagă. Nu mai simţisem de mult acel ceva care îmi oferea fiori fierbinţi pe şira spinării şi mi-am dat seama rapid că nicio schimbare nu e perfectă dacă nu e definitivă. Chiar dacă mă ascunsesem de partea cealaltă a barierei cu realitatea, el era singurul în faţa căruia aveam nevoie de o stăpânire de sine inumană. Fie că era rece şi indiferent, fie că era pasiv, ştia cum să stârnească viaţa din interiorul meu. Simţeam cum bariera de gheaţă a sufletului meu se topeşte sub flacăra arzătoare a privirii lui rupte din abis.
Nemaisuportând distanţa şi tăcerea sufocantă dintre noi, m-am ridicat vijelios de pe bancă şi i-am sărit în braţe, fără a-l dărâma însă. Am început să-l bat cu pumnii în piept în vreme ce brunetul mă ţinea de umeri, fără să încerce să mă îndepărteze. Strigam cu toţi plămânii lucruri pe care îmi jurasem să nu i le spun niciodată şi care răsunau în liniştea nopţii ca un fundal interminabil.
- Nu poţi fi uman! Nici măcar demonul însuşi nu are sufletul atât de negru!
Am continuat să-l lovesc până ce, epuizată şi lipsită de putere, am început să încetinesc loviturile. Profitând de neputinţa mea şi de lacrimile amare, care conturau pe obrajii mei fierbinţi cărarea suferinţei prin care treceam, până secau, Sasuke mi-a imobilizat încheieturile. M-a tras mai aproape de el şi cu mişcări lente s-a apropiat de buzele mele şi m-a sărutat.
Am vrut să mă opun, dar încercarea mi-a fost încă de la început zadarnică. Brunetul era pentru mine ca un drog care îmi anihila voinţa şi îmi dezgolea sufletul de orice trăire. Buzele sale moi le dezmierdau pe ale mele cu atingeri fierbinţi, care mă făceau să tremur de plăcere. Când strâmsoarea a cedat, m-am cuibărit în braţele sale şi i-am răspuns sărutului lipindu-mi trupul de al său. Limba lui îmi explora fără reţinere gura, în timp ce eu mi-am băgat mâna în părul lui pentru a adânci acel sărut pasional şi pentru a-l prelungi la nesfârşit.
Braţele sale se plimbau în voie pe spatele meu şi întreaga clipă se transformase pentru amândoi în una magică, destrămată din eternitate şi devenită poartă spre paradis. Mă refugiasem în ea în încercarea de a deveni una cu el şi de a-l face la rândul lui, să uite de lume şi să trăiască la fel de intens clipa.
Din păcate, porţile raiului s-au închis şi s-au îndepărtat de mine din ce în ce mai mult, atunci când Sasuke a scos din mânecă asul final: un kunai, al cărui vârf mi l-a înfipt fără nici cea mai mică îndoială în spate, făcându-mă să sângerez. Lacrimi sărate mi-au invadat privirea înceţoşată, şi am închis preţ de câteva secunde ochii, prăbuşindu-mă peste el. M-a luat în braţe şi m-a aşezat uşor pe bancă, iar instinctiv m-am agăţat de gâtul lui. Mâna mea dreaptă i-a ajuns la spate, spre semnul blestemat, aşa că, cu un ultim strop de voinţă, mi-am cumulat chakra în palmă şi am creat în jurul celor trei puncte, un sigiliu sub forma unui dragon alb care-şi înghite coada.
Fără să-şi dea vreun moment seama de ce făcusem, m-a desprins din braţele sale şi mi-a şters şiroaiele de lacrimi care curgeau, spunându-mi:
- Îmi pare rău, Sakura!
Am scos un geamăt vlăguit, în încercarea de a-i spune să nu plece, apoi am închis ochii rămânând inconştientă, fără suflare. Se pare că tot de ceea ce mă temusem mai rău, se întâmplase: Sasuke părăsise satul, iar eu nu avusesem nici cea mai mică şansă să-l opresc. Iar acum, oricât de mult mi-aş dori să încerc, nu pot, nu pot decât să sper că de acolo de unde voi ajunge, voi putea veghea asupra lui, ca într-o bună zi să se întoarcă, urmărit de regretul că m-a părăsit şi că mi-a curmat suferinţa în cel mai crunt fel: lăsându-mă să mor în braţele lui, sub privirea-i stinsă din dorinţa de putere.


Cap. VI – Renaşterea dragonului

Respir ... cu mare greutate, dar încă mai respir. Bătăile sacadate ale inimii sunt singurele care îmi inundă auzul, asemeni unei melodii alerte. Îmi simt tot corpul imobilizat de o căldură inumană, care mă face să vibrez, care îmi reclădeşte fiecare por şi îmi reface rana din organism. Nu mă pot mişca, dar îmi simt pleoapele cum devin din ce în ce mai grele. Îmi simt tot trupul greoi şi cum fiecare părticică din el mă doare, dar chiar şi aşa mă străduiesc să deschid ochii.
Privirea îmi e neclară, dar încetul cu încetul reuşesc să ajung acolo ... înapoi în trecutul pe care l-am încătuşat în suflet. Mii de oglinzi se perindau prin faţa mea, asemeni unor văluri diafane care se pierd în tremurul vântului. Pe fiecare dintre ele era impregnată câte o amintire pe care o aveam cu prietenii mei, dar mai ales cu el. Mă pierd prin labirintul de cristal, privind la tot ce-a fost cândva între noi şi mă opresc ... mă opresc la noaptea în care sclipirea ochilor lui s-a stins odată cu mine. Mă apropii de oglindă ca să o ating, dar încercarea de a mă întoarce înapoi şi de a ne schimba destinele piere odată cu amintirea.
Oglinzile se sparg una câte una, lăsând în urma lor mii de cioburi răsfirate, sute de piese rupte din puzzle-ul vieţii mele, zeci de amintiri care se şterg sub picurul îndepărtat al unei ape. Sub tălpile-mi însângerate zac bucăţi tăioase de cristal asupra cărora se răsfrâng picături dense de sânge. Ropotul timpului se pierde în depărtare, iar sângele meu se contopeşte cu apa, ca un venin. Înaintez pe bucăţile de sticlă, simţind la fiecare pas cum tălpile îmi iau foc, dar senzaţia se stinge în propria durere.
Undeva în faţă, se aprind două torţe imense cu flăcări mistice, albastre, care vegheză o poartă masivă din lemn nobil. Nu ştiu ce se află de partea cealaltă, tot ce văd sunt doi dragoni imprimaţi pe fiecare uşă, care stau de strajă de secole. La mijlocul uşilor se află un sigiliu, simbolul eternităţii prin care trece o sabie lungă din oţel, cu vârful ascuţit şi cu două tăişuri. Cu degetul meu arătător conturez îmbinarea porţilor, iar când ajung la sigiliu, acestea se deschid şi o lumină puternică mă învăluie în întregime, transformându-mi corpul într-o simplă umbră. Bucăţile însângerate de cristal, se transformă în diamante preţioase, care se alătură în dansul luminii şi care îmi acoperă braţul drept, redobândindu-mi amintirile.
Am închis ochii şi m-am lăsat purtată de jocul lor strălucitor, iar din spatele meu o voce şoptită îmi repeta la nesfârşit: „Îţi curg prin vene, sunt puterea ta, cui mă oferi te va proteja!”
Forţa inexplicabilă a acestor cuvinte a reuşit să-mi deschidă porţile sufletului şi odată cu ele, poarta spre o nouă viaţă: poarta renaşterii unui dragon.

Aceste cuvinte mi-au invadat mintea întru totul şi refuzau pur şi simplu să se oprească. Cu cât încercam mai mult, cu atât ele se accentuau mai tare, ca un ecou repetat de mii de ori. Simţeam cum capul îmi explodează de durere şi am reuşit cu greu să mă concentrez şi să îmi mişc membrele unul câte unul. Auzeam vag în jurul meu nişte voci, posibil cunoscute, dar mi-era pur şi simplu teamă să deschid ochii. Pe fundalul lor, un sunet strident se accentua şi el, pe semne era cel de la aparatul care se asigura că mă menţin în viaţă. Pleoapele grele au scos târziu la iveală o pereche de ochi verzi, palizi, cu care priveam absentă în jur ... atât cât puteam. Mă usturau cumplit şi erau atât de roşii, de parcă aş fi plâns cu lacrimi de sânge, iar privirea îmi era înceţoşată şi pierdută. Primul lucru de care mi-am dat seama, a fost de încăperea albă impregnată de un aer steril, în care mă aflam. Am realizat repede că sunt la spital, înconjurată de câteva siluete care mişună în jurul meu, dar cărora nu le pot distinge clar trăsăturile. Din umbrele şterse pe care le simţeam roind prin salon, am descoperit ochii înlăcrimaţi ai Hinatei şi expresia liniştitoare pe care trezirea mea le-o oferise lui Neji şi Ten Ten.
Ca un fulger care mi-a trecut prin faţa ochilor, am devenit conştientă şi mi-am amintit cele întâmplate. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe peretele din faţă, după un calendar. Impresionant, dar încă îmi aminteam când se petrecuse totul. Am rămas stupefiată când am constatat că era însemnată aceeaşi dată ca cea pe care eu mi-o aminteam. Dacă până atunci nu schiţasem niciun gest, nu scosesem niciun cuvânt, m-am dezmeticit complet şi am întrebat-o pe Hinata cât este ceasul.
- E cinci dimineaţa şi eşti aici de la ora doisprezece, de când Neji te-a găsit şi te-a adus la spital.
Draga de Hinata îmi răspunsese deja la toate întrebările. Am fost inconştientă şase ore: cinci în spital, una în parcul în care m-a lăsat sângerând. Pentru ei era incredibil felul atât de rapid în care se petrecuse totul, dar nu şi pentru mine. Şase ore erau puţine pentru ei, dar îndeajuns de multe pentru ca el să fie deja la kilometri distanţă de aici. După felul concentrat în care Neji părea că analiza situaţia, ştiam că se aflase deja de întâmplarea din seara precedentă. M-am ridicat în şezut, cercetându-i pe fiecare în parte, dar niciunul nu părea dispus să rişte să-mi amintească de plecarea lui Sasuke. Fetele priveau speriate spre rana de la spate, care sângerase tot timpul, vrând parcă să-mi spună că la orice mişcare aş putea redeschide ... nimic.
Durerea dispăruse într-adevăr, dar era ceva mai presus de asta care mi-a atras atenţia, ceva ce nu credeam să fi trăit cu adevărat. Tălpile mele erau roşii ca sângele şi mă înţepau îngrozitor de fiecare dată când mi se contracta vreun muşchi. Mi-am dus mâna la tâmplă încercând să-mi amintesc ceea ce se presupunea că visasem, iar amintirile mi-au revenit complet când în jurul degetului arătător de la mâna dreaptă am zărit desenat un dragon încolăcindu-se. Am coborât jos din pat, dar chiar înainte ca cineva să spună vreun cuvânt, vocea hotărâtă a lui lady Tsunade a rupt tăcerea, răsunând în întreg salonul:
- Nu poţi pleca!
Blonda s-a apropiat de mine, urmată îndeaproape de Naruto, care avea o expresie plină de furie şi dezaprob, cel mai sigur pentru ceea ce colegul nostru făcuse. Totuşi, atunci când m-a văzut trează şi teafără, s-a calmat şi a încercat să-mi ofere un zâmbet liniştitor, dar forţat. Nu i-am dat prea mare atenţie şi mi-am întors privirea către Tsunade, care afişa o prezenţă ameninţător de impunătoare. Mi-a spus să stau jos şi contrar aşteptărilor mele, a început să-mi vorbească pe un ton calm:
- Sakura ... Sasuke ...
- Mi-a jucat viaţa pe degete, a vrut să mă omoare şi apoi a plecat la Orochimaru ... spune-mi ceva ce nu ştiu! În secunda următoare, două lacrimi mi s-au prelins pe obraz, dar nu erau lacrimi de tristeţe, ci de furie. De furie că mă îndrăgostisem de un demon capabil de orice ca să-şi atingă scopul, de cineva pentru care o minciună în plus nu conta, pentru care un sărut e un simplu anestezic într-un joc lipsit de scrupule. Naruto şi-a aţintit privirea în pământ şi strângea puternic din pumni, în vreme ce restul colegilor mei au încercat să nu se amestece în discuţie, pentru a nu complica lucrurile mai mult de atât.
- Dar nu a făcut-o ... nu a vrut să o facă. Mă uitam prostită la blondă, care îmi citea pe faţă îndoiala şi nedumerirea.
- Tehnica pe care el a folosit-o seamănă perfect cu cea a acelor senbon. Spre deosebire de aceasta, se folosesc kunaiuri, care având vârfurile cu mult mai groase şi ascuţite, au rolul de a prelungi senzaţia de inconştienţă şi deasemenea, de a menţine mai mult timp efectul de moarte clinică. E o tehnică destul de greu de învăţat şi probabil ...
- ... o ştie de la Itachi Uchiha, adăugă Neji. Din câte îmi amintesc, fratele lui a fost membru Anbu, iar astfel de tehnici medicale sunt des folosite de organizaţie. Într-un fel sau altul el a reuşit să-ţi studieze punctele din organism şi să-l lovească pe cel mai sensibil, care avea să te lase inconştientă în medie cinci ore. Nu s-a jucat cu viaţa ta ... a ştiut exact unde să ţintească, încă doi centimetri şi atunci chiar că te-ar fi omorât. A avut de la cine învăţa.
Imediat după ce Neji şi-a terminat fraza, mi-am adus aminte de scena cu sărutul. Într-adevăr, brunetul îmi studiase punctele chakra din organism atunci când mâna lui s-a plimbat în voie pe spatele meu. Şi eu care am fost atât de naivă crezând că el chiar simţea ceva, când colo nu vroia decât să-mi prelungească agonia. Îl uram pe el şi mă uram pe mine pentru că mă lăsasem prădată, pentru că îl iubeam şi pentru că nu era prima ocazie când mi-aş fi dat de bunăvoie viaţa pentru el. Sângele îmi clocotea în vine şi am început să ameţesc, dar gândul că trebuie să-l găsesc m-a orbit definitiv. Eu îl lăsasem să plece, eu trebuia să îl aduc înapoi şi nu exista nici cea mai mică posibilitate să renunţ, indiferent de ce aş putea risca.
M-am ridicat de pe marginea patului şi m-am întors spre blondă, având asemeni lui Naruto, privirea în pământ. I-am cerut pe un ton serios şi cât se poate de hotărât să mă lase să fac parte din echipa de căutăre, dar aceasta mi-a replicat un „Nu!” categoric.
- Nu îmi poţi face asta, i-am răspuns eu nervoasă, privind-o sfidător şi bătând cu pumnul în noptieră. Ştii foarte bine că îi pot ajuta, cum ştii deasemenea că sunt la fel sau poate mai puternică ca oricare dintre ei!
- E adevărat că deţii o putere impresionantă, dar eşti abia la începutul drumului în care înveţi să o controlezi şi foloseşti. Gândeşte-te doar la ce s-ar întâmpla dacă dintr-un simplu impuls ai dezlănţui întreaga forţă pe care o ai! Nu ţi-ai distruge doar duşmanii, ci şi prietenii ... pe el şi pe tine.
I-am întors spatele conducătoarei satului şi m-am îndreptat cu paşi apăsaţi spre ieşire, dar când am ajuns în dreptul lui Naruto, acesta m-a apucat de mâna dreaptă, imobilizându-mi încheietura. L-am privit cu coada ochiului, furioasă şi stupefiată în acelaşi timp, şi am observat că blondul nu-şi ridicase nicio clipă privirea din pământ.
- Dacă bunica Tsunade nu te poate opri să pleci ... eu îţi interzic! De dragul lui Sasuke nu-ţi distruge viaţa şi opreşte-te! Îţi promit că ţi-l voi aduce eu înapoi!
- Nimeni nu e în măsură să-mi interzică nimic. Îmi pare rău Naruto ... dar nu mai sunt un preş pe care să-l calce ... oricine în picioare. O să-i demonstrez că am renăscut, că am devenit la fel ca el şi ca atare, că nu-mi pasă peste cine trec ca să obţin ce vreau.
M-am smucit din strâmsoarea blondului şi mi-am continuat drumul spre ieşire, în urma mea lăsându-se o tăcere mormântală. Nimeni nu a mai avut curajul să-mi spună nimic, nici măcar Tsunade, aşa că am ieşit fără probleme din spital. Nu aveam o ţinută tocmai adecvată pentru stradă, aşa că am început să gonesc de pe acoperiş pe acoperiş până acasă. Mă gândeam întruna la ipocrizia cu care Sasuke mă tratase în toţi aceşti ani şi la revelaţia impresionantă cu ajutorul căreia am reuşit să renasc şi să dobândesc o putere incredibilă, pe care să mi-o concentrez asupra unui singur scop: cel de a-l aduce pe brunet înapoi. Îmi înfruntasem deja prietenii şi pe Hokage, dar chiar şi aşa nu mă simţeam împlinită. Ştiam că mă vor urmări şi că nu vor renunţa la ideea de a mă ţine captivă în sat, aşa că îmi planificam cu grijă fiecare mişcare.
Pentru toată lumea vorbele rămân doar vorbe în vânt până la proba contrarie şi nici măcar eu nu făceam o excepţie. Ajunsesem să îmi calculez până şi cea mai minuţioasă mişcare pentru că nu-mi permiteam o greşeală, nu acum. Aveam de gând să urmez jocul acestei lumi pe care o redescoperisem în adevărata ei înfăţişare, cea unde însuţi gândul este o armă, unde noi suntem cărţile, iar aşii câştigători sunt oamenii lipsiţi de scrupule. Îi uram pe acei oameni, dar dacă pentru a-mi urma scopul trebuia să devin unul din ei, nu aveam de ales şi nici nu-mi păsa. Trebuia să mă menţin fermă pe poziţie şi să îmi maschez noua latură printr-o falsitate perfectă. Floare la ureche! Faptul că trăisem o viaţă întreagă caracterizată de sensibiliate şi de neputinţă devenise un atu important. Eram o sabie cu două tăişuri pentru care slăbiciunea nu mai era ceva ieşit din comun, ci rămăsese pur şi simplu un lucru de prost gust, o mască care putea totuşi să îmi ofere credibilitate şi libertate către drumul ales.
Când am ajuns acasă ceasul anunţa ora şase dimineaţa. Deşi nu îmi plăcea să o recunosc, eram obosită, îngândurată şi cel mai rău era că mă simţeam părăsită, mai singură ca niciodată şi supusă unei torturi nemeritate. Mi-aş fi dorit să mă prăbuşesc câteva ore bune în pat, să mă refac, să uit de lume şi de cele întâmplate, sau de ce nu, să meditez pur şi simplu. Părea atât de uşor, dar totuşi atât de greu. Priveam absentă spre uşa balconului, şi chiar dacă era imposibil, îl simţeam acolo, privindu-mă. De fiecare dată când îmi întorceam privirea simţeam cum ceafa îmi ia foc sub privirea lui, dar totul nu era nimic mai mult decât o senzaţie întipărită în mintea mea sub forma unei dorinţe: cea ca el să se întoarcă.
Nu îmi permiteam sub nicio formă să uit de ceea ce îmi propusesem, de singurul scop pentru care trebuia să supravieţuiesc în continuare şi nu aveam cum să nu profit de şansa pe care o primisem. Era momentul să mă schimb cu adevărat iar dacă nu puteam, trebuia măcar să încerc să o interiorizez pe Sakura cea slabă, care preferă să se lase condusă decât să conducă. Nu mai aveam nici cea mai mică îndoială că nu îmi mai pot permite să rămân o umbră ştearsă şi că am toate avantajele pentru a deveni propria mea stăpână, propriul meu lider.
Am intrat în baie şi am făcut un duş care să mă liniştească. Era ciudat, dar într-un fel sau altul nu îmi displăcea schimbarea, în fond, nimic din vechea Sakura nu se pierdea, ci pur şi simplu se transforma, se ascundea de lumea reală şi continua să trăiască prin lumea dictată de inima şi sufletul meu. Picăturile reci de apă îmi loveau aspru pielea, înroşind-o şi revigorând-o în acelaşi timp. Am ieşit repede din baie şi mi-am îndreptat atenţia spre dulapul de haine. I-am deschis larg uşile şi am început să caut ceva de îmbrăcat, apoi am mers la oglindă. După ce am terminat m-am uitat la ceas, era şase şi jumătate. Timpul trecea foarte greu şi asta mă enerva la culme. Parcă totul era împotriva mea şi vroia să mă ţină captivă, departe de adevăratul meu ţel.
Nu mai suportam nimic din cameră, totul mi se părea asfixiant şi situaţia mi se îngreuna cu atât mai mult cu cât fiecare obiect îmi amintea de el: de la pozele noastre, până la bandana cu emblema satului. Până şi aceea se transformase din simbolul mândriei unui ninja, în premiu, în dovadă a faptului că am evoluat de-a lungul anilor, pentru mine, dar şi pentru a-i demonstra că merit să-i fiu alături. Niciun obiect din încăpere nu evadase din umbra prădătoare a amintirilor. Am mers spre uşa balconului, apoi am dispărut într-un nor de fum, urmată îndeaproape de cineva. Fără să mă gândesc prea mult m-am dus acasă la Sasuke. Uşa de la balcon era deschisă aşa că nu mi-a fost greu să intru. Am ezitat câteva clipe îndelungate, dar apoi am avansat spre dormitor. Totul era impregnat de amintirea, de prezenţa sau de atingerea lui, de la obiectele personale, până la cel mai mic ornament.
Îi urmăream paşii pe covor, îi simţeam palmele cum înlătură draperiile, îi vedeam chipul reflectându-se în oglindă, nu era lucru peste care să nu-şi fi lăsat amprenta. M-am îndreptat spre pat şi m-am aşezat în el. Mi-am trecut mâna peste cearşaful alb şi atunci am văzut brăţara de la mână ... nici măcar o părticică din corpul meu nu i se putuse opune, nimic nu era al meu, peste tot amprenta era a lui. Am pus capul pe pernă şi m-am acoperit uşor cu un aşternut. Îi simţeam parfumul din întreaga lenjerie, îl simţeam aproape, îl simţeam ţinându-mă în braţe ... era una cu mine şi eu eram a lui pentru totdeauna. Am început să plâng şi fără să-mi dau seama am adormit. Oricât de mult îmi dorisem să fac asta acasă nu reuşisem cu niciun chip, mi se părea că tot ce e al meu defapt aparţine lui, la fel ca şi mine, dar aici, unde totul îmi aminteşte de el, mă simt în siguranţă, protejată, vegheată şi într-un fel sau altul ... iubită. Nimic nu mă mai răneşte, atunci când îi ţin perna în braţe şi adorm gândindu-mă la el ...
M-am trezit mai târziu ca de obicei, când ceasul de pe perete indica ora şapte şi un sfert. Dormisem destul de puţin, dar chiar şi aşa mă odihnisem şi mă sculasem chiar la ţanc. În aproape cinci minute, la ieşirea din Konoha se întâlnea echipa de căutare, formată din ordinele lui lady Tsunade, numai din colegi de-ai mei. M-am ridicat lent din pat şi am plecat, dar nu înainte de a lăsa totul într-o ordine perfectă, aşa cum a fost. Curând, am ajuns la poarta Konohăi urmată la fel ca mai devreme de acea misterioasă persoană, care s-a apropiat ameninţător de mult de mine. Am descoperit într-un final că aceea era Hinata, care mă urmărise îngrijorată de felul în care aş putea reacţiona după seara de coşmar pe care o avusesem. Deşi nu a vrut să recunoască nimic, i-am mulţumit pentru grija purtată, ştiind că nu va povesti niciun amănunt din ceea ce văzuse mai devreme.
Când în sfârşit băieţii ne-au resimţit prezenţa, ne-au privit uimiţi de apariţia noastră, sau mai bine zis de a mea. Mă studiau din cap până în picioare şi îmi măsurau cu atenţie fiecare schimbare: faţa care nu părea deloc obosită, conturată de părul prins cu atenţie în sus şi încadrat de două şuviţe rebele, maieul roşu decoltat, fusta scurtă, neagră care avea pe dedesubt o pereche de colanţi bej, precum şi bandana roşie de la mâna stângă şi mănuşile negre, pe care mi le pusesem în încercarea de a ascunde semnul dragonului. Cu siguranţă se aşteptau să mă vadă distrusă, plânsă şi disperată, îmbrăcată cu hainele mele obişnuite şi cu cearcăne vineţii sub ochi.
În mai puţin de zece minute, lady Tsunade împreună cu Shizune şi-au făcut la rândul lor apariţia. Conform spuselor blondei, Neji, Naruto, Shikamaru, Kiba şi Choji erau oficial chunini, iar liderul echipei era Neji. După ultimele indicaţii, poarta satului s-a deschis şi cei cinci au înaintat conform planului. Înainte de a pleca, Naruto s-a întors cu faţa către mine şi mi-a zâmbit.
- Sakura-chan ... eu ...
- Nu-mi promite nimic Naruto ... doar du-te! Am încredere în tine! I-am zâmbit la rândul meu, iar din urma mea, Hinata, roşie ca de-obicei, a reuşit să-i atragă atenţia blondului.
- Ai grijă de tine ... Naruto! Blondul a privit-o cu gingăşie, apoi i-a zâmbit şi ei la fel de cald şi de sincer, iar spre deosebire de vechea ei obişnuinţă, Hinata nu a mai roşit, ci pur şi simplu a privit cum cei cinci se aventurează din ce în ce mai mult în pădure. Lee a venit şi el să-şi ia rămas bun de la băieţi, apoi ne-am întors cu toţii în sat.
Tsunade mă privea în continuu, nevenindu-i parcă să creadă că mă schimbasem. La fel ca ceilalţi, îmi studia cu atenţie ţinuta şi mişcările, până când a reuşit să observe ceva mai special decât ţinuta însăşi: cutia cu arme, care lipsea. I-am văzut cu coada ochiului expresia liniştită şi mi-am dat seama că reuşisem să o induc pentru moment în eroare. Pentru ca totul să pară cât mai credibil cu putinţă, am mers împreună cu ea, Shizune şi cu ceilalţi doi colegi ai mei, să o ajutăm la spital. Totul decurgea conform planului şi nimeni nu putea să prevadă ce avea să urmeze. Îmi voi îndeplini scopul cu orice preţ, indiferent de riscuri şi de consecinţe şi asta chiar de-ar însemna să-mi pierd definitiv viaţa.


Cap.VII – Iluzia unei prietenii apuse

Nelinişte, agonie, furie ... resimţeam din plin toate aceste sentimente şi mi-era imposibil să revin la realitate, sau altfel spus, la ce-a fost odată: fericire, extaz, iubire. Mintea mi-era răscolită de sute de întrebări ce-mi mistuiau adâncurile sufletului şi îmi produceau răni fierbinţi, asemeni unui cuţit tăios, lipsit de milă, de raţiune. Mă simţeam ca o fiinţă neînsufleţită pentru că în inima mea, singurele lucruri care domneau erau teama şi dispreţul pentru propria persoană.
Tot ce aveam mai valoros în mine se stinsese şi mă simţeam devorată de întuneric, îmi simţeam puritatea şi inocenţa prădate puţin câte puţin, cu fiecare pas pe care-l făceam mai departe, spre ocultul mister al viitorului ...
Înaintam într-un ritm alert prin pădurea care leagă Konoha de celelalte ţinuturi, în speranţa că îmi voi putea urmări şi ajuta îndeaproape colegii să-l aducă pe Sasuke înapoi. Priveam uimită cum stejarii bătrâni păreau să-şi împletească ramurile groase într-un labirint de nepătruns, cu ziduri rigide asemeni unor bariere impenetrabile, care mă încetineau cu fiecare secundă care trecea.
Era greu de crezut că nimeni şi nimic nu părea dispus să mă ajute să merg mai departe, ci totul voia să mă întorc înapoi şi să renunţ. În urma mea, ramurile arborilor se descleştau în bătaia vântului, iar frunzele de un verde crud străluceau în lumina orbitoare a câtorva raze răzleţe de soare, spre deosebire de cele prăfuite din faţa mea care păleau în întuneric.
Oare asta era soluţia reală ... să mă întorc, să uit, să renunţ la singura persoană pe care am ajuns să o iubesc mai mult ca orice pe lumea asta, mai mult decât viaţa mea? Oare era aşa cum spusese şi Naruto, o greşeală fatală mie?
Cuţitul din inima mea se răsucea mai tare, cu fiecare gând măcinător pe care-l aveam, şi adâncea rana cauzându-mi o senzaţie imposibil de descris în cuvinte. Mi-aş fi dorit să îmi scot cuţitul din piept, să trăiesc liberă, descătuşată de suferinţă sau contrar primei opţiuni, să-l înfig atât de tare, încât să pier de una singură în adâncul fiinţei mele, răpusă de propria durere, de propriile trăiri.
Mă gândeam atât de mult la câte lucruri obţinusem într-o singură viaţă şi pe care le pierdusem într-o singură secundă: cea în care am decis să îmi părăsesc satul, familia şi prietenii. Tot timpul am trăit crezând că viitorul meu e alături de cei dragi, dar acum când cea mai importantă fiinţă pentru mine m-a părăsit, visele mi se destramă ca o maramă, lăsând în urmă deziluzii şi minciuni.
Viitorul meu este acum nisipul unei clepsidre care se scurge cu repeziciune în mâna lui şi pe care îl joc asemeni unei ultime cărţi. Fiecare firicel de nisip e o amintire, un sentiment, o fărâmă din sufletul, din inima, din fiinţa mea, este un întreg univers înconjurat de oportunităţi, pe care eu îl risc îndepărtându-mă de lumină şi deschizând porţile întunericului.
Am trădat încrederea prietenilor mei pentru a mă aventura în necunoscut ... eram departe de orice lucru care m-ar putea determina să mă întorc şi chiar şi aşa, mă gândeam când se va descoperi minciuna mea iar ceilalţi vor începe să se îngrijoreze şi să mă caute. Mă întrebam cât timp Sakura cea falsă îmi va mai putea asigura spatele fără ca restul să-şi dea seama sau măcar să bănuiască ceva.
Cu ajutorul puterii mele exercitate asupra luminii, am reuşit să desprind o parte din mine şi să o conturez sub forma unei clone de lumină, o iluzie perfectă ca mişcare şi ca formă, care îşi susţine umbra şi puterea atât timp cât este controlată permanent de mine.
Ştiam că, absorbit de faptul că am „respectat” ordinele lui lady Tsunade, Lee nici măcar nu va încerca să observe ceva diferit la mine, iar Hinata nu va avea nici atât motive să-şi folosească Byakuganul, inutil de altfel, pe mine. Totuşi, problema mea rămâneau Shizune şi Tsunade. Bruneta poate că nu ar fi avut motive să suspecteze ceva, dar îmi venea greu să cred că unul dintre legendarii sannini se poate lăsa păcălită de o simplă iluzie ...
Şi asta pentru că pe atunci nu aveam nici cea mai vagă idee despre imensa putere pe care o deţineam şi despre forţa ei reală, superioară oricărei abilităţi existente.
Continuam să înaintez cu ardoare prin pădurea frivolă, fără să-mi pese măcar de ramurile uscate care îmi biciuiau pielea, lăsând în urmă răni usturătoare ca de suliţi. Frunzele tăioase îmi plesneau faţa palidă îngreunându-mi din ce în ce mai mult drumul. Zăream cu greu, prin desişul creat, o lumină slabă undeva în depărtare, zăream raza de speranţă, luminiţa plăpândă de la capătul tunelului, cea care avea să mă conducă probabil în mijlocul unei poieniţe însorite.
Am urmat firul de lumină pe care îl primisem şi instantaneu am reuşit să simt în jurul meu forţa imensă a unei chakre mai mult decât cunoscute pentru mine, care se risipea în bătaia vântului asemeni unui parfum. Am ajuns relativ repede la locul cu pricina şi am constatat cu stupoare că nu mă înşelasem nicio clipă în privinţa acelei poieniţe. Totuşi, tabloul pe care l-am regăsit părea desprins din filmele de groază, lăsându-mă înmărmurită de-a dreptul în uitare.
Peste întreaga zonă se lăsase o tăcere mormântală, iar peste două trupuri aparent neînsufleţite la fel. Pretutindeni erau prinse fire groase de pânză lipicioasă asemeni celei secretate de păianjeni. Sute de plase albe de diferite mărimi zăceau lipite de trunchiurile arborilor masivi sau erau rupte şi răsfirate pe pământ. Deasupra solului îşi făcea veacul unu cocon alb-metalic, extrem de înspăimântător, de aproape cinci metri, de care stăteau atârnaţi câteva zeci de păianjeni negri, morţi, iar în mijlocul coconului, printre rămăşiţele de pânză, stătea spânzurat trupul palid al unui bărbat, care după uniformă părea să fie unul dintre adepţii lui Orochimaru. Sângele acestuia păta cu uşurinţă firele de mătase din jur şi se revărsa peste iarba sălbatică a pădurii, conturând imaginea unui adevărat măcel. Undeva în spate, tabloul părea să capete un ton mai sublim, încununat de prezenţa vie a unor raze aurii de soare. Particulele sale magice, se răspândeau asemeni unui praf şi încălzeau cu putere trupul inert al unui alt bărbat, cu mult mai tânăr. Întins la sol şi având încă câteva fire de pânză agăţate de picior, Neji părea ca o statuie rece de ceară, ale cărei semne de viaţă erau doar părul castaniu în care se răsfrângea lumina, semnul însângerat de pe fruntea sa şi mâna care strângea cu putere pana albastră a unei păsări deosebit de frumoase şi de speciale în destinul său.
I-am îndepărtat uşor, pânza întărită de pe picioare, care părea mai degrabă un tăiş ascuţit de oţel, şi i-am ridicat bandana smulsă cu brutalitate şi pătată de sângele onoarei şi al datoriei împlinite. Deasupra mea, o pasăre albastră, umbrea prezenţa soarelui zburând în cerc, cu o rapiditate ieşită din comun. M-am aplecat asupra lui Neji şi am început să-i mângâi faţa palidă şi braţele reci, în timp ce pe obrajii mei lacrimile conturau încă o dată cărarea suferinţei purtate.
Am închis ochii şi instinctiv, am continuat să-l dezmierd, contactul dintre noi devenind un adevărat miracol. Pasărea de deasupra s-a transformat şi ea în lumina puternică a unei aure, care îşi revărsa magia tainică asupra noastră, prin picături luminoase de cristal, iar în urma atingerilor mele, rănile dispăreau văzând cu ochii. Ca prin farmec, verdele întunecat al ochilor mei şi-a recăpătat strălucirea de smarald de odinioară, oferind viaţă unei alte priviri stinse. Neji şi-a redobândit încetul cu încetul vitalitatea şi mobilitatea, deschizând într-un final pleoapele şi descoperind o pereche fermecătoare de ochi înlăcrimaţi, cu care mă privea recunoscător.
Una dintre lacrimile mele fierbinţi i-a căzut involuntar pe obraz, contopindu-se cu lacrima sa rece ca gheaţa. În acel moment, pasărea s-a înălţat şi a dispărut arzând în focul soarelui, asemeni unui Phoenix, iar pana din mâna lui Neji s-a transformat într-un colier preţios al prieteniei necondiţionate şi al norocului etern. Văzând cât de puternică este voinţa mea, ce cred în puterea tămăduitoare a unui dragon mistic, şatenul s-a ridicat iute şi m-a îmbrăţişat strâns la pieptul său.
- Eşti magică, ştiai? Eşti una din acele fiinţe deosebite care ar încălca orice regulă pentru a salva viaţa celor dragi.
Mi-a spus toate astea chicotind, dar în acelaşi timp, amintindu-mi că faptele mele binefăcătoare nu vor fi la fel de bine văzute atunci când ne vom întoarce în sat. Am suspinat puţin, ştiind că într-adevăr îmi riscasem credibilitatea, dar chiar şi aşa l-am îmbrăţişat din nou, fericită că nu l-am pierdut şi conştientă că orice pedeapsă aş primi, oricât de nedreaptă ar părea, nu va putea niciodată să mă facă să regret că am plecat şi că am ajutat toate persoanele la care ţin.
L-am rugat să-mi povestească ce s-a întâmplat de când au plecat, iar acesta mi-a spus că pe drum au fost opriţi de adepţii lui Orochimaru, care l-au luat pe Sasuke şi i-au oferit puterea supremă, închizându-l mai apoi într-o cutie pentru a-l duce la destinaţie. Mi-a povestit că au fost închişi într-un mormânt de pământ, pe care au reuşit cu greu să-l distrugă, dat fiind faptul că acela era menit să le absoarbă întreaga cantitate de chakra din organism şi să le umbrească voinţa. Conform spuselor sale, din fiecare tabără a rămas în urmă câte un membru care trebuie să se supună la luptă pentru a continua şi deasemenea, că primul care a plecat a fost Chouji, al doilea el, iar cel mai sigur, undeva înaintea noastră, cineva a mai cedat din nou.
I-am spus că le-am urmat îndeaproape paşii, dar că din păcate nu l-am găsit nicăieri pe Chouji şi nici alte semne proaspete ale vreunei lupte. Mi-a spus că indiferent de cât de în urmă am fi, trebuie să mergem să-l găsim şi să-l vindecăm, iar apoi să ne continuăm drumul.
- Ai dreptate, nu putem să riscăm viaţa lui, dar nici pe a celui care a rămas mai departe în urmă. Nu ştim cât de puternic a fost fiecare oponent în parte şi trebuie să-i ajutăm pe toţi. De-ar exista o modalitate să

[uchiha_blood_angel]

Asa cum am promis, aici a aterizat si nextul pe care sper ca inca il mai asteapta unii din voi. :)) Vreau sa stiti ca voi posta de acum doar odata pe sapt... de n-ar fi scoala asta... Va astept in continuare pererile ( multumesc Belphegor pt comm :X) si va urez lectura placuta! :*
P.S.- inceputul acestui cap va fi si o mica referire pentru titlul anteriorului :D


Cap. IX – Înger vs. Demon

„Pentru prima dată de când ne aventurasem în căutarea lui Sasuke, lucrurile păreau să capete o întorsătură neaşteptat de favorabilă nouă. După ce am reunit echipa de căutare, ne-am continuat drumul spre „Câmpul morţii”, tărâmul de legătură dintre Konoha şi celelalte ţinuturi. Profunzimea labirintului în care intrasem se estompa rapid, mult prea rapid pentru capacitatea noastră de înţelegere ... ceva se întâmplase, niciun pericol şi multă, prea multă linişte în jur. Era clar că ne apropiam de el, îmi simţeam chakra cum pulsează undeva în interiorul său, problema era că în faţa noastră pădurea se birfuca în mod spectaculos: în partea dreaptă, o forfotă şi o lumină ademenitoare te întâmpinau, iar în partea stângă, o linişte morbidă şi un întuneric total te învăluiau. Ceilalţi au oftat oarecum uşuraţi, crezând că forfota provine de la lupta celor doi, dar eu nu eram chiar atât de sigură. Aveam încredere deplină în Naruto, dar la fel de bine îi cunoşteam şi abilităţile lui Sasuke, şi ceva îmi dicta cu înverşunare să urmez calea din stânga. L-am văzut pe Neji cum se apropie de mine şi îmi pune mâna pe umăr ...
Eu trebuia să aleg acum, ei nu mă mai puteau ajuta.
- Ce ar trebui să alegem acum, îmi şopti el, lumină sau întuneric?
Am evitat să-i răspund pentru că nici eu nu eram sigură. Abilităţile lor erau inutile deoarece nu doream să-i forţez fără rost, dar în acelaşi timp aveam nevoie de o minune. Am închis încet ochii şi mi-am închipuit cum ar fi să am mirosul extraordinar de fin al lui Kiba, privirea ageră a lui Neji, auzul rafinat al lui Shikamaru şi agilitatea perfectă a lui Temari. Numeroase animale mi se perindau prin minte, dar pe buzele mele jongla un singur cuvânt: tigru. Am deschis ochii şi am făcut cu o rapiditate demnă de invidiat câteva semne, apoi mi-am izbit palmele de pământ.
- Convocarea jutsu!
Câteva firicele de fum au început să se zbată la suprafaţă, în vreme ce eu am pufnit nemulţumită ... devenea frustrant ca nici măcar după atâta timp să nu-mi reuşească tehnica. Când eram gata să încerc din nou, fumul s-a risipit lăsând în urma sa un tigru alb superb, care i-a surprins plăcut pe ceilalţi. Ochii săi negri luceau asemeni pietrelor preţioase scăldate de lumină, iar statura sa bine proporţionată contura perfect abilităţile pe care le deţinea. Lucrasem mult împreună cu Yume şi acum devenise un adevărat partener de luptă.
- Ce s-a întâmplat, Sakura?
- Am nevoie de ajutorul tău. Sasuke a părăsit satul şi trebuie să-l găsesc. Adu-mi-l înapoi Yume, te rog!
- Se pare că Orochimaru nu pierde vremea. Prea bine, te ajut, dar te avertizez! Chiar dacă e unul de-al nostru, trebuie să ştii că ne va fi foarte greu să-l oprim. Adu-ţi aminte cum a plecat! Încă mai vrei să-l găseşti?
Mi-am întors privirea spre cărarea întunericului, apoi am aprobat din cap privindu-l adânc în ochi. Tigrişorul meu a oftat ştiind miile de motive pentru care nu pot renunţa. S-a ridicat din şezut, iar ochii săi au căpătat din nou acea culoare stranie de roşu cu negru. Se pare că nu mă înşelasem şi într-adevăr Naruto nu fusese destul de puternic cât să-l oprească la timp. După minute în şir de mers prin beznă, o lumină ciudată ne-a acaparat privirile ... doar imaginea lui Sasuke încercând să-l omoare pe blond a reuşit să se strecoare prin perdeaua confuziei, lovindu-mă ca un trăznet, care m-a împins spre el:
- Opreşte-te!”

Vocea mea cristalină, dar în acelaşi timp impunătoare, se transformase parcă dintr-o rugăminte, într-o ameninţare, în răcnetul fioros al unei fiare care îşi apăra puii cu viaţa. Întreaga suflare a pajiştii pierise sub ecoul vocii mele, care plutea în aer gâdilând frunzele palide, ce îi agravau intensitatea la fiecare milimetru parcurs.
Toată lumea amuţise de uimire, pentru gestul meu sfidător, şi de spaimă, analizând modul în care aş putea sfârşi pentru îndrăzneala mea, dat fiind că brunetul îmi călcase şi anterior voinţa în picioare. Nimic din postura lui impozantă nu se schimbase, pentru el rămăsesem acceaşi fetiţă naivă, uşor de înlăturat din calea lui doar printr-un cuvânt.
Îmi arunca priviri letale, dispreţuitoare, pentru prima oară devenisem o povară în viaţa lui sau altfel spus, un obstacol. Eram o jucărie vie, care trecuse de la idolatrizare la dispreţ, care se întorsese împotriva lui din vanitate, din dorinţa de a proteja ceva ce nu-i mai aparţinea din secunda în care ne trădase: prietenia, iar acum întreaga viaţă şi fiinţă a lui Naruto. Mă ura, pentru că se simţea asemeni nouă, trădat, înşelat; singurul colţ viu al inimii sale îngheţase în momentul în care eu i-am luat apărarea blondului în faţa lui, în clipa în care mintea sa a asimilat iubirea şi devotamentul pentru el în minciună, în regret, în ipocrizie.
Ochii săi negrii, preţioşi ca cel mai rar onyx, erau reci şi răzbunători, semănând ura şi moartea în sufletul meu. Dacă până atunci am crezut că întotdeauna simţise tot ce era mai rău pentru mine, mă înşelasem. De-abia acum mă ura cu-adevărat, din clipa în care l-am oprit am devenit insignificantă pentru el, atât ca persoană, cât şi ca barieră, dar se înşela.
Vântul devenise de mult timp singura punte de legătură a privirilor, a gândurilor şi a vorbelor noastre nerostite. Nimeni nu mişca, nu respira, fiecare aştepta ca celălalt să ridice măcar un deget ca să spargă tăcerea apăsătoare, care ne invada mintea de amintiri. Eram atât de absorbită de privirea lui, care mă făcea să retrăiesc intens primele noastre antrenamente şi misiuni sau examenul chunin, încât am uitat complet de Naruto, care zăcea în spatele meu, întins la pământ, rănit grav în punctele vitale, fără vreo posibilitate normală de a se mişca. Muşchii braţelor erau zdrobiţi de o putere imensă, iar în abdomen avea o rană adâncă, pe care brunetul i-o provocase cel mai sigur la impactul dintre Chidori şi Rasengan. Tehnica lui Sasuke era pe cât de greu de controlat, pe atât de mortală, un contact uşor devenind o portiţă sigură spre lumea cealaltă.
Blondul s-a aventurat inconştient într-o încercare oarbă de a se ridica în şezut, însă nu a reuşit nimic altceva decât să se dezechilibreze şi să se rostogolească la pământ, pe burtă. Îl priveam dezaprobatoare faţă de efortul inutil pe care încerca să-l depună. Muşchii săi erau în mare parte zdrobiţi şi tot ce făcea era să-şi agraveze starea mai mult. Am strâns din pumni, încercând să-mi ascund tremurul din gesturi, în vreme ce acesta nu renunţase la ideea de a continua lupta. A reuşit târziu să se ridice în genunchi, mâinile sale proptindu-se pe pământul rece. Contactul acestuia cu palmele şi genunchii blondului se resfrângea asupra unei sângerări abundente. Mă privea atent, dar în acelaşi timp privea pierdut, undeva în gol, undeva în abisul inspirat de ochii mei.
Atunci am înţeles ... devenea inconştient.
- Ţi-am promis ... că-l aduc înapoi ... Sakura-chan ...
Vocea lui era o şoaptă ştearsă de vânt, era pragul unui efort suprem, reprimat de o tuse sângeroasă, pe care nu l-am înţeles. Sub privirea mea, blondul s-a ridicat în picioare, dar când credeam că mai rău nu se poate, genunchii i s-au înmuiat şi a început să se clatine până mi-a căzut în braţe, aproape mort. I-am desfăcut nasturii de la bluza sa portocalie şi mi-am trecut mâna peste abdomenul său, făcându-l mai apoi să dispară într-un nor de fum. M-am ridicat în picioare şi l-am privit pe brunet.
- Ce patetic! Nu mă surprinde deloc cât de bine se completează un demon lipsit de personalitate cu o verigă slabă.
Râsul său demonic, părea mai forţat ca niciodată. Oricât de rece şi insensibil ar fi fost vreodată, nu-i stătea în fire să fie atât de implacabil faţă de noi.
Atunci am simţit cum ceva din personalitatea mea explodează. Emanam o frivolitate nefirească mie, iar pe retină mi se imregnaseră în mod automat, mii de cuvinte care se legau în fraze aparent absurde, în numele unor tehnici a căror putere o simţeam vibrând în interiorul minţii mele.
Involuntar, am simţit cum o energie stranie îmi pulsează în vene, iar mâna dreaptă începe să acumuleze o cantitate la fel de stranie de chakra luminoasă, care îmi ardea palma sub forma unei flăcări. Am închis ochii şi am clipit puternic, iar când i-am deschis, întreaga mişcare din acel câmp a împietrit sub privirea mea pătată în jurul pupilei de o dâră roşiatică intensă. O sclipire întunecată îmi controla mintea, ghidându-mi inconştient mişcările. Înaintam spre brunet, rotindu-mi degetele mâinii drepte dintr-un sens în altul, jucându-mă parcă cu acea putere pe care o posedam.
Sasuke mă privea perplex, deşi nu dorea să o arate, frivolitatea mea îl speria, nu mă cunoscuse niciodată aşa, ca atare nu ştia de ce sunt în stare. Cu cât înaintam mai mult, cu atât acesta devenea mai agitat. Semnul blestemat asupra căruia eu îmi lăsasem amprenta, începea să-l ardă şi să-i scadă din puterea de concentrare. Eram volcanică şi aparent iraţională în gânduri şi mişcări, dar totodată eram conştientă de apogeul schimbării în care mă aflam şi de care aveam să profit la maxim. Fiecare pas pe care îl făceam mai aproape, era pentru el o amintire care pălea pieziş urmată de o alta, şi o alta, până când brunetul a căzut în genunchi ţinându-se strâns de umărul stâng. Unghiile sale îi penetrau pielea, făcând-o să sângereze, dar era în zadar ...
Oricât de mult şi-ar fi dorit, de data asta el nu mai controla semnul, ci eu, doar eu.
- Hai să-ţi spun eu care e diferenţa dintre firesc şi patetic. E firesc să-ţi faci din coechipieri prieteni, să lupţi şi să rişti alături de ei, pentru ei. E patetic să nu-ţi aminteşti valoarea lucrurilor de care te legi. La început noi nu am fost o echipă, pentru că am vrut să fim independenţi, iar atunci când Kakashi ne-a oferit testul viitorului nostru, am pierdut. Ne-a spus să fim o echipă indiferent de riscuri, dar a încercat să ne separe prin cuvinte, folosindu-se de dorinţa fiecăruia de a deveni cineva. Chiar şi aşa, tu ai fost primul care a înţeles sensul cuvântului echipă. Deşi Naruto era o pacoste pentru amândoi, ne-am riscat viitorul pentru el şi am luptat în faţa lui sensei spunând că ...
- <<Noi trei suntem ca unul ...>> Inevitabil, tăria acestei afirmaţii s-a impregnat în mintea brunetului şi a devenit un murmur pe buzele blondului. Cu toţii ne-am amintit de prima noastră misiune, cea de a deveni un singur trup, o singură minte.
- E firesc să nu-ţi uiţi niciodată prietenii şi să lupţi întotdeauna alături de ei, ca să-ţi înfrângi duşmanii. Patetic ... eşti tu!
Am sesizat cum toate privirile din jur mă aţinteau intrigate. Fără ca măcar să le bag de seamă, m-am oprit din jocul ameţitor al degetelor mele, îndreptându-mi întreaga palmă cu faţa spre Sasuke. Am întins rapid mâna, iar brunetul a fost aruncat în trunchiul celui mai apropiat copac, lăsând în urma sa, pe sol, o dâră sângerie de aproape trei metri. Speram să fi anihilat parte din efectul acelui blestem, însă ceva îmi scăpase din calcul: supradoza pe care Tayuya i-o oferise înainte de a-i sigila trupul, începea să-şi facă de cap. Folosindu-se de elanul dat de puterile mele, aceasta a explodat în cel mai teribil fel, dând naştere unui monstru, un monstru de care mă temeam că mai devreme sau mai târziu va fi scos la iveală, dar dincolo de care reuşeam să-l văd pe adevăratul Sasuke.
Stând ghemuit la baza unui arbore, brunetul emana prin fiecare por o chakra neagră şi densă, cu care părea să hrănească fiinţa demonului din el. Focul acela întunecat care îl cuprinsese în totalitate, absorbea fiecare picătură de viaţă din jurul său; vântul se oprea în loc, iar frunzele, până şi cele mai uscate, se transformau în scrum deîndată ce erau mistuite de acele flăcări devoratoare. Asemeni unei fiare de temut, Sasuke s-a ridicat în picioare evidenţiându-şi noul aspect.
Pielea sa se închisese la culoare, căpătând totodată o tentă uşoară de albastru otrăvitor. Pupila sa se dilatase în patru, iar ochii erau deopotrivă de un albastru-negricios. Părul închis la culoare îi ajungea cu puţin peste umeri, abdomenul său bine-lucrat era evidenţiat perfect, iar în spate îi apăruseră două membre asemănătoare unor mâini destul de ciudate, care conturau cu succes aripile demonului însuşi. Hainele îi erau sfâşiate şi doar mici fâşii de material ars îi mai acopereau corpul pe alocuri. Micile zgârieturi produse cu mare greutate fie de mine, fie de Naruto, se vindecau văzând cu ochii, iar ultima mea fărâmă de putere, conturul dragonului alb care îşi înghite coada, era încetul cu încetul absorbit în interiorul semnului blestemat.
- Spune-mi, Sakura! Cine e acum cel patetic? Eu, care renasc din propria cenuşă, sau tu, care tremuri din toate încheieturile şi eşti incapabilă să te mai ţii pe picioare în faţa mea?
Totul, absolut tot ce ţinea de aspectul fizic se schimbase la el, însă era ceva care rămăsese: vocea. Acea voce care pentru mine putea să inspire dispreţ şi îngrijorare în acelaşi timp, acea voce cu care a încercat să mă îndepărteze şi atunci când eram la spital, având grijă de el după lupta cu Itachi.

*****

- Eşti masochistă cumva, sau simţi o plăcere deosebită în a pierde nopţile prin spitale, cu mine?
- Poftim? L-am întrebat eu somnoroasă.
- Sakura, nu ai mai trecut de două zile pe-acasă şi în plus arăţi groaznic. De ce nu faci efortul să pleci? Îmi spusese asta cu o „răceală” ieşită din comun, în timp ce privea tavanul, aşteptând un răspuns întârziat.
- Nu pot să cred ... nu mă aştept la mulţumiri pentru că ştiu că nu ai aşa ceva faţă de nimeni, dar deja întreci măsura! Îi răspunsesem în doi peri, ceea ce nu mai făcusem niciodată, însă îmi era atât de greu să mai continui în ritmul acela, în special pentru că simţeam în tonul lui asupritor o undă de îngrijorare, îngrijorare pentru mine ...

*****

I-am ignorat ca de obicei afirmaţiile nesărate, pe cât de nesărate pe atât de adevărate într-un fel. Nu îmi era teamă de el, ci de înfăţişarea sa. Totuşi, a existat ceva în mine care m-a îndemnat să continui: amintirile, tot ce ţinea de noi, tot ce am trăit, tot ce a fost adevărat şi nu o simplă aparenţă. Mi-am amintit de câte ori m-a salvat în timpul misiunilor, de puţinele dăţi în care am reuşit să purtăm o conversaţie ca doi prieteni, de toate lucrurile pe care, conştient sau nu, mi le oferise, inclusiv pe Yume. Atunci mi-am dat seama că puterea nu stă în înfăţişare, ci în suflet, ea e tăria cu care crezi un lucru, iar eu credeam în el, în mine, în scopul meu. Văzându-mă atât de hotărâtă, brunetul a început să-şi schimbe radical tactica, folosindu-se de ceea ce ştia sigur că nu murise în interiorul meu niciodată: iubirea pentru el.
- Văd că eşti gata să lupţi cu un demon, dar ce te faci acum când demonul e persoana pe care o iubeşti cel mai mult? De ce nu renunţi pentru ca el să fie fericit? Îmi spusese toate astea pe un ton blând, pe care în mod normal îmi era imposibil să-l refuz.
- Nu renunţ, pentru că demon fiind, nu ştie ce e mai bine pentru el, nu ştie cine îl iubeşte şi cine îl foloseşte. Persoană iubită sau nu, e unul de-al meu şi vreau să-l ajut.
Spunând asta, buzele sale se arcuiră într-un zâmbet pervers, iar Sasuke îmi întinse uşor mâna, descleştându-şi pumnul şi arcuindu-şi pe rând degetele, într-o chemare surdă.
- Atunci ... ajută-mă! Am nevoie de tine, Sakura!
Ultimele cuvinte pe care le rostise îmi răsunau în cap, lovindu-mă ca un trăznet, în surdină. Inima mi se strânsese cât un purice, iar în suflet începuseră să rodească seminţele speranţei. Totul gravita în jurul cuvintelor lui, pe care le murmuram suav, dar care îmi inundau auzul cu un impact răsunător: <<Am nevoie de tine ... Am nevoie de tine ... de tine ... de tine, Sakura …>>
Degetele sale continuau să mă cheme, ademenindu-mă lin în vraja lor subtilă. Le urmăream atent şi simţeam cum cad adânc în mrejele sale ţesute cu grijă, atât de adânc încât îmi era greu să-mi revin. Avea nevoie de mine, la fel cum eu aveam nevoie de el, aveam nevoie să-l urmez, să devin una cu el chiar de-ar fi ca după raţiune să-mi pierd viaţa. Sentimentele mele izbucniseră şi deveniseră incontrolabile, ştiam că o parte din el mă doreşte, dar eram atât de confuză încât nu puteam distinge exact care.
Purtată de simţuri, mi-am întins mâna, palma mea căutând-o cu ardoare pe a lui. Eram la câţiva centimetri de a-i atinge degetele, eram la graniţa imaginară dintre iubire şi responsabilitate, dar era atât de greu să aleg. Iubirea pentru el mă corupea să renunţ la tot ce aveam acasă şi să-l urmez, iar simţul datoriei mă chema înapoi la realitate, tragica realitate pe care mintea mea bolnavă începuse să o asimileze la fel ca sufletul şi ca inima mea, în două feluri distincte: pentru el şi pentru sat. În realitate însă, singura mea raţiune era în favoarea lui şi oricum aş fi dat-o, ajungeam la aceeaşi concluzie: indiferent dacă plecam sau dacă mă întorceam cu el, în sat tot am fi fost consideraţi doi trădători probabil renegaţi. Eram atât de captată de alegerea ce urma, încât am fost trezită brusc la realitate de vocea seducătoare a lui Sasuke.
- Ţi-e frică de mine sau ai încredere în mine, Sakura?
Mâna lui întinsă larg aştepta un răspuns care a venit cu o întârziere absurdă pentru el, dar de temut pentru ceilalţi, care aşteptau cu sufletul la gură un răspuns. Le venea greu să creadă că luptasem atât doar pentru a renunţa acum, în împrejurările astea false, dar pe care eu continuam să încerc să le disting. Pentru el, era ca şi când tocmai gustasem drogul suprem, iar acum trebuia să aleg între agonie şi extaz. Până şi Naruto, care până acum fusese inconştient, a reuşit să se dezmeticească şi să-mi şoptească numele, printre buzele încleştate.
- Sakura-chan ...
Greu de crezut, dar încercam să nu-l mai aud. Eram faţă în faţă cu destinul, iar destinul meu era un demon marin cu privire abisală în care, deşi nefiresc, toate temerile mele se stingeau ... una câte una. Am zâmbit în modul lui specific, forţat, iar în final, degetele mele le-au atins cu fineţe pe ale sale, apoi brunetul m-a ademenit uşor, cu un pas spre el, palma mea cufundându-se în a sa. L-am strâns puternic, iar acesta m-a tras în braţele sale, într-o îmbrăţişare tandră. Mi-am lăsat capul în pieptul său, în timp ce acesta îmi mângâia tot corpul şi mă săruta pe creştet. Aripile sale s-au încolăcit în jurul meu, oferindu-mi o senzaţie stranie de protecţie. Eram numai noi doi, îi simţeam respiraţia, căldura, iar vraja sa devenea cu atât mai puternică cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, ajungând până la mult râvnitul ...
- Te iubesc, Sakura! <<Şi de acum îmi aparţii ... eşti a mea, doar a mea!>>

[Minnie]

Saluti!:D...

ce binee! ai venit cu nextul mult asteptat

deci...descrierea este de-a dreptul superba, magnifica plina de figuri de stil, frumos decorata , te descurci de minune in special cu trairile interioare ale personajelor principale
dialogul este curat, nu mi se pare sec
iar actiunea nu este nici pe departe grabita

well...un capitol plin de actiune, mult suspans, mister
imi place faptul ca faci capitole atat de lungi
hmmm...obs ca esti si fana Neji, nu doar SakuSasu

altcv....poi inafara de cuvinte de lauda nu prea mai am ce sa zic ...aa..as spera ca acest fic sa nu fie ultimul ...

(si acum ma abat putin de la subiect....nu imi vine sa cred ca o persoana care scrie atat de bine imi lauda intr-o mare masura ficul, avand in vedere ca este la un nivel scazut fata de al tau, parerea mea multumesc!)

spor la scris in continuare!
ast nextul!
:bye:

[uchiha_blood_angel]

Cap. X - Când te joci cu sentimentele, te arzi

- Te iubesc, Sakura! <<Şi de acum îmi aparţii ... eşti a mea, doar a mea! >>
Zâmbetul său satisfăcut şi privirea sa mult prea încrezătoare îi sfidau pe ceilalţi în aceeaşi măsură în care armura de gheaţă pe care el o crease în jurul meu, era menită să mă descotorosească de inutila realitate căreia aparţineam.
Aripile sale deveniseră poarta mea de legătură între promisiuni pe cât de reale, pe atât de amăgitoare, şi între misiunea pe care mi-o impusesem singură: cea de a nu mai ceda în veci în faţa lui. Mi-am ridicat capul de pe pieptul său şi l-am privit în ochi, acei ochi reci care acum se doreau a fi mai tandri ca niciodată. Ne-am privit intens, în încercarea de a citi unul în privirea altuia ceea ce poate până atunci nu cunoscusem niciodată. Nu mi-era teamă de el, învăţasem să-l citesc ca pe o carte deschisă chiar şi atunci când privirea sa abisală se pierdea printre filele fiinţei sale, închizându-se mai apoi precum un secret interzis.
Cele două perle negre, la fel de preţioase pentru mine precum aerul, exprimau o dorinţă incontrolabilă, indescifrabilă, un egoism şi un amalgam de sentimente pe care brunetul meu nu se străduia nici măcar cu gândul să şi le reprime. Dintr-o singură mişcare m-a tras mai aproape de el, lipindu-mi trupul de al său şi strângându-mă puternic. Îi simţeam respiraţia, simpla distanţă de câţiva centimetri fiind singura care ne despărţea chipurile. S-a aplecat asupra gâtului meu, adulmecându-mă asemeni unui leu care îşi satisface pe deplin pofta vânătorii, semănând confuzia în prada sa.
Inima îmi pulsa cu putere, încercând parcă să-şi croiască drum afară din piept, iar mintea mea se blocase cu atât mai mult cu cât pe buzele mele vibrau precum un murmur, cuvintele „Te iubesc, Sakura!” Rezonanţa lor era un adevărat impact de care încercam să trec, amintindu-mi că nu voi mai putea continua jocul la nesfârşit. Între timp, Sasuke a început să-mi sărute lacom gâtul şi să mă strângă din ce în ce mai tare braţe, vrând parcă să devin una cu el. A continuat aşa câteva secunde bune, iar când a văzut că nu-i răspund cu aceaşi intensitate pe care el o aştepta, a început să-mi şoptească din nou că mă iubeşte.
- Şi eu te iubesc, Sasuke, dar nu aşa! i-am şoptit cu teamă pentru reacţia lui.
M-a privit în ochi cu o urmă de regret, de refuz pentru tot ceea ce auzise, dar nici de această dată nu i-am răspuns. Am simţit din nou cum mii de fiori reci îmi străpung şira spinării, permiţându-i firii mele volcanice să izbucnească. Ochii au început să mă usture şi mai rău iar privirea mi se înceţoşase într-un mod straniu. Ceva diferit se întâmpla cu mine şi orice ar fi fost picase tocmai la ţanc pentru a mă ajuta să pun capăt farsei. Am închis ochii şi am clipit adânc, atât de adânc încât am reuşit să vizualizez clar imaginea unor flăcări roşii.
La fel de repede, imaginea s-a şters, iar inconştient am început să-l strâng pe brunet, unghiile mele lăsând urme sângerii pe pielea lui rece. M-am depărtat de el cu un pas, iar atunci când a încercat să se apropie înapoi de mine, am deschis ochii şi am început să plâng, să plâng un destin cu lacrimi de sânge. Picături reci şi roşiatice se rostogoleau pe chipul meu, iar pupilele se înroşiseră şi ele considerabil, căpătând o tentă ameninţătoare. Vizibil curios de „reacţia” mea şi vrând să pară înţelegător, brunetul a încercat să-mi şteargă cele două picături care îmi brăzdaseră faţa ajungând la bărbie, însă la contactul lor cu degetul său arătător acestea s-au transformat din picături de sânge, în picături de foc, care i-au ars pielea făcându-l să geamă uşor.
De cealaltă parte a barierei, colegii mei priveau perplecşi întreaga scenă în care eu eram încă cuprinsă de aripile lui Sasuke. Nu se aşteptaseră niciodată să renunţ atât de uşor şi să mă arunc de bunăvoie în braţele întunericului, pentru că mai devreme sau mai târziu asta m-ar fi aşteptat, iar iubirea pentru el m-ar fi putut corupe să fac mai mult decât atât. Cu toţii erau gata să lupte pentru a ne recupera de data asta pe amândoi, deşi în adâncul sufletelor lor domnea panica şi incertitudinea. Singurii care refuzau sub orice formă să creadă ceea ce vedeau erau ca de obicei Naruto şi Neji.
Neji era pe cât de uimit, pe atât de furios. Nu ştiu pe cine sau ce ura mai mult acum: pe Sasuke sau pe mine, puterea pe care el credea că o exercită asupra mea sau slăbiciunea de care dădusem eu dovadă. Pumnii săi s-au încleştat iremediabil, iar privirea lui ageră s-a activat pentru prima oară de când îl tratasem, cercetând în profunzime bariera creată de brunet pentru a mă ţine la distanţă.
Cu siguranţă el era singurul care avea încredere în mine mai mult decât oricine.
Naruto privea şi el cu greu scena dintre noi, deoarece era la fel de slăbit ca atunci când l-am găsit. Din păcate, puterea Vulpii cu Nouă Cozi nu l-a putut ajuta şi de data aceasta, iar blondul dădea semne că era din ce în ce mai vlăguit de putere. Nu se ridicase niciun moment din genunchi, dar chiar şi aşa faţa sa palidă căpătase o tentă uşor roşiatică. Cel mai sigur era că şi sângele lui clocotea la ideea că aş putea redeveni aceea fiinţă slabă de odinioară. S-a ridicat cu greu de la sol, având privirea aţintită în jos. Se ţinea cu mâna stângă de încheietura dreaptă, încercând să emane şi să-şi canalizeze toată chakra pe care o mai avea, în palmă. Kiba s-a apropiat de el încercând să-l oprească, dar se pare că Naruto începuse să emane atât de multă chakra, încât acesta nu a putut nici măcar să-l atingă datorită fluxului de energie care îl înconjurase. După ce blondul a considerat că deţine suficientă putere pentru o ultimă lovitură de Rasengan, s-a îndreptat ameninţător spre mine şi spre Sasuke, spunând dintr-o singură suflare:
- Noi trei ne vom întoarce în sat ca unul, chiar de-ar fi să vă opresc cu mâna mea!
S-a aventurat la fel de inconştient ca întotdeauna spre noi, parcurgând distanţa ce ne despărţea, asemeni unei furtuni, şi mărind cantitatea de chakra a tehnicii la maxim. Observând că ceva nu e în regulă dincolo de „zidul” care mă despărţea de ei, Neji a încercat să-l avertizeze pe Naruto să se oprească, dar a fost prea târziu.
- „Ceva se petrece! Simt un val diferit de chakra, unul în continuă mişcare şi transformare. Atât de diferit, dar totuşi atât de cunoscut. Asta e! Ştiam că n-o să renunţi, Sakura!” Narutooo!
Cinci, patru, trei metri ...
Sasuke mă prinde de mâna stângă încercând să mă oprească, dar la fel ca mai devreme palma îi cade arsă pe lângă trup. Temperatura corpului meu creştea în mod automat, transformându-mă într-un foc viu, strălucitor şi schimbător ca razele de soare. Părul meu roz, care în mod normal nu-mi trecea peste umeri, şi-a redobândit lungimea şi frumuseţea de odinioară, pielea mea albă ca laptele s-a închis la culoare căpătând o tentă puţin bronzată, iar ochii mei roşii luceau asemeni unor rubine rare. Mi-am împreunat palmele lăsând identitatea Dragonului meu de Foc să se dezlănţuie şi lacrimile mele să se transforme în flăcări, care mă cuprind asemeni unei pulberi de aur şi care reuşesc prin imensa lor cantitate de energie pură, să descleşteze aripile demonului. O adevărată furtună de foc se produce, mistuind şi arzând totul în jur, sub cea mai fermecătoare formă: viaţa.
Doi metri, un metru ...
Simţurile mi se amplificaseră de sute de ori, astfel că îl puteam simţi pe Naruto apropiindu-se precum un taifun. Ochii mei erau încă închişi, iar palmele erau împreunate şi emanau o cantitate imensă de chakra roşie. Dacă le-aş fi desfăcut, indiferent în ce direcţie le-aş fi poziţionat, nu aş fi făcut nimic altceva decât să-l trimit pe colegul meu pe lumea cealaltă mai devreme de termen. Valul de energie pe care îl deţineam era mult mai puternic decât orice altă energie pe care reuşisem să o controlez până atunci. Dacă idiotul de Naruto nu reuşea să se oprească la timp, nu aş fi putut să-l mai salvez şi de data aceea. Din fercire pentru amândoi, nu mai eram singura dispusă să repar prostiile lui, având în vedere că de acum înainte aveam alături o echipă de prieteni.
- Barajul de nisip!
Un baraj din nisip fin, înalt de zece metri, s-a ridicat ca din neant deasupra solului despărţindu-ne pe mine şi pe blond de o moarte sigură şi prost regizată. Impactul cu Rasengan a tăiat barajul în două, creând un gol imens care se umplea rapid, absorbind energia şi acoperind mâna blondului. Se pare că nisipul creat de Gaara era cu mult mai puternic decât ne-am fi aşteptat, întrucât acesta s-a dovedit a avea o structură suficient de solidă cât să oprească Rasenganul să treacă de partea cealaltă, şi să-l împingă pe Naruto câţiva metri înapoi.
- Idiotul ... răsuflă uşurat Shikamaru, atunci când Naruto a căzut lat la pământ.
- Omule, înţeleg că asta e specialitatea ta, dar de unde atâta nisip? interveni Chouji.
- Nisipul este o prelucrare a unor substanţe clasice din componenţa solului. Gaara a descompus întâi o bucată, fisurând pământul, apoi a multiplicat-o, adăugă Kankuro vesel, arătând spre barajul care fisurase într-adevăr o porţiune considerabilă şi adâncă de pământ, care continua să se extindă înghiţind totul în calea sa.
- Dacă e aşa, vom fi în siguranţă pentru un timp ... şopti Kiba.
În timpul discuţiei purtate de băieţi, Temari s-a apropiat de bariera care continua să crească în dimensiune, punând braţele blondului după umerii săi şi aducându-l înapoi în siguranţă. L-a sprijinit cu grijă de trunchiul unui arbore, nevrând să-l rănească şi mai rău. Ochii ei căprui care reflectau îngrijorare şi dezaprob, păreau să-l liniştească şi să-i ofere o stare benefică, în urma căreia trupul său începea să se regenereze rapid datorită puterii tămăduitoare a Vulpii.
- „Băiatul ăsta...”
De partea cealaltă, puterile mele îşi cunoscuseră apogeul, aşa că nu a durat mult şi am fost nevoită să pun capăt „demonstraţiei” pentru a-mi putea duce la capăt misiunea. Deţineam o cantitate imensă de chakra pe care am redirecţionat-o spre barajul de nisip al lui Gaara, care îşi continua expansiunea. Mi-am îndreptat palmele spre pătura de nisip, iar la contactul dintre cele două elemente nisipul a început să se omogenizeze vizibil, recreându-şi structura şi lăsând în urma sa o perdea de sticlă maronie. L-am văzut pe roşcat cum îşi pune mâinile în sân şi dă din cap afirmativ, semn că de acum înainte va aştepta asemeni celorlalţi deznodământul final. Neji mă privea şi el satisfăcut de transformare, cu un zâmbet parşiv în colţul gurii. M-am întors spre brunet, simţind că începe să se refacă după arsura primită, şi aşa a început jocul ...
- „Cum poate face aşa ceva? Cine e ea ... sau mai bine zis ce e ea? Unde e Sakura cea slabă pe care am cunoscut-o? Nu-mi place să o recunosc, dar trebuie să o distrug şi să ajung la Orochimaru înainte să termine ea cu mine.” Ţi-am oferit o şansă, dar i-ai dat cu piciorul. Foarte bine, Sakura! Să nu te miri atunci când am să termin cu tine, fără strop de milă.
- Decât şansa de a trăi ca o păpuşă, ascultând mereu placa ta de iubire, mai bine moartă, printre cei care într-adevăr au ştiut să-mi fie alături. Arată-mi ce poţi ... Uchiha!
- Fi sigură că-şi voi statisface dorinţa! Cineva trebuie să moară, iar eu nu voi fi cu siguranţă acela.
M-a privit sfidător, făcându-mă să realizez că tocmai intrasem în competiţie cu parte din viaţa mea, acea parte care îmi oferea drept trofeu moartea. Atunci am înţeles că brunetul meu a fost întotdeauna în competiţie cu viaţa şi că de aceea el era, spre deosebire de noi, un ninja prin excelenţă, nu doar prin abilităţile fizice şi psihice sau prin valoarea morală pe care le deţinea, ci prin felul în care a asemănat viaţa de ninja, vieţii de vânător care respectă legea junglei: omori sau eşti omorât.
Şi-a creat două clone, apoi a făcut câteva semne cu mâna şi m-a atacat, din trei părţi diferite, în punctele vitale prin ace senbon, pe care am reuşit să le evit destul de uşor. Din păcate, altceva îmi ieşise din calcul: semnele făcute anterior nu au avut nicio replică, iar poziţia sa şi a clonelor sale era menită să creeze un triunghi invizibil în jurul meu. De teamă că aş fi putut fi prinsă în cursă, am creat la rândul meu alte două replici cu ajutorul cărora am încercat să evit să închidă triunghiul, dar brunetul mi-a anticipat mişcarea şi s-a grăbit să mi-o ia înainte atacându-mă cu tehnica Mingii de Foc. Totul se transformase într-o cursă contracronometru pe care mintea mea încerca să o proceseze cât mai repede cu putinţă. Aveam nevoie de toate tehnicile pe care ştiam că le posed, dar de una în mod special. Am clipit puternic, apoi am deschis încet ochii îngheţând, la fel ca mai devreme, toată mişcarea din jurul meu. Cele câteva secunde pe care le-am salvat mi-au oferit posibilitatea de a riposta pe măsura aşteptărilor sale:
- Kadou no kasai! (Sabie de foc)
Câte o rază de foc, sub forma unor săbii cu două tăişuri, au contracarat în forţă mingiile create de Sasuke, luptând parcă pentru supremaţie, împotriva clonelor sale. Văzând că îi pot face faţă folosindu-mă de noile mele tehnici, brunetul mi-a zâmbit ironic, scoţând din mânecă arma sa finală: cu ajutorul semnelor făcute anterior acesta şi-a folosit clonele pe post de stâlpi energetici cu ajutorul căruia m-a închis într-un triunghi ce radia o energie electromagnetică puternică. Chakra lui se răspândea precum un venin printre firele de iarbă conturând trei bariere înalte, de culoare neagră, datorită naturii chakrei sale. În urma impactului cu chakra sa, clonele mele au dispărut lăsându-mă singură în mijlocul unui triunghi mortal, sigilat pretutindeni în mod perfect.
De partea cealaltă, băieţii scrâşneau din dinţi, scăpând câte o înjurătură, dar chiar şi aşa, se calmau repede ştiind că de acum eu sunt cea care ascunde aşii în mânecă. Singurul neîncrezător rămăsese Naruto, care privea cu scepticism lupta nereuşind să fie atent la detaliile importante. Cu siguranţă îi era greu să fie imparţial, având în vedere că lupta se dădea între colegii şi cândva, cei mai buni prieteni ai săi ...
- E aşa frustrant să decazi atât de mult Uchiha!
- „Încearcă să mă intimideze cumva? Atâta tupeu şi ea e cea cu probleme.”
- Renunţi la ce ai mai de preţ ca să devii o simplă marionetă proscrisă, în mâinile unui impostor. Cum e să fii minţit pe faţă şi să pierzi puterea care ţi-a fost sortită prin sânge?
- „Nu mă forţa, iubito!”
- Cum e să intri în rândul celorlalţi, să nu-ţi poţi folosi Sharinganul şi să fi inferior cu mult fratelui tău?
- Ţi-am spus să te opreşti!
Se părea că brunetul tocmai conştientiza cât de mult decăzuse devenind prada lui Orochimaru, renunţând în mod inconştient la ceea ce natura îi oferise, pentru o răzbunare lacomă, care l-a transformat într-un monstru însetat de moarte. Era furios şi ieşise „personal” din acel triunghi vicios, pentru a mă ataca. M-am ferit de el aşteptând momentul oportun de a ataca la rândul meu. Fără Sharingan, Sasuke era o pradă cu mult mai uşoară decât m-aş fi putut aştepta, aşa că acesta nu a sesizat când am folosit o tehnică a iluziei. Am continuat în ritmul acesta alert, brunetul atacându-mă cu nervozitate în repetate rânduri. Se părea că tot ceea ce învăţase în Academie, Orochimaru distrusese într-o secundă; se lăsa purtat în luptă de sentimente şi de trăirile dureroase care i-au spulberat copilăria, în loc să-şi calculeze mai atent mişcările.
Într-un fel sau altul, încerca să se folosească de propria suferinţă pentru a se supraevalua.
Toate tehnicile sale erau inutile în faţa mea, iar brunetul a început să se simtă încetul cu încetul obosit, lipsit de chakra. Am zâmbit în sinea mea, imaginându-mi cât de mult se gândeşte la ce-i spusesem, la faptul că puterea pe care Orochimaru i-o oferise era finită, epuizantă, o farsă. A vrut poate să termine mai repede jocul, lăsându-se captat de iluzie, dar se înşela ... de data asta eu aveam replica finală. Dintr-o singură mişcare, clonele lui Sasuke s-au transformat şi ele în aliaţii mei. Păstrându-le înfăţişarea, m-am folosit de propriile mele clone, create din neatenţia lui, şi am înlocuit câmpul de energie, cu chakra mea luminoasă, dându-i impresia că pot penetra şi copia orice tehnică pe care o foloseşte. Energia lui scădea mai mult şi mai mult, iar când şi-a dat seama de lanţul în care se afla, atunci a izbucnit. L-am atacat cu ace senbon otrăvite, dar se pare că otrava avea în mod aparent un efect invers în corpul brunetului. Mi-am dat seama târziu, prea târziu că otrava îi alimenta într-un mod straniu chakra şi m-am trezit din nefericire cu un kunai în spate şi cu tehnica sa Chidori, ameninţându-mi privirea. Îmi vedeam moartea cu ochii, dar îmi venea la fel de greu să cred că asta e sfârşitul. Drept părere de rău, Sasuke a început din nou să-mi studieze gâtul, asemeni uni vampir însetat de teamă.
- Miroase a frică, Sakura! Ţi-am spus că nu eu voi fi cel care pierde în jocul ăsta şi tocmai ţi-am dovedit-o. Îmi pare rău!
- Åži mie ...
M-am smucit din strâmsoarea sa reuşind să mă eliberez, dar din păcate, kunaiul său mi-a perforat spatele rănindu-mă grav. A încercat să folosească Chidori şi să termine mai repede jocul, dar în ultimul moment am ripostat pe măsură, prinzându-i încheietura. Brunetul mă privea stupefiat, amintindu-şi modul similar în care Itachi a reuşit în lupta lor să-i pareze atacul, apoi a îngheţat. Efectul otrăvii începea să-şi facă uşor, uşor efectul şi aşa am reuşit să-l imobilizez la pământ. Îi ţineam mâinile deasupra capului, în timp ce îmi canalizam toată greutatea corpului asupra abdomenului său.
- Jocul s-a terminat ...
- Pentru amândoi ... poate că nu vrei să recunoşti, dar eşti epuizată, mai mult psihic decât fizic. Încă un efort şi eşti şi tu cu un pas în groapă. Spune-mi ... chiar merită să-ţi sacrifici viaţa pentru mine?
- Ai dreptate, nu merită ... dar chiar şi aşa există un lucru pe care tu nu l-ai înţeles niciodată ... din viaţa mea faci parte şi tu şi destinul tău blestemat. Chiar de-ar fi ca eu să mor acum ... tu te vei întoarce în sat!
Mi-am canalizat ultima fărâmă de chakra în palmă, sub privirea neîncrezătoare a brunetului. Avea dreptate, eram epuizată mai mult psihic decât fizic, dar nu-mi păsa. Mi-a fost dat să mor o dată, ca să retrăiesc, să resimt valorile importante ale vieţii. Chiar dacă agonia ar fi fost cu mult mai puternică, trebuia să pun capăt preludiului acesta infernal.
- SAKURA! Vocea lui îi reflecta îngrijorarea, mascată într-un mârâit dispreţuitor. Am făcut semnele tehnicii, apoi i-am zâmbit şi am continuat.
- Tehnica vântului: sigiliu de aer!
O minge imensă de aer i-a tăiar răsuflarea brunetului, nu înainte de a-mi rosti încă o dată numele. Puterile mele îşi atinseseră şi ele apogeul aşa că m-am prăbuşit şi eu pe iarbă, în genunchi. Zidul de sticlă s-a spart în mii de bucăţi, învîluind întreaga zonă în uitare. Mi-am privit încă o dată colegul, apoi am închis ochii şi mi-am aşternut capul pe pieptul său însângerat. Pe fundal, auzeam vocile colegilor mei, strigându-mă îngrijoraţi la unison. Am simţit o mână caldă peste a mea, apoi am zambit rămânând inconştientă. Pentru noi doi, se sfârşise o primă parte a celei mai frumoase poveşti din viaţă: iubirea.

[uchiha_blood_angel]

Heya! >:D<
A aparut in sfarsit continuarea mult asteptata ;)) Va multumesc mult pt comentarii si sper sa va placa acest capitol si sper sa va tina la randul lui in suspans. Imi cer de pe acum scuze pentru eventualele greseli care s-au strecurat, nu am mai reusit sa-l corectez, si va urez lectura placuta!


Cap. XI – Arta trădării, tabloul judecăţii ( partea I )

Tic! Tic! Tic!
Acelaşi sunet sacadat, care inspiră neputinţă şi îngrijorare îmi răsună în urechi de fiecare dată când trec de porţile spitalului. Devenea din ce în ce mai frustrant ca după fiecare luptă infirmă să ajung iar şi iar, în paradisul steril guvernat mai ceva ca satul de către însăşi lady Tsunade.
Totuşi, exista un lucru care se schimbase radical şi anume poziţia mea, din medic, în pacient. Am zâmbit inconştient şi am încercat să mă mişc. Vechea poveste ... nu mă puteam mişca şi ar fi fost de-a dreptul inutil să mai încerc şi a doua oară. De altfel, nu cred că ar mai trebui să insist prea mult asupra faptului că simţeam o greutate imensă presându-mi întreg corpul, tăindu-mi respiraţia.
Totuşi, altceva îmi atrăsese în mod special atenţia. Mâna mea dreaptă era captiva unui obiect rece, dar care în acelaşi timp mă încălzea şi mă făcea să mă simt în siguranţă, să simt că am o legătură cu realitatea. Am simţit tot timpul acea atingere, de când am devenit inconştientă, dar nu ştiam de unde provine.
Mă întrebam oare ce se întâmplase după luptă, cu ceilalţi, cu Sasuke, cu mine. Un fior mi-a străpuns corpul ca o săgeată iar în mod absolut ironic, atmosfera începea să devină din ce în ce mai caldă. Am deschis leneşă ochii, leneşă şi temătoare pentru ce aveam să găsesc în jurul meu.
Deîndată ce smaraldele mele au început să lucească, privirile şi zâmbetele celorlalţi s-au îndreptat spre mine dintr-un foc. Singurul lucru pe care privirea mea a reuşit să o distingă după lumina soarelui, a fost o altă privire, cea a roşcatului. Oare ce căuta el aici? Mi-am analizat în detaliu trupul şi am observat că aveam bandajat abdomenul şi membrele, dar am omis ceva ...
Am vrut să spun ceva, dar tot ce mi-a ieşit a fost un gângur nedesluşit pentru că, stupoare! ... nu puteam vorbi, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă panichez. Dintr-un colţ, Neji s-a ridicat de pe un scaun şi a venit lângă mine. M-am uitat la el cu nişte ochi rugători, iar acesta mi-a pus mâna pe frunte şi m-a rugat să am răbdare. Am ridicat din sprânceană şi am oftat ...totul are un preţ pe lumea asta.
După un timp îndelungat de analiză constantă şi de tăcere profundă, atmosfera a fost destinsă de prezenţa blondului, care a încremenit când m-a văzut trează.
- Hei, băieţi! Ia priviţi, am scăpat de ban ...
Privirea lui albastră ca marea, s-a luminat şi a început să verse lacrimi de fericire. Naruto s-a apropiat de mine şi m-a luat de mâna stângă, rugându-mă să-l strâng dacă mă simt bine.
- Sakura, te rog!
Vocea lui era mai blândă şi mai entuziastmată ca niciodată, iar ochii săi de căţeluş nevinovat mă amuzau mai mult decât aş fi crezut vreodată. Idiotul ... era drept că nu puteam să vorbesc şi să mă mişc, dar de auzit auzeam, şi încă foarte bine. Am vrut să-l strâng puternic, reprimându-mi dorinţa de a-i arde un pumn în cap, prin acea strângere de mâini, dar din păcate am strâns mâna greşită şi abia atunci mi-am amintit ...
Mi-am îndreptat privirea spre mâna dreaptă şi am văzut cum Sasuke mă ţinea strâns. L-am privit atentă, resemnată la ceea ce aveam să văd. Era complet palid şi alb, avea tot trupul rece ca gheaţa, şi, aidoma mie, avea bandajat abdomenul şi ochii. Poate părea greu de imaginat, dar nu era prea departe de a semăna cu o mumie, mai mult mort decât viu. Preţ de câteva secunde nu mi-am mutat privirea de la el şi de la mâinile noastre. Deşi era inconştient, continua să mă strângă cu o forţă inimaginabilă, care o depăşea cu mult pe a mea. Mi-am mişcat pe rând, unul câte unul, degetele de la mâna dreaptă, apoi mi-am întors privirea către Naruto, care asistase la întreaga scenă.
L-am trezit din visare atunci când am reuşit să-mi mişc şi cealaltă mână şi să-l gâdil. Blondul a sărit în sus de bucurie şi m-a luat cu grijă în braţe. I-am răspuns cu căldură, închizând ochii, în vreme ce acesta izbucnise în lacrimi, mulţumindu-mi că l-am salvat. Am încercat din nou să murmur ceva, dar Neji a dat din cap dezaprobator. La scurt timp, roşcatul a dispărut în neant, iar în urma sa, momentul ne-a fost întrerupt de lady Tsunade, care intrase în salon.
Ochii săi ca mierea, erau reci şi păreau mai dezamăgiţi ca niciodată. Blondul mi-a dat drumul, dar nu s-a îndepărtat nicio clipă de mine, care evitam să las privirea în jos. Nu mă simţeam vinovată că îi încălcasem ordinele şi nici nu îmi părea rău de isprava mea aşa că nu aveam de ce să mă prefac că regret. Mă privea senină, pentru că probabil îmi revenisem, şi dispreţuitoare, pentru fapta mea. Asemeni blondei, şi în sufletul meu se dădea o luptă aprigă, o parte din el plângea, o alta râdea cu o nestăvilită satisfacţie pentru ceea ce câştigasem în schimb ...
S-a apropiat de mine cu paşi mărunţi şi m-a privit atent în ochi, apoi a încercat să-şi mascheze zâmbetul ironic care îi umbla fugar pe buze.
- Lăsaţi-ne singure!
- Dar, bunico ... interveni Naruto, pentru mine.
- Am spus să mă lăsaţi singură cu ea, Naruto!
Colegul meu m-a privit neîncrezător, iar eu i-am dat afirmativ din cap. A ieşit cu greu după ceilalţi, închizând uşor uşa. Tsunade s-a aşezat pe un scaun lângă mine şi m-a rugat să o ascult cu atenţie. Ironia sorţii ... nici dacă aş fi vrut nu puteam să vorbesc!
- Gestul pe care tu l-ai făcut pentru colegii tăi ...
- „A fost o adevărată lipsă de respect pentru mine, care nu va fi iertată, ştiu!”
- A fost un adevărat gest de valoare. Chiar dacă mi-ai subminat autoritatea, ai făcut totul pentru a-ţi ajuta colegii, ai pus scopul unui ninja, valoarea unei echipe, mai presus de orice lege scrisă. Deşi nu am fost de acord, am apreciat asta, iar colegii tăi sunt toţi teferi datorită curajului tău, totuşi ...
- „Totuşi, trebuia să existe şi un totuşi ...”
- Consiliul bătrânilor nu a fost de acord cu acest act şi te-au declarat atât pe tine, cât şi pe Sasuke ... trădători. Toţi cei care au fost implicaţi în misiune au declarat în favoarea voastră, dar bătrânii satului au rămas sceptici şi nu vă pot desconsidera postura de trădători. Nu pot face prea multe, am încercat să te apăr în faţa Consiliului, dar nu merită să insist asupra felului în care s-a reacţionat.
Am clipit puternic şi am lăsat privirea în jos, urmărind mai apoi jocul „tentant” al draperiilor purtate de vânt. Am ocolit cât de mult am putut patul brunetului, dar m-am lăsat copleşită de instincte şi am început să-l privesc. În tandem, conducătoarea satului a făcut acelaşi lucru ca mine, apoi a încercat să mă trezească la realitate spunându-mi că trebuie să plece.
- Situaţia lui nu e cu nimic mai bună, dimpotrivă, şi nu-ţi pot promite nimic în legătură cu el. Îmi pare rău, Sakura, dar unul dintre voi va trebui să rişte. Dacă tu ai riscat ca să îl ajuţi, el a riscat pentru Orochimaru, iar Orochimaru e duşmanul nostru ... ştii ce se poate întâmpla atunci când vă veţi putea înainta povestea în faţa Consiliului.
I-am ignorat orice alt cuvânt şi am continuat să privesc draperia cea crem. Tsunade s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit din salon închizând în urma ei uşa, cu un scârţâit apăsător. Priveam pe geamul deschis, cum norii zburdalnici îşi continuă itinerariul pe cer. Mi-am dorit de multe ori să fiu un nor, iar viaţa mea să fie o continuă călătorie în slujba zilelor frumoase şi a nopţilor pline de mister, dar n-a fost să fie.
Mi-a fost dat să mă nasc ca om, să trăiesc tot ce trăieşte un om, iar apoi, cândva, să mor ca unul de teapa mea. Nu mi-a fost sortită nici eternitatea, nici oniricul, dar chiar şi aşa nu-mi pot desconsidera statutul. Un nor nu se poate îndrăgosti ca în basme de un om, nu-i poate fi alături, nu poate simţi adrenalina vieţii în sânge, pentru că spre deosebire de oameni el nu e efemer pe cerul nostru, doar noi suntem şi asemeni cerului, el nu poate face multe lucruri care sunt sortite pământului şi pe care numai un om le poate avea.
În depărtare, vedeam frunzele cum îngălbenesc şi încep să cadă una câte una, una după alta pe pământul rece. De-acum mi-era mult mai clar că nimic nu este mai presus decât viaţa şi că orice lucru poate renaşte, iar cel mai de preţ pentru un om e speranţa. Puncte aurii de culoare pătau iarba crudă, devenind una cu ea. Aşa e şi pentru orice om viaţa: o pată de culoare pentru care noi suntem pictorii. Tot ce am eu în viaţă, familie, prieteni, tot ce iubesc şi ce îmi doresc, sunt doar pete de culoare pe care am ştiut să le combin în cel mai frumos tablou de până acum: un început de adolescenţă fericită. Mi-am rotit încă o dată privirea spre mâna mea şi a brunetului, apoi am închis ochii şi am adormit plângând ... plângând şi gândindu-mă la ce e mai rău. Chiar dacă îl adusesem înapoi pe brunet, acum eram amândoi trădători şi cel mai sigur aveam să fim alungaţi, iar dacă asta se întâmpla, întreaga mea muncă ar fi fost în zadar: Sasuke l-ar fi căutat în continuare pe Orochimaru, iar eu aş fi devenit cap de listă pentru el sau chiar mai bine, pentru Akatsuki.

Lacrimile mi se rostogoleau pe obrajii fierbinţi, până secau şi, aşa cum am adormit, m-am şi trezit. Aiko, asistenta pe care Tsunade o rugase să se ocupe de noi, venise să-mi aplice tratamentul. Era o tânără blondă, cu ochi albaştri şi senini, care îmi amintea de Ino. Era mereu veselă şi săritoare şi avusesem de foarte multe ori ocazia să lucrez cu ea în spital. Din păcate, acum părea tristă şi dezolată şi mă privea ca pe o stafie, ca pe o mumie gata să se stingă.
Era ora cinci şi blonda începuse să privească deseori, în gol, spre fereastra între-deschisă. Cu siguranţă îşi amintea că pe la ora asta ne terminam treaba şi mergeam împreună acasă. Era frustrant să vezi cum toţi te tratează ca pe o legumă, ca pe cineva mort de care îşi amintesc cu nostalgie. Am pufnit nemulţumită, iar Aiko a încept să râdă. Am încept şi eu la rândul meu să râd şi să-i strâng mâna, apoi mi-a spus că ne vedem mâine la terapie.
- „Drace, să vezi acum amuzament!”
În noaptea aceea am dormit neîntoarsă, ca un bebeluş. Zilele următoare Aiko ne-a dat bandajele jos, mie şi lui Sasuke, iar pe mine m-a ajutat să merg din nou, în vreme ce brunetul încă nu se trezea. Făceam paşi mici prin curtea spitalului, sub atenta supraveghere a prietenilor mei, care mă tratau ca pe un copil mic. Deşi nu era prea plăcut, în situaţia de faţă ne amuzam cu toţii, în fond, îmi era mult mai bine decât atunci când eram bandajată şi aveam tot corpul ars, sub o presiune formidabilă.
După trei zile, brunetul a început să dea semne că s-ar simţi mai bine, asta după ce am reuşit cu greu să-l facem să renunţe la gestul de a mă ţine de mână. Chiar şi aşa, totul a căpătat o întorsătură inexplicabilă pentru mine, când, într-o seară, brunetul a început să vorbească în somn. Nu avusesem niciodată ocazia să-l nimeresc treaz, deoarece starea lui era cu mult mai jalnică decât a mea, şi era mai tot timpul sedat aşa că m-am speriat când l-am auzit foindu-se prin pat. Şi mai mare mi-a fost uimirea când l-am auzit strigându-mi numele în somn, iar într-un final, spunând <<Te urăsc!>>.
Nu-mi venea să cred ceea ce tocmai auzisem. Deşi brunetul se liniştise, eu eram mai îngândurată ca niciodată. Oare chiar nimic din ceea ce făcusem pentru el nu conta? Oare mă ura atât de mult încât îşi dorea mai mult decât orice să fiu departe de el? Am început să mă gândesc la ziua în care a plecat, la lupta noastră, la toate lucrurile de care s-a folosit pentru a mă răni, în special de sentimente. Nu mă simţeam în stare să mai împart acelaşi salon cu el, simţeam milă pentru propria persoană şi dezgust pentru el. Cedasem din nou, din nou planurile mele se duseseră pe apa sâmbetei şi totul graţiei ipocriziei pe care i-am atribuit-o în acel moment colegului meu.
Am ieşit din salon şi m-am îndreptat spre biroul lui Tsunade, cu lacrimi amare brăzdându-mi obrajii. Mă sprijineam de perete şi simţeam cum palmele îmi iau foc. M-am apropiat de geamul de sticlă din biroul ei şi am văzut că nu era nimeni. Degetele mele au alunecat pe clanţă, verificând uşa care era încuiată. În mod inconştient, mi-am lipit trupul de ea şi l-am lăsat să alunece până când am ajuns jos, cu genunchii la piept şi braţele împreunate. Eram prea obosită aşa că am adormit plângând.
A doua zi, m-am trezit pe canapeaua din birou, cu Tsunade lângă mine. Deşi nu vorbeam prea bine şi nici nu aveam chef de explicaţii am rugat-o să mă mute în alt salon, cât mai departe de colegul meu, singură. Fără alte întrebări, blonda mi-a spus că mă mută chiar acum dacă vreau neapărat. Zilele treceau tot mai greu şi toamna se instala mai mult în sufletul meu decât afară. Ploua din ce în ce mai des, iar ironia sorţii mă chinuia mai mult decât aş fi sperat vreodată. Camera mea, avea geamul faţă în faţă cu cea a lui Sasuke, aşa că în unele zile, îmi strecuram privirea pe-afară reuşind să-l văd „accidental.”
Aiko rămăsese să aibă grijă de el în continuare şi să se ocupe de recuperarea lui, dar brunetul rămăsese la fel de încăpăţânat ca întotdeauna. Refuza ajutorul oricui şi chiar dacă nu putea să vadă, reuşise să înveţe să meargă la fel, poate chiar mai bine ca mine. La început, cădea şi deseori se lovea puternic, apoi se ridica şi încerca din nou singur. Era dezolant să-l văd aşa, dar şi-o făcuse cu mâna lui, şi pe de altă parte era bine că el nu mă putea vedea, ci doar eu.
Prietenii mei mă făceau să zâmbesc mai mult ca niciodată, singura care era însă mai tăcută şi mai îngrijorată ca niciodată era lady Tsunade, care număra cu oroare zilele din calendar. Totul a mers bine, mă reintegrasem perfect, dar din păcate nu pentru mult timp. Îmi amintesc şi acum ziua în care blonda a intrat pe uşă cu o falcă în cer şi cu una în pământ spunându-mi că a venit momentul să mi se decidă soarta. Păşeam cu frică pe holurile spitalului, paşii mei sacadaţi răsunând pe gresia albă, în fundal, mă simţeam ca ultimul om, dar eram resemnată că indiferent de rezultat, nu făcusem nimic altceva decât să salvez vieţile unor oameni importanţi pentru mine.
Ajunsă la sala cu pricina, am privit sfioasă spre două porţi gigantice din lemn care erau străjuite de doi membrii ANBU. Cu Tsunade în spatele meu, am deschis uşa şi am intrat. O lumină puternică m-a orbit şi preţ de câteva secunde am simţit că-mi pierd răsuflarea. Mi-am văzut colegii stând undeva mai în faţă şi pe bătrânii satului la un pupitru înalt de lemn. Porţile au început să se închidă în spatele meu, cu un scărţâit infernal, dar vocea unei femei de mai bine de optzeci şi ceva de ani, a anihilat acel efect, spunând tare şi răspicat motivul, mai mult decât clar de altfel, pentru care eram strânşi toţi cei care am participat în misiune.
- Consiliul bătrânilor din satul Konoha, s-a reunit astăzi pentru a o judeca pe acuzata de trădare şi subminare a codului ninja: Sakura ...Uchiha!