Lacrima frunzei

[Itsumi]

A fost pentru un concurs pe un alt forum..tema era toamna, dar puteam noi face ce vrem cu ea...sa o transformam. In final, concursul s-a dus pe apa sambetei, asa ca am vrut sa v-o arat si voua, si sa-mi spuneti daca va place. Actiunea este grabita, deoarece trebuie sa ma incadrez in 4 pag de word...
Sper sa va placa...:)


Lacrima frunzei



”O minciună, o trădare, lasă urme adânci în suflet.
Amintirea ta încă mă lasă fără glas...”




Mă întreb și acum dacă am procedat bine...
Au trecut trei ani de când această întamplare lua naștere pentru prima oară. Aveam atâtea vise, atâtea speranțe, iar ploaia mi le-a alungat asemeni unor frunze ruginite, bâtrane, care nu mai aveau puterea să spere într-un miracol. Era octombrie, luna ta preferată. Ziceai că îți poartă noroc. Amândoi știm că această lună ne-a pus pecetea amândurora, facându-ne iluzii și dezastre în același timp. Credeam că am descoperit iubirea adevărată, până când ai apărut tu în viața mea și ai șters totul, desenând cu o pensulă un nou început pentru amândoi.
Eram tânără, aveam douăzeci de ani, credeam că totul este perfect. Studentă în anul trei la medicină, lumea îmi era la picioare. Băieții stăteau la coadă pentru a-mi duce mapa sau geanta, dar tu m-ai fermecat prin simplitatea dar și atracția pe care o simțeam aprinzându-se tot mai tare.
Totul a început intr-o frumoasă zi de 13 octombrie, intr-o dupa-amiaza rece și ploioasă. Veneam de la facultate și mă îndreptam spre spital unde aveam să fac practică pentru următoarele câteva ore. Încercam să găsesc cu disperare un taxi, dar bineînțeles toate erau ocupate. Țin minte și acum cu ce eram îmbrăcată. Aveam cizme albe din piele cu un pic de toc, un pardesiu superb din catifea albă cu nasturi negrii, geanta și mapa intr-o mână, iar cu cealaltă mână încercam să fac semn oricărui taxi să oprească. Degeaba, se pare că nu aveam sorți de izbandă.
Dupa alte zeci de minute am reușit in cele din urmă să găsesc ”caleașca” cea mult așteptată, dar atunci te-am vazut pe tine. Erai la volanul unei mașini negre foarte scumpe și te uitai la mine cu aceeasi mirare cu care mă uitam și eu. Simțeam că am găsit un om cu chip de înger, fără să știu că sufletul lui aparținea diavolului.
Într-o fracțiune de secundă, o altă mașină îi tăie calea ”îngerului meu”, distrugând mașina, făcând-o zob. Fiind datoria mea de a chema salvarea și de a acorda primul ajutor, am trântit ușa taxiului, șoferul înjurându-mă cu fără prea mult zel, și am pornit spre salvarea lui.
L-am văzut. Era într-o baltă de sânge, având ochii ațintiți spre mine. Nu l-am mișcat, nu din frică sau teamă, însă în poziția în care se afla, nu îmi puteam da seama dacă avea ceva mult mai grav, decât puteam vedea așa. Mi-am dat jos pardesiul meu, pe care îl iubeam foarte mult, fiind un cadou de la fratele meu de ziua mea, și l-am acoperit pe bietul suflet nenorocit. Trebuia să-l țin conștient, și așa a început totul...
- Stai liniștit, totul va fi bine. Ambulanța este pe drum. Spune-mi cum te numești, de unde ești... Vrei să anunț pe cineva de ce ai pățit?
El se uita la mine cu niște ochii atât de albaștri și senini, încât mă făceau pe mine să uit cum să respir, să uit cum mă cheama, să devin inconștientă. A încercat să zâmbească, deși bănuiam că orice gest, orice respirație îl durea. Intr-un final, își găsi puterea în a vorbi cu mine:
- Nu ai pe cine să anunți. Știu că totul va fi bine, am încredere în tine. Într-un fel mă bucur că ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat.
Nu îmi venea să cred ceea ce auzeam. El era fericit că se afla în așa o stare, iar eu nu aveam ce să-i spun. Cred că în timpul accidentului se lovise și la cap. Nimeni, nici un om nu și-ar dori să fie în starea lui. Norocul meu era că de undeva din apropiere sirenele salvării se auzeau apropiindu-se din ce în ce mai mult de noi. Paramedicii îl luaseră pe targă, mulțumindu-mi că am avut grijă de pacient și m-au intrebat dacă vreau să merg cu ei. Am acceptat să merg cu ei, nu numai pentru că eram curioasă ce se va întâmpla cu el, dacă va muri sau trăi, dar spitalul la care îl duceau, era locul unde aveam eu să fac practică.
Am pornit spre spital, el devenind inconștient, aproape mort, din cauza rănilor foarte grave pe care le avea. Și cu toate astea, nu-mi spusese cum îl cheamă.
Sirena ambulanței răsuna pe bulevardele aglomerate ale Bucureștiului, șoferii enervându-se că trebuiau să treacă de pe o bandă pe alta, pentru a duce pacientul la destinație.
În loc să fii vegheat asupra lui, ajutand paramedicii care îi administrau dozele de morfină și monitorizându-i bătăile inimii, cât și respirația, eu mă uitam pe geamul salvării.
Intr-un final am ajuns la destinație, paramedicii și medicii năpustindu-se asupra lui pentru a-l resuscita și al aduce imediat în sala de operație. In schimb eu...
Aveam o stare greu de descris. De obicei aș fi fost prima care să tratez pe cineva, să-l ajut, dar acum eram hipnotizată de priveliștea pe care o aveam descrisă în față. Frunzele cădeau necontenite, nepăsătoare, asemeni unei prime ninsori. Părculețul de lângă spital era mic, dar frumos aranjat. Băncuțele fuseseră proaspăt vopsite, iar copacii descoperiți pareau să-și arate adevărata lor măreție, invitându-mă parcă să mă alătur și eu. Asemeni unei copile m-am așezat cuminte pe bancă, rămânând cu privirea în gol, în timp ce eu încercam să găsesc răspunsuri în propria mea minte.
Uram toamna. Dintotdeauna o urâsem. Chiar dacă majoritatea familiei mele era născuta în această perioadă, eu nu mă simțeam confortabil, împăcată cu ea. Simțeam cum ceva din mine moare, că va ajunge să hiberneze pe timpul iernii asemeni urșilor, și că abia primăvara, atunci când eu sunt născută, voi renaște din propria mea cenușă, ca si o pasare Phoenix.
Cerul începuse să se înnoreze, dar mie nu îmi păsa. Voiam să mai răman așa, amorțită, pentru încă o perioadă de timp. Simțeam cum trecutul se întoarce peste mine și că mă va înghiți din nou. Nu mai voiam să simt iar lacrimile curgând pe chipul meu. Am fost rănită de prea multe ori și, din păcate, aceste lucruri au rămas întipărite în mintea mea. Nu îmi mai pasă, nu mai vreau să trăiesc cu amintiri, cu regrete, însă mereu va rămâne un gol... el.
Nu am avut atâta perioadă de timp încredere în mine, dar în cele din urmă am reușit să îmi recapăt încrederea distrusă mult prea devreme. Pare absurd, poate pare ilogic, dar eu nu am avut acea urmă de protecție pe care o aștepți să o ai din partea celui care ar fi trebuit să aibă grijă de tine, să te protejeze și să te înțeleagă... Acelei persoane căreia îi poți spune tată.
Tatăl meu s-a dovedit a fii un escroc, un nenorocit, care mă bătea pe mine și pe cei trei frațiorii mai mici ai mei. Eu eram sora cea mare și trebuia să am grijă de ei în lipsa mamei mele. Mama mea murise la nașterea ultimului frațior născut, Sergiu. Eu eram și mamă și soră pentru ei, iar de cele mai multe ori, eu încasam bătăile pe care le dădea tatăl meu frățioriilor mei. Am îndurat mult timp aceste chinuri, însă ultima picătură care a umplut paharul a fost cea în care tatăl meu a încercat să mă violeze. Astăzi se împlinesc cinci ani de la acel incident. De frică, de spaimă, am luat cuțitul și i l-am vârât în inimă de mai multe ori. A murit instantaneu, dar eram fericită. Pe chipul meu se afișase un zâmbet de criminală, dar mai ales de ușurare că scăpasem de un așa nemernic din viața mea.
În cele din urmă m-am ridicat și am pășit agale spre spital. Nu aveam chef astăzi de practică, însă eram curioasă să aflu ce se întâmplase cu acel băiat.
Cum am intrat, asistentele se nepustiră asupra mea, întrebându-mă dacă eu sunt rudă cu el, sau iubita lui. Aveam o mică teamă de a minți, dar nu puteam continua așa, simțind cum vina mă apăsa din ce în ce mai tare. Așa că am spus că sunt sora lui. În acel moment asistentele mi-au spus că este în afara oricărui pericol și că îl pot vedea când doresc eu.
Nu am așteptat să mi se spună de două ori și m-am dus glonț la terapie intensivă. Voiam să-l văd, voiam să îi văd ochii, să îi aud glasul. Deși îl văzusem doar o data, se pare că fusese de ajuns pentru ca între mine și el să se lege o legătură destul de puternică, cel puțin din partea mea.
Am intrat în acel salon. Bineînțeles ca mai erau foarte mulți oameni acolo, unii în stare critică, alții adormiți, alții morți, dar nici unul nu era ca el. M-am dus lângă patul lui și mă uitam la chipul lui. Avea ochii închiși, însă puteam deduce celelalte trăsături. Avea un ten alb, imaculat, nasul perfect, drept, pomeții frumoși rotunzi, urechile nici prea mari, nici prea mici, iar buzele ușor cărnoase, având o culoare plăcută asemeni rodiilor. Voiam să gust din ele, să mă înfrupt, dar nu puteam face un gest atât de necugetat. Nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine, de unde o așa tentație.
M-am aplecat puțin asupra lui, dorind să văd dacă respiră ușor sau greu, iar cu mare dificultate am putut să stau departe de buzele lui. M-am îndepărtat ușor de el, și când m-am ridicat să plec am simțit cum o mână ma apucă de braț și mă strângea ușor. Era el. Se trezise încetul cu încetul, și am putut să remarc ochii lui albaștrii frumoși de înger.
- Te rog, nu pleca!
Nu îmi venea să cred că mă roagă să nu plec. Cum își adusese aminte de mine așa ușor? Credeam că anestezia va dura mult timp, iar mai ales de la șocul accidentului credeam că va uita orice. Se pare că mă înșelasem.
- Nu voi pleca. Stai linștit. Voi avea grijă de tine, doar spune-mi cum te cheamă.
Ardeam de curiozitate să-i aflu numele. Simțeam că acest înger avea să mă salveze din această viață atât de perfectă la exterior, pe atât de groaznică la interior. Voiam să cred că lumea este la picioarele mele, eu sunt prințesa lui și el prințul din poveștile pentru copii. Toți avem vise, dorințe ascunse, dar din păcate toate au un sfârșit… poate chiar unul neașteptat.
- Cristian, îmi pare bine de cunoștință. Iar numele tău este...
- Otilia, și mie îmi pare bine de cunoștință. Totul va fii bine. Medicii au avut grijă de tine, și se pare că eu voi fi asistenta ta.
-Lucrezi în acest spital? Ești asistentă?
- Nu, dar trebuie să fac practică aici. Mă pregătesc să ajung medic. De ajuns cu lucrurile despre mine. Te rog, spune-mi pe cine să sun, pe cine să anunț.. Ai rude, prieteni?
Voiam să îmi spună să îi sun părinții sau prietenii, să scap din prinsoarea ochilor lui albaștrii care mă țintuiau in loc. Aveam impresia că nu aveam aer, iar inima mea o lua ușor la galop. Spre surprinderea mea, el a reacționat într-un mod ciudat. A râs. Până și râsul lui era atât de fermecător, asemeni unui izvor rece de munte, iar zâmbetul lui perfect ar fi fost invidiat chiar și de cei mai mari actori ai lumii.
- Nu ai pe cine să suni. Nu am prieteni, nici părinți, însă astăzi mi-am găsit singura mea rudă.
Nu înțelegeam ce voia să spună cu acest lucru. Pe cine găsise astăzi, și de ce îmi zâmbea în acel mod ciudat. Voia parcă să mă liniștească sau să mă îngrijoreze, dar cu toate acestea i-am continuat jocul.
- A, da? Pe cine?
- Hmm, cred că aceea rudă a mea este chiar mai aproape de mine decât crede ea.
Era oare un joc? Un joc psihologic? Se juca cu mine? Ce încerca să-mi spună. Nu înțelegeam sau poate nu voiam să înțeleg...
- Ce bine! O cunosc? E fată, e băiat?
- O cunoști foarte bine, este fată, și încă una foarte frumoasă. Deșteaptă, draguță, săritoare și foarte aproape de sufetul meu.
Începeam să fiu geloasă. Însemna că o cunosc foarte bine pe acea fată, dar eu nu îmi puteam da seama despre cine era vorba. Să fi fost rudă cu Andreea sau Diana?
- Atunci mă bucur pentru tine, dar eu de unde o cunosc?
- Ești atât de fermecătoare atunci când nu înțelegi. Aceea persoană ești tu, Otilia. Tu ești sora mea vitregă.
Am simțit în acel moment cum cerul plumburiu avea să cadă avalanșă asupra mea. Credeam că este o încercare, un coșmar, o farsă. Acest băiat superb, înger, era fratele meu vitreg? Din partea cui? A mamei nu avea cum, așa că mai rămânea a acelui nenorocit care mi-a distrus viața. Eram sigură că voce nu mai aveam, iar trupul meu tremura probabil din toate încheieturile. Cu toate acestea am reușit să îmi adun ultimile puteri, întrebându-l:
- Tatăl tău era și tatăl meu?
M-a privit ușor mirat dar și amuzat în același timp, încuviințând din cap că da. Mai mult a adăugat povestindu-mi pe scurt, viața lui.
- Eu am douazeci si doi de ani. Tatăl nostru era căsătorit cu mama. Când am împlinit vârsta de doi ani, tata ne-a părăsit, însurându-se cu mama ta. Eu am fost trimis în străinătate la școală cu internat, iar acum trei ani m-am întors. Mama mi-a povestit de ce s-a întâmplat cu familia lui nouă, și mai ales cu tine. M-am bucurat să aflu că acel nenorocit a murit. Îmi pare rău că nu am putut avea grijă de tine. Știu că mai ai trei frățiori mai mici, iar tu erai cea mare. Tu erai sacul de box, între el și copii. Îmi pare rău că ne-am cunoscut în aceste circumstanțe. Sper să mă accepți ca frate mai mare, chiar dacă nu am fost lângă tine.
Lumea mea se răsturnase cu susul în jos. Credeam că eram la cameră ascunsă, că fabulează de la anestezie, dar știa prea multe amănunte despre mine și familia. Nu am putut să spun nimic altceva decât: De ce ai venit dupa mine? Răspunsul lui a fost unul destul de simplu. Voiam să te cunosc.
- Otilia, mă ierți pentru că nu am fost alături de tine în tot acest timp?
Ce puteam răspunde? Credea că vom deveni frățiori drăguți și că vom avea grijă unul de altul? Până acum câteva minute, eram îndrăgostită până peste cap de el și acum vrea să fim buni prieteni. Nu am ce să răspund, însă pentru a evita să îi fac mai rău sănătății lui, i-am răspuns:
- Da, te iert. O putem lua de la capăt.
Am simțit cum a răsuflat ușurat, și mi-a spus un mulțumesc afișând zâmbetul lui amețitor. După acele secunde, viața mea iar a luat-o aiurea.
Cristian intrase in stop cardiac. Inima lui încetase să bată. Medicii se nepustiră asupra lui încercând să-l readucă la viață. Din nou eram în aceea transă. Decorul din jurul meu și al lui se schimbau, din acele mobile de spital ajungând din nou în părculețul cu frunzele ruginii căzând nepăsătoare în jurul meu. Auzeam voci, care mă strigau, dar nu le răspundeam. Nu aveam nici puterea, nici dorința de a le răspunde. Nu voiam să mă găsească nimeni. Voiam să dispar de pe această planetă, știind că în urma mea nu va rămâne decât amintirea unei ucigașe, studentă la medicină. Am văzut o ultimă frunză căzând la picioarele mele, apoi negru.
M-am trezi udă-leoarcă, la mine în pat. Avusesem din nou acel vis, acea amintire, acel coșmar. Trecuseră trei ani de la acel incident, iar în fiecare toamnă, în fiecare noapte, fix pe 13 octombrie, îmi aduc aminte de el. De acel incident, care mă bântuie de atunci și probabil care mă va bântui întreaga mea viață. Fratele meu vitreg regăsit a murit chiar lângă mine, eu neputând reacționa într-un fel.
Lacrimi amare se aștern din nou pe chipul. Nu cred că voi uita niciodată acea zi, acel moment atât de crucial din viața mea. Asemeni unei frunze învechite, având în centrul ei o mică perlă din roua proaspăt ascernută, așa mă simt eu, fără putere de a mai continua.

Și cu toate astea, e din nou toamnă...